În episodul precedent al seriei Istoria minților rătăcite, rătăcirea lua forma retragerii din realitate, a confuziei administrate prin interpuși; aici mecanismul se inversează brutal: controlul nu dispare, ci se concentrează, devine personal și vizibil, se manifestă prin ordine scurte care scot oameni din case, prin liste care circulă mai repede decât explicațiile și prin săli unde verdictul precede întrebarea. Maximilien de Robespierre (1758 – 1794) nu se pierde în delir privat, ci își impune coerența asupra celorlalți, transformând suspiciunea într-o practică zilnică și corectitudinea într-un criteriu de selecție publică, măsurat în tăceri, dispariții și ceremonii oficiale organizate în numele binelui. Dacă în cazul anterior mintea se retrăgea și lăsa golul să fie umplut de alții, aici golul este eliminat cu forța, iar realitatea este presată să se conformeze unui singur mod de a fi corect, un mod care, pe măsură ce funcționează, începe să ceară tot mai mult.
Rătăcirea lui nu a fost lipsa de idealuri, ci excesul lor absolutizat.
Iată câteva fapte concrete, bine documentate, care arată deriva mentală și morală a lui Maximilien Robespierre, un fanatic al binelui, convins că moralitatea poate fi calculată şi că omul poate fi „corectat” prin… moarte:
Virtutea impusă prin teroare
În timpul Revoluției Franceze, Maximilien Robespierre spune public că teroarea este justiție rapidă și o scrie negru pe alb. După această frază, tribunalele taie audierile și trimit acuzații direct spre căruțe.
Listele cu nume apar zilnic pe mese, iar citirea lor precede orice întrebare. Ghilotina este mutată în piață și pornește dimineața, sub privirile trecătorilor.
Ceremoniile vorbesc despre morală, în timp ce trupurile sunt strânse seara de pe caldarâm. Ordinele se înmulțesc, iar oamenii învață să tacă mai repede decât să răspundă. Virtutea promisă produce un oraș disciplinat, unde corectitudinea se măsoară în execuții consecutive.
Când crima devine „instrument moral”, rațiunea este deja suspendată.
Criminalizarea dezacordului
Robespierre transformă critica rostită în șoaptă într-un motiv de arestare consemnat pe hârtie. Astfel, o vorbă spusă la cafenea ajunge pe un bilețel și deschide ușa locuinței noaptea.
Zvonurile circulă mai repede decât martorii și opresc oameni pe stradă. Procesele sar peste dovezi și livrează verdicte în aceeași zi.
Listele se curăță de nume incomode și se completează cu altele noi dimineața.
Tribunalele citesc intenții, nu fapte, și trimit condamnații direct spre piață.
Orașul rămâne liniștit, iar tăcerea se vede pe fețe și în celulele pline.
Semn clar de paranoia politică: opoziția nu mai există ca opinie, ci doar ca delict.
Legea din 22 Prairial (iunie 1794)
Susține o lege (Legea Marii Terori) care taie apărarea din sală și lasă acuzații singuri în fața judecătorilor. Avocații dispar din procese, iar întrebările se reduc la câteva propoziții scurte.
Verdictul se bifează rapid, doar „vinovat” sau „nevinovat”, fără pauză de gândire, iar dosarele se închid în aceeași zi în care sunt deschise.
Căruțele pleacă mai des spre piața cu ghilotina, iar programul execuțiilor se lungește.
În acest mod, tribunalele câștigă timp, iar cimitirele se umplu constant.
Într-un dispreț total pentru procedură, legea promite ordine și livrează o producție zilnică de condamnări.
Epurarea propriei tabere
Robespierre își curăță rândurile și trimite foști aliați pe traseul scurt spre piață. Georges Danton este arestat, judecat rapid și urcat în căruță după ce este etichetat drept prea blând. La scurt timp, Jacques Hébert primește același drum, trecut pe listă drept prea zgomotos.
Tribunalele schimbă nume pe uși, nu reguli pe mese. Listele se subțiază, iar scaunele din sală rămân libere după fiecare ședință.
Ghilotina taie diferențe, nu nuanțe, și le aliniază pe toate la aceeași înălțime.
La final, în jurul puterii rămâne un singur glas, auzit clar peste zgomotul execuțiilor.
Aşadar, cercul se strânge până la auto-devorare.
Cultul Ființei Supreme
Robespierre închide biserici vechi și pregătește ceremonii noi, scrise de la zero. În piețe apar decoruri solemne, iar mulțimile sunt chemate la sărbători obligatorii.
Robespierre urcă pe podium, conduce ritualul și fixează ritmul aplauzelor. Preoții sunt înlăturați, dar un singur vorbitor rămâne constant în centru.
Discursurile condamnă fanatismul, în timp ce o nouă credință este recitată după program.
Procesiunile laudă rațiunea, iar ordinea se menține cu gărzi la marginea scenei.
Religia promisă ca alternativă ajunge să aibă un altar, un calendar și un singur interpret autorizat.
Aceasta era semn de megalomanie morală: convingerea că istoria are nevoie de un ghid iluminat — adică el.
Escaladarea violenței în izolare
În timpul Revoluției franceze, Robespierre urcă la tribună și vorbește despre dușmani fără chip, fără să rostească vreun nume.
Listele nu mai apar, dar avertismentele se aud în sală, iar fiecare discurs lasă impresia că următorul vinovat stă deja pe bancă.
Membrii Convenției Naţionale se privesc între ei și își măsoară tăcerea: nimeni nu este acuzat direct, dar nimeni nu se simte în siguranță.
Gărzile se dublează, ședințele se scurtează, ieșirile devin prudente.
Când amenințarea nu mai are adresă, toți se recunosc în țintă și se mișcă împreună. Când toți se simt vizați, sfârșitul e inevitabil.
Incapacitatea de a se opri
În perioada revoluţionară, Robespierre vede piețele pline și semnează ordine noi fără pauză. Execuțiile se succed zilnic, iar programul nu se scurtează nici când tribunele rămân goale.
Aliații cer oprire, iar el răspunde cu tăcere și alte liste tipărite, propunerile de compromis ajung pe masă și sunt împinse la margine.
Discursurile se repetă, dar numele condamnaților se schimbă constant, nicio greșeală nu este recunoscută, iar corecțiile lipsesc din documente.
Mecanismul merge înainte, iar orașul învață că frâna nu există.
Orice ajustare ar fi însemnat recunoașterea erorii — imposibil pentru un „om al virtuții”.
Ghilotina pornește dimineața, listele sunt citite fără pauză, iar ceremoniile despre virtute se țin seara, cu piața curățată în grabă. Maximilien Robespierre semnează, vorbește, repetă aceleași formule și lasă mecanismul să ruleze singur. Orașul funcționează ordonat, cu uși deschise noaptea și căruțe pregătite la colț. Când nimeni nu mai îndrăznește să propună oprirea, procedura devine obișnuință. Cazul se închide fără gesturi dramatice, doar cu o rutină dusă până la capăt. În episodul următor, scena se mută mai departe, către Leopold al II-lea al Belgiei, unde ordinea va purta alt costum. Aici s-a terminat un om, iar mecanismul a rămas în picioare.