După un personaj care a controlat lumea prin retragere și construcții pentru sine, seria Istoria minților rătăcite se mută la unul care a controlat-o prin apariții publice, ordine transmise direct și intervenții constante. În loc de tăcere, apar parade, uniforme schimbate des și mesaje expediate peste capul celor însărcinați să le filtreze, gesturi repetate care produc efect imediat și confuzie durabilă. Dacă, în episodul trecut, Ludovic al II-lea al Bavariei își testa autoritatea ridicând ziduri, aici autoritatea se testează dând comenzi la vedere. Episodul urmărește cum acest mod de a acționa se accelerează sub Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859 – 1941), până când controlul devine zgomot și zgomotul începe să ceară obediență.
Iată câteva fapte, declarații și decizii concrete ale lui Wilhelm al II-lea, care conturează clar derapajul său mental – nu ca boală clinică diagnosticată, ci ca amestec de narcisism, impulsivitate, paranoia și megalomanie, cu efecte istorice catastrofale:
Obsesia grandorii personale
În discursuri publice și în corespondență oficială, Wilhelm al II-lea a afirmat explicit că acționează ca instrument al voinței divine, lăsând în scris formule precum „Eu și Dumnezeu suntem de aceeași parte” și „Voia mea este voia lui Dumnezeu”. Aceeași formulă apare pe documente și ordine emise de la Berlin, unde decizia politică este prezentată ca mandat sacru, nu ca act administrativ. Contrastul e vizibil între limbajul invocat de sus și efectul de jos: comenzi categorice, fără negociere, transmise instituțiilor civile și militare. În apariții publice, declarația de „ales” este rostită pe scene oficiale, iar în practică se traduce prin ignorarea limitelor impuse de propriile structuri de stat. Rezultatul observabil nu e venerația promisă, ci blocajul: ordinele se adună, corecțiile lipsesc, iar responsabilitatea este mutată în afara oricărei verificări.
Discursul „Hunilor” (1900) – sadism retoric explicit
La plecarea trupelor germane spre China, în timpul rebeliunii boxerilor, Wilhelm al II-lea a vorbit public la Bremerhaven (Discursul Hunilor) și a cerut soldaților „să nu se mai audă niciodată de milă” și „să nu fie luați prizonieri”. În aceeași alocuțiune, a invocat exemplul hunilor lui Attila, transformând o misiune militară anunțată oficial într-o competiție de cruzime declarată. Contrastul e direct între afiș și teren: cuvinte rostite de pe o tribună, urmate de operațiuni reale într-un spațiu civil deja tensionat. Discursul circulă rapid în presă, iar formularea devine semn distinctiv al violenței neîngrădite cerute de la vârf. Efectul observabil nu este disciplinarea, ci legitimarea brutalității ca virtute publică.
Antisemitism incoerent și conspiraționist
Deși Imperiul German avea evrei integrați în administrație, finanțe și armată, Wilhelm al II-lea vorbește repetat despre „influența evreilor internaționali” în scrisori și remarci private. În același timp, protejează explicit unii evrei de curte și îi păstrează în anturajul personal, în timp ce demonizează constant „evreul” ca figură abstractă și colectivă. Contrastul e direct între practică și discurs: persoane concrete sunt tolerate sau favorizate, grupul imaginar este acuzat și suspectat. Afirmațiile conspiraționiste apar fără consecvență și fără criterii stabile, reluate impulsiv în contexte diferite. Rezultatul observabil este un antisemitism fluctuant, contradictoriu, folosit ca reflex verbal și instrument de tensiune, nu ca doctrină coerentă.
Relația patologică cu mama
Wilhelm al II-lea o ura deschis pe mama sa, prinţesa Victoria, lucru vizibil în scrisori private și remarci publice în care o atacă direct și îi respinge influența. Această ostilitate se extinde din familie spre exterior: detestă tot ce este britanic și afirmă public neîncrederea față de Marea Britanie. În plan simbolic, reacția devine obsesie practică, cu gesturi repetate menite să arate că este „mai german” decât oricine. Contrastul e între originea maternă și afișajul identitar forțat, prezent pe scenă și în discurs. Rezultatul observabil este o politică externă încărcată de resentiment personal, cu efect direct asupra relațiilor cu Londra.
Decizii politice impulsive și contradictorii
În 1890, Wilhelm al II-lea îl demite pe Bismarck, gest executat abrupt, fără plan de continuitate, din orgoliu personal. După această ruptură, schimbă miniștri frecvent, mutând oameni-cheie înainte ca deciziile lor să producă efecte măsurabile. În paralel, intervine direct în chestiuni militare, dă indicații strategice și corectează planuri elaborate de statul major. Contrastul e între afiș și teren: decizia politică se concentrează la vârf, competența rămâne mai jos, ignorată. Rezultatul observabil este blocajul administrativ, cu ordine suprapuse, corecturi târzii și un aparat de stat care funcționează în regim de improvizație.
Aceeaşi impulsivitate culminează în 1914, când, susținând că Austro-Ungaria trebuie să acționeze dur împotriva Serbiei, aprobă pașii politici și militari care duc direct la intrarea Germaniei în Primul Război Mondial.
Scrisori și remarci paranoide
În corespondența privată, Wilhelm al II-lea vede comploturi peste tot și notează repetat că este înconjurat de inamici. În aceleași scrisori, acuză diplomați proprii de trădare și îi indică nominal ca piedici în calea deciziilor sale. Discursul scris contrastează cu funcționarea aparatului: în timp ce instituțiile transmit rapoarte, el respinge mesajele și reclamă că „toți sunt împotriva lui”. Afirmația se repetă ca refren, fără probe adăugate, iar lista vinovaților se schimbă de la o scrisoare la alta. Rezultatul observabil este o comandă exercitată prin suspiciune constantă, cu încrederea retrasă exact din zonele care ar fi trebuit să corecteze erorile.
Fascinația pentru uniformă și spectacol militar
Wilhelm al II-lea poartă obsesiv uniforme diferite, schimbate frecvent, ale tuturor regimentelor disponibile. Apare inclusiv în uniforme străine, afișate public ca decor personal, nu ca funcție. Se fotografiază constant în posturi rigide și grandilocvente, cu pieptul scos și privirea fixă, imaginile fiind difuzate ca afiș oficial. Contrastul este între corp și costum: brațul stâng paralizat rămâne ascuns, uniforma este împinsă în prim-plan. Practica repetată arată o compensare vizibilă a unei insecurități fizice prin spectacol vestimentar. Identitatea rezultată este una teatrală, construită din apariții, nu din funcționare.
Diletantism intelectual periculos
Wilhelm al II-lea se prezintă public drept strateg militar și intervine direct pe planuri de operații, cu adnotări și indicații personale transmise statului major. Se proclamă teolog și comentează dogma în discursuri oficiale, folosind limbaj religios ca autoritate politică. Ca o manifestare strălucită a efectului Dunning–Kruger, se afișează ca filosof și istoric, corectând profesori și specialiști în scrisori și audiențe, apoi impune puncte de vedere prin ordin. Contrastul e constant între lipsa competenței demonstrate și forța cu care își impune opiniile. Intervențiile rămân consemnate în documente și decizii aplicate. Rezultatul observabil este o succesiune de hotărâri prost fundamentate, puse în aplicare fără posibilitate de revenire.
Abandonarea responsabilității în 1918
După ani de declarații publice și ordine militare care au împins conflictul înainte, Wilhelm al II-lea părăsește Germania și se refugiază în Olanda. Gestul este concret și verificabil: pleacă din țară exact când decizia și răspunderea devin inevitabile. De la distanță, se declară „trădat” de generali, politicieni și popor, mutând vina exclusiv în afara sa. Contrastul este brutal între rolul asumat în escaladare și refuzul oricărei responsabilități personale. Nu emite nicio asumare publică, nu semnează nicio explicație, nu acceptă nicio limită a propriei decizii anterioare. Apariția publică dispare, discursul se mută în lamentații private. Tiparul devine clar: grandios în faza de comandă, victimar în momentul prăbușirii. Rezultatul observabil este un lider care își abandonează funcția exact când consecințele cer răspuns.
Pleacă din Germania și se instalează în Olanda, lăsând în urmă ordinele date, discursurile rostite și un aparat de stat care încă funcționează după impulsurile lui. Wilhelm al II-lea dispare din scenă exact când deciziile cer prezență, iar controlul pe care l-a exercitat prin gesturi largi și intervenții directe se dizolvă într-o absență totală. Contrastul e limpede: omul care corecta planuri și dicta direcții de la vârf nu mai corectează nimic și nu mai oprește nimic. Puterea nu se evaporă, ci se mută, iar mecanismul continuă să funcționeze fără el, pe inerție. În golul lăsat, spațiul deciziei este ocupat de alți oameni ai ordinului și ai urgenței, între care Erich Ludendorff. În episodul viitor, scena se închide cu un birou părăsit, un drum peste graniță și o mașinărie care merge mai departe, fără să mai aibă pe cine să asculte.