Capitolul 1 — Când rațiunea a pierdut alegerile
Motto: „O persoană proastă este cea care provoacă pierderi altora fără să câștige nimic — și, eventual, suferă și ea pierderi.” — Carlo M. Cipolla, specialist în antropologia prostiei universale.
Omenirea a ridicat piramide, a ajuns pe Lună, a inventat internetul și apoi a folosit internetul ca să afle dacă Pământul e plat.
A creat democrația — și tot ea a ales să voteze dictatori cu zâmbetul pe buletin.
A descoperit antibioticele, dar a decis că e mai sănătos un amestec de oțet, usturoi și rugăciune pe stomacul gol.
Dacă evoluția ar fi avut un jurnal de bord, secțiunea „Eroare umană” ar fi avut mai multe volume decât „Enciclopedia Britannica”.
Acum nu vom scrie despre genii, ci despre forța obscură care le-a făcut viața imposibilă. Despre prostia triumfătoare — acea constantă cosmică a speciei noastre, invizibilă, dar omniprezentă. Vom revedea momentele în care omenirea, cu un entuziasm remarcabil, a apăsat exact butonul greșit.
Vom analiza:
Profeți falși care au anunțat sfârșitul lumii… în fiecare joi.
Scheme piramidale care au dovedit că matematica nu e pentru toată lumea.
Dictatori vizionari care au demonstrat că prostia organizată e mai eficientă decât prostia individuală.
Eroarea istorică ridicată la rang de tradiție: nimic nu unește oamenii mai mult ca o decizie proastă luată la unison.
Așadar, dacă ți se pare că lumea de azi e un circ fără ieșire, respiră adânc: a fost întotdeauna așa. Doar că acum avem Wi-Fi și comentarii pe Facebook, ca să documentăm prostia în timp real.
Procesul lui Socrate (399 î.Hr.)
Primul mare caz juridic al prostiei colective.
Socrate, vinovat de crimă împotriva prostiei, a fost acuzat că „strică tineretul” — adică îi învață să gândească. Într-o lume în care întrebările erau considerate arme letale, el a venit cu logica drept armă albă. Rezultatul? Condamnat la moarte de către un juriu democratic, dar complet imun la rațiune.
Socrate a ales să respecte legile Atenei chiar și atunci când legile erau scrise de ignoranți — un act de noblețe intelectuală, care a rămas neînțeles de masele care credeau că zeii se supără dacă pui întrebări.
Prigonirea științei în Evul Mediu
După moartea lui Socrate, prostia a intrat în Evul Mediu — literalmente.
În locul rațiunii s-a instalat un serviciu spiritual de control al ideilor: Inchiziția. În această perioadă, orice om care privea stelele fără aprobarea Bisericii era suspectat că discută cu Satana.
Galileo Galilei, cu telescopul lui încărcat de erezie, a îndrăznit să spună că Pământul se mișcă.
Biserica a răspuns: „Nu se mișcă și punct!”
Galileo a murit bătrân, dar ideea s-a mișcat în continuare, confirmând că prostia poate încetini adevărul, dar nu-l poate opri definitiv.
Epidemia de vânătoare de vrăjitoare (secolele XV–XVIII)
Europa a traversat o perioadă de pandemie — nu de ciumă, ci de prostie în stare pură.
Sute de ani, oamenii au căutat explicații pentru furtuni, boli și vecini antipatici. Soluția universală: vrăjitoarele.
Dacă vaca nu dădea lapte, era vina Mariei din colț. Dacă ploua prea mult — tot a ei. Dacă nu ploua deloc — evident, ea era de vină.
Mii de femei au fost arse, spânzurate sau înecate, într-un efort colectiv de a demonstra că ignoranța poate fi letală.
Se pare că rațiunea a fost cea mai mare erezie a vremii, iar focul – singurul argument logic acceptat.
Așadar, acestea au fost doar primele episoade din epopeea nesfârșită a prostiei umane — o istorie care, din păcate, se scrie singură.
Urmează și alte capitole, pentru că, spre deosebire de civilizație, prostia nu intră niciodată în concediu.
Istoria nu e o poveste despre cum am învins prostia, ci despre cum am reușit să o reciclăm în forme mereu noi.