După prima incursiune în adâncurile neexplorate ale prostiei umane, am realizat un lucru simplu: materia de studiu e inepuizabilă.
Dacă prima parte a fost o scurtă plimbare prin ruinele antichității intelectuale, acum intrăm într-o epocă nouă — Renașterea, când omenirea a început să redescopere lumina, dar și-a păstrat cu sfințenie umbrele.
Prostia, asemenea universului, în expansiune continuă, dar fidelă tradiției, nu doar că a supraviețuit trecerii secolelor, ci s-a reinventat cu o ingeniozitate demnă de un premiu pentru adaptare.
Și, pe măsură ce rațiunea a evoluat, prostia a învățat să se deghizeze: în religie, în știință, în politică, ba chiar și în opinie liber exprimată.
Așadar, deschidem a doua parte a istoriei prostiei umane, în care vom vedea cum omenirea, luminată de Renaștere, a reușit performanța de a confunda torța cunoașterii cu o lumânare de veghe.
Revoluția Copernicană vs. Credințele geocentrice (secolul XVI)
Într-o epocă în care omenirea descoperea arta, știința și perspectivele infinite ale rațiunii, o parte consistentă a populației a decis că soarele se învârte în jurul lor.
Nicolaus Copernic, cu un curaj suspect pentru vremurile acelea, a sugerat că nu suntem buricul universului. Reacția lumii? Exact cea a unui copil care află că nu e singurul preferat al mamei.
Biserica și o parte din savanți au considerat teoria heliocentrică o insultă cosmică și au rămas fideli ideii că universul e construit în jurul propriei lor importanțe.
A durat secole până când s-a acceptat că pământul nu e centrul nimicului, dar prostia umană a reușit performanța de a menține geocentrismul emoțional până azi: fiecare om e convins că lumea se învârte în jurul opiniilor lui de pe Facebook.
Inchiziția spaniolă (1478–1834)
Prostia, când devine instituție, își face siglă și departament de tortură.
Inchiziția, în special cea spaniolă, este exemplul suprem de prostie organizată — un program național de purificare a gândirii, cu ședințe zilnice de ars la foc mic.
Scopul declarat: apărarea credinței.
Scopul real: menținerea fricii, căci omul prost este mai ușor de controlat decât omul care gândește.
Mii de oameni au fost torturați pentru vina de a nu crede „corect”.
Într-o epocă în care omenirea putea inventa telescopul, a preferat să ardă biblioteci.
Cultura a fost pusă pe pauză, știința — pe rug, iar rațiunea — în carantină spirituală.
Prostia colectivă, cu binecuvântare oficială, a devenit lege divină.
Iar când prostia îmbracă haine sfinte, chiar și adevărul se teme să mai vorbească.
Rasismul științific (secolele XVIII–XIX)
După ce Biserica a terminat treaba cu dogmele, știința a preluat ștafeta prostiei cu aer academic.
Epoca Luminilor a luminat tot — mai puțin mințile celor care au inventat „superioritatea rasială”.
A fost momentul în care savanții și-au folosit creierul nu pentru a înțelege lumea, ci pentru a o justifica în favoarea albului.
S-au desenat cranii, s-au măsurat nasuri, s-au scris tratate despre „rase inferioare” — totul în numele rațiunii.
O rațiune care, se pare, nu citea mult.
Rezultatul? Colonizare, sclavie, genocid — și diplome universitare în prostie aplicată.
Morala: chiar și inteligența, când e pusă în slujba ego-ului, se transformă în prostie cu titlu de doctor.
Epoca modernă — Trump și recurența prostiei democratice
Ajungem în epoca post-adevărului, unde ignoranța a fost rebrand-uită drept „opinie personală”.
Donald Trump — simbolul perfect al prostiei globalizate — a reușit să demonstreze că democrația poate fi transformată în reality show cu vot popular.
Formula a fost clasică și eficientă:
• Promisiune vagă, dar cu sonoritate epică — „Make America Great Again”. Nimeni nu a întrebat când anume a fost acel „again”.
• Dușmani clari: imigranții, presa, elitele, logica.
• O relație aproape mistică între lider și masele sale — un cult al personalității în era like-urilor.
Adevărata inovație nu a fost politică, ci mediatică: prostia, transmisă în direct, a devenit spectacol de masă.
Socrate punea întrebări. Trump postează pe X.
Evoluție? Doar în rezoluția ecranului.