După episodul precedent, în care am aruncat o privire în adâncurile înțelepciunii ruse, mulți cititori au crezut că am epuizat subiectul. Că nu se poate mai mult, mai jos, mai absurd.
Nu fiţi naivi! Nu subestimați capacitatea Rusiei de a transforma prostia în doctrină și greșeala în artă de stat, pentru că, spre deosebire de alte popoare care greșesc și învață, Rusia greșește și publică manuale despre asta.
După Holodomor, Gulag și Lysenko, istoria rusă a simțit nevoia unui sequel: „Prostia Reloaded”, cu cenzură, radiații și multă vodcă în rolurile principale.
Așadar, deschidem din nou manualul nescris al rațiunii sovietice și intrăm în următoarele capitole — acolo unde logica e facultativă, iar minciuna obligatorie şi vom discuta despre înțelepciunea cenzurată și radioactivă a Rusiei.
Dacă prostia ar fi artă, Uniunea Sovietică ar fi fost Luvrul planetei. Nimeni n-a știut să sculpteze mai bine în ignoranță, să picteze mai amplu în minciună și să modeleze mai rafinat în frică decât maeștrii realismului socialist.
Pentru că, în patria rațiunii înghețate, adevărul a fost mereu un dușman al poporului.
Cenzurarea literaturii și artei (secolul XX)
În Uniunea Sovietică, libertatea de expresie a fost tratată ca o boală infecțioasă. Scriitorii și artiștii care nu se închinau idolului „realismului socialist” erau eliminați ca niște microbi.
Cei care îndrăzneau să gândească în afara liniei de partid erau imediat diagnosticați cu „deviaționism artistic” și tratați prin exil, lagăr sau tăcere impusă.
Pasternak a fost interzis pentru că a scris despre dragoste și libertate, iar Soljenițîn pentru că a avut nesimțirea de a povesti ce se întâmpla în Gulag – o lipsă crasă de patriotism, desigur.
Rezultatul? Generații întregi de oameni care au învățat că e mai sigur să taci, decât să gândești.
Politica de izolare informațională (1945–1989)
După război, Moscova a ridicat un zid invizibil, dar eficient: Cortina de Fier informațională.
Cetățeanul sovietic trăia într-un paradis fără știri: acolo unde Occidentul era decadent, iar tractorul sovietic învingea orice computer capitalist.
Ideea era simplă: dacă oamenii nu știu că trăiesc prost, nu vor cere să trăiască mai bine.
Și așa, vreme de decenii, imperiul a rămas încremenit într-o combinație letală de sărăcie și autosuficiență, considerând că lumea de dincolo de cortină este o ficțiune imperialistă.
Intervenția sovietică în Afganistan (1979–1989)
Afganistanul a fost momentul în care „înțelepciunea rusă” a decis să repete greșelile tuturor imperiilor, dar cu mai multă prostie și mai puțin succes.
Generalii sovietici au pornit la drum convinși că vor fi întâmpinați cu flori și cântece populare, dar au primit gloanțe și ruine.
Zece ani de război, zeci de mii de morți și o economie prăbușită — totul pentru a demonstra lumii că URSS știe să piardă cu demnitate.
A fost, practic, Cernobîlul armatei: o explozie de aroganță, acoperită cu lozinci despre pace.
Refuzul de a trata alcoolismul în Rusia Sovietică (anii 1950–1980)
În timp ce Occidentul inventa microcipul, Uniunea Sovietică inventa vodka ca politică de stat.
Beția națională a devenit instrument economic: un popor amețit e un popor docil.
În loc de programe de prevenție, regimul a preferat să vândă sticle.
Rezultatul? Generații de oameni convinși că lichidul transparent din pahar e soluția tuturor problemelor, de la frig la democrație.
Prostia guvernamentală a fost atât de eficientă încât alcoolul a ajuns, practic, religie de stat.
Dezastrul nuclear de la Cernobîl (1986)
În aprilie 1986, Uniunea Sovietică a descoperit o nouă formă de energie: radiația ideologică.
După explozia de la reactor, autoritățile au reacționat prompt: au negat totul.
Populația a fost încurajată să participe la parade, ca să nu „creeze panică” — o strategie genială, dacă scopul era să obții doza maximă de prostie și cesiu.
Timp de zile întregi, minciuna a fost mai puternică decât ploaia radioactivă.
Cernobîl nu a fost doar o catastrofă nucleară, ci și una mentală: dovada că, în URSS, ideologia e mai periculoasă decât uraniul.
Dezastrul submarinului Kursk (2000)
Și, ca orice tradiție respectabilă, prostia sovietică nu a murit odată cu URSS.
În anul 2000, Rusia lui Putin a demonstrat că se poate minți la fel de bine și sub apă.
După ce submarinul Kursk a explodat, Kremlinul a refuzat ajutorul internațional, preferând să lase marinarii să moară „demn”, în timp ce televiziunile transmiteau festivaluri patriotice.
Răspunsul oficial al lui Putin la tragedie? Un zâmbet rece și o tăcere perfectă — simbolul etern al statului rus: nimic nu e mai important decât imaginea.
A fost dovada că imperiul prostiei continuă să navigheze, chiar dacă s-a scufundat de mult.
Epilog
Fiecare dintre aceste episoade e o medalie pe pieptul prostiei ruse: una pentru artă ucisă, una pentru știință interzisă, una pentru viață ignorată.
În numele „rațiunii socialiste”, Rusia și-a sabotat propria inteligență, propriul viitor și propriul popor.
Iar azi, când istoria se repetă în ecou, rămâne o singură întrebare:
Cum reușește un imperiu să supraviețuiască atâtor dovezi că e condus de nebuni?
Răspunsul, probabil, e simplu — cu aceeași înțelepciune rusă.