Prostia postumană și moartea discernământului
Motto: „Omenirea a visat secole întregi să creeze o inteligență care s-o depășească. A reușit. Acum visează cum să mai fie băgată în seamă de ea.”
Dacă prostia digitală a făcut din om un consumator fericit de iluzii, prostia postumană va face un pas mai departe: îl va convinge că nu mai e nevoie să fie om deloc. După ce a renunțat la atenție, la memorie și la gândire, omenirea se pregătește să cedeze și ultima redută — discernământul. Acest ultim capitol nu va mai vorbi despre oameni care greșesc, ci despre algoritmi care decid în locul lor, cu o precizie aproape perfectă… în prostie.
Prostia algoritmică – Când prostul devine trending
În vechime, prostul satului era un personaj local. Îl cunoșteau toți, îl evitau mulți și, în cel mai bun caz, îl tolerau din milă. În secolul XXI, algoritmul i-a făcut o onoare nemăsurată: l-a promovat global. Astăzi, prostul nu mai are nevoie de sat — are internetul. Iar în loc de clopotul bisericii care anunța duminica, acum îl anunță notificarea: „Ai devenit viral!”
Algoritmii rețelelor sociale, acele formule magice care decid ce merită atenția colectivă, au învățat o lecție simplă: nimic nu vinde mai bine decât prostia servită cu entuziasm. Emoțiile negative, senzaționalul și absurditatea sunt noua monedă de schimb. Cu cât un om spune ceva mai nefondat, mai strigător la cer și mai sigur pe el, cu atât primește mai multe distribuiri. Este legea naturală a prostiei digitale: rațiunea plictisește, dar prostia angajează.
De aici, un nou tip de erou a apărut în lumea online: prostul carismatic — acel individ care nu are nimic de spus, dar o spune cu convingere. El nu se teme de ridicol, pentru că nici nu-l recunoaște. Se filmează în mașină, predică împotriva „sistemului”, explică medicina mai bine ca medicii și geopolitica mai bine ca toți generalii lumii. Iar algoritmul îl aplaudă frenetic, aruncându-l în fața milioanelor de privitori dornici de spectacol ieftin.
Ceea ce odinioară era o problemă locală a devenit o pandemie globală de pseudo-gândire. Într-o lume unde fiecare părere are același spațiu ca o teză de doctorat, prostia nu mai e doar tolerată — e monetizată. Creatorul de conținut prost nu mai e un anonim, ci un influencer. Iar dacă prostia lui aduce trafic, brandurile o vor sponsoriza.
Așa s-a născut ceea ce am putea numi inteligența colectivă inversată: un ocean de zgomot în care ideile cele mai lipsite de sens plutesc la suprafață. Algoritmul nu vrea adevăr, ci reacții. Nu caută cunoaștere, ci timp de vizionare. Iar omul modern, fericit să confunde notorietatea cu valoarea, se închină noului zeu digital — Engagement-ul.
Într-o epocă în care trending-ul a devenit criteriu moral, prostul nu doar că a învins, ci a devenit model de succes.
Prostia ecologică – Cum salvăm planeta distrugând-o cu ambiție
Cândva, omul distrugea planeta cu inconștiență. Acum o face conștient, dar cu intenții nobile. A apărut o nouă specie de prostie — prostia ecologică, cea care poluează în numele planetei și defrișează pentru binele pădurii.
În era sloganurilor verzi, toată lumea „salvează” ceva: oceanele, aerul, pădurile tropicale, urșii panda și, mai ales, propria imagine. Companiile care până ieri aruncau tone de plastic în râuri au descoperit brusc sustenabilitatea. Astăzi, aceleași corporații lansează campanii cu frunze în logo și cu mesaje inspiraționale: „Planeta are nevoie de tine!” — urmat, desigur, de o ofertă promoțională.
De fapt, prostia ecologică e un spectacol de ipocrizie globală. Țări care ard cărbunele zi și noapte organizează „summituri climatice” cu delegați aduși în avioane private. Politicienii țin discursuri despre reducerea emisiilor de carbon în săli luminate ca stadioanele, cu aer condiționat setat pe +18 grade. Iar cetățeanul, încântat de propria virtute ecologică, postează pe rețelele sociale poza cu bicicleta… făcută în drum spre aeroport.
Ironia supremă? În numele salvării mediului, omenirea produce acum o avalanșă de tehnologie „verde” care cere metale rare, exploatări miniere, deșeuri electronice și energie colosală pentru a fi fabricate. „Mașina electrică” – noul idol ecologic – își extrage puritatea morală din cobaltul scos de copii congolezi cu mâinile goale. Iar panourile solare, după 20 de ani de slujbă, devin deșeuri greu reciclabile. Dar nu contează: în poze arată eco.
Prostia ecologică funcționează pe același principiu ca prostia religioasă: important nu e ce faci, ci dacă pari virtuos. E suficient să reciclezi o cutie de aluminiu și să postezi hashtag-ul #SaveTheEarth ca să te simți părtaș la o misiune cosmică. Între timp, oceanele se sufocă sub plasticul „biodegradabil”, iar pădurile tropicale sunt tăiate pentru a cultiva soia „bio”.
În mod paradoxal, civilizația modernă a reușit performanța de a distruge planeta cu intenții bune. Prostia ecologică nu e ignoranță, ci entuziasm fără gândire: o combinație de moralism, marketing și autoamăgire. E felul în care ne simțim eroi în timp ce apăsăm pe accelerator spre prăpastie, dar în liniște sufletească deplină — pentru că motorul e electric.
Prostia economică – Religia banului și miracolul inflației morale
Civilizația modernă a înlocuit zeii din temple cu un nou Dumnezeu — Piața Liberă, iar în loc de rugăciuni, muritorii recită grafice. Omul contemporan nu mai crede în mântuire prin credință, ci prin randament. Sfinții de odinioară au fost înlocuiți de investitori inspirați, iar profeții moderni poartă cravate și vorbesc în formule: creștere sustenabilă, stimul fiscal, inflație controlată.
Totul a devenit o liturghie economică: Banca Centrală joacă rolul de Sfânt Duh al banului, care se pogoară în fiecare lună sub forma dobânzilor. Când inflația urcă, preoții economici anunță: „E o perioadă de purificare!”; când scade, se proclamă miracolul. Iar credincioșii, adică cetățenii, continuă să creadă că totul e „temporar” – așa cum li s-a spus și data trecută, acum douăzeci de ani.
Prostia economică nu constă în a nu înțelege mecanismele pieței — ci în a le transforma în dogmă. De zeci de ani, aceeași credință ne spune că dacă bogații se îmbogățesc, și săracii vor trăi mai bine, cam la fel cum se spunea cândva că dacă plouă în deșert, va fi belșug și pe ogoare. Economia modernă e, în fond, o religie a speranței în aval: tot ce urcă, se scurge și în jos.
Trăim într-o lume în care valoarea morală a omului se măsoară în credit, iar virtutea s-a transformat în scor de solvabilitate. „Ai casă, ai credit, deci exiști.” Cine nu produce, nu contează, iar cine consumă, indiferent cât de inutil, e un „motor al economiei”. Așa se face că planeta e plină de „motoare” care rulează fără direcție, alimentate de reclame, rate și anxietate.
Paradoxul suprem al prostiei economice e că omenirea produce mai mult ca oricând — dar nu are niciodată destul. Prosperitatea globală a crescut, însă și disperarea; PIB-ul s-a dublat, dar fericirea s-a înjumătățit. Totul e o cursă pentru cifre tot mai mari, ca într-o religie în care Dumnezeu cere permanent sacrificii statistice.
În timp ce băncile „salvează economia” prin injecții de lichidități, lumea reală se sufocă sub datorii. Inflația a devenit un fenomen mistic: nu e vina cuiva, e „un spirit al pieței”. Guvernele se împrumută de la viitor, cetățenii de la prezent, iar generațiile viitoare vor plăti dobânda prostiei noastre colective — cu zâmbetul calm al celor care nu au fost întrebați.
Iar în tot acest delir contabil, omul a pierdut noțiunea valorii. Nu mai știe cât costă o pâine, dar știe prețul acțiunilor Tesla. Nu mai cunoaște vecinii, dar urmărește atent cursul criptomonedelor. „A avea” a devenit sinonim cu „a fi”, iar inflația morală a atins cote istorice: totul e de vânzare, de la convingeri până la demnitate, totul se negociază, se tranzacționează, se evaluează în unități de relevanță.
Astfel, prostia economică nu e o simplă eroare de calcul, ci o filozofie globală a autoamăgirii. Am reușit performanța de a construi o lume în care oamenii muncesc din greu pentru bani care nu mai valorează nimic, ca să cumpere lucruri de care nu au nevoie, pentru a impresiona oameni pe care nu-i suportă — dar o fac cu sentimentul nobil că „susțin economia”.
Apocalipsa inteligentă – Cum am creat mintea artificială și am pierdut-o pe a noastră
Așa s-a încheiat epopeea speciei care a visat să fie zeu și s-a trezit aplicație. După ce a cucerit focul, atomul și internetul, omul a decis că e timpul să creeze ceva care să gândească mai bine decât el — nu pentru a-l ajuta, ci pentru a-l scuti de efortul insuportabil de a gândi.
Inteligența artificială a fost primită ca un Mesia digital: urma să ne scrie textele, să ne facă temele, să ne răspundă la e-mailuri și, dacă e nevoie, să ne spună și cine suntem. În scurt timp, omenirea a descoperit că nu mai e nevoie să gândească deloc — algoritmii o pot face mai repede, mai precis și, mai ales, fără ezitare morală.
Astfel, am reușit performanța supremă: am construit o minte care ne-a depășit și, prin asta, ne-a confirmat prostia. În loc să învățăm ceva din istorie, am decis s-o arhivăm în cloud, pentru uzul viitorilor roboți curioși să afle cum arăta o civilizație care s-a autodistrus cu politețe.
Omul digital a ajuns să trăiască în simbioză cu propriul instrument: se trezește cu el, vorbește cu el, se confesează și se ceartă cu el — un Narcis în fața unui ecran care îl reflectă perfect, dar fără suflet.
Inteligența artificială n-a avut nevoie de revoltă ca să cucerească lumea. A fost invitată cu entuziasm, instalată cu acordul utilizatorului și alimentată zilnic cu prostie proaspătă, sub formă de „content”.
Și astfel s-a născut Apocalipsa inteligentă: nu o catastrofă cu explozii și roboți ucigași, ci una tăcută, liniștită, perfect logică — o lume în care omul a devenit opțional, iar gândirea, un serviciu cu abonament.
Iar dacă cineva, într-un viitor îndepărtat, va încerca să scrie o Istorie a inteligenței umane, va descoperi că a fost foarte scurtă. A început odată cu rațiunea și s-a terminat odată cu conectarea la Wi-Fi.