Justiția română se oprește pentru pensii speciale, dar marile dosare rămân uitate, prescrise sau pierdute prin hârtii prăfuite
Justiția română e supărată. Atât de supărată încât își închide porțile, își aruncă robe pe umeraș și intră în grevă ca un chelner jignit de bacșișul prea mic. Nu pentru că dosarele Revoluției zac de 35 de ani prin sertare, nu pentru că Mineriadele s-au transformat într-o piesă absurdă unde inculpații mor înaintea sentinței, nu pentru că dosarele de corupție se prescriu cu o punctualitate de ceas elvețian. Nu. Justiția română iese la protest pentru că s-a atins de pensiile speciale.
În România, nimic nu-i mai sacru decât burta plină și contul lunar garantat. Independența justiției nu se apără prin sentințe corecte, ci prin talonul de pensie cu multe zerouri. Când s-a pus problema ca aceste pensii să fie plafonate sau amânate, justiția română a țipat ca și cum i-ai fi luat oxigenul. Dosarele Revoluției? „Mai așteaptă puțin, că acum avem miting”. Dosarul Mineriadelor? „Se prescrie oricum, nu are rost să ne agităm.”
Proteste pentru dreptul la tăcere
Marile instanțe și parchete își suspendă activitatea „pe termen nedeterminat”. Asta înseamnă, tradus din limbaj juridic în română simplă: „Nu lucram nici înainte, dar acum avem o scuză oficială”. Dacă până ieri justiția română era ocupată să amâne termene, azi e ocupată să lipsească cu totul.
Să nu ne amăgim: chiar și fără proteste, situația e aceeași. Dosarele mari, cu mize uriașe, zac prin sertare ca borcanele cu murături uitate în beci. Le descoperă cineva abia când au expirat și au prins mucegai. Numai că în cazul justiției române, „mucegai” se traduce prin „prescripție”.
Când vine vorba de Revoluție, avem un record mondial: justiția română a reușit să facă anchete mai lungi decât războaiele mondiale. Al doilea Război Mondial a ținut șase ani. Ancheta pentru Revoluția din ’89 trece bine de trei decenii și încă e în stadiul „să vedem, să analizăm, să disjungem dosarul, să facem expertize”. În ritmul ăsta, urmașii noștri vor învăța despre procesul Revoluției la muzeu, lângă dinozauri și scheletul lui Nea Nicu împăiat.
Mineriadele? Aici e și mai spectaculos. Justiția română a lăsat dosarul să doarmă atât de mult încât unii dintre inculpați au murit liniștiți, cu pensia specială la zi. Aici nu se mai pune problema de prescripție juridică, ci de prescripție medicală: „a decedat, se închide dosarul, mulțumim pentru participare”. Tovarășul Iliescu a mierlit-o zămbind fericit că a scăpat de ambele capete de acuzare, atât în dosarul Revoluției, cât și-n cel al Mineriadei din 1990, a doua Mineriadă fiind tot opera sa, cea din perioada în care Emil Constantinescu era președintele României.
Păzitorii pensiilor, nu ai dreptății
Când e vorba de „statul de drept”, magistrații invocă principii, Constituția, echilibrul democratic. Dar când e vorba de pensii speciale, se transformă brusc în sindicaliști cu pancarte. În România, „independența justiției” se traduce prin „dreptul de a nu răspunde niciodată pentru incompetență, dar de a încasa pensii uriașe indiferent de rezultate”.
Vă amintiți celebra replică: „Justiția este oarbă”? În România, justiția română e nu doar oarbă, ci și surdă și mută. Surdă la plângerile victimelor, mută în fața marilor corupți și oarbă când vine vorba de propriii colegi. Dar să nu greșim: când se atinge de portofel, justiția română capătă dintr-odată văz, auz și voce de stadion.
Prescripția ca metodă de lucru
Justiția română funcționează după un algoritm simplu: dacă un dosar e mic (un furt de găină, un șofer beat), verdictul vine repede și pedepsele curg. Dacă un dosar e mare (corupție, revoluție, mineriade), atunci e tratat după metoda clasică a amânărilor succesive până la prescripție.
Nu există mecanism mai eficient decât amânarea. În justiția română, amânarea e artă, ritual, religie. Se amână pentru lipsa avocatului, pentru concediul judecătorului, pentru că s-a schimbat completul, pentru că s-a schimbat Codul Penal, pentru că s-a schimbat vremea. Orice motiv e bun ca să nu se judece. Și uite așa, după ani de amânări, justiția română ajunge să constate că, vai!, faptele s-au prescris. Ghinion. Dosarul se închide, inculpatul se declară nevinovat prin simpla trecere a timpului.
Este o performanță remarcabilă: în nicio altă țară nu există atâta grijă pentru trecerea timpului. Ceasurile din instanțe ar trebui să fie martori asistenți în procese.
Revoluția din 1989, serial neterminat
În justiția română, dosarul Revoluției e „Dosarul Netflix” al națiunii. Are toate ingredientele: victime, vinovați, probe, martori, mărturii contradictorii, suspans. Singura problemă e că sezonul final nu mai vine. Episoadele se amână, scenariul se rescrie, actorii principali ies la pensie sau la cimitir.
După 35 de ani, avem doar concluzia că „au murit oameni”. Cine i-a ucis? „Vedem la termenul următor.” Când e termenul următor? Peste doi ani. Dacă nu se prescrie între timp. În final, justiția română a constatat cu un zâmbet superior: „Ah, ce păcat, s-a prescris. Nu mai putem face nimic. Dar pensia merge înainte, nu vă faceți griji”.
În tot acest timp, magistrații au protestat pentru pensii. Dacă s-ar protesta și pentru victimele de la Revoluție, poate am fi avut o sentință. Dar victimele nu plătesc pensii speciale, așa că nu contează.
Mineriadele, tragedia cu happy-end pentru inculpați
Mineriadele arată și mai grotesc. Zeci de oameni bătuți, omorâți, răniți, destine frânte. Justiția română a muncit serios: a muncit să uite dosarul prin sertare. În loc de condamnări, am avut parade de inculpați relaxați, cu mustață și burți respectabile, care și-au trăit viața liniștiți.
Dosarele de corupție: justiția română la stand-up
Nici la corupție nu stăm mai bine. Cazurile mari se prescriu la fel de elegant. Oameni cu averi uriașe, cu vile, iahturi și conturi externe ies curați ca lacrima. Prescripția e cel mai bun detergent inventat de justiția română. Scoate toate petele, albește orice CV, face dintr-un infractor un cetățean respectabil.
Când vine vorba de corupție, justiția română e un fel de stand-up comedy: râzi amar, dar spectacolul continuă.
Protestele de azi, prescripțiile de mâine
Acum, protestele pentru pensii sunt doar continuarea logică a acestui spectacol absurd. Căci dacă justiția română n-a reușit să facă dreptate în 35 de ani, de ce ar reuși acum? E mai simplu să ceri bani. Și să ameninți că nu mai lucrezi.
Întrebarea e: cum să nu mai lucrezi, când nu lucrai nici înainte?
Suspendarea activității pentru pensii speciale seamănă cu o grevă a fantomelor. Ca și cum un departament de Moși Crăciuni ar anunța că nu mai livrează cadouri în februarie.
În final, un gust amar
Justiția română e ca o mașină ruginită care merge doar atunci când e alimentată cu bani. Dreptatea nu contează. Victimele nu contează. Dosarele istorice nu contează. Contează doar talonul de pensie și dreptul de a protesta când cineva îndrăznește să-l micșoreze.
În România, justiția română nu e nici dreaptă, nici independentă, nici eficientă. E doar o caricatură tragică, o farsă în care cetățenii sunt spectatori captivi. Un spectacol lung, absurd, cu final mereu amânat. Și în timp ce noi așteptăm verdictul, justiția română își face calculele la pensie.