Durere acută
Durere acută
Mă întreb uneori când s-a declanșat boala. Oare a existat un moment 0 urmat de un efect de bulgăre de zăpadă rostogolit până în clipa în care m-a pus la pământ.
Stau închis în camera mea de câteva luni, imobil, închistat în propria-mi minte. Un mort fără cortegiu funerar. Mormântul meu este gol. Pe piept mi-au crescut trandafiri negri. Un soi venit din altă lume. Rădăcinile lor îmi absorb seva vieții, lăsându-mă veșted. Un buchet macabru.
Sunt pustiu, îngropat în propriile gânduri. Bântui fără scop într-o închisoare fără gratii. Viața mi-a încetat înainte să-mi părăsesc trupul. Ascult liniștea de parcă ar fi un concert infernal.
Lângă pat am un tablou înclinat, fotografia mea de la 18 ani. Tabloul îmi trezește amintiri legate de persoana care am fost cândva, o scânteie de viață cu licăriri de speranțe.
Nu știu când m-am stins. Când m-am trezit damnat în propriul pat. Zilele sunt legate, fiecare fiind o copie a celeilalte.
Lectura a fost o plăcere a mea cândva. Acum, cărțile sunt doar o povară. Dacă deschid vreuna, simt că deschid o poartă a trecutului care mă poartă printre grele memorii. Rândurile par în ceață, lacrimile mă copleșesc și renunț.
Viitorul îmi pare o armă care mă amenință constant. O bandă de negru infinit. O durere interminabilă.
Anesteziat emoțional, nu pot reacționa față de nimic. Pasaje ale lumii se întâmplă fără să pot participa.
Refuz să fiu o victimă și totuși nu reușesc să mă ridic.
Prietenii m-au abandonat de mult. Îi înțeleg. Nimeni nu poate salva o epavă.
În camera plină de praf, printre gunoaie, silueta mea pare invizibilă.
Nu am curajul să recurg la gestul final, cel care mi-ar garanta eliberarea.
Aștept să mă ocolească viața, damnat fiind să nu mă pot bucura de ea.
O poveste tristă despre cum viața poate fi uneori nedreaptă. După cum bine spune expresia din popor: „Viața poate fi pentru unii mumă și pentru alții ciumă.”
Într-adevăr, așa se întâmplă în viață.
Mulțumesc pentru comentariu!
Poate parea lejer de vorbit dintr.o postura de echilibru aproximativ. Cand treci prin focurile infernului, sigur, totul este diferit, dificil de exprimat treburi de genul dar, nu mai percep de cativa ani depresia ca fiind un inamic, ba chiar o consider ca fiind la polul opus, o prietena de nadejde, care nu m-a mintit niciodata. Mi.a soptit ca traiesc fara sens, ca viata nu este un proces de regasire ci unul de creatie, ca daca nu am grija de mine ma voi intoarce pe canapea si probabil voi sta din nou acolo cu lunile sau chiar anii. Ca muntele nu poate fi mintit si ca e nevoie si de putin efort pentru a misca treburile. Si m.a impins usor de la spate si m.a ajutat sa imi gasesc calea, iar apoi a plecat si imi e dor de ea. Imi e dor de cea mai sincera prietena a mea. :p
Într-adevăr, e o stare dureroasă, dar în același timp și o trezire la realitate.