Marea Dictare ne amintește că școala e o ruină, iar România produce analfabeți funcționali la kilogram și aberații guvernamentale la tonă
România scrisă cu cratime greșite
Când vezi sute de oameni adunați în Piața Libertății din Timișoara ca să scrie corect după dictare, primul gând este că trăim într-o distopie cu parfum de absurd: am ajuns să celebrăm alfabetizarea ca pe o victorie națională, de parcă am cucerit Polul Nord pe jos, desculți și în șlapi. Marea Dictare devine nu doar un eveniment cultural, ci și o ironie cosmică: într-o țară unde școlile cad peste elevi, unde manualele se schimbă mai des decât guvernele și unde ministrul Educației pare să fie selectat prin tragere la sorți, oamenii ies în stradă pentru a demonstra că încă mai există consoane și vocale care se pot așeza în ordine logică pe hârtie.
Statul român, profesorul de prostie
Statul român a avut un plan măreț pentru educație: să o facă praf. Și a reușit! În 30 de ani, a transformat școala dintr-o instituție care producea oameni școliți, într-o fabrică de diplome cu termen de valabilitate mai scurt decât un iaurt uitat pe balcon. Reforma educației a fost o telenovelă tragicomică: fiecare ministru a venit cu ideea lui genială — ba se dă Bac-ul mai greu, ba mai ușor, ba fără subiecte grilă, ba doar cu subiecte grilă, ba cu camere de supraveghere, ba cu supraveghere divină. Rezultatul? O generație de elevi care cred că „cratimă” e o băutură energizantă și că „Mihai Eminescu” a fost vlogger de succes pe YouTube.
Analfabeții de serviciu
Ah, Marea Dictare e un spectacol comic și tragic în același timp. Îți dai seama ce înseamnă să scrii după dictare „a avea grijă” și să vezi pe foaie variante precum: „aavea grije”, „aa veagriză”, „a vega ricea”?
Un exemplu real: cuvântul „întotdeauna” a fost scris de un elev în 11 variante diferite, toate greșite. De la „întodeauna” până la „în todeauna” și apogeul: „întrodeauna”. Poate că, undeva, într-un univers paralel, există și „îndouădeauna”, dar nu putem exclude surprizele.
Alt caz: „S-a dus la școală”. Simplu, nu? În România, asta devine: „sa dus la școala”, „s-a-ți dus la școala”, „sati dus la școala”, „să-ți dus la școala”. E un fel de bingo lingvistic.
Și cum să uităm capodopera: „La mulți ani”, scris invariabil „La mulțiani” sau „La multi ani”, căci diacriticele sunt pentru cei slabi și pentru scriitorii care nu au descoperit tastatura de pe telefonul de 4000 de lei.
Marea Dictare e necesară tocmai pentru a expune aceste opere abstracte de artă lingvistică, de parcă am viziona un muzeu al greșelilor gramaticale.
Analfabetismul funcțional – sport național
România conduce topurile europene la analfabetism funcțional. Adică, ai terminat școala, știi literele, dar când citești un text, pricepi cât pisica ta, atunci când îi explici teoria relativității.
Și uite comedia: un absolvent citește un articol despre Marea Dictare și înțelege doar că „a fost ceva mare”. Altul crede că e vorba de un marș al pensionarilor pentru dictatură. Și nu, nu glumesc.
România excelează la gimnastică prin Nadia, la prostie prin generații întregi crescute pe Facebook. Pentru mulți, școala online a fost ocazia perfectă să copieze cu Google Translate și să creadă că „prietenii mei sunt fericiți” se traduce „my prietens are happy”.
Marea Dictare devine antidotul pentru aceste catastrofe, o tentativă de resuscitare cu defibrilatorul, pe o limbă română aflată în comă indusă.
Rețelele sociale: cimitirul gramaticii
Dacă vrei să vezi moartea lentă a limbii române, nu te uita în manuale. Intră pe Facebook. Acolo, logica gramaticală a murit de mult. „Am fost la mare” devine „Am fost la mari”, iar „te iubesc” apare scris „te iubesq”. Este ca și cum cineva ar fi decis că e cool să scrii în halul ăsta.
Marea Dictare e o palmă peste fața digitală a națiunii. Îți amintește că nu trebuie să pui „k” în loc de „că”, nu trebuie să scrii „bn” în loc de „bine” și că „lol” nu e conjuncție.
Marea Dictare – insula de normalitate
Totuși, în toată această mare de absurd, apare o minune: Marea Dictare. Oameni de toate vârstele se adună să scrie corect, să-și verifice memoria, să se bucure că limba română mai are șanse. Cel mai mic participant avea 9 ani, cel mai vârstnic 87. Între ei, o Românie care încă mai crede în litere, în propoziții, în semne de punctuație puse unde trebuie.
Într-o țară unde politicienii pun virgule în buget doar ca să le iasă lor calculele, e reconfortant să vezi oameni care pun virgulele acolo unde le este locul.
Marea Dictare e un act de rezistență culturală. E o palmă dată mediocrității instituționale și o lecție pentru toți miniștrii educației, care n-au trecut niciodată printr-o dictare fără să copieze.
Marea Dictare la București
Și nu e doar o glumă locală, căci Marea Dictare a fost și la București, în rondul Kiseleff, acolo unde câteva sute de bucureșteni s-au așezat cuminți în bănci improvizate, ca să scrie „la dictare” în mijlocul traficului bucureștean. Ironia e cruntă: într-un oraș unde șoferii îți dictează zilnic înjurături cu viteza sunetului, câțiva oameni au demonstrat că încă mai există fraze care se termină cu punct și nu cu semne de exclamare agresive. Marea Dictare din Capitală a fost o dovadă că, în ciuda betoanelor, a șantierelor și a haosului urbanistic, există încă loc pentru cultură și pentru o virgulă pusă acolo unde este necesară.
Marea Dictare la Timișoara
Iar recent, Marea Dictare de la Timișoara a transformat Piața Libertății într-o clasă uriașă sub cerul liber, cu sute de participanți — de la copii de 9 ani până la seniori de 87 — care au scris cot la cot, demonstrând că dragostea pentru limba română nu are vârstă. Într-un oraș care a fost Capitală Culturală Europeană, momentul a avut ceva simbolic: într-o Românie unde școala oficială e un eșec monumental, oamenii și-au făcut singuri școala lor, cu bănci improvizate și texte dictate cu respect. Ironia supremă: în Timișoara, în timp ce politicienii mai scapă câte un „sa votat” pe rețelele sociale, oamenii de rând scriu corect și cu plăcere, la Marea Dictare.
Statul și nepăsarea lui milenară
România educă generații după principiul „merge și-așa”. Profesorii sunt prost plătiți, școlile n-au toalete, manualele apar după ce începe școala, dar statul investește cu generozitate în panseluțe și borduri.
Un ministru al Educației a spus odată că „avem prea mulți absolvenți care nu se regăsesc pe piața muncii”. Corect, pentru că se regăsesc pe piața de like-uri, unde să scrii „boss, esti tare frate” valorează mai mult decât un doctorat.
Dacă ar exista o dictare pentru parlamentari, am asista la cea mai mare catastrofă lingvistică din istoria umanității. Îți imaginezi cum ar scrie „s-a aprobat bugetul de stat” un senator cu trei doctorate plagiate? „Sa aprobat bugetul de stat” — fără cratimă, dar cu mult tupeu.
Exemple de comedie educațională
Am întâlnit un tânăr care, întrebat ce e „substantivul”, a răspuns: „o chestie care ține loc de verb”. Altul, la Bac, întrebat ce simbolizează codrul la Eminescu, a spus: „codul PIN de la bancă”. Și nu e banc.
Altcineva a scris că Mihai Viteazul „a fost primul domnitor care a unit Țara Românească, Moldova și Ardealul într-un singur cont de Instagram”.
Marea Dictare vine să repare aceste fracturi logice, să arate că, dincolo de glume, limba română merită respect.
România scrisă cu „â” din „a”, nu cu “î” din “i”
Într-o țară unde rata analfabetismului e rușinos de mare și analfabetismul funcțional e ridicat la rang de politică publică, Marea Dictare devine un miracol urban. Nu repară școala, nu schimbă miniștrii, nu transformă parlamentarii în oameni care brusc știu să scrie, dar arată că există speranță.
Și dacă la următoarea ediție de Marea Dictare vom avea 1000, 2000 sau 10.000 de participanți, poate că undeva, încet-încet, România își va aminti că limba nu e doar mijloc de comunicare, ci și o reflexie a demnității.
Până atunci, să ne bucurăm: am avut Marea Dictare. O victorie mică, într-o țară mare doar la prostie. Și poate, cine știe, la anul ministrul Educației o să vină și el. Dar cu condiția să nu scrie „mărea dictare”.