Trei decenii au trecut de când Seniorul și-a închis ochii, iar noi, în loc să-i cinstim memoria prin progres și decență politică, am reușit performanța de a-i confirma cele mai sumbre presimțiri. Dacă moartea lui Corneliu Coposu, survenită acum 30 de ani, a generat un val de simpatie populară care a hrănit speranța, astăzi, clasa politică românească nu generează decât grețuri și un hohot amar de râs.
În 1995, pleca dintre noi un om care a petrecut 17 ani în temnițele comuniste pentru că a refuzat să-și vândă sufletul. Un om care, deși scos la lumină dintr-un întuneric istoric, a rămas un far al demnității, al dialogului și al aristocrației principiale. A fost huiduit, maltratat și urât de o gloată manipulată de oamenii lui Iliescu, a suferit înjurături și umilințe, dar a rămas vertical. A fost un gentleman în politica românească, iar sutele de mii de oameni prezenți la înmormântarea sa au arătat că, sub molozul tranziției, sufletul României încă vibra la chemarea onoarei.
Dar de la acest nivel de sacrificiu și noblețe – care a pavat drumul spre victoria CDR din ’96 – astăzi am ajuns la circ. Am ajuns la un nou tip de politică, în care onoarea a fost înlocuită de șiretlic, viziunea de urlet, iar decența de o serie de spectacole publice de o abjecție dezarmantă. Am coborât nu doar ștacheta, ci am aruncat-o cu totul în noroi.
Aristocrația principială în fața gloatei manipulate
Corneliu Coposu a reprezentat o anomalie în peisajul post-decembrist: un om onest într-o politică plină de lupi. Reintrodus forțat în viața publică după 17 ani de teroare comunistă, el nu a adus cu sine dorința de răzbunare sau îmbogățire, ci, mai degrabă, bunele maniere și principiile unei Românii interbelice apuse. Era un supraviețuitor care nu cerea nimic, dar oferea totul: un model de rezistență morală.
Această decență l-a costat însă scump. În anii de tranziție tulburi, în care FSN-ul lui Iliescu deținea controlul asupra pârghiilor puterii și, mai ales, asupra manipulării emoționale a maselor, Coposu a devenit ținta predilectă a propagandei. El, simbolul rezistenței anticomuniste, era etichetat drept “agent străin”, “moșneag” sau, mai grav, “dușman al poporului” – aceleași etichete pentru care fusese aruncat în închisoare!
De la principiul de oțel la huiduielile din piață
Imaginea unui Senior cu siluetă nobilă, cu ochi blânzi, dar cu o demnitate de neclintit, asaltat de huiduieli și înjurături, este epitaficul eșec al tranziției noastre. Pe când el vorbea despre stat de drept, piață liberă și democrație occidentală, oamenii lui Iliescu dezlănțuiau minerii și o propagandă mizerabilă care-l asocia cu forțe oculte. Această cruzime publică, această încercare de a-l reduce la tăcere prin larmă și ură, a fost prețul plătit de aristocratul moral al politicii românești.
Tratamentul rezervat lui Coposu nu a fost doar o luptă politică; a fost o tentativă de asasinat moral, orchestrată de cei care doreau să șteargă orice urmă a României de dinainte de 1947 și să legitimeze eternitatea FSN.
Triumful moral: sute de mii de oameni la ultimul său drum
Dar moartea lui Corneliu Coposu, survenită în 1995, a funcționat ca un declanșator emoțional neașteptat. Deși regimul nu i-a acordat funeralii naționale (o dovadă supremă a micimii și ranchiunei), poporul a făcut-o.
Sute de mii de oameni, veniți din toate colțurile țării, s-au adunat la București pentru a-i aduce un ultim omagiu. A fost un răspuns cutremurător la umilințele suferite de el în timpul vieții. Valul imens de simpatie populară, care a depășit cu mult așteptările forțelor de la putere, a demonstrat că efortul său nu fusese în zadar.
Moartea sa a devenit un catalizator pentru forțele politice anticomuniste. Acest curent de simpatie, generat de recunoașterea tardivă a sacrificiului său, a contribuit esențial la victoria istorică a Convenției Democrate (CDR) la alegerile generale din 1996. Practic, Coposu a murit pentru ca România să poată câștiga primele alegeri cu adevărat libere. A fost o victorie post-mortem a onoarei în fața propagandei.
Și totuși… de la acest pisc al speranței, iată unde am ajuns.
Mitocănismul contemporan: galeria personajelor zgomotoase
Dacă moartea lui Coposu a fost o rană nobilă, care a sângerat decență în urnele de vot din 1996, ceea ce trăim azi este o infecție generalizată. De la demnitatea tăcută a Seniorului, am ajuns la ecoul strident, dar gol, al unei galerii de politicieni care au înlocuit proiectul de țară cu spectacolul de bâlci și principiile cu capriciile isterice. Nu mai vorbim de idealuri, ci de teatru bulevardier și de un populism dezlănțuit, care nu vizează binele public, ci doar numărul de share-uri și de vizualizări.
Iată-ne, așadar, cu noua “elită”:
George Simion: champion-ul caselor ieftine și al iluziilor scumpe
În epoca lui Coposu, oamenii luptau pentru a recăpăta proprietățile confiscate de comuniști. Azi, liderul AUR, George Simion, luptă pentru a ne convinge că poate cumpăra vile boierești la prețul unui garaj: celebra casă de 35.000 de euro! Satira nu stă în faptul că ne minte, ci în grosolănia minciunii.
De la patosul discursului anticomunist, am ajuns la populismul de tip imobiliar: cel care ne promite că putem trăi ca boierii, cu bani de second hand. Este o lipsă de respect față de inteligența votantului care, deși i-a văzut haina ruptă, este acum obligat să creadă în castelul vândut la preț de garsonieră. De la aristocrația principiilor la șmecheria de mahala vopsită în tricolor.
Diana Șoșoacă: sirena de la răsărit și urlatul ca program politic
Coposu a luptat o viață întreagă pentru a smulge România din sfera de influență a Estului. Azi, o avem pe Diana Șoșoacă, un personaj ce pare scos dintr-o piesă de Ionesco, care combină istericalele publice cu servicii de PR neoficiale pentru Moscova. Urletele, scandalurile de la tribuna Parlamentului și acuzele aberante nu sunt un accident, ele sunt substitutul perfect pentru lipsa de conținut și de viziune.
Aici, mitocănismul nu este doar o chestiune de proastă creștere, ci o strategie de distragere care maschează o agendă profund antinațională. De la rezistența în fața tancurilor rusești, la plecăciunea în fața ambasadei rusești. Contrastul este de un tragism absolut.
Călin Georgescu: Guru cu pseudo-filozofie de birt
Dacă Seniorul punea preț pe elocvența intelectuală și pe argumentul solid, noii idoli ai naționalismului se bazează pe aberant. Călin Georgescu, cu frazele sale desprinse dintr-un manual de conspiraționism de grad zero, reușește să mobilizeze masele tocmai prin obscuritate și fantezie delirantă.
De la seriozitatea statului de drept la promisiunile unui guru care combină spiritualitatea de self-help cu misticismul naționalist. Politica a devenit o scenă în care cel mai important este să pari profund, chiar dacă spui cel mai mare nonsens.
Anamaria Gavrilă: abjecția râzândă
Și ajungem la momentul care definește perfect prăbușirea morală a clasei politice de azi. Corneliu Coposu a fost umilit și batjocorit de sistemul mineresc al FSN. Unul dintre acei protestatari permanenți, Marian Moroșanu (zis și “Ceaușescu”), a rămas cu un defect de vorbire tocmai în urma bătăilor încasate în stradă, bătăi ce sunt o sechelă vie a regimului FSN/Iliescu contra căruia lupta și Coposu.
Iar deputata Anamaria Gavrilă nu doar că îl ignoră sau îl atacă politic, dar râde zgomotos, mitocănește și fără nicio urmă de empatie de acest defect de vorbire.
Aceasta nu este politică, nu este satiră, nu este nimic altceva decât abjecție. Este negarea ultimă a oricărui principiu uman. De la onoarea de a muri pentru o idee, la lipsa de bun-simț de a râde de trauma fizică a celuilalt. Acesta este abîme-ul în care am căzut: politicienii noștri râd de suferința pe care o moștenim din bătăliile trecute.
Rămas bun, Seniorule!
Și iată-ne ajunși la finalul acestui spectacol grotesc. Privim în urmă, la cele 30 de decenii de când ne-ați părăsit, și ne cuprinde o rușine adâncă, o sfâșietoare senzație de eșec colectiv.
Rămas bun, Seniorule! Ați plecat în 1995, purtând încă pe umeri povara anilor de temniță și povara umilințelor publice. Ne-ați lăsat cu o moștenire simplă, dar de neatins: să nu trădăm principiul. Ne-ați arătat că se poate face politică fără urlete, fără minciuni ieftine despre case și fără râs cinic în fața suferinței.
Ați murit demn, înconjurat de sute de mii de oameni care v-au ridicat pe umeri, într-un pelerinaj al speranței, crezând că odată cu dumneavoastră se va naște, în sfârșit, o clasă politică pe măsura sacrificiului.
Dar, iată, ne-ați lăsat în grija unei galerii zgomotoase, care a transformat țara într-un circ ieftin. Ne-ați lăsat cu niște politicieni care nu doar că nu vă urmează, dar nici măcar nu înțeleg ce înseamnă bunul-simț sau trauma colectivă.
Vă cerem iertare, Corneliu Coposu. Vă cerem iertare pentru că am permis ca aristocrația morală pe care ne-ați predat-o, să fie înlocuită de mitocănia stridentă și de demagogia cinică. Vă cerem iertare pentru că v-ați sacrificat 17 ani pentru o libertate pe care mulți dintre cei de azi o folosesc doar pentru a se dezbrăca de orice urmă de decență.
Poate că acolo, de Sus, veți privi cu o tristețe amară, dar măcar veți fi ferit de urlete, de minciuni și de râsul care ne-a înghețat pe toți.
Odihniți-vă în pace, Seniorule. România de azi nu v-a fost demnă de jertfă.
