În România s-a conturat, discret dar vocal, o nouă formă de protest civic: refuzul de a mai plăti taxe.
Nu ca gest disperat, nu ca formă de rezistență fiscală argumentată, ci ca lovitură simbolică aplicată statului. Guvernului. Sistemului.
Ideea este simplă și seducătoare: dacă nu mai plătim, „îi ardem”.
Cui exact — rămâne vag. Important este sentimentul.
Această poziție e formulată, de regulă, cu multă gravitate: statul e hoț, taxele sunt „biruri”, utilitățile sunt „luate cu japca”, iar contribuabilul este o victimă permanentă. În acest tablou, cetățeanul nu mai apare ca membru al unei comunități, ci ca individ asediat de o entitate abstractă și ostilă.
Ce lipsește aproape complet din această narațiune este o întrebare banală, dar incomodă:
ce se întâmplă între momentul în care refuzi taxele și momentul în care folosești tot ce ele finanțează?
Răspunsul nu e spectaculos, dar e extrem de românesc.
Cetățeanul suveran refuză taxele nu pentru că ar fi calculat un buget alternativ al statului, ci pentru că a descoperit o formă comodă de revoltă: una care nu cere organizare, soluții sau consecințe asumate. El nu mai plătește, dar continuă să circule pe drumuri publice, să folosească iluminat stradal, să ceară ordine publică, să-și trimită copilul la școală și să ajungă, când e cazul, la spitalul „statului hoț”. Statul e ilegitim doar cât timp funcționează; devine brusc legitim când întârzie ambulanța, când poliția nu ajunge la timp sau când infrastructura „nu e ca afară”. Suveranitatea nu se aplică la urgențe.
Logica este mereu aceeași și mereu incompletă: „nu mă întreabă statul dacă am nevoie de aceste servicii”. Corect. După aceea urmează tăcerea. Nu se spune cine ar trebui să plătească drumurile, utilitățile, canalizarea, rețelele electrice, sistemul de urgență, școlile, instanțele. Vecinii? Alții. Cineva, dar nu eu. Este suveranismul externalizării: beneficiile sunt personale, costurile sunt colective, iar responsabilitatea — teoretică. Când primăria nu are bani, concluzia nu e „n-am contribuit”, ci „statul e eșuat”. Când orașul se degradează, explicația nu e fiscală, ci ideologică. Realitatea e vulgară: fără bani, nu funcționează nimic. Nici măcar revolta.
Interesant este faptul că exact localitățile cu „disciplină fiscală” sunt cele care au evoluat, iar cele care au confundat mândria cu refuzul au rămas cu noroaie, gunoaie și discursuri aprinse pe Facebook. Suveranitatea nu ține loc de canalizare, iar patriotismul nu repară conducte. Poți urî statul cât vrei, dar nu poți înlocui administrația cu sloganuri și nici infrastructura cu furie. A refuza taxele nu lovește sistemul; lovește exact comunitatea din care faci parte. Și, inevitabil, te lovește și pe tine — doar că mai târziu.
Taxele pot fi proaste, inechitabile, prost gestionate sau furate. Toate acestea sunt motive de reformă, control și presiune publică. Nu sunt motive de anarhie fiscală cu pretenții morale. Pentru că, în final, „nu mai plătim nimic” nu este un proiect politic. Este doar o scuză confortabilă pentru a folosi tot, fără a contribui cu nimic.
În acest decor apare, inevitabil, și Florin Călinescu, actor admirat, prezentator carismatic, devenit peste noapte vector de revoltă fiscală. Mesajul e simplu și spectaculos: să nu mai plătim taxe. Ce urmează după acest îndemn nu mai face obiectul declarației. Nu aflăm cine va întreține drumurile pe care circulăm, cine va plăti polițistul chemat la scandal, pompierul care stinge incendiul sau medicul care urcă în ambulanță. În viziunea acestui tip de suveranism mediatic, statul trebuie pedepsit prin înfometare, iar consecințele — un detaliu tehnic, probabil rezolvabil prin indignare civică.
Numai că un astfel de apel nu lovește guvernul, ci bugetul public, ceea ce înseamnă împrumuturi mai mari, dobânzi mai mari și, în final, exact acele taxe suplimentare pe care revolta le denunță. Este echivalentul economic al gestului de a-ți da singur cu mașina în gard, apoi de a acuza infrastructura. Când statul rămâne fără bani, nu dispare; se împrumută. Iar datoria nu e plătită de „sistem”, ci de aceeași populație care aplaudă ideea neplății. Suveranismul fiscal nu elimină costurile, doar le amână și le amplifică.
Mai grav este că, dincolo de spectacol, acest tip de discurs normalizează haosul ca soluție politică. Într-o țară în care serviciile publice funcționează deja la limită, îndemnul de a opri contribuția nu e curaj, ci iresponsabilitate. Nu e critică lucidă a statului, ci sabotaj pasiv al comunității. Iar faptul că vine din zona unor figuri publice nu îl face mai profund, ci doar mai periculos: când confunzi notorietatea cu competența, rezultatul nu e revoluție, ci degringoladă cu aplauze.
Refuzul de a plăti taxe nu este o formă de curaj civic, ci o formă comodă de egoism ambalat ideologic. Nu dărâmă statul, nu pedepsește guvernanții și nu produce nicio reformă. Produce doar lipsă de bani, servicii mai proaste și un cerc vicios în care aceeași populație ajunge să plătească mai mult, mai târziu, pentru exact lucrurile pe care le-a sabotat cu entuziasm. Statul nu dispare când nu mai este finanțat; se degradează. Iar degradarea nu este resimțită de „sistem”, ci de fiecare cetățean care încă mai vrea drumuri, spitale, ordine publică și o minimă funcționare a vieții comune.
Taxele pot fi discutate, contestate, reformate și chiar reduse. Neplata generalizată nu este nici soluție, nici protest, nici viziune. Este doar abandonul ideii de comunitate, mascat în revoltă. Iar o societate care confundă furia cu soluția nu ajunge mai liberă, ci mai săracă — material, instituțional și, inevitabil, intelectual.