Poliloghii intens aplaudate apar peste tot: texte logoreice, pseudo-intelectuale, scrise doar pentru a epata și a prosti spectatorii docili
Nașterea și gloria poliloghiilor intens aplaudate
În universul cultural al secolului XXI, unde fiecare individ are acces la un ecran, un cont și o tastatură, poliloghiile intens aplaudate au devenit specie protejată. Nu doar protejată, ci și cultivată cu religiozitate, ca o viță nobilă ce dă roade amărui, dar pe care degustătorii de pretenții jură că le simt ca „note subtile de autenticitate metafizică”.
Adevărul e că nimeni nu pricepe nimic, dar asta nu împiedică mulțimea să aplaude frenetic. Cine are curajul să recunoască, public, că „Împăratul e gol” atunci când se află înconjurat de o hoardă de adepți care fac selfie-uri cu poliloghii intens aplaudate? Nimeni, pentru că ridicolul s-ar abate asupra lui ca o ciumă medievală.
Cum se nasc poliloghiile intens aplaudate
Rețeta e simplă și ar putea fi tipărită pe un pliant distribuit la metrou:
- 1. Ia un cuvânt rar – eventual ceva care miroase a dicționar vechi, prăfuit.
- 2. Amestecă-l cu alt cuvânt pretențios, chiar dacă sensul final devine un nonsens învelit în poleială.
- 3. Presară metafore imposibile, de genul „spleenul incandescent al destinului catifelat” – că doar nimeni nu are curajul să întrebe „Ce naiba înseamnă asta?”.
- 4. Servește textul publicului cu o aură de superioritate, ca și cum ar fi revelat ultima taină a cosmosului.
Astfel se nasc poliloghiile intens aplaudate. Nimic mai mult decât o supă călduță de cuvinte alese la întâmplare, dar ridicată la rang de caviar intelectual.
Publicul poliloghiei: spectatori docili în delir
Partea cea mai grotescă nu e că poliloghii există, ci că ele sunt intens aplaudate. Publicul, îngrozit să nu pară incult, cască ochii și face fețe complice, aprobând grav, de parcă ar fi înțeles. În realitate, tot ce pricep e că ar trebui să înțeleagă. Și cum prostia are un talent aparte de a se ascunde în haine pompoase, nimeni nu îndrăznește să spună că „poliloghii intens aplaudate” sunt doar niște gunoaie literare parfumate cu verbiaj.
E un spectacol de masă: autorul scrie, cititorul mimează înțelegerea, iar ceilalți aplaudă ca la circ. Un circ în care clovnii poartă frac și monoclu, iar animalele vorbesc în latină.
Autorii de poliloghii intens aplaudate
Aceștia sunt o specie aparte. Îi recunoști ușor: poartă ochelari groși, chiar dacă n-au dioptrii, și țin mereu în buzunar un carnet pe care scriu „idei” sub formă de fraze interminabile, ca niște intestine verbale. În esență, autorul de poliloghii intens aplaudate e un prestidigitator al limbajului: scoate din pălărie cuvinte rare și le amestecă într-un delir pseudo-filozofic, cu aerul că face literatură.
În realitate, ceea ce face este un soi de logoree literară. Nu e clar dacă scriu pentru a fi citiți sau doar pentru a-și hrăni egoul, dar e limpede că fiecare poliloghie intens aplaudată e o piatră pusă cu mândrie la templul ridicolului.
Și culmea ironiei? Se felicită între ei. Un autor de poliloghii intens aplaudate îl citează pe altul și amândoi fac schimb de aplauze, ca doi papagali care se laudă reciproc pentru frumusețea penajului.
Poliloghii intens aplaudate ca formă de artă ratată
Dacă există un sport național al pseudo-intelectualilor, acesta nu e șahul, nu e cititul și cu atât mai puțin nu e gândirea. Este practicarea neobosită a unor poliloghii intens aplaudate, ca și cum ar fi maratonul suprem al minții. Fiecare frază devine o cursă cu obstacole, fiecare paragraf – un turn Babel ridicat din cărămizi ale nonsensului.
Și, evident, cu cât turnul e mai instabil și mai inutil, cu atât mai intens e aplaudat. Nu pentru că ar fi de înțeles, ci pentru că oamenii se tem să spună: „Domnule, ești un impostor verbal!”.
Tehnica de fabricare a poliloghiei intens aplaudate
Fraza trebuie să fie lungă. Ideal, să curgă pe cel puțin cinci rânduri, să aibă virgule, paranteze, digresiuni și subordonate care se împletesc ca niște liane. Dacă cititorul ajunge la capătul ei și a uitat începutul, felicitări: ai creat o poliloghie intens aplaudată!
Adaugă cuvinte exotice: „Incongruență”, „subsumare”, „heuristică”, „ontologic” – oricum nimeni nu verifică.
Metafore imposibile. „Liniștea urlă cu o tăcere incandescentă.” Publicul adoră contradicțiile absurde.
Tonalitatea profetică. Spune banalități cu aerul că dezvălui un secret cosmic.
Publicul – sclavii fricii de prostie
Poliloghii intens aplaudate trăiesc și respiră nu datorită autorilor, ci datorită publicului. Nimic nu sperie mai mult masele decât perspectiva de a fi etichetate drept „neînvățate”. Și atunci, oamenii intră într-un pact tacit: „Aplaudăm împreună, ca să nu se prindă nimeni că nu am înțeles nimic”.
Poliloghii intens aplaudate în epoca digitală
Internetul e cel mai fertil teren pentru această specie literară. O frază absurdă cu fundal negru devine virală. Algoritmii confundă logoreea cu profunzimea, iar oamenii confundă like-urile cu inteligența.
Frazele tipice din poliloghii intens aplaudate
Dacă ai curajul să răsfoiești textele autorilor care își dedică viața producerii de poliloghii intens aplaudate, vei descoperi un univers paralel.
Mostre inventate:
1. „În convalescența metafizică a abisului lăuntric, vibrația policromă a tăcerii își caută sinele refractar.”
2. „Ontologia desuetă a clipei efemere devine catedrala unde timpul își îngroapă propriile ecouri.”
3. „În incongruența luminii catifelate, umbra se naște ca o sinteză a neantului erotic.”
Criticii – ventriloci ai imposturii
În loc să spună pe șleau „textul acesta e o poliloghie intens aplaudată, o glumă proastă scrisă cu cuvinte scumpe”, criticul preferă să-și adauge propria logoree.
Conferințe și auto-mitologizare
Autorii își pun poze alb-negru, recită fraze imposibile pe scenele festivalurilor, publicul ia notițe pline de „???” și la final izbucnește în aplauze. Totul e un spectacol penibil al imposturii.
Religia poliloghiei
- Texte sacre: frazele fără sens, declarate „capodopere”.
- Preoți: autorii care își recită logoreea cu solemnitate.
- Credincioși: cititorii care aplaudă și nu pun întrebări.