Suntem obișnuiți ca scena politică românească să ne servească zilnic un bufet suedez de ridicol, dar, din când în când, apare câte un moment cu adevărat memorabil. Unul dintre acele momente care te fac să te freci la ochi și să te întrebi dacă nu cumva ai accesat din greșeală un reality show prost.
Săptămâna aceasta, sub lumina crudă a camerei de telefon, deputata și lidera Partidului Oamenilor Tineri (POT), Anamaria Gavrilă, ne-a oferit un astfel de spectacol.
Într-un clip viral, o vedem râzând de defectul de vorbire al lui Marian Ceaușescu, omul care în anii ’90 a fost bătut fizic, schingiuit pentru curajul de a înfrunta sistemul.
Și nu oricum, ci printr-un hohot de râs grețos, îndreptat fix spre cel care, în anii ’90, a plătit un preț real (fizic, cu dinți scoși și coaste rupte) pentru curajul de a se opune unui sistem ce-și arăta încă colții post-comuniști. Am asistat, așadar, la transformarea traumei și a rezistenței din Epoca Groasă în conținut de internet hilar, sub bagheta digitală a unei figuri politice a cărei biografie se scrie, probabil, exclusiv în hashtag-uri.
It iz uat it iz — spectacolul tragicomic al Anamariei Gavrilă și al „Partidului Oamenilor Tineri”
Să fim blânzi: politica e un teatru. Din păcate, uneori vine un regizor fără nicio pregătire, montează un decor de carton și îşi aduce în rolurile principale câteva virgule ale decenței. Spectacolul săptămânii îl semnează Anamaria Gavrilă — autoarea Partidului Oamenilor Tineri (POT) — şi are toate ingredientele acelei comedii proaste pe care o preferă spectatorii care, din păcate, încă mai votează pe bază de furculiţe și like-uri.
tvrinfo.ro
Gavrilă — fostă membră AUR, devenită „fondatoare”- preşedintă a POT — a reuşit performanţa rară de a combina retorica suveranistă cu romgleza de stand-up: un „It is what it is” spus pe post de maxim filozofic, cu accente de traducător Google în repaus. Clipurile circulă, oamenii râd, iar strategii politici plâng încolăciți în birourile lor. Nu e un talent ușor de îndemânat: trebuie mult curaj să transformi un clișeu de PR într-o cifră de box-office a penibilului.
Mai pragmatic: după o intrare surpriză în Parlament susţinută de valul creat în jurul lui Călin Georgescu, POT a declanșat gesturi de PR cu iz esoteric — „post cu apă” de trei zile, ca mulțumire pentru rezultat. E greu de spus dacă a fost inspiraţie religioasă, marketing politic sau doar o criză de creativitate rituală. Cert e că gestul a produs meme-uri și critici, nu credibilitate.
Dar piesa nu s-ar fi vândut fără momentul de „high drama” în care protagonista râde în fața unui om rănit. În Piaţa Universității, filmarea în care Gavrilă îl întreabă pe Marian „Ceaușescu” (un protestatar cu sechele după bătăile la care a fost supus în 1990) „De ce vorbești sacadat?” — însoţită de un rânjet care pare scos dintr-un talk-show de duzină — e atât grotescă, cât şi explicită: când râzi de vocea cuiva bântuită de istorie, nu faci politică, faci un circ moral. Iar Internetul nu iartă.
Partea comică-neagră e că această statuie a imposturii are şi momente de fragilitate: a sunat la 112, chemând poliția pentru a reclama o … agresiune a jurnaliștilor. Reacția forțelor — avertisment pentru apel abuziv la numărul de urgență — seamănă mai degrabă cu o scenetă în care protagonistul se plânge că a fost atacat de întrebări. Adevărata ironie? Dreptul la protecție nu acoperă ego-show-urile politice.
Şi personajele de umplutură nu lipsesc: candidatul-vedetă George Burcea, plimbat ca trofeu de PR al POT, este acum propus pentru Primăria Capitalei — o alegere ce confirmă regula nescrisă a formaciónării politice moderne: dacă ai notorietate, ai şi program. Dacă nu ai program, inventezi unul pe Instagram. Rezultatul e o paradă a impulsurilor, nu o platformă administrativă.
Ce rămâne, dincolo de sarcasm? O întrebare esențială: ce caută în Parlament oameni care se uită la istorie ca la un filtru de Instagram? Marian „Ceaușescu” nu cere milă — cere respect pentru adevărul prin care a trecut. Iar cei care râd de durerile altora, care îmbracă suveranismul în retorică de shopping politic sau care promovează mesaje neclare („apă, hrană, energie”) nu fac altceva decât să reducă dezbaterea publică la un concurs de replici fără conținut.
Să nu ne prefacem: fenomenul nu e doar o întâmplare locală, e simptomatic. Formulele-scurtătură, personajele-brand şi propaganda emoţională funcționează ca subterfugii ale unei strategii mai mari: atragi atenția, mobilizezi nemulțumirea, testezi limitele decenței. Dacă nu ripostăm cu argumente, educație și prezență civică la vot, riscul nu e doar o glumă proastă — e pierderea sensului democratic. (Da, asta include și lupta cu narativele pro-suveraniste care profită de zonele noastre vulnerabile.)
Acest spectacol grotesc poate fi o lecție: nu e suficient să râdem online, trebuie să citim, să verificăm, să cerem argumente. Să nu le oferim privilegiul de a vorbi în numele nostru doar pentru că sunt vocale. Iar dacă tot iubiți motto-ul doamnei Gavrilă, reamintiți-vă ce înseamnă cu adevărat: „It is what it is” — da, dar și „it can be what we make of it”. Alegerea e la noi.
