09Dacă credeați că scandalul literar s-a terminat odată cu Henry Miller și „Tropicul Cancerului”, de care ne-am ocupat în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, gândiți-vă din nou. Înainte ca Miller să facă America să roșească în 1961, John Steinbeck provocase deja un val de frisoane și mustrări de conștiință în 1937 cu „Șoareci și oameni”. Se pare că interdicțiile nu au vârstă și că sensibilitățile fragile ale publicului american au avut întotdeauna un apetit nesăbuit pentru scandal: mai întâi obscenitatea erotică, apoi realitatea crudă a prieteniei, sărăciei și viselor zdrobite. Dacă „Tropicul Cancerului” te lovea direct în orgoliu cu limbaj licențios și libertinaj, Steinbeck te lovește cu un băț de realitate în plex – și totuși, ambele opere au în comun aceeași vinovăție gravă: aceea de a spune adevărul, fără filtrul „plăcut” pe care cenzura îl adoră.

„Șoareci și oameni” – cartea care a supărat sensibilitățile fragile înainte ca „fragilitatea” să devină brand

Dacă ai crezut vreodată că doar generația contemporană se ofensează rapid, respiră adânc: încă din 1937 lumea avea alergie severă la realitate. „Șoareci și oameni”, romanul scurt al lui John Steinbeck, a reușit, cu o eleganță demnă de un buldozer literar, să deranjeze spirite sensibile pe ambele coaste ale Americii. A fost acuzat de limbaj licențios, teme prea întunecate și un nivel insuportabil de… adevăr. Adică exact ingredientele unei opere bune.

Într-un univers ideal, cartea ar fi fost apreciată pentru realismul ei crud, pentru felul în care prezintă prietenia dintre doi dintre cei mai improbabili călători ai Marii Crize: George, scepticul cu nervi din sârmă, și Lennie, uriașul blând cu forță de tractoraș și minte de copil. Dar nu, umanitatea nu era pregătită. Dacă Steinbeck ar fi introdus un unicorn motivațional și un happy-end sponsorizat de Hollywood, poate altfel ar fi stat treaba.

De ce a fost interzisă cartea?

Ei bine, pentru că oamenii adoră să fie protejați de lucruri care îi pun pe gânduri. Șoareci și oameni a fost interzisă și contestată din mai multe motive:

Limbaj „inadecvat” – pentru că muncitorii agricoli din anii ’30, după ce munceau 14 ore în soare, sigur vorbeau ca niște absolvenți de Oxford.

Violentă psihologică și socială – ca și cum epoca Marii Crize ar fi fost o plimbare prin parc cu limonadă și umbreluțe.

Teme sensibile – sărăcie, marginalizare, brutalitatea vieții, fragilitatea viselor… pe scurt, tot ce lumea preferă să nu vadă în literatură, deși trăiește în realitate.

Mai mult, au existat voci care au declarat indignate că romanul este „deprimant”. Sigur, pentru că jobul literaturii este, se știe, să te gâdile sub bărbie și să îți dea o ciocolată caldă, nu să te facă să te întrebi de ce lumea arată așa cum arată.

Controversa supremă: care e problema – cartea, ori realitatea?

Adevărul e că Steinbeck a îndrăznit să pună lupa pe visul american și pe modul în care acesta se evaporă la primul contact cu economia reală. Prin George și Lennie, autorul ne arată cât de fragile sunt speranțele și cât de repede pot fi zdrobite de societate, de circumstanțe sau pur și simplu de oameni cu intenții discutabile.

Desigur, e mult mai confortabil să interzici cartea decât să te întrebi dacă nu cumva lumea aia descrisă de Steinbeck seamănă puțin cam mult cu a noastră. Uneori interzicerea e un mod elegant de a spune: „Nu vrem să ne uităm în oglindă, mulțumim!”

Ironia care nu îmbătrânește

Deși romanul are aproape un secol, discuțiile din jurul lui sunt perfect reciclabile în prezent, ca un meme bun: cât de multă realitate suportă publicul? Cine decide ce e „acceptabil”? Și cât de tare trebuie să bată adevărul ca să fie considerat periculos?

Răspunsul: destul de încet, aparent. Dar dacă îi spui „realism brutal”, s-ar putea să ceri autorizatie de publicare.

În final, „Șoareci și oameni” rămâne un text care se impune nu prin scandal, ci prin greutatea emoțională și luciditatea lui. Iar faptul că unii încă îl consideră „deranjant” este, sincer, cel mai bun compliment posibil: literatura adevărată ar trebui să deranjeze. În rest, sunt cărți de colorat.

Și, desigur, dacă credeați că scandalul se oprește la prietenia tragică dintre George și Lennie, pregătiți-vă: Steinbeck avea deja următorul hit gata de pus la zidul publicului american. După ce a făcut „realismul brutal” să tremure sub priviri ofuscate, autorul s-a gândit că nimic nu spune „treziți-vă din visul american” mai bine decât o saga despre foamete, sărăcie și… – atenție, cenzori – solidaritate între oameni. Așadar, următorul episod al aventurilor literare scandaloase ne duce în „Fructele mâniei”, roman care a reușit performanța rară de a fi ars pentru că, vai, propaganda socialistă se simțea prea tare în paginile lui. Da, știu: mai bine te-ar durea ficatul decât să te deranjeze literatura adevărată, nu-i așa?

Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am ocupat de „Amantul doamnei Chatterley”, romanul care a făcut aristocraţia britanică să-şi dea ochii peste cap mai repede decât o servitoare prinsă cu un grădinar atrăgător, e momentul să trecem la nivelul următor: America anilor ’30. Acolo unde puritanismul era atât de vigilent încât, dacă vedea o metaforă care respira prea greu, o declara imediat obscenă.

Şi, cum era de aşteptat, universul a simţit nevoia unui Henry Miller ca să echilibreze lucrurile. Dacă Lawrence a zgâriat puţin faţada moralismului, Miller a venit cu dalta şi ciocanul: „Tropicul Cancerului”, cartea care a provocat panică, crize de moralitate şi probabil câteva întâlniri urgente ale comitetelor de „protejare a publicului”.

Aşadar, după excursia rural-erotică britanică, continuăm seria cu un Paris boem şi scandalos, filtrat prin ochii unui american care a decis că realitatea merită spusă fără perdea — şi fără să-şi ceară scuze.

„Tropicul Cancerului” – cartea care a făcut America să roşească până în 1961

Există cărţi care scandalizează. Există cărţi care provoacă indignare morală. Şi apoi există „Tropicul Cancerului” de Henry Miller – romanul care i-a făcut pe cenzorii americani să îşi verse cafeaua pe hârtii şi să declare ori că „literatura moare”, ori că „civilizaţia occidentală tocmai a fost atacată de un bărbat cu un stilou prea sincer”.

Publicat în 1934, romanul a apărut în Franţa, pentru că SUA, patria libertăţii de exprimare (cu condiţia să nu exprimi prea multe), a decis să-l interzică până în 1961. Da, aproape trei decenii în care romanul a circulat pe sub mână – exact genul de carte pe care ţi-o dădea un prieten înfăşurată într-un ziar, cu aerul cuiva care îţi livrează un diamant sau o cantitate mică, dar potentă, de anarhie culturală.

Când sinceritatea devine infracţiune

Henry Miller a avut tupeul – imens, cosmic, probabil ilegal – să descrie viaţa sexuală, precaritatea, boemia, sărăcia, Parisul murdar şi oamenii la fel de murdari care îl populează. În loc să pună panglici roz peste realitate, Miller a ales să scrie direct, fără perdea, fără politeţuri, fără „a se abţine pentru binele bunicilor”.

Rezultatul? Criticii moralişti au avut revelaţia că literatura poate fi periculoasă. (În sfârşit, o carte care face ceva mai mult decât să adune praf!)

„Obscenitate!” – ţipătul epocii

Pentru autorităţile americane, romanul era „obscen”, „imoral”, „fără valoare literară”. Evident. Aşa se întâmplă când o carte e atât de bună încât unii cred că trebuie interzisă pentru siguranţa publicului. Practic, Miller a fost acuzat că a atacat ordinea socială folosind un limbaj prea viu şi prea adevărat pentru gusturile epocii.

Dacă romanul ar fi avut puţină autocenzură, câteva metafore decente şi un protagonist care îşi cere scuze înainte să aibă un gând impur, poate ar fi fost acceptat. Dar aşa… nu. Miller a preferat autenticitatea. Iar autenticitatea, ştim bine, e cel mai mare duşman al confortului cultural.

America, 1961: „Poate n-a fost chiar aşa de rău…”

Abia în 1961, după decenii de tumbe juridice, judecători americani au decis că „Tropicul Cancerului” nu e o bombă morală menită să distrugă societatea, ci… literatură. O victorie istorică: pentru prima dată, SUA a admis oficial că adulţii pot citi un roman fără să se transforme instant în dezaxaţi.

Ironia? Cartea, brusc legală, a devenit best-seller. Se pare că interdicţiile nu doar protejează morala publică, ci şi cresc vânzările — un fenomen pe care editorii îl cunosc prea bine şi pe care cenzorii îl înţeleg prea târziu.

Miller – un deranjabil profesionist

Miller nu a urmărit să fie obscen. A urmărit adevărul, iar adevărul – când nu e lustruit – arată adesea prea viu, prea dezordonat, prea uman. Faptul că romanul continuă să fie iubit, detestat, dezbătut şi citat aproape un secol mai târziu spune totul.

Când literatura irită, înseamnă că funcţionează.

Concluzie: un roman care merită deranjul

„Tropicul Cancerului” rămâne unul dintre acele volume care obligă cititorul să se privească în oglindă. Nu o oglindă cu filtru, ci una clară, neiertătoare, în care toate imperfecţiunile stau la vedere.

Este o carte murdară? Poate. Este obscenă? Depinde cui pui întrebarea. Este importantă? Categoric.

În fond, dacă o carte a reuşit să sperie America timp de 27 de ani, dar încă se citeşte în 2025… înseamnă că Miller a făcut ceva bine. Chiar foarte bine.

Iar dacă „Tropicul Cancerului” v-a lăsat cu impresia că literatura interzisă e un sport extrem rezervat doar boemilor și libertinilor, vă înșelați. În episodul următor coborâm pe pământul ferm al realismului american, acolo unde Steinbeck a reușit performanța de a supăra lumea nu cu erotism, ci cu… existența însăși. „Șoareci și oameni” — o carte interzisă pentru că limbajul e prea dur, temele prea grele, iar adevărul prea incomod. Practic, o nouă dovadă că, în istoria culturii, dacă nu ți se pune cenzura cu ochii roșii pe urme, înseamnă că n-ai scris suficient de bine. Pregătiți-vă: literatura își continuă maratonul de scandaluri.

Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am bălăcit prin valurile „Ulise”-ului lui James Joyce – roman interzis pentru obscenitate, probabil pentru că unii cenzori aveau mai multă imaginaţie decât cititorii – astăzi rămânem pe teritoriul literaturii „care a supărat regimuri sensibile”. După scandalurile moralităţii trecem la spaimele autorităţii: de la „ofensă la pudoare” la „ofensă la birocraţie”.

Aşadar, schimbăm registrul: dacă Joyce i-a şocat pe gardienii decenţei, Kafka i-a speriat pe gardienii puterii. Şi, sincer, dacă te uiţi la lumea de azi – cu ghişee, dosare cu şină şi platforme digitale care pică exact când ai nevoie de ele – parcă începi să-i înţelegi pe nazişti: Procesul nu e doar un roman, e un manual de demascare a sistemului care se preface că funcţionează.

Prin urmare, continuăm maratonul nostru printre cărţi interzise nu pentru că sunt indecente… ci pentru că sunt prea adevărate.

„Procesul” de Franz Kafka – cartea care i-a scos din minţi pe birocraţi înainte să existe ghişeele electronice

Franz Kafka publică „Procesul” în 1925, iar de atunci omenirea se tot întreabă dacă a citit un roman sau procesul-verbal al unei vizite la ANAF. Normal că Germania nazistă a interzis cartea – nu din motive literare, ci pentru că a înţeles prea bine pericolul ei: dacă oamenii citesc Kafka, riscau să observe că sistemul absurd NU e o idee nouă născută de ministere totalitare moderne, ci o tradiţie europeană solidă, de familie, transmisă din generaţie în generaţie, ca ştergarul de zestre.

Un acuzat fără vină – sau, cum ar zice un funcţionar, „completează cererea pentru vinovăţie”

Eroul romanului, Josef K., se trezeşte acuzat fără să ştie de ce. Ceva absolut revoltător… în universul nostru birocratic. La noi, dacă eşti acuzat fără explicaţie, eşti tratat cu respect: ţi se spune să revii cu o adeverinţă în trei exemplare, legalizată, cu ştampilă albastră rotundă şi număr de înregistrare, ca să poţi afla ce ai greşit.

Kafka a surprins fără milă paranoia, impotenţa cetăţeanului prins într-un sistem fără chip şi fără responsabilitate. Acel tip de sistem în care se aude constant:

„Vă rog luaţi loc până vă vine rândul, dar nu vă garantez că sistemul nu cade.”

Ce să mai spunem – romanul e atât de actual, încât mulţi cititori cred că Kafka a murit recent, după ce a încercat să scoată un certificat fiscal.

De ce a fost interzis în Germania nazistă?

Pentru că regimul nazist avea nevoie ca cetăţeanul să creadă că sistemul funcţionează. Procesul, în schimb, spunea cu subiect şi predicat: birocraţia corupe sufletul, instituţia devine monstru, iar omul devine nimic.

Ori pentru un regim care avea nevoie să transforme populaţia în „rotiţe bine unse”, cartea lui Kafka era cam ca un manual de trezire la realitate. Iar ultimele lucruri pe care le voiau naziştii erau:

• oameni care pun întrebări,
• oameni care caută răspunsuri,
• oameni care descoperă singuri că statul e construit din camere cu pereţi moi, nu din argumente.
• că sistemul nu vrea nevinovaţi – vrea doar vinovaţi care semnează.

Controversele: Ce naiba a vrut, totuşi, Kafka?

Criticii s-au certat aproape un secol pe tema romanului. Mari curente de interpretare:
• Existenţialiştii au spus: „Omul este singur într-un univers absurd.”
• Teologii: „E o parabolă despre Judecata Divină.”
• Sociologii: „E critica instituţiilor moderne.”
• Cetăţeanul modern: „Boss… exact aşa e când aplici pentru fonduri europene.”

Aşa că romanul a câştigat ceea ce literatura obţine rar: faptul că lumea nu-l citeşte doar la bacalaureat, ci şi ca pe un ghid de supravieţuire urbană.

Kafka – profetul involuntar al secolului XXI

Kafka n-a dorit să fie un vizionar. Nici nu ştim dacă şi-a dat seama ce comedie neagră a scris. Dar noi, cititorii de azi, ştim prea bine: „Procesul” e romanul care dovedeşte că sistemul te poate distruge fără să te atingă – ci doar ţinându-te ocupat. Din acest motiv, „Procesul” rămâne una dintre cele mai devastatoare – şi mai amuzant de tragice – critici ale modernităţii.

Concluzie: Dacă îţi place Kafka… felicitări! Sistemul te-a călit

Citind Procesul, devii: mai atent la absurditate, mai puţin impresionat de autoritate, mai pregătit să spui „Nu semnez fără să citesc” şi poate chiar mai bine echipat să supravieţuieşti unei zile la ghişeu.

Romanul a fost interzis pentru că arată ceva foarte periculos: Omul poate învinge sistemul doar în clipa în care îl înţelege. Iar Hitler, să fim serioşi, nu voia cititori care înţeleg, voia doar cititori care execută.

La final rămâne o întrebare esenţială: Ce ar face Josef K. dacă ar fi printre noi? Probabil ar sta la coadă la automatul de bonuri de ordine şi tot nu i-ar veni rândul.

Iar dacă după „Procesul” lui Kafka încă mai aveam vreo îndoială că literatura poate pune nervii statului la încercare, în articolul următor trecem la cazul extrem: o carte care nu a fost interzisă pentru că demasca sistemul sau dezvăluia adevăruri incomode, ci pentru că îl construia. Da, urmează să intrăm în zona cea mai întunecată a bibliotecii: „Mein Kampf” (1925), monumentul de autopropagandă al lui Adolf Hitler, interzisă ulterior pentru incitare la ură, ceea ce este probabil cel mai mare compliment adus legislaţiei penale de pe planetă. Aşadar, pregătiţi-vă: trecem de la romane care luptă împotriva tiraniei, la o carte care a încercat să-i dea manualul de utilizare.

Dacă în episodul precedent din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am avut onoarea să-l invităm pe Friedrich Engels să ne explice – cu delicatețea unui ciocan pe nicovală – cum au apărut familia, proprietatea și statul (pe scurt: cu mult sânge, muncă și aprobare din partea celor care aveau mai multă marfă), iată că astăzi rămânem tot în cartierul „realism brut”. Doar că schimbăm showroom-ul ideologic: de la teorii istorico-materialiste trecem direct în galeria celor care au pus lupa pe realitate și nu s-au sfiit să o arate așa cum era.

Iar în acest club select, intră în scenă Émile Zola cu „Germinal”, romanul care a făcut burghezia să verse ceaiul pe rochia de bal și să înceapă discuții intense despre:

„unde am ajuns, stimabililor, dacă și literatura a început să spună adevărul?”

Deci, după Engels – care a cartografiat geneza opresiunii cu entuziasmul unui inspector fiscal – vine Zola, care nu te mai lasă să observi lumea de la balcon, ci te bagă direct în mină, printre bolovani, lipsuri și viața reală, aia pe care manualele vremii nu prea aveau chef s-o ilustreze.

Bun venit, așadar, la episodul doi din „Istoria pe care nimeni n-a cerut-o, dar cu toții ar fi trebuit să o știm”.

„Germinal” – romanul care a speriat burghezia mai tare decât nota de plată la gaze

Publicat în 1885, „Germinal” de Émile Zola este romanul care a avut grijă să le taie burghezilor pofta de somn, de mină și de proletariat nervos. O carte atât de realistă, încât unii au zis că Zola nu a scris literatură, ci o plângere penală împotriva capitalismului timpuriu. Rezultatul? Controverse, scandaluri, biblioteci indignate și cel puțin trei doamne cu evantai agitate în saloanele pariziene.

Dar haideți să intrăm puțin în mină…Ce este „Germinal”? Pe scurt: un roman despre viața minerilor francezi, surprinsă fără zahăr, fără fond de ten și fără filtre Instagram. Zola, deranjant cum îl știm, ne bagă în noroi, în foame, în lipsa aerului și, ca bonus, și în conștiința de clasă.
Și, bineînțeles, face ceva absolut îngrozitor: dă voce oamenilor săraci. Cum și-a permis?!

Ia să vedem de ce a scandalizat:
• Era prea realistă.
În epoca în care literatura trebuia să fie frumoasă și parfumata (ideal cu fete romantice și decoruri cu nori roz), Zola apare cu: lipsă de bani, lipsă de mâncare, lipsă de umanitate din partea patronilor, lipsă de speranță. Publicul burghez a reacționat pe măsură: „Cum adică oamenii trăiesc prost? Dar eu n-am auzit! Interziceți cartea!”

• Arată războiul de clasă, dar fără muzică patriotică pe fundal.
Zola descrie exploatarea muncitorilor fără să o împacheteze în povești moralizatoare despre „așa e viața, stați liniștiți acolo jos”. Minerii se revoltă, se organizează, iar romanul arată că sistemul nu e tocmai „drept divin”.

• N-are „happy end” hollywoodian
De obicei, în romanele secolului XIX, finalul moral era clar: răul era pedepsit, binele triumfa, iar capitalistul se căia solemn, dădea mar­i­lor muncitori bonusuri și eventual se apuca de caritate, plângând în batistă.

Zola, din nou, „răzvrătit”, arată că: sistemul merge înainte, exploatarea continuă, muncitorii sunt striviți, viața nu devine brusc roz.

Interzicerea – o diplomă onorifică

La final, cartea a fost interzisă pe ici, pe colo, nu pentru că era vulgară, ci pentru că era… reală. Pentru că punea reflectorul pe ceea ce trebuia ținut în beci, lângă sacii cu cărbune și salariile neplătite ale minerilor.

Un critic inconfortabil a spus atunci ceva ce s-ar putea pune lejer pe un banner la protest: „Zola nu exagerează. Asta e partea deranjantă.”

În loc de concluzie

„Germinal” e romanul care: nu menajează pe nimeni, arată lumea industrială așa cum era, ne explică de ce „libertatea” muncitorului e adesea dreptul de a alege între două forme de foame. Și pentru că, ironic, îl citim în secolul XXI și spunem: „Wow, ce bine că lucrurile s-au schimbat total… sau aproape… sau… hmm…”

Dacă nu ai citit „Germinal”, ai toate motivele să o faci. Nu e un roman pentru cei cărora le place să găsească la literatură „o lume mai frumoasă ca realitatea”.

E pentru cei care înțeleg că uneori literatura e singurul loc în care adevărul se poate spune fără să fie dat afară din ședință.

Și, mai ales, e cartea care demonstrează magistral că atunci când îți arăți societatea în oglindă, societatea are prostul obicei… să dea vina pe oglindă.

Iar dacă tot am coborât cu Zola în galeriile realismului social și am ieșit plini de funingine ideologică, în episodul următor facem un salt spectaculos în secolul XX – un secol care, dacă ar fi fost o carte, ar fi primit probabil avertismentul „conține scene explicite cu războaie mondiale, totalitarisme și crize existențiale”. Vom da peste „Ulise” de James Joyce, romanul interzis nu pentru că ar fi schimbat lumea, ci pentru că – scandal! – a folosit cuvinte pe care puritanii voiau să creadă că nu există. Așa că luați o gură de aer, scuturați cărbunele de pe haine și pregătiți-vă: intrăm într-o epocă în care literatura începe să arate nu doar cum trăim, ci și ce gândim când creierul o ia pe scurtături printre traume, cenzură și morală oficială.

În episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” vorbeam despre cum „Alice în Țara Minunilor” a reușit să supere China pentru că îndrăznește să prezinte animale care vorbesc – o crimă ideologică evidentă, căci dacă iepurii și pisicile capătă voce, cine știe ce urmează? Poate cer orar de lucru mai scurt, salariu minim sau dreptul de a nu mai purta joben obligatoriu.

Ei bine, astăzi trecem la un alt titlu care a provocat palpitații pe alte meridiane: „Originea familiei, a proprietății private și a statului” de Friedrich Engels (1884) – o carte care nu a fost interzisă pentru animale vorbitoare, ci pentru că îndrăznește să vorbească prea mult despre cum funcționează lumea din spatele cortinei.

Dacă „Alice” a fost cenzurată pentru imaginație, Engels a fost interzis pentru lipsa ei: pune totul pe masă, istoric, materialist, rece și matematic, transformând societatea într-o problemă de algebră politică. Într-o parte avem copilul rătăcit în Țara Minunilor; în cealaltă, copilul rătăcit în statul modern. Unu-i fantasy, celălalt e documentar.

Și totuși, ambele „clasice suspecte” au ceva în comun: au enervat niște oameni foarte importanți, iar asta le face cu atât mai interesante. Să deschidem deci cartea lui Engels – cu mănuși, ca nu cumva să se activeze alarma antimarxistă din sufragerie.

Înainte să intrăm în subiect, o precizare fermă și obligatorie: faptul că analizăm o carte marxistă nu înseamnă, nici pe departe, că susținem regimurile totalitare construite ulterior în numele marxismului. Acest text nu este o pledoarie pentru dictaturi, lagăre, cenzură, poliție politică sau alte „bijuterii” istorice.

„Originea familiei, a proprietății private și a statului” – sau cum să sperii Occidentul cu o carte din 1884

Dacă ar exista o listă secretă a cărților care au provocat crize de nervi politicienilor, preoților, capitaliștilor și funcționarilor cu gulere scrobite, „Originea familiei, a proprietății private și a statului” de Friedrich Engels ar sta sigur în primele locuri. Publicată în 1884, cartea a fost privită mult timp ca un fel de manual de instrucțiuni pentru răsturnarea lumii – ceea ce, să recunoaștem, e o performanță pentru o lucrare de peste 300 de pagini fără poze, meme sau tutoriale pe YouTube.

Cartea a ajuns să fie interzisă în Occident și în regimurile fasciste, ceea ce în sine e un compliment: ca să supere capete atât de diferite, trebuie să fi spus ceva interesant. Sau măcar incomod. Iar Engels chiar spune, cu o seninătate de profesor de istorie care își bea ceaiul în timp ce aruncă din greșeală un chibrit aprins într-un depozit de artificii, următoarele:

Familia, proprietatea și statul nu sunt naturale, ci invenții istorice create pentru administrarea controlată a oamenilor și resurselor.

În secolul XIX, asta suna ca: „Uber nu e despre transport, Uber e despre putere” – doar că spus într-o epocă în care oamenii încă se certau dacă electricitatea e magie neagră.

Cum a supărat Engels pe toată lumea

1. Pe conservatori

Engels are îndrăzneala să spună că familia tradițională nu e „dictată de Dumnezeu”, ci e rezultatul unor evoluții economice și sociale. Practic, lovește unde doare:

Adio „așa a fost din totdeauna”. Adio „așa trebuie pentru că așa spune tradiția”. Adio predici cu aerul că familia nucleară a fost inventată chiar de Adam și Eva, între doi copaci și o rușine metafizică. Conservatorii au reacționat la asemenea idei cam cum reacționează azi cineva când li se spune că „WhatsApp o să rămână gratuit, stai liniștit”.

2. Pe capitaliști

Engels mai spune și că proprietatea privată a apărut pentru că unii au început să controleze surplusul produs de alții. Cu alte cuvinte:

„Nu ești bogat pentru că ai muncit mai mult, ci pentru că alții au muncit – iar tu ai ținut productivitatea în buzunar.”

Acesta a fost echivalentul intelectual al faptului de a intra într-un sediu corporatist, a deschide frigiderul din bucătărie și a scrie cu markerul: „Profitul e doar salariul pe care nu-l dau angajaților.”

Acesta este genul de propoziție care face venele să pulseze pe fruntea unui manager.

3. Pe fasciști

Fasciștii – mari fani ai ordinii, ierarhiei, familiei patriarhale și proprietății sacrosante – nu aveau cum să-l înghită pe Engels. Cartea spunea exact inversul a ceea ce își doreau ei ca populația să creadă:

în interpretarea lui Engels, statul nu e o instituție care „protejează națiunea”, ci o unealtă creată de cei puternici ca să administreze exploatarea. Adică… dacă îi spui unui regim autoritar că statul e doar un administrator al intereselor economice private, s-ar putea să descoperi că nu mai ai voie să publici nimic. Și fix asta s-a întâmplat.

Unde apare scandalul și azi

În mod ironic, cartea e veche, dar disputele sunt perfect actuale:
• Cine controlează resursele?
• Ce înseamnă proprietate?
• Ce rol are statul: protecție sau administrarea privilegiilor?
• „De ce oamenii sunt învățați să creadă că lumea în care trăiesc e naturală, inevitabilă și așa a vrut Dumnezeu/natura/piața?”

Engels te obligă să pui mâna pe lupă și să întrebi: „Cui folosește?”

Nu e de mirare că în multe epoci ale istoriei cineva a decis că cititorii pot sta foarte bine și fără astfel de idei.

De ce e enervant Engels pentru cei cu putere

Pentru că: nu urlă, nu face propagandă ieftină, nu are ton apocaliptic, ci explică, cu exemple istorice, cum instituțiile sociale apar și dispar și cum nu există nimic etern în organizarea omenirii. Și asta e o veste proastă pentru cei care se agață de „tradiție” atunci când le e frică să-și piardă privilegiile.

Engels, astăzi

Dacă Engels ar trăi astăzi și ar publica un articol pe kritiQ.ro cu titlul:

„Statul e doar fața legală a monopolului intereselor private – de la triburi la corporații multinaționale”, ar primi în comentarii:
• 72 de mesaje cu „du-te în Rusia!”
• 18 de conturi anonime care îl fac „globalist”
• 4 liberali nervoși explicând că piața liberă va rezolva tot,
• un „Nu mă interesează, dar îmi dau cu părerea” de la cineva care a citit titlul pe diagonală.

Cartea merită citită nu pentru că trebuie, nu pentru că e marxistă, nu pentru că a fost interzisă (deşi își merită partea de glorie și pentru asta), ci pentru că oferă o perspectivă rară: instituțiile sociale nu sunt naturale – sunt făcute de oameni și pot fi schimbate de oameni. Iar asta e o idee pe care nici un stat autoritar, oricât de lustruit, nu o adoră.

Și asta, dragii cititori, e cea mai bună reclamă posibilă pentru o carte scrisă acum… 140 de ani.

În România de azi, Engels ar fi probabil uluit să descopere că „proprietatea privată” a evoluat într-o formă superioară: proprietatea privată… dar pe bani publici. În timp ce el analiza genealogia statului ca instrument al clasei dominante, noi avem un stat care funcţionează ca instrument al tuturor claselor politice, pe rând, în funcţie de rotaţia de cadre şi de viteza cu care se pot instala rudele în consiliile de administraţie. Dacă în secolul XIX familia patriarhală era celula de bază a societăţii, în secolul XXI celula de bază e grupul de WhatsApp al partidului, unde se hotărăşte cine merită o funcţie „pe competenţe” (adică pe competenţa de a fi nepotul cuiva). Aşa încât lupta de clasă s-a rafinat: nu mai este între bogaţi şi săraci, ci între cei cu acces la buget și cei cu acces doar la formularul online prin care li se promite „transparenţă”.

Încheiem aici expediția prin Engels, capitalism, familie și alte instituții care provoacă alergii ideologice unora și migrene morale altora. Dar nu închidem cartea prea tare, pentru că în episodul următor intrăm într-o lume și mai… „periculoasă”: „Germinal” de Émile Zola (1885) – roman interzis nu pentru că ar promova revoluția, ci pentru că are tupeul să arate realitatea așa cum este: murdară, dură, plină de exploatare și lipsită de filtre Instagram. Dacă Engels a supărat lumea explicând mecanismele sociale, Zola o va supăra arătând rezultatele lor, pagină cu pagină. Așadar, pregătiți-vă pentru mineri, foame, industrializare și personaje care trăiesc mai rău decât un influencer rămas fără Wi-Fi. Ne revedem în subteran.

Dacă în articolul precedent din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am vorbit despre „Mizerabilii” lui Victor Hugo – carte care i-a făcut pe monarhiști și o parte bună din cler să creadă că literatura este o armă mai periculoasă decât baioneta – astăzi rămânem în aceeași zonă a panicului cultural. Doar că schimbăm decorul: trecem de la baricadele revoluției franceze la o gaură de iepure, de la muncitori în zdrențe la pisici care zâmbesc filosofic, și de la temuta „propagandă republicană” la… animale care vorbesc.

Da, dragii noștri, dacă Hugo a speriat coroana, Lewis Carroll cu al său „Alice în Țara Minunilor” a speriat China. Sau, mai exact, un guvernator al provinciei Hunan, care s-a îngrozit la gândul că un copil ar putea ajunge să creadă că un șoarece se poate adresa unui om fără să ceară aprobare de la minister. Astfel începe povestea altei cărți „scandaloase”, judecate nu pentru conținutul ei profund, ci pentru efectul pe care l-ar putea avea asupra… ordinii naturale a lumii.

Bine ați venit la încă un episod din colecția „Cărți care au băgat societatea în depresie morală”, azi cu invitate speciale: Alice, o pisică zâmbitoare și un sistem nervos de cenzură cu reacții alergice la imaginație.

„Alice în Țara Minunilor” – pericolul vorbăreților cu blană și glumele ce au stârnit isteria cenzurii

Dragi cititori kritiQ, haideți să discutăm astăzi despre una dintre cele mai adorabile, romantice și… controversate cărți englezești: „Alice în Țara Minunilor” (1865) de Lewis Carroll. Da, chiar aceea cu iepuri grăbiți, pisici zâmbitoare și ceaiuri nebune. Dar, surpriză: la un moment dat, în China, s-a spus că ar fi fost interzisă. De ce? Pentru că… animalele… vorbesc! Și da, suntem la un nivel de „cultură” în care vorbitul animalelor este un subiect de scandal politic.

Scenariul absurd: vorbește-mai-mult-un-iepure

Să recapitulăm: Alice cade într-o gaură de iepure. Acolo, găsește o lume în care toate animalele — iepuri, șoricei, broaște, pisici — nu doar trăiesc, ci vorbesc. În manualele de matematică ale lui Carroll (fost profesor de logică), această lume este una absurdă, plină de nonsens, matematică sublimă și iluzii onirice.

Și ce-ar fi dacă un vestitor al moralei ar spune: „Stai puțin! Nu putem lăsa copiii să creadă că animalele vorbesc ca oamenii – e o insultă pentru demnitatea umană!” Ei bine, fix aşa a sunat argumentul celui mai fervent cenzor… în Hunan, provincia chineză, în 1931.

Interdicția: mit sau realitate istorică?

Însă, ca la toate conspirațiile literare, nu tot ce strălucește (sau se aude) este neapărat adevărat. Conform paginii de întrebări frecvente dedicate lui Alice, ar putea fi vorba mai degrabă de un zvon decât de o interdicție sistematică.

Se pare că o coloană anonimă din The New York Times, invocând o știre locală din presa chineză, a declanșat tot tam-tam-ul: un guvernator provincial a declarat că reprezintă un „dezastru” să pui animalele la același nivel cu oamenii.

Deci, da, există relatări, dar dovezile concrete (lege națională, edicte oficiale pe scară largă, un registru centralizat al cenzurii literare) sunt discutabile.

De ce era atât de scandalos un iepure vorbitor?

Pe lângă „insulta” adusă omului, invocată de cenzorul lui Hunan, mai există și alte teorii. De-a lungul timpului, au existat voci care au acuzat cartea lui Carroll că promovează idei „subversive”: consumul de substanțe bizare (ciuperci, „bețișoare violete” și alte deliruri) este interpretat de unii ca o aluzie la droguri, visare, schimbări de identitate — nimic moral, doar un trip literar. Așa că, într-un soi de panică morală, „Alice” a fost etichetată nu doar ca poveste pentru copii, ci ca o amenințare culturală: ce dacă copiii vor crede că pot discuta cu animalele? Sau că pot deveni altcineva după ce mănâncă ciuperci ciudate?

Ironia supremă: lumea visului vs. lumea reală

Este amuzant — și puțin tragic — că exact farmecul lui Alice, absurdul său bine calculat, tocmai acesta a trezit un val de teamă morală. O poveste care vrea să fie un vis, o reverie, a fost interpretată ca un manifest subversiv, un atac la ierarhia dintre om și animal, la „realismul moral”.

Pe de altă parte, poate tocmai asta e genul de literatură de care avem nevoie: una care să ne reamintească că lumea — și mintea — nu sunt simple linii drepte și că uneori, un iepure vorbitor e o metaforă pentru ceva mai profund.

Concluzie satirică: ce-am învățat (pe scurt)

• „Alice în Țara Minunilor” nu este doar o poezie ludică, ci un experiment logic-absurd cu implicații filosofice.
• Interdicția raportată nu pare să fie o politică culturală sistematică, ci mai degrabă un incident local amplificat în presă și mitologizat.
• Panica legată de „vibrațiile morale” ale vorbirii animalelor arată cât de ridicată poate fi neînțelegerea literaturii: ce pentru unii e vis și nonsens, pentru alții e pericol ideologic.
• Poate că ar trebui să ne temem mai mult de autorii care nu provoacă, decât de iepurii care vorbesc.

Şi, de parcă nu era de ajuns că „Alice în Ţara Minunilor” a fost cândva interzisă în China pentru că animalele vorbeau prea mult, în România contemporană cartea ar risca să fie suspectă dintr-un alt motiv: personajele par prea… realiste. În fond, ce diferenţă e între Iepurele Alb, care aleargă frenetic cu ceasul în mână, şi birocraţia autohtonă, care îţi explică mereu că „nu e timpul potrivit” pentru orice ai avea nevoie? Sau între Regina de Cupă, care cere „Să i se taie capul!”, şi eterna clasă politică, mereu pregătită să schimbe reguli, guverne sau principii peste noapte, dar niciodată pe ea însăşi? România ar putea folosi cu succes o „Pisică de Cheshire” oficială, care să dispară strategic când se întreabă lumea despre autostrăzi, educaţie sau spitale — dar, după cum arată lucrurile, pare că deja o avem.

Și dacă vă întrebați ce ar putea urma după o carte care a speriat China fiindcă un iepure are prea mult cuvânt de spus, ei bine… vă rugăm să vă pregătiți. În episodul următor, părăsim ceainicul pisicilor și intrăm direct în teoriile istorico-materialiste ale lui Friedrich Engels, în „Originea familiei, a proprietății private și statului” (1884) – lucrare interzisă nu doar pe la dictaturi comuniste, ci și prin democrații care au decis că analizele despre geneza proprietății pot produce mai multă agitație socială decât o insurgență cu furci. Dacă „Alice” a fost prea subversivă pentru că animalele vorbesc, Engels a fost prea periculos pentru că… oamenii înțelegeau ce spune.

După ce în episodul precedent din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am asistat la scandalul stârnit de Darwin, care a îndrăznit să sugereze că strămoșii noștri nu purtau coroană de aur, ci mai degrabă o coadă de maimuță, era inevitabil să trecem la următorul proces literar: Victor Hugo și al său „Mizerabilii” („Les Misérables”). Dacă Darwin a supărat aristocrația biologică, Hugo a reușit performanța să irite aristocrația politică și clericală.

Pe scurt, după ce am aflat că nu suntem creați „special” pentru a sta la dreapta tronului, Hugo vine și ne arată că nici tronul, nici altarul nu sunt chiar atât de divine. Practic, dacă Darwin a zdruncinat mitul originii nobile, Hugo a dinamitat mitul ordinii sociale. Iar rezultatul? Monarhiștii și clerul au reacționat ca niște influenceri ofensați: au dat block, au scris recenzii furioase și au încercat să scoată romanul din feed-ul cultural al epocii.

Les Misérables – romanul care a scandalizat tronul și altarul

Dacă ar fi existat rețele sociale în 1862, „Mizerabilii” ar fi fost trending cu hashtag-ul #CancelHugo. Monarhiștii ar fi scris thread-uri indignate despre cum Victor Hugo subminează ordinea divină a ierarhiilor, iar clerul ar fi postat stories cu lumânări aprinse, rugându-se ca poporul să nu fie contaminat de idei revoluționare. Din fericire pentru noi, scandalul s-a consumat pe hârtie, dar intensitatea lui rivalizează cu orice flame war contemporan.

Romanul ca „manual de subversiune”

Publicat în 1862, „Les Misérables” nu a fost doar un roman, ci un act de insubordonare culturală. Hugo a îndrăznit să pună reflectorul pe:
• mizeria socială – sărăcia, foamea, nedreptatea, toate acele lucruri pe care monarhia prefera să le ascundă sub covorul roșu al palatului;
• ipocrizia religioasă – un cler care predica iubirea aproapelui, dar se crispa la ideea că un fost pușcăriaș ar putea fi mântuit;
• eroii marginali – Jean Valjean, Fantine, Gavroche, figuri care contraziceau mitul că virtutea se găsește doar în saloanele aristocrației.

Pentru monarhiști, romanul era un fel de manual de agitație socială. Pentru cler, o blasfemie literară. Pentru cititori, însă, era o oglindă incomodă: arăta că „ordinea” nu era decât un decor de carton, gata să se prăbușească la prima ploaie.

Tronul indignat

Monarhiștii au acuzat romanul de „propagandă republicană”. În logica lor, Hugo nu era un scriitor, ci un agitator cu pana tremurândă de febra revoluției. Cum să accepți ca un roman să sugereze că regalitatea nu e eternă, ci doar un episod istoric? Pentru ei, „Les Misérables” era un atentat la stabilitatea coroanei – un fel de literatură cu dinamită.

Altarul ofensat

Clerul, la rândul său, a văzut în Hugo un apostat cu stil literar. Cum să îndrăznești să arăți că Biserica poate fi complice la marginalizarea celor săraci? Cum să insinuezi că mântuirea nu e monopolul instituției, ci poate fi găsită în gesturile simple de bunătate? Pentru cler, romanul era un pericol: dacă oamenii începeau să creadă că pot fi buni fără intermediul dogmei, ce rost mai avea autoritatea spirituală?

Ironia istoriei

Astăzi, „Mizerabilii” e considerat un monument al literaturii universale. Dar la vremea lui, era tratat ca un pamflet periculos. Ironia? Exact cei care l-au condamnat – monarhiștii și clerul – au confirmat prin indignarea lor că romanul lovea unde trebuie. Dacă nu ar fi fost subversiv, nu ar fi provocat atâta scandal.

În loc de concluzie

„Les Misérables” nu e doar povestea lui Jean Valjean, ci și procesul literar intentat ipocriziei sociale. Hugo a fost avocatul celor fără voce, iar verdictul a fost scandalul. Monarhiștii și clerul au reacționat ca niște critici de Facebook: au dat dislike, au scris comentarii furioase, dar n-au putut opri viralizarea.

Pe scurt: un roman care a demonstrat că literatura poate fi mai periculoasă decât o revoluție – pentru că ideile nu pot fi arestate.

În România contemporană, ecourile „mizerabililor” lui Hugo răsună cu o acurateţe surprinzătoare, doar că decorul este altul: blocuri ANL, sedii de minister şi mall-uri cu aer condiţionat. Corupţia omniprezentă a reuşit performanţa de a reteza orice tentativă de a forma o clasă de mijloc solidă, astfel încât peisajul social arată ca o prăpastie între două dealuri: pe un versant, o minoritate care-şi schimbă maşina mai des decât îşi schimbă cetăţeanul furnizorul de energie; pe celălalt, majoritatea care face echilibristică financiară lună de lună. Iar între ele, statul — în ipostaza modernă a lui Javert — veghează cu o orbire birocratică desăvârşită, convins că totul funcţionează „conform procedurilor”.

Și dacă „Les Misérables” a fost acuzat că subminează tronul și altarul, următorul proces literar va părea aproape un circ zoologic: „Alice în Țara Minunilor”, cartea care a reușit performanța să fie interzisă în China pentru simplul delict de a pune animalele să vorbească. După ce Hugo a scandalizat monarhiștii și clerul, Carroll va scandaliza birocrații – pentru că, se pare, iepurele alb și pisica de Cheshire sunt mai periculoși decât orice revoluționar. Pregătiți-vă, deci, pentru un nou episod din tribunalul literar al kritiQ.ro, unde acuzația sună absurd: „animale vorbitoare – atentat la ordinea publică”.

Continuând seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, după ce, în episodul trecut, am mirosit parfumul otrăvit al lui Baudelaire și am constatat că „Florile răului” nu cresc în ghiveciul moralității burgheze, era inevitabil să ne mutăm din grădină în junglă. Dacă poezia decadentă a lui Charles a scandalizat prin erotism și spleen, Charles Darwin vine să completeze tabloul cu o insultă zoologică: omul nu e coroana creației, ci doar un animal mai ambițios, cu pretenții de filosof.

Pe scurt, după ce am fost acuzați că citim poezii „imorale”, acum riscăm să fim excomunicați pentru că ne uităm prea atent la rudele noastre din copacii tropicali. Continuăm procesul literar cu aceeași ironie: de la florile interzise ale lui Baudelaire la speciile interzise ale lui Darwin – un traseu cultural care arată că scandalul e, de fapt, cel mai fidel companion al literaturii și științei.

„Originea speciilor” – manualul de scandal al secolului XIX

Dacă Biblia a fost bestsellerul mileniului, atunci „Originea speciilor” (1859) de Charles Darwin a fost, fără îndoială, cartea care a stricat petrecerea. Publicată cu aerul unui tratat științific, dar recepționată ca un pamflet împotriva ordinii divine, lucrarea a fost rapid trecută pe lista neagră a „lecturilor periculoase”. Motivul? A îndrăznit să sugereze că omul nu s-a născut direct din coasta lui Adam, ci a făcut un mic ocol prin jungla zoologică.

Cartea care a supărat altarul

Darwin nu a scris un roman polițist, dar a fost tratat ca un criminal intelectual. Clerul a reacționat ca și cum cineva ar fi furat moaștele din biserică: indignare, anateme și apeluri la cenzură. „Negarea creaționismului” a fost eticheta oficială, dar în subtext era vorba despre pierderea monopolului asupra poveștii despre „de unde venim”.

De la maimuță la scandal public

Imaginea omului descinzând din primate a fost percepută ca o insultă națională. Cum să spui englezului victorian, cu joben și baston, că are un văr în grădina zoologică? Era ca și cum ai fi anunțat că regina are un cont ascuns la bancă în junglă.

Interdicția – cel mai bun marketing

Cenzura a transformat cartea într-un obiect al dorinței. Studenții o citeau pe ascuns, ca pe un manual de magie neagră. Profesorii conservatori o ardeau simbolic, dar în privat o răsfoiau cu curiozitatea vinovată a unui adolescent.

Satira istorică

Ironia supremă este că „Originea speciilor” nu a distrus religia, ci a creat o nouă formă de credință: credința în evoluție. Oamenii au schimbat altarul cu laboratorul, iar Darwin a devenit un fel de profet cu barbă, predicând despre selecția naturală în loc de mântuire.

În loc de concluzie

„Originea speciilor” nu este doar o carte interzisă, ci și un manual despre cum să provoci isterie culturală. A demonstrat că ideile pot fi mai periculoase decât armele și că, uneori, o simplă frază („speciile evoluează”) poate zgudui mai tare decât un cutremur.

În fond, interdicția nu a făcut decât să confirme puterea textului. Dacă Darwin ar fi fost doar un naturalist plictisitor, nimeni nu s-ar fi obosit să-l cenzureze. Dar pentru că a îndrăznit să pună maimuța în arborele genealogic al omului, a fost transformat într-un „autor subversiv”.

În România de azi, „Originea speciilor” ar avea şanse bune să fie tradusă nu ca lucrare ştiinţifică fundamentală, ci ca „material sensibil, necesar supravegherii parentale”. Nu de alta, dar în multe şcoli româneşti, manualul de biologie încă priveşte teoria evoluţiei ca pe un invitat stingher la o petrecere organizată de creaţionism: este chemat din politeţe, dar ţinut într-un colţ ca să nu deranjeze icoanele de pe perete. Iar în mentalul colectiv, pseudoştiinţa înfloreşte cu aceeaşi vitalitate cu care Darwin descria speciile adaptate la mediu — doar că aici mediul e alcătuit din talk-show-uri, superstiţii şi „specialişti” de Facebook. Într-un asemenea ecosistem, selecţia naturală a ideilor funcţionează invers: teoriile valide sunt eliminate rapid, iar cele mai fantastice supravieţuiesc triumfător, ca nişte fosile cognitive rătăcite prin secolul XXI.

După ce Darwin a fost pus la zid pentru „blasfemia zoologică”, în episodul viitor e momentul să schimbăm scena: de la jungla naturalistă la baricadele pariziene. Următorul proces literar îl va aduce în fața instanței pe Victor Hugo și ale sale „Les Misérables” – carte care a reușit performanța rară de a fi urâtă deopotrivă de monarhiști și de cler. Dacă Darwin a scandalizat prin maimuțe, Hugo va scandaliza prin mulțimi flămânde și prin ideea că dreptatea nu se servește doar la curtea regală. Pregătiți-vă, deci, să trecem de la selecția naturală la selecția socială – un salt evolutiv pe cât de comic, pe atât de subversiv.