duminică, octombrie 26, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 11

Cum să nu devii sclavul ideilor altora

MBM - KritiQ
-
0
Cum să nu devii sclavul ideilor altora

Află de ce sclavul ideilor altora trăiește prost și cum să scapi de lanțurile nevăzute care îți fură libertatea de a gândi

Felicitări, ești (încă) liber!

Dacă citești asta, încă nu ai ajuns sclavul ideilor altora complet. Ai doar o zgardă mentală mai lejeră, cu clopoței de validare socială. Și asta e bine, pentru că încă mai ai șansa să te scuturi de lanțuri, să-ți dai jos uniforma de „da, șefu’!” și să spui cu voce tare: „Îmi pare rău, dar eu gândesc singur, eu gândesc pentru mine!”. Bine, nu o spune prea tare, că se supără vecinii și te raportează la Poliția Bunelor Maniere Intelectuale.

Dar hai să fim serioși: câți dintre noi își trăiesc viața după scenariile scrise de alții? Exact: aproape toți. Restul fie dorm, fie au emigrat în pădure și trăiesc cu veverițele. Problema e că, dacă nu ești atent, ajungi sclavul ideilor altora fără să-ți dai seama, la fel cum ajungi gras fără să-ți dai seama: „Am mâncat doar trei pizza pe zi, nu înțeleg ce s-a întâmplat!”

Cum recunoști că ești sclavul ideilor altora

Primul pas e să te uiți în oglindă. Dacă vezi acolo o față care zice „Ce o să creadă lumea despre mine?”, felicitări! Ai deja lanțurile la gât. Nu lanțuri aurii, nici măcar lanțuri cool, din alea de rapper, ci lanțuri invizibile, mai ieftine decât plasticul, dar mult mai rezistente. Lanțuri forjate în fabricile sociale: școală, job, părinți, prieteni cu opinii, influenceri care-ți spun să bei ceai detox pentru că „funcționează sigur”.

Cum recunoști sclavia asta? Simplu:

  • Când îți ceri scuze pentru cine ești, fără ca cineva să-ți fi reproșat ceva.

  • Când îți place ceva, dar zici că nu, ca să nu pari ciudat. (Spoiler: ești deja ciudat, relaxează-te.)

  • Când îți trăiești viața ca într-un reality show prost, cu scenariu scris de vecina, care știe ea mai bine cum ar trebui să arate fericirea ta.

De ce sclavul ideilor altora e mereu nefericit

Îți place să fii sclavul ideilor altora? Serios? Așa, cu ironia sorții în brațe? Nu-ți ajunge că viața e deja complicată, mai trebuie să trăiești și pe baza manualului altora? Nu te saturi să muncești pentru like-urile lor, pentru aplauzele lor false și pentru zâmbetele lor ipocrite? Dacă da, felicitări, ai câștigat marele premiu: o viață mediocră, fără refund.

Sclavul ideilor altora trăiește într-o realitate unde fericirea e mereu amânată: „O să fiu fericit când mă apreciază șeful, când mă validează prietenii, când mama nu mai face ochii mari la deciziile mele”. Și ghici ce? Niciodată nu vine momentul ăla. Știi de ce? Pentru că lumea e ocupată să fie sclavul altor idei și n-are timp să-ți dea ție validare. Cerc vicios, boss.

Cum scapi de sindromul sclavului ideilor altora

  • Pasul 1: Acceptă că nu vei fi plăcut de toată lumea. Cei care te plac acum, poate o fac doar pentru că le cânti melodia preferată. Când te oprești, pleacă. Asta-i viața, nu te iubește nimeni fără interes, poate doar câinele tău (și ăla vrea mâncare).

  • Pasul 2: Permite-ți să greșești. Da, să greșești public, în stil mare. Ce dacă? Dacă ai spart ceva, ai învățat fizică aplicată. Dacă ai pierdut bani, ai învățat economie practică. Dacă ai pierdut o relație, ai câștigat timp liber și spațiu pe Netflix. Greșelile nu te fac prost, ci viu.

  • Pasul 3: Întreabă-te de fiecare dată: „Fac asta pentru mine sau ca să nu creadă vecina că sunt nebun?” Dacă răspunsul e pentru vecină, ia o pauză și fă invers. Vecina tot o să creadă că ești nebun, dar măcar o faci cu stil.

Ipocriții care vor să-ți testeze valoarea

Vine cineva și-ți zice: „Demonstrează-mi că meriți!” Stai puțin, ce ești tu, circ ambulant? Când cineva îți cere să demonstrezi ceva, ai doar două variante:

  • 1. E incompetent – nu are radarul mental să vadă valoarea ta. Ca și cum ai arăta un tablou lui Homer Simpson și el ți-ar răspunde: „E frumos, da’ unde e berea?”

  • 2. E ipocrit – știe ce poți, dar vrea să te vadă în genunchi, pentru spectacol. În cazul ăsta, cea mai bună reacție e un zâmbet cinic și un „Îmi pare rău, am lăsat trusa de scamatorii acasă”.

Nu uita: cine îți cere dovezi pentru valoarea ta, vrea, de fapt, să te transforme în sclavul ideilor altora. Să-ți bagi mintea în colivie și să sari prin cercurile lor aprinse, ca un cățel la circ. Și ce faci tu? Spui: „Nu, mulțumesc, prefer să dau foc la circ.”

Cum să fii tu însuți fără să devii un clovn social

Să fii tu însuți nu înseamnă să faci scene în supermarket doar pentru că „așa simți”. Nu, nu e nevoie să urli la casieră că ești un spirit liber. Asta e doar prostie cu pretenții. A fi tu înseamnă să știi ce vrei, să ai un sistem de valori pe care nu-l vinzi pe un like, pe un job mai bine plătit sau pe o poză cu filtru pe Instagram.

Și mai înseamnă să-ți alegi greșelile. Pentru că da, greșelile sunt valoroase, dar numai dacă înveți din ele. Dacă repeți aceleași greșeli, deja nu mai e evoluție, e sitcom. Și nu ești nici măcar actor principal, ești figurantul care se împiedică mereu în aceeași treaptă.

Scuipă pe scenariul altora

Dacă e să reții ceva din tot acest roman cinic, e simplu: nu deveni sclavul ideilor altora. Da, e greu, da, o să superi oameni, da, o să pierzi aplauzele. Dar ghici ce? În schimb, câștigi ceva ce niciun like nu-ți poate oferi: libertatea. Libertatea de a râde când vrei, de a plânge când vrei, de a fi tu.

Și dacă cineva vine și-ți cere să-i demonstrezi că ești suficient, trimite-l să-și demonstreze el singur că are și el o viață. Tu o ai deja pe a ta. Și e suficient.

Nu uita: viața e prea scurtă ca să fii sclavul ideilor altora. Învață să râzi, să fii ironic, să fii cinic și să-ți vezi de drum. Restul? Restul sunt doar lanțuri, pe care tu alegi dacă le porți sau le arunci la gunoi.

Pacientul X02

Melnic Amalia
-
0
Pacientul X02

Pacientul X02 și medicul rămas fără licența vieții


Pacientul X02 intră rănit și plin de julituri pe poarta spitalului. În minte i se rotea ca un disc sărit un singur gând, să scape de măcelarul de suflete, neapărat să scape de el. Sub o aparență calmă, a întrebat la recepție unde se află medicul Hazard. Nimeni nu i-a observat cuțitul strategic pus între geacă și tricou. A intrat ca un vârtej în sala de consultații.  Medicul stătea la birou, iar în încăpere se afla și o asistentă. Cu un zâmbet sardonic, X02 l-a salutat. Aveau să fie ultimele clipe ale medicului, doar că el încă nu știa asta. Era doar o persoană care îi amintea vag de un pacient. În secerișul de suflete, medicul avusese sute de pacienți în cariera lui și desigur, nu i-a reținut pe toți.

Pacientul X02 a făcut un salt și cu precizie i-a făcut o incizie în torace. Sângele a împroșcat peste tot, un miros metalic s-a împrăștiat în aer, sala era acum ca un abator.  Asistenta a început să țipe disperată  după ajutor. X02 i-a mai dat o lovitură,  mai profundă și încă una și încă una, până ce medicul a rămas fără suflare.

Pacientul X02 răsuflă ușurat, simțea că în sfârșit era eliberat de ura de care se simțise încărcat vreme de mulți ani.
Când au venit să îi pună cătușele, nici măcar nu a opus rezistență. Se răzbunase,  nu mai avea motiv să lupte acum.
La știri l-au prezentat ca pe un dement care a comis un act necugetat. Însă adevărul era că această crimă a fost cu atenție planificată. X02 știa că avea să se răzbune într-o zi pentru toate neajunsurile pe care i le-a pricinuit Hazard și luase în calcul toate variantele, inclusiv tortura îndelungată, dar medicul avea să fie căutat și risca ca el să fie prins înainte de gestul final,  așa că a decis că un singur gest în care să se asigure că a încheiat socotelile este suficient.

X02 a fost un pacient atipi. L-au internat în spital în copilărie, el nu avea părinți,  nimeni să îl protejeze. Hazard fiind mai degrabă un antreprenor decât medic, a văzut în asta o oportunitate.  Pacientul X02 a fost tratat ca un animal de experimente. Ținut legat, cu minimă hrană, a devenit subiectul mai multor companii din cadrul lanțurilor farmaceutice. Abia după cinci ani de chin l-au externat. Însă suferința pricinuită de medicamente avea să-l urmărească toată viața. Printre neajunsuri, crize oculogire și incontinență urinară.

Pacientul X02 nu a putut să aibă niciodată o viață normală, să aibă un loc de muncă sau o parteneră de viață.  Tot timpul lui a fost umbrit de gândul dulce al răzbunării.

Acum, încătușat și plin de sânge, zâmbea larg, cu toți dinții în fața camerelor.  Simțea pentru prima oara o stare de liniște,  o pace de care nu avusese parte niciodată.

Cum să supraviețuiești în lumea ipocriților

MBM - KritiQ
-
0
Cum să supraviețuiești în lumea ipocriților

Cum să-ți păstrezi mintea întreagă în lumea ipocriților plini de măști, falsitate și discursuri pompoase care miros a gol

Bine ai venit în lumea ipocriților

Trăim, dragă cititior, în lumea ipocriților, unde fiecare individ e câte un mic actor de telenovelă turcească, dar fără talent și, mai ales, fără scenariu coerent. Aici, adevărul e ca un hamster: toată lumea pretinde că îl are, dar dacă te uiți atent, hamsterul e mort de mult și doar se învârte din inerție în roata aia ruginită. În lumea ipocriților, găsești toți comedianții nechemați ai vieții publice, începând de la politicieni care pupă icoane și terminând cu influenceri care vând „rețete de succes” la prețul unui rinichi pe OLX.

Și, sincer, în lumea ipocriților, dacă nu râzi, plângi. Iar dacă plângi, imediat apare vreun coach motivațional care îți vinde un webinar cu titlul „Cum să-ți transformi lacrimile în criptomonede”.

Limbajul ipocriților: când cuvintele costă mai mult decât mintea

Primul lucru pe care îl remarci în lumea ipocriților e limbajul. Oamenii ăștia nu vorbesc, dom’le, ei fac stand-up tragic cu dicționare la subraț. Își umflă pieptul, dau din mâini, rostesc cuvinte precum „transcendență”, „valori fundamentale”, „paradigmă” și „reziliență”, dar dacă îi întrebi ce e aia paradigmă, îți răspund că e o vitamină din farmacie.

Așa se face că, de exemplu, dacă îl pui pe un ipocrit să-ți spună simplu „îmi e foame”, o să scoată ceva de genul: „Simt un dezechilibru fiziologic manifestat prin dorința viscerală de a absorbi nutrienți.” Și asta doar ca să nu recunoască simplu că îi chiorăie mațele ca la câinele vecinului.

Și să nu uităm de ipocriții care spun că nu înjură niciodată. Băi, fraților, dacă vă dau o factură la curent cât două salarii, să vedem atunci cum scoateți din voi rugăciuni în loc de „mă-tii”! În lumea ipocriților, limbajul e oglinda prostiei lustruite.

Țoalele ipocriților: eleganță cu eticheta la vedere

Tot în lumea ipocriților, garderoba e altă religie. Aici hainele nu se poartă, ele predică. Fiecare geacă Gucci cu fermoar stricat și fiecare curea Louis Vuitton (luată la reducere pe Dorobanți) sunt semne clare că omul e „cineva”. De fapt, sunt cineva doar la poze pentru Instagram, unde hashtag-urile curg: success, blessed, influencer. În realitate, au cardul mai gol decât frigiderul studentului, la final de lună.

Cei mai ipocriți își cumpără haine scumpe doar ca să-și țină eticheta pe-afară. Practic, când îi vezi, ai impresia că merg pe stradă cu bonul fiscal agățat de gât. Dacă îi dezbraci de branduri, rămâne doar goliciunea intelectuală și, eventual, o pereche de șosete desperecheate.

Și, sincer, dacă ai nevoie de repere, în lumea ipocriților eticheta de la haină valorează mai mult decât eticheta morală. La unii, moralitatea e atât de subțire, încât nici nu rezistă la prima spălare.

Luxul ipocriților: BMW-ul, biblia prostului cu bani

Un alt totem în lumea ipocriților e mașina. Să vezi ipocriți cocoțați la volanul unui BMW seria 7, cumpărat la mâna a zecea, cu motorul care fumegă și ratează la fiecare semafor, dar cu o cruce luminoasă atârnată de oglindă. E ca și cum ai lipi icoane pe un tomberon și ai pretinde că e altar.

Mașina nu e doar un mijloc de transport, ci un mijloc de dispreț: „Uită-te la mine, prostule, sunt șmecher, eu nu merg pe jos ca tine!” Doar că, în realitate, ei n-au bani nici de-un plin și trag mașina la mall ca să o parcheze strategic, să creadă lumea că sunt bogați. În lumea ipocriților, mașina e de fapt costum de scenă, doar că spectacolul e prost și actorii fâlfâie ca în sitcom-urile turcești.

Companiile ipocriților: gașca de clovni pompoși

Cei mai ipocriți nu umblă singuri, ci în haite. Îi vezi mereu înconjurați de alți clovni care-și recită replicile unul altuia. Își fac poze de grup, își dau like-uri între ei, se pupă în public și se înjură în privat. Un fel de reality show fără scenariu, dar cu multă transpirație parfumată.

E ca la circ: leii nu mai mușcă, dar clovnii râd ca proștii. În lumea ipocriților, compania pe care o ții, spune mai multe despre tine decât ceea ce spui tu însuți. Dacă vezi un impostor cu alt impostor, felicitări, ai descoperit un trib de ipocriți. Acolo e habitatul lor natural.

Idolii ipocriților: de la popi la influenceri cu TikTok-ul în gură

În lumea ipocriților, idolii sunt mereu aceiași: popi care predică smerenie de pe scaune aurite, politicieni care-ți cer să strângi cureaua în timp ce ei își fac curele noi din piele de crocodil, influenceri care trăiesc din like-uri și traineri care te învață să fii bogat, vânzându-ți cursuri scumpe. Practic, manualul ipocriziei e bestseller-ul absolut.

Unul dintre cele mai caraghioase exemplare e acel „intelectual” de manual, Miki Neamțu. Omul e un fel de combinație între bibliotecă second-hand și papagal turbat. Vorbește pompos, dar, dacă zgârii un pic suprafața, constați că în spatele cuvintelor nu e decât un gol perfect, ca un apartament nelocuit. E atât de ipocrit încât dacă ar fi planetă, ar fi Pluto: departe, mic și total inutil.

Viața în lumea ipocriților: ghid de supraviețuire

Acum, dacă te întrebi cum poți supraviețui în lumea ipocriților, am câteva sfaturi practice:

  • 1. Râzi. Dacă nu râzi de ipocriți, riști să plângi de prostia lor. Râsul e scutul suprem.

  • 2. Nu imita. Dacă vezi pe unul cu geacă Versace și vocabular de clasa a doua, nu te grăbi să-ți cumperi și tu fake-uri de pe Aliexpress. Lasă-i să fie vedete în lumea lor de carton.

  • 3. Evită idolii de mucava. Dacă un influencer îți promite marea cu sarea, gândește-te că cel mai probabil îți vinde doar nisip din cutia pisicii.

  • 4. Ține-ți simțul umorului la purtător. În lumea ipocriților, umorul e oxigen. Cine nu are, moare sufocat de propriile minciuni.

Detectorul personal de ipocriți

După atâta vreme în lumea ipocriților, am dezvoltat propriul detector. Nu e tehnologie NASA, ci o combinație simplă de observație și sarcasm. Dacă unul se laudă prea mult cu ceva, e ipocrit. Dacă pretinde că are valori înalte, dar faptele lui arată invers, e ipocrit. Dacă vorbește pompos, dar nu spune nimic, tot ipocrit e. Practic, detectorul meu are un algoritm simplu: cu cât vorbești mai mult, cu atât ești mai suspect.

Și, sincer, e un sport național să-i identifici. Îi vezi peste tot: la televizor, la cafenea, pe Facebook, în Parlament, în biserică, pe YouTube. E ca un safari, doar că în loc de lei și girafe, ai escroci, popi și traineri.

În lumea ipocriților…

În lumea ipocriților, adevărul nu are niciodată loc în capul lor mic și strâmt. Preferă să trăiască în minciună, să-și închipuie că sunt altceva decât sunt, să facă paradă cu ce nu au și să înjure pe la spate exact ceea ce pupă în public. Și, ironic, exact asta îi face ușor de recunoscut. Ipocrizia e parfumul prostului: oricât s-ar da cu Chanel, tot a transpirație acră miroase.

Și acum, pentru desert: dacă mai aveam nevoie de dovada supremă că trăiesc în lumea ipocriților, iată: nevastă-mea pretinde că e religioasă, dar face pelerinaje cu amanții prin biserici și mănăstiri. Halal credință! Dacă asta nu e ipocrizie de top, atunci nici BMW-ul cu numere de Bulgaria nu mai e simbol de șmecherie. Noroc că am simțul umorului, altfel ar trebui să-mi fac altar la detectorul de ipocriți și să aprind lumânări acolo, și nu la biserică.

P.S. Dacă ar exista vreodată Premiul Nobel pentru prostie, cred că lumea ipocriților ar putea concura la secțiunea „o viață întreagă dedicată penibilului”. Și ar câștiga clar, detașat, fără recurs.

O sală goală

Cucu Constantin
-
0
O sală goală

Și bătrânul criminal a încercat să se adreseze plenului reunit, moment în care un fapt fără precedent s-a întâmplat. Aproape toată sala s-a ridicat și a plecat lăsând doar reprezentanții SUA și o mână de alți diplomați să se expună la tribulațiile lui Bibi.

Al cărui discurs a fost cel dintotdeauna, povestea cu teroriștii și hotărârea omului acesta de a duce război cu oricine, câtă vreme nu găsește yala schimbată la el la guvern. Hotărârea lui de a nu vorbi niciodată despre pace și negocieri.

Doua chestii

Prima ar fi izolarea în care statul condus de Netanyahu a ajuns. Disprețul, oprobiul și atitudinea de dezgust a unei lumi din ce în ce mai unită în fața crimelor și a dezgustătoarelor tentative ale criminalilor de a le justifica, eventual de a le transforma în rezoluții obligatorii pentru umanitate.

Pare ca toată propaganda cu teroriștii, cu ostaticii, 7 octombrie și nevoile de a se apăra ucigând și înfometând copii nevinovați, a fost în fine dezmembrată.

Pare că lumea reacționează în fine adecvat la un regim criminal.

A doua chestie, mai profundă, este responsabilitatea poporului israelian.

Va fi prea ușor ca la sfârșitul masacrului, al genocidului și al înmormântărilor, când perdeaua de minciuni va fi ridicată și criminalii vor fi trași la răspundere de către justiție, opinie publică și istorie, poporul evreu să o facă pe inocentul.

Să pretexteze faptul că a fost vorba doar de un nebun și de clica lui politică. Că ei nu au fost întrebați și nu au avut ce face.

Au fost întrebați. Trei sferturi dintre ei susțin genocidul și doresc doar să fie mai intens.

Au ce face, că doar pretind că la ei este singura democrație funcțională din Orient.

Sunt singurii care ar avea ce face. Singurii de a căror voce eventual Bibi ar asculta. Singurii a căror eventuală acțiune ar opri prompt genocidul.

Dacă poporul german din perioada Holocaustului poate pretinde într-o oarecare măsură ignoranța privind amploarea monstruozității, poporul evreu al zilelor noastre nu mai poate pretinde asta. Nu cu toate imaginile răzbătând prin toate mediile de informare. Nu cu toate zgomotele, mirosurile și imaginile de carnaj de care îi despart doar câțiva kilometri.

Din păcate nu doar lui Bibi îi întoarce spatele zilele astea comunitatea mondială și omul nu este singurul criminal.

5 Adevăruri crude pe care trebuie să le știi înainte de a face primul pas

Preafericitul Cornelius
-
0
5 Adevăruri crude pe care trebuie să le știi înainte de a face primul pas

Divorțul de un narcisist/o narcisistă

Divorțul este, fără îndoială, una dintre cele mai dificile experiențe din viața unui om. Dar când partenerul sau partenera manifestă trăsături narcisiste, provocările trec la un cu totul alt nivel. Nu mai vorbim despre o simplă separare, ci despre un proces complex și delicat, care devine și mai dureros atunci când sunt implicați copii. Dacă te afli în fața acestei decizii, probabil te simți copleșită, confuză și epuizată.
Scopul acestui articol este să aducă claritate și să distileze cele mai importante și, adesea, contra-intuitive adevăruri despre acest proces. Înțelegerea lor te va ajuta să te pregătești emoțional și strategic pentru drumul pe care îl ai de parcurs.

1. Nu este o despărțire, ci un război de putere

Primul și cel mai important lucru de înțeles este că partenerul tău sau partenera ta nu va vedea divorțul ca pe o separare amiabilă. Pentru el/ea, este o luptă pentru dominanță, o bătălie în care trebuie să câștige cu orice preț, pentru a-și proteja imaginea și a-și menține controlul.
Așteaptă-te la o avalanșă de tactici menite să te destabilizeze. Vei avea de înfruntat manipulare emoțională prin inducerea vinovăției, răzbunare și încercări constante de a-ți face viața un iad. Va minți fără scrupule și va distorsiona realitatea (gaslighting) până la punctul în care vei începe să te îndoiești de propria sănătate mintală. Scopul lui/ei final este să te prezinte pe tine drept ,,omul negru”, singurul vinovat pentru eșecul relației.
A-ți seta așteptări realiste este primul pas esențial. Nu vei avea parte de cooperare, empatie sau înțelegere. Conștientizarea acestui fapt te va ajuta să nu cazi în capcanele lui/ei și să te protejezi mai eficient.

2. Legătura traumatică: motivul pentru care plecarea doare mai tare

Dacă simți că decizia de a pleca este sfâșietor de dureroasă, poate chiar mai grea decât abuzul pe care îl înduri, nu ești singur/ă. Acest sentiment se numește ,,legătură traumatică” (Trauma Bonding). Este atașamentul intens, dar toxic, care se formează în cicluri repetate de abuz și recompense intermitente.
Această legătură se cimentează prin tactici subtile de gaslighting, care te fac să nu mai ai încredere în propriile simțuri. A rămâne nu este o dovadă de putere, ci o ,,adaptare patologică” la un mediu toxic. Gândul că ar fi mai bine să te întorci este un simptom al acestei legături, nu un semn că ai luat decizia greșită.
Adevărul dur, dar eliberator, este următorul: partenerului abuziv/partenerei abuzive ,,nu-i pasă de tine nici cât negru sub unghie”. Acceptarea acestei realități poate fi catalizatorul de care ai nevoie, pentru a acționa pentru binele tău.

3. Copiii vor deveni pioni pe tabla de șah

Una dintre cele mai crude realități ale divorțului de o persoană narcisistă, este că acesta nu va ezita să folosească copiii ca instrumente pentru a te controla, a te răni și a-și menține influența.
Fii pregătit(ă) pentru scenarii de manipulare menite să te submineze și să te înnebunească, de la subminarea autorității tale (ex: sabotarea dietei sau a rutinei de somn) până la externalizarea vinovăției direct în fața copiilor, poziționându-se pe sine ca ,,părintele iubitor” care acceptă schimbările doar din ,,iubire profundă” pentru ei.
Protejarea copiilor este prioritatea absolută. Este vital să îi ții cât mai departe posibil de conflicte și să le oferi un mediu stabil și sigur, în care să se simtă iubiți și protejați.

4. Armele tale secrete: documentarea riguroasă și granițele de oțel

În acest război psihologic, ai nevoie de o strategie clară pentru a te proteja. Cele mai eficiente arme ale tale sunt documentarea meticuloasă și stabilirea unor granițe de neclintit.

  • Documentarea: Deoarece narcisiștii distorsionează faptele, păstrează dovezi scrise ale tuturor interacțiunilor. Mesajele, emailurile, înregistrările (dacă este legal) sunt singurele care pot contracara minciunile în instanță.

  •  Granițe de oțel:

  • Comunică exclusiv în scris, pe o singură adresă de email. Blochează-l/blochează-o pe telefon, WhatsApp și orice alt canal care permite impulsivitatea.

  • Evită conflictele directe. Răspunde doar la ce este strict necesar și factual, legat de copii.

  • Folosește adresarea formală (,,dumneavoastră”). Acest mic detaliu creează o distanță psihologică uriașă, îi arată că nu mai are putere asupra ta și adesea, îl/o destabilizează.

5. Procesul este un maraton, nu un sprint

Pregătește-te pentru un drum lung și anevoios. Divorțul de un/o partener(ă) narcisist(ă) este un maraton. Vor fi momente în care te vei simți epuizat(ă), descurajat(ă) și tentat(ă) să renunți la luptă, doar pentru a avea liniște.
În aceste momente, este crucial să îți amintești motivele pentru care ai pornit pe acest drum: sănătatea ta mentală și emoțională și bunăstarea pe termen lung a copiilor tăi. Acestea sunt ancorele tale.
Nu încerca să duci această luptă singur(ă). Caută sprijin în prieteni de încredere, în grupuri de suport pentru victimele abuzului narcisic sau în ajutorul unui terapeut specializat. O rețea de sprijin solidă te va ajuta să nu cedezi jocurilor de putere și să duci procesul până la capăt.

Deși perspectiva unui divorț de un/o partener(ă) narcisic(ă) pare copleșitoare, este un pas absolut necesar pentru a-ți recupera viața și a construi un viitor liniștit și sănătos pentru tine și copiii tăi. Merită să lupți până la capăt pentru liniștea ta.
Ești pregătit(ă) să o faci?

O întrebare, trei ore de răspuns

Preafericitul Cornelius
-
0
O întrebare, trei ore de răspuns

Există o categorie aparte de oameni în România: cei care nu știu să dea un răspuns scurt. Tu pui o întrebare simplă, ei îți dau tot Wikipedia, cu tot cu notele de subsol

Exemplu clasic: am ajuns în fața blocului cu mașina, pentru două minute, cât să urc în casă să iau ceva. O văd pe vecina care tocmai ce-și termină parcarea. „Sărut mâna, plecați în următoarele cinci minute?” întreb politicos. Ea, zâmbitoare:
„Aaa, nu, eu doar miercurea și joia plec la serviciu, și atunci dimineața pe la opt. Dar mă întorc pe la 16, am timp și de piață, și de copii, soțul mai stă și el, că el muncește mai mult, dar cât o mai merge, că viața e grea, că viața e scumpă, banii puțini…”

Și tu rămâi acolo, blocat, cu mâna pe clanța ușii, gândindu-te: ,,Doamnă, întrebasem doar dacă plecați acum sau nu!”

Dar nu, nu e singurul caz. Mai avem și altele:

  • Întrebarea la farmacie

    „Aveți paracetamol?”

    „Avem, dar să știți că acum toată lumea ia, că e sezon, că au fost și reduceri la cutiile mari, de 20 de pastile, deși eu nu recomand decât dacă chiar aveți febră. Dar febra poate fi și de la oboseală, nu știți câți vin aici cu oboseală! De fapt, azi de dimineață a venit un domn care a zis că… ”

    Și tu te întrebi: frate, mai bine căutam pe Google.

  • Întrebarea de la țară

    „Unchiule, la ce oră plecăm la câmp?”

    „Păi, depinde. Dacă plouă, nu mergem. Dacă nu plouă, mergem. Dar și dacă bate vântul, mai bine nu mergem. A, și să știi că pământul ăsta nu mai e ce-a fost, parcă-i blestemat. Și plugul e stricat, că deh, de când cu UE, toate-s scumpe. Dar oricum, să știi că în ’84 am făcut cea mai bună recoltă…”

    Și tu, copil, adormi cu capul pe coada sapei.

  • Întrebarea din taxi

    „Până în centru cât faceți?”

    „Depinde de trafic. Dar să știți că traficul e nasol rău, că n-au știut ăștia să facă drumuri. Eu v-am zis, trebuia metrou, dar n-au vrut. Așa-i la noi: fură toți! Și apropo, eu am lucrat și eu în construcții înainte, am fost în Spania 7 ani, și acolo să vedeți ce drumuri au, dar nici spaniolii nu-s mai breji…”

    Și tu te gândești că, la cum merge conversația, ajungi mai repede pe jos.

Deci da, asta e boala noastră națională: să vorbești mai mult decât trebuie și să răspunzi la întrebări pe care nimeni nu ți le-a pus.
De fapt, dacă întrebi pe cineva în România „ce mai faci?”, trebuie să-ți iei liber jumătate de zi.

Navasta ta, copiii altora

Japie Mihai
-
0
Navasta ta, copiii altora

Zvonuri și povești picante despre un lider de partid: scandaluri, iubiri secrete și misterul copilului blond

Zilele trecute, rătăcind prin meandrele infinite ale Facebook-ului, am dat peste o poză cu un lider de partid și fi-su. Nimic de comentat despre cel mic, doar că e… cam blond. Coincidență, moștenire sau doar lumina proastă din cadru? Rămâne de văzut.

Despre tatăl în cauză însă, circulă povești mai picante decât un ghiveci de la birtul din colț. Gurile rele spun că și-ar fi descoperit talentul la flaut pe după blocurile gri din Focșani, patria sa natală. Nu se știe dacă era fan Bach sau manele, dar instrumentul cică l-a consacrat.

Mai târziu, talentul i-ar fi fost confirmat și de celebra europarlamentară de Moscova, Daiana Ivanovich Sosoaka, care – povestesc zvonurile – l-ar fi prins într-o ipostază cam intimă cu șoferul. „Ce lume rea!”, ar spune unii.

Nici pe plan sentimental lucrurile nu par mai liniștite. Înainte de nuntă, liderul nostru politic s-a afișat luni bune cu o mireasă, ca în telenovelele ieftine. La marele eveniment, surpriză: pe scenă a apărut alta! Se zvonește că prima n-ar fi trecut testul Moscovei sau, mai banal, că n-au bătut palma la preț. Cert e că nunta a fost ca la țară: chiolhan cu promisiuni politice, vorbe goale și „pleava cea vestită” la mese. Se mai spunea că banii de dar vor fi donați unei cauze nobile. Se spunea.

La câteva luni de la cununie, fix de Valentine’s Day, doamna lider de partid posta pe Instagram o poză dulce-dulce, nu cu proaspătul soț, ci cu un „unchi”. Atât de multă „love” cu unchiul, încât până și copilul a ieșit blond. Minune genetică sau doar încă un episod dintr-o telenovelă politică ce pare să nu se mai termine?

În mintea impostorilor: unde logica moare și tupeul înflorește

MBM - KritiQ
-
0
În mintea impostorilor: unde logica moare și tupeul înflorește

Descoperă ce se ascunde în mintea impostorilor: iluzii de grandoare, scuze penibile și ambiții de carton însoțite de un tupeu monumental

Unde se nasc impostorii

Dacă ar exista un atlas al speciei umane, undeva între „homo sapiens” și „homo erectus” ar trebui adăugată o subspecie aparte: homo impostorus, adică omul care crede că știe, dar n-are habar nici măcar cum se scrie „habar”. Dar, totuși, îl găsești peste tot: la birou, în politică, în medicină, în artă, în educație și, mai nou, chiar și la ședințele de părinți unde îți explică doct că „tabla înmulțirii e opresivă pentru copil”.

Ceea ce fascinează nu e doar prezența lor, ci mai ales ceea ce se petrece în mintea impostorilor. Acolo, într-un univers paralel, totul pare posibil: dacă Ion a ajuns primar, poate și Ghiță, vecinul cu trei clase și-un carnet de șofer. „Dom’le, cât de greu să fie? Apeși niște butoane, semnezi niște hârtii și gata, ești lider”. Simplu, nu?

În mintea impostorilor: locul unde școala vieții bate orice școală

Cei mai mulți impostori n-au terminat facultatea. Și nu pentru că n-ar fi încercat, ci pentru că, la un moment dat, profesorii au avut pretenții absurde: să citească. Dar asta nu-i împiedică să creadă că „școala vieții” e singura universitate valabilă. În mintea impostorilor, diploma de facultate e doar o hârtie, pe când experiența de a-ți pune picioarele pe masă la birtul din colț, valorează cât trei doctorate.

De fapt, impostorii au mereu o scuză pentru lipsa lor de pregătire: „Dom’le, eu ce să fac cu facultatea, dacă Steve Jobs n-a terminat-o?” Evident, Jobs a creat Apple, pe când impostorul abia știe să deschidă un fișier Word, dar cine mai stă să compare?

În mintea impostorilor: butoanele rezolvă tot

Pune un impostor în fața unui calculator și vei descoperi un adevărat artist al butoanelor. Apasă tot, în toate combinațiile, convins că undeva, prin magie, se va rezolva problema. În mintea impostorilor, butoanele sunt ca niște talismane: apeși destule și, până la urmă, se-ntâmplă minunea.

Spre exemplu, în loc să caute în manual cum se folosește un soft, impostorul preferă să-l întrebe pe „nea Google”: „Cum să fiu expert în trei minute?”. Răspunsul e mereu același: nu poți. Dar impostorii citesc doar titlurile, așa că sunt convinși că s-au transformat instant în specialiști.

Meserii absurde unde ar excela impostorii

De ce să distrugă un minister, o companie sau un spital, când ar putea să-și folosească „talentele” în meserii potrivite nivelului lor? Să facem o listă de sugestii pentru reconversie profesională:

  • Frizer de melci – ședințele durează trei ani, dar rezultatul e impecabil.

  • Antrenor de umbre – să le învețe să nu mai fugă de stăpân.

  • Dresor de păpădii – să facă să nu le mai zboare puful fără aprobare.

  • Cascador de pernă – se aruncă spectaculos în puf și așteaptă aplauze.

  • Consilier spiritual pentru pești roșii – „Dom’le, și peștii au suflet, trebuie motivați să dea din coadă mai ambițios”.

  • Fabricant de pârțuri premium – ediție limitată, cu certificat de autenticitate.

  • Călăuză pentru râme rătăcite – pentru când ies din pământ și nu știu încotro să o apuce.

În mintea impostorilor, toate aceste joburi sunt absolut respectabile. Și chiar sunt – măcar n-ar mai strica instituțiile publice.

Cum se văd impostorii pe ei înșiși

Dacă îi întrebi pe impostori cine sunt, îți vor răspunde cu mândrie: „Lideri, vizionari, oameni practici”. În realitate, sunt mai degrabă un fel de Mona Lisa a prostiei: toată lumea îi vede, nimeni nu înțelege ce caută acolo.

În mintea impostorilor, fiecare dintre ei e un fel de Napoleon, doar că fără armata lui Napoleon și, uneori, fără pantalonii potriviți. Dar nu contează, pentru că tupeul ține loc de uniformă.

Tupeul, combustibilul impostorului

Dacă inteligența ar fi benzină, impostorii ar merge pe rezervă permanentă. Dar noroc cu tupeul – e combustibil regenerabil și aparent nelimitat. În mintea impostorilor, tupeul e mai valoros decât orice competență: „Dom’le, dacă țip destul de tare și mă dau mare, sigur mă cred oamenii.” Și, culmea, uneori chiar îi cred.

De ce sunt periculoși impostorii

Ar fi ușor să râdem de ei (și e, slavă Domnului, chiar amuzant), dar problema e că impostorii nu se opresc la glume. Îi găsești conducând ministere, spitale sau școli. Și atunci, în loc să taie părul la melci, taie bugete, cariere și, uneori, vieți. În mintea impostorilor, consecințele nu există. Ei sunt convinși că lumea se descurcă „cumva”, exact cum se descurcă și ei.

Alte exemple savuroase de impostori în acțiune

  • Doctorul impostor, care îți prescrie ceai de mușețel pentru fractură de picior.

  • Profesorul impostor, care confundă tabla înmulțirii cu sudoku.

  • Politicianul impostor, care promite că face autostrăzi „pe hârtie igienică reciclabilă”.

  • Artistul impostor, care expune „instalații” compuse din trei PET-uri și o coajă de banană, iar apoi îți explică doct: „e despre alienarea postmodernă a individului în context transumanist”.

  • Inginerul impostor, care montează o priză și, cumva, rămâi fără curent în tot cartierul.

În mintea impostorilor: unde logica e opțională

Dacă logica ar fi o aplicație, impostorii ar fi cei care dau mereu „skip install”. În mintea impostorilor, nimic nu trebuie să aibă sens. Dacă ești prins că habar n-ai ce faci, soluția e simplă: inventezi un jargon complicat, dai vina pe alții și ridici din umeri. „Dom’le, eu am făcut tot ce am putut. Să vedem ce zice sistemul.”

Ce putem face cu impostorii?

Răspuns scurt: nimic. Răspuns lung: să-i luăm peste picior, până își dau seama singuri că sunt ridicoli (deși șansele sunt minime). Singurul loc unde impostorii ar trebui să aibă acces nelimitat e scena unui teatru de comedie, pentru că acolo măcar fac oamenii să râdă, fără să distrugă nimic.

Adevărul e că ceea ce se petrece în mintea impostorilor rămâne un mister. Dar măcar, până descoperă cineva răspunsul, avem ocazia să ne amuzăm pe seama lor – și, eventual, să-i împingem discret către meserii mai potrivite, precum îmblânzitor de purici sau dresor de umbre.

Ce este viața? Răspunsuri cinice și comice

MBM - KritiQ
-
0
Ce este viața? Răspunsuri cinice și comice

Ce este viața? O farsă cosmică cu final previzibil, descrisă ironic, cinic și cu umor negru, pentru cei care vor să râdă de inevitabil

Ce este viața? Manual ironic pentru supraviețuirea în absurd

Ce este viața? Spoiler: nimeni nu supraviețuiește finalului

Ai căutat pe internet „ce este viața?”, ca și cum Google ar fi Dalai Lama, dar cu reclame la pastile pentru hemoroizi în bara laterală? Bravo, ai venit unde trebuie! Eu, modest cronicar al absurdului, îți ofer un manual cinic și autoironic care explică totul și nimic deopotrivă: ce este viața, de ce nu are manual de utilizare și de ce, oricât ai încerca, ea te bate la toate jocurile.

Viața, dragă cititorule, este un fel de abonament nelimitat la o piesă de teatru absurd, în care intri pe gratis, dar ieși scump. E ca un concert la care nu voiai să mergi, dar te-au târât părinții, iar la final tot trebuie să aplaude cineva. Problema e că atunci când ajungi la final, tu nu mai ai palme să aplauzi… nici respirație.

Ce este viața? Un banc prost spus de un clovn beat

Unii filozofi au spus că viața e o călătorie. Eu spun că e o glumă de autobază, spusă de un clovn beat care și-a pierdut pantofii mari. Viața nu e o călătorie, e mai degrabă o excursie cu clasa a opta la Mănăstirea Voroneț: nu ai cerut-o, nu înțelegi ce se întâmplă, dar la final primești un magnet de frigider.

Cineva a zis odată, cu multă poezie: „Viața este un strigăt între două tăceri”. Eu, mai pragmatic, aș spune: „Viața este un drum între două găuri, una din care ai ieșit și nu mai poți intra și alta în care o să intri și nu mai poți ieși”. Romantic, nu? Mă întreb dacă nu cumva Beethoven ar fi scris simfonii mai vesele, dacă i-ar fi explicat cineva asta la timp.

Ce este viața? O reclamă mincinoasă

Te naști și ți se spune că viața e frumoasă. Spoiler alert: e ca reclama la iaurt cu zero grăsimi: toată lumea zâmbește, dar nimeni nu îți spune că după două linguri o să ai o criză existențială. Viața e un contract cu litere mici pe care nu le citește nimeni. Semnezi cu prima respirație și îl plătești cu fiecare rid.

Când te întrebi „ce este viața?”, să-ți imaginezi că e ca o garanție la frigider: durează puțin, nu acoperă nimic important și când chiar ai nevoie, ți se spune că nu e valabilă pentru defectele tale.

Ce este viața? O ședință interminabilă

Dacă ai lucrat măcar o zi într-o corporație, deja știi răspunsul: viața e o ședință care putea fi un e-mail. Ai impresia că decizi ceva, dar de fapt doar completezi slide-uri PowerPoint pentru o prezentare cosmică pe care n-o va citi nimeni. Și fix când crezi că pauza de cafea vine, vine de fapt… sfârșitul.

În copilărie, viața e vacanța mare. În adolescență, viața e o petrecere la care ai voie să bei sucuri carbogazoase și să plângi în baie. În maturitate, viața e doar Excel și facturi. La bătrânețe, viața e un meniu redus: supă pasată și pastile. Asta e viața, dragă cititorule: o ședință lungă cu un catering prost.

Ce este viața? O farsă cosmică cu haz de necaz

Ai observat că toată lumea caută sensul vieții? Întreabă Google, citește cărți motivaționale, meditează în poziția lotus, postează citate pe Facebook. Spoiler: viața n-are sens. Are doar direcție: înainte, spre groapă. Ceea ce numim „sens al vieții” e doar un hobby temporar, până când corpul decide că s-a plictisit.

Viața e ca un prieten care-ți promite că îți aduce pizza, dar vine cu salată. Și când întrebi de ce, îți spune: „E mai sănătos”. Mulțumesc, viață, dar nu asta ți-am cerut!

Ce este viața? Netflix fără telecomandă

Ai intrat pe Netflix fără telecomandă? Rulează ceva la întâmplare și tu trebuie să suporți. Exact așa e și viața. Nu alegi când începe, nu alegi când se termină, și de multe ori rulează fix genul care ție nu-ți place. Dacă îți doreai comedie romantică, o să primești horror psihologic. Dacă îți doreai acțiune, o să primești documentar despre plante medicinale. Și dacă îți doreai liniște, o să primești o ședință cu părinții.

La final, cineva apasă pe „Skip intro” și gata! Mulțumim că ați vizionat!

Ce este viața? Un test de anduranță cu final cunoscut

Sportivii spun că viața e ca un maraton. Eu cred că e ca un test de anduranță organizat de un sadic. Ai impresia că ajungi la finish, dar la final descoperi că premiul e… să te odihnești permanent. Și nici măcar nu ești pe podium, pentru că acolo urcă doar rudele care vin să își împartă averea ta.

E ironic: oamenii fac abonament la sală ca să trăiască mai mult. Dar oricât alergi pe o bandă, tot într-o cutie de lemn te vei odihni. Singura diferență e că vei avea bicepși mai mari când te pun în ea.

Ce este viața? O glumă cu punchline mortal

Glumele bune au un punchline. Viața are și ea unul: moartea. Singura diferență e că nu râde nimeni la final. Sau, dacă râde, sunt doar cei care ți-au spus „Ți-am zis eu că nu e sănătos să mănânci atâta șaorma!”.

Dacă ar fi să rezum, viața e ca un banc prost spus de un comediant cosmic fără timing. Și tu ești spectatorul care a plătit biletul scump, stă în spate și nu aude nimic clar. Dar la final tot trebuie să pleci din sală.

Ce este viața?

Hai să fim onești: viața nu e nici filozofie, nici poezie. Viața e o ironie cosmică, un show absurd, o farsă cu final previzibil. Îți dă impresia că ai ales ceva, dar totul era setat dinainte: ai venit dintr-o gaură, vei pleca în alta. Între timp, îți faci poze cu filtre pe Instagram ca să uiți că oricum nu contează.

Deci, ce este viața? Este exact ceea ce încerci să ignori când cauți răspunsuri pe internet. Un drum între două tăceri, o glumă lungă cu un final prea scurt, o întrebare la care nici Google, nici Dalai Lama, nici cardul de credit nu îți dau răspunsul corect.

Și totuși… dacă tot suntem aici, hai să râdem. Măcar atât putem fura din mâinile absurdului.

Școala ne ucide, ea, ne salvează Universitatea

Ioana Kantea
-
0
Școala ne ucide, ea, ne salvează Universitatea

Cum Universitățile alternative transformă Școala Vieții în diplome și pseudo-specialiști cu patalama

Conform unui om politic care s-a retras din politică, dar este totuși omniprezent – pentru că, nu-i așa, oamenii treziți în conștiință pot exista în mai multe stări existențiale în același timp – „Școala ne ucide libertatea”. Acest adevărat dicton a rezonat în mintea tuturor celor care au crescut cu replici precum „Lasă, mamă, că prea multă școală strică” sau „Ce-ți trebuie atâta carte?”. Oamenii s-au regăsit, iar succesul a fost garantat – „Vezi? E de-al nostru, nu înțelegem tot ce spune, dar ce bine le spune!”.

Hei, dar stați, nu e totul pierdut. Oameni isteți, pentru care ultimele alegeri s-au dovedit un adevărat studiu de fezabilitate, au realizat că aici e rost de bani mulți care se fac aproape singuri. Așa că au înființat noi instituții de învățământ. Nu, nu vorbesc despre acea Academie care, la o adică, te poate recomanda pentru statutul de parlamentar, ci despre o Universitate. Da, o Universitate în toată regula. Life University se numește. Un fel de studii universitare pentru toți cei care au absolvit Școala Vieții.

Oferta acestei Universități este foarte variată: acolo puteți găsi cursuri sau masterclass-uri de la Tainele și puterea ierburilor magice, Cele 72 de nume ale lui Dumnezeu, Numerologie, până la cursuri de inițiere la distanță în Shambala unu, doi și trei. Toate aceste cursuri sunt ținute de specialiști reciclați sau pseudo-specialiști care doar știu să vândă ceea ce au citit în câteva cărți sau au parcurs în câteva cursuri online făcute, la rândul lor, cu alți specialiști asemenea lor.

Pe cei mai mulți dintre acești oameni i-am mai văzut online, pe TikTok sau pe alte platforme de social-media, chiar și în emisiuni TV, pe la tot felul de posturi obscure. Unii au chiar și cărți publicate. Asta este, trăim într-o țară liberă și ne bucurăm de libertate – da, acea libertate pe care școala o ucide.

Lucrurile însă iau amploare, pentru că una e să vinzi un curs pe internet sau să ai o cărticică într-o librărie în care „lumea bună”, căreia i te adresezi, nu prea intră și alta e să predai într-o Universitate. „Universitate” sună altfel. „Academie” la fel. Pentru noi toți înseamnă studii superioare, desfășurate într-o formă instituționalizată. De acolo chiar îți iei o diplomă pe care o poți expune și cu care te poți lăuda. E ceva important de trecut în CV și ceva care îți schimbă statutul social.

Poți spune și tu, în sfârșit, că ai studii superioare, adică ești un fel de intelectual ca „ăia” care se cred deștepți. Ai trecut la next level. La întâlniri te poți lăuda acum cu ceva mai mult decât Școala Vieții – ai patalama! Ți s-a dat oportunitatea să absolvi o Universitate și să arăți tuturor că toți anii de vrăjeală, combinații, păcăleli și mici învârteli nu au fost degeaba.

În sfârșit, prin existența și promovarea acestei Universități se recunoaște un statut și se oferă validare pseudo-științelor și pseudo-specialiștilor. Este promovată agresiv și, cu siguranță, lumea se va înghesui să se înscrie – că doar nu e cu vreun examen, așa cum e la celelalte, pe care oricum „le faci degeaba”. Ai nevoie doar de bani și merită investiția, pentru că, chiar dacă se dovedește a fi o țeapă, nu-i bai – nu ești tu destul de șmecher să o dai eventual mai departe? Prostești tu pe cineva, mai ales că acum ai și școala de așa ceva.

Acestea fiind spuse, da, nu totul este pierdut. Noi Academii și Universități se vor deschide în țara noastră, iar noi generații de specialiști vor ieși pe piață. Piața este generoasă – conform ultimelor alegeri, se estimează că ar fi vreo patru milioane și ceva de posibili clienți… pardon, viitori absolvenți.

1...101112...49Pagina 11 din 49

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID