vineri, decembrie 19, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 11

Adevărata dramă

Preafericitul Cornelius
-
1
Adevărata dramă

Era o dimineață care promitea o zi obișnuită, deși aerul era deja tensionat. Dana, o tânără a cărei prezență era de obicei discretă, se îmbrăcase cu o anumită nonșalanță studiată: un tricou mulat, blugi mom-fit și o pereche de teniși uzați, gata să înfrunte jungla urbană. Poșeta de umăr, neagră, conținea, pe lângă strictul necesar, și telefonul care avea să devină, în scurt timp, catalizatorul propriei ei drame.

Plecarea de acasă fusese grăbită, cu o ultimă aruncare de priviri către ușa care pecetluise o dispută mută. Pe drumul scurt spre stație, degetele Danei alergau deja pe ecran. Nu mai erau reproșuri, ci pledoarii și încercări disperate de a stabiliza o relație care se prăbușea.
Autobuzul 73 a sosit. Era aglomerat, dar, ca printr-un miracol al sorții menit să ofere o scenă pentru teatru, Dana a reușit să găsească un loc dublu liber, chiar lângă fereastră. S-a așezat, singură, și a continuat dialogul, transformându-l din șoapte scrise în apel telefonic.
Vocea Danei era inițial calmă, încercând să negocieze. ,,Nu înțeleg de ce trebuie să fie așa. Te rog, mai gândește-te!” Dar tonul celuilalt, auzit ca un bâzâit rigid, a devenit rapid tranșant. Liniștea din jurul Danei s-a spart.

Aici, tonul ei s-a ridicat, oscilând între șoc și o ultimă încercare de demnitate:
,,Bine, dacă asta vrei, nu mă mai suna. Am înțeles că mă părăsești. Asta e tot ce trebuie să știu. Nu mai vreau să te văd niciodată.”
Telefonul a fost închis, actul s-a încheiat. Mâna care a introdus telefonul în poșeta neagră tremura vizibil, iar masca resemnării s-a prăbușit. În mijlocul zgomotului de frâne și al vocilor estompate, Dana a izbucnit într-un plâns violent, cu sughițuri care spărgeau liniștea convențională.

Cei din jur au devenit imediat conștienți de dramă. Plânsul nefiltrat, inundația de lacrimi și sughițurile tăiate de durere. Pasagerii din imediata apropiere, deși încercau să nu privească, șopteau, confirmându-și reciproc: ,,A părăsit-o, săraca, așa e viața.” Ei știau că asistă la un caz de sindrom al inimii frânte urban, transportat pe ruta 73.

Nu a trecut mult timp și autobuzul a oprit. Alți pasageri au urcat, iar lângă Dana, care încă se lupta să își stăpânească sughițurile, s-a așezat un băiețel de zece sau unsprezece ani. Copilul, cu ochii mari și nealterat de tabuurile adulte, a studiat-o intens. Copilul a sărit peste orice logică romantică, analizând sursa vizibilă a nefericirii ei.
,,Plângi pentru că ești grasă, așa-i?” i-a șoptit el, cu o logică simplă, aproape de necrezut.

Tăcerea a fost asurzitoare, un moment înghețat de comedie neagră. Plânsul Danei s-a oprit instantaneu, transformat într-un șoc de neîncredere. În spatele mâinilor, pe sub gulerul cămășii și în oglinda retrovizoare, pasagerii au lăsat să se strecoare zâmbete reprimate și chiar chicote tăcute. Copilul reușise, cu sinceritatea lui nevinovată, să oprească un flux emoțional pe care nicio logică adultă sau empatie nu-l putea controla. A fost o terapie neașteptată, nepoliticoasă, dar teribil de eficientă, care a transformat o dramă sângeroasă într-un moment de umor absurd.

Istoria prostiei umane (VI)

Nicolae Coman
-
0
Istoria prostiei umane (VI)

După episodul precedent, în care am aruncat o privire în adâncurile înțelepciunii ruse, mulți cititori au crezut că am epuizat subiectul. Că nu se poate mai mult, mai jos, mai absurd.
Nu fiţi naivi! Nu subestimați capacitatea Rusiei de a transforma prostia în doctrină și greșeala în artă de stat, pentru că, spre deosebire de alte popoare care greșesc și învață, Rusia greșește și publică manuale despre asta.
După Holodomor, Gulag și Lysenko, istoria rusă a simțit nevoia unui sequel: „Prostia Reloaded”, cu cenzură, radiații și multă vodcă în rolurile principale.

Așadar, deschidem din nou manualul nescris al rațiunii sovietice și intrăm în următoarele capitole — acolo unde logica e facultativă, iar minciuna obligatorie şi vom discuta despre înțelepciunea cenzurată și radioactivă a Rusiei.

Dacă prostia ar fi artă, Uniunea Sovietică ar fi fost Luvrul planetei. Nimeni n-a știut să sculpteze mai bine în ignoranță, să picteze mai amplu în minciună și să modeleze mai rafinat în frică decât maeștrii realismului socialist.
Pentru că, în patria rațiunii înghețate, adevărul a fost mereu un dușman al poporului.

Cenzurarea literaturii și artei (secolul XX)

În Uniunea Sovietică, libertatea de expresie a fost tratată ca o boală infecțioasă. Scriitorii și artiștii care nu se închinau idolului „realismului socialist” erau eliminați ca niște microbi.
Cei care îndrăzneau să gândească în afara liniei de partid erau imediat diagnosticați cu „deviaționism artistic” și tratați prin exil, lagăr sau tăcere impusă.
Pasternak a fost interzis pentru că a scris despre dragoste și libertate, iar Soljenițîn pentru că a avut nesimțirea de a povesti ce se întâmpla în Gulag – o lipsă crasă de patriotism, desigur.
Rezultatul? Generații întregi de oameni care au învățat că e mai sigur să taci, decât să gândești.

Politica de izolare informațională (1945–1989)

După război, Moscova a ridicat un zid invizibil, dar eficient: Cortina de Fier informațională.
Cetățeanul sovietic trăia într-un paradis fără știri: acolo unde Occidentul era decadent, iar tractorul sovietic învingea orice computer capitalist.
Ideea era simplă: dacă oamenii nu știu că trăiesc prost, nu vor cere să trăiască mai bine.
Și așa, vreme de decenii, imperiul a rămas încremenit într-o combinație letală de sărăcie și autosuficiență, considerând că lumea de dincolo de cortină este o ficțiune imperialistă.

Intervenția sovietică în Afganistan (1979–1989)

Afganistanul a fost momentul în care „înțelepciunea rusă” a decis să repete greșelile tuturor imperiilor, dar cu mai multă prostie și mai puțin succes.
Generalii sovietici au pornit la drum convinși că vor fi întâmpinați cu flori și cântece populare, dar au primit gloanțe și ruine.
Zece ani de război, zeci de mii de morți și o economie prăbușită — totul pentru a demonstra lumii că URSS știe să piardă cu demnitate.
A fost, practic, Cernobîlul armatei: o explozie de aroganță, acoperită cu lozinci despre pace.

Refuzul de a trata alcoolismul în Rusia Sovietică (anii 1950–1980)

În timp ce Occidentul inventa microcipul, Uniunea Sovietică inventa vodka ca politică de stat.
Beția națională a devenit instrument economic: un popor amețit e un popor docil.
În loc de programe de prevenție, regimul a preferat să vândă sticle.
Rezultatul? Generații de oameni convinși că lichidul transparent din pahar e soluția tuturor problemelor, de la frig la democrație.
Prostia guvernamentală a fost atât de eficientă încât alcoolul a ajuns, practic, religie de stat.

Dezastrul nuclear de la Cernobîl (1986)

În aprilie 1986, Uniunea Sovietică a descoperit o nouă formă de energie: radiația ideologică.
După explozia de la reactor, autoritățile au reacționat prompt: au negat totul.
Populația a fost încurajată să participe la parade, ca să nu „creeze panică” — o strategie genială, dacă scopul era să obții doza maximă de prostie și cesiu.
Timp de zile întregi, minciuna a fost mai puternică decât ploaia radioactivă.
Cernobîl nu a fost doar o catastrofă nucleară, ci și una mentală: dovada că, în URSS, ideologia e mai periculoasă decât uraniul.

Dezastrul submarinului Kursk (2000)

Și, ca orice tradiție respectabilă, prostia sovietică nu a murit odată cu URSS.
În anul 2000, Rusia lui Putin a demonstrat că se poate minți la fel de bine și sub apă.
După ce submarinul Kursk a explodat, Kremlinul a refuzat ajutorul internațional, preferând să lase marinarii să moară „demn”, în timp ce televiziunile transmiteau festivaluri patriotice.
Răspunsul oficial al lui Putin la tragedie? Un zâmbet rece și o tăcere perfectă — simbolul etern al statului rus: nimic nu e mai important decât imaginea.
A fost dovada că imperiul prostiei continuă să navigheze, chiar dacă s-a scufundat de mult.

Epilog

Fiecare dintre aceste episoade e o medalie pe pieptul prostiei ruse: una pentru artă ucisă, una pentru știință interzisă, una pentru viață ignorată.
În numele „rațiunii socialiste”, Rusia și-a sabotat propria inteligență, propriul viitor și propriul popor.
Iar azi, când istoria se repetă în ecou, rămâne o singură întrebare:
Cum reușește un imperiu să supraviețuiască atâtor dovezi că e condus de nebuni?
Răspunsul, probabil, e simplu — cu aceeași înțelepciune rusă.

Evanghelia după Iuda politicii românești: Becali, Simion și ceilalți apostoli ai farsei

MBM - KritiQ
-
0
Evanghelia după Iuda politicii românești: Becali, Simion și ceilalți apostoli ai farsei

Gigi Becali predică despre Iuda politicii românești, între halucinații mistice, candidați de familie și sfinți cu carnet de partid

Evanghelia după Iuda politicii românești

Într-o dimineață de toamnă, pe când poporul român număra prețurile la ouă mai abitir decât numără ouăle lui Bombonel, Gigi Becali a coborât din nou de pe Muntele Latifundiarilor cu Tablele Legii în buzunarul de la sacou. De data asta, nu mai era vorba de oile sale, ci de Iuda politicii românești, pe care îl identificase, evident, cu același zel cu care caută arbitri „care să nu fie strâmbi”.

„Au vrut s-o pună pe Cristela Georgescu să candideze la președinție!”, a tunat Gigi în studiourile Fanatik, cu voce de profet care și-a pierdut turma în buletinul electoral. „Iar eu m-am dus la Simion să-i zic: Nu e bine, frate! Lasă femeia acasă, la bucătărie, nu la Cotroceni!”.

Și astfel începe Evanghelia după Iuda politicii românești, versiunea 2025, apocrifă și sponsorizată de producătorii de untdelemn și indignare publică.

Cuvântul s-a făcut talk-show

În „Cartea lui Gigi”, la capitolul „Fapte și Declinuri”, scrie așa: „Cine vrea puterea fără binecuvântare, cade sub anatemă, iar cine vrea audiență fără Becali, cade în uitare”.

Gigi, Războinicul Luminii de Pipera, a simțit că trebuie să-l salveze de la ispitirea electorală pe George Simion, acest tânăr cu icoana în mână și microfonul în buzunar. „Simion e Iuda politicii românești”, pare să spună printre rânduri, deși în stilul său caracteristic, Iuda e mereu celălalt.

În viziunea sa, George Simion, „papagalul ăla” — citat din Evanghelia după Gigi, Iuda politicii românești, capitolul Fanatik, versetul 12 — a coborât de pe Muntele Patriotic cu intenția de a mântui România prin live-uri și urlete. Dar, în loc de apostoli, și-a ales însoțitori de pe TikTok, iar în loc de cruce, și-a luat selfie-stick.

Călin Georgescu, profetul care n-a apucat să fie

Pe de altă parte, în povestea asta cu Iuda politicii românești, apare și Călin Georgescu, un personaj despre care Gigi vorbește ca despre un sfânt ratat. „Călin nu mai putea să candideze”, spune el cu tonul unui Moise care explică de ce nu-l lasă Dumnezeu să treacă Iordanul.

Călin Georgescu, fostul „mesia al suveraniștilor”, s-a retras din lupta sfântă cu sistemul, iar locul său ar fi trebuit să fie luat de soția sa, Cristela. În logica Becaliană, femeile sunt făcute pentru icoane, nu pentru buletine de vot.

Așa se naște un nou verset din Evanghelia electorală, Evanghelia după Iuda politicii românești:

  • „Și a zis Gigi: femeia să tacă în biserică, dar și în campanie.”

Dacă Gigi ar fi trăit pe vremea lui Iisus, probabil ar fi fost administratorul financiar al Cenaclului Apostolic, cel care verifica dacă Iuda i-a dat parandărăt pentru cei 30 de arginți.

Cine e Iuda politicii românești?

În fiecare generație politică există un trădător cu stil, un Iuda al politicii românești. Unii au fost corupți, alții doar prea entuziaști, dar Simion a reușit performanța supremă: să se trădeze singur, în direct, cu un telefon în mână. Totuși, el zice că Becali e Iuda.

Becali îl acuză că „merge la biserici pentru voturi”, că se pozează cu sfinții ca influencerii cu motanul. Pe muntele Athos, probabil că monahii îl confundă cu un pelerin rătăcit din tabăra de tablou electoral.

În fond, George Simion e un amestec între Zelea Codreanu și vlogger de motivație. Îți vorbește despre „neam și credință” cu entuziasmul cu care un agent de asigurări îți vinde o poliță pentru suflet.

Cine e Iuda politicii românești? Gigi crede că e Simion. Simion crede că sunt ceilalți. Poporul crede că toți sunt la aceeași masă de seară, mâncând din aceeași farfurie de ipocrizie.

Femeia între icoană și buletin de vot

Cristela Georgescu, soția lui Călin, ar fi trebuit, conform profețiilor suveraniste, să fie noul chip de pe bancnota de 1 vot. Dar n-a fost să fie.

Gigi, în rol de patriarh improvizat, a decretat: „Nu e bine, frate! Asta e treabă de bărbați!” — frază care ar trebui înscrisă cu litere de aur pe frontispiciul Patriarhiei Patriarhale a Piperei.

Ironia e că același Gigi care a înjurat politicienii, justiția, arbitrii și ploaia, a decis brusc că e apărătorul moralității publice. De parcă ar fi văzut lumina divină între două transferuri la FCSB și o postare pe Facebook.

  • „Iuda politicii românești” devine aici simbolul tuturor celor care folosesc Evanghelia pe post de broșură electorală.

De la Templu la TikTok

Politica românească a ajuns să se predea în live-uri.
Dacă acum două mii de ani Iuda săruta obrazul lui Iisus în Grădina Ghetsimani, acum ar fi făcut-o în direct pe TikTok, cu hashtag iubiredețară și fundal cu tricolor animat.

  • Gigi ar fi dat share, comentând: „Vezi, frate, ăsta e semnul vremurilor!”.

  • Simion ar fi răspuns cu un story: „Becali, du-te și te roagă pentru tine!”.

  • Călin Georgescu ar fi scris o postare lungă, filozofică, despre „renașterea românului prin tradiție și detox spiritual”.

  • Iar Cristela ar fi dat un like discret, în timp ce pregătea micul dejun al campaniei ratate.

Așa arată sinaxarul digital al Iudei politicii românești: trădarea la rezoluție 1080p.

Apostolii indignării

România are o duzină de apostoli de serviciu. Fiecare promite mântuirea poporului prin mijloace diferite: unii cu rugăciuni, alții cu bășcălie, ceilalți cu proiecte europene.

Gigi Becali e cel care face cruci în direct și blestemă guvernele. Simion e cel care strigă „Jos sistemul!” și apoi cere sistemului subvenții. Călin Georgescu predică „autonomia spirituală a neamului”, dar se retrage strategic când se aprind reflectoarele.

Iar poporul, spectator la acest teatru de duminică seara, aplaudă ironic și zice: „Doamne, dă-ne și nouă o campanie fără sfinți de carton!”.

Rugăciune pentru voturi

  • „Și Gigi a zis: Eu nu vreau puterea, eu vreau doar binele. Dar dacă vine puterea la mine, o primesc, că n-o pot refuza, e de la Dumnezeu.”

Aceasta e cea mai sinceră spovedanie a Iudei politicii românești: toți vor binele, dar doar dacă binele are funcție, imunitate și diurnă.

Simion postează poze cu preoți, Becali predică despre sfinți, iar între ei, poporul aprinde lumânări pentru o factură mai mică la curent.

Ultima Cină – varianta 2025

  • Locul: un platou TV.

    Personajele: Gigi Becali (în rol de Profet al Piperei), George Simion (în rol de Mesia suveranist), Călin Georgescu (în rol de Sfântul Absent) și Cristela (în rol de Martor Moral).

  • Pe masă: apă plată, o iconiță și trei microfoane.

    Pe fundal: comentatori cu fețe de sfinți obosiți.

  • Și a zis Gigi: „Eu i-am spus lui Simion: tu ești Iuda politicii românești, frate!”.

    Simion a zâmbit și a zis: „Nu, Gigi, tu ești Pilat din Pipera, că speli totul pe mâini.”

    Iar poporul a râs și s-a făcut audiență mare.

După Evanghelie…

România e un templu improvizat între o emisiune sportivă și o ședință AUR.
Fiecare are dreptate în capul lui și un microfon în mână.
Cine mai are nevoie de apostoli, când avem influencerii credinței de partid?

Gigi Becali a reușit, fără să vrea, să redea definiția perfectă a Iudei politicii românești:

  • „Cel care trădează cauza sfântă în numele propriului orgoliu, dar se crede în continuare alesul lui Dumnezeu.”

Și poate că, în final, toți sunt câte un pic din Iuda:
– Simion, trădătorul care își vinde sufletul pe live;
– Călin, profetul care a renunțat la misiune;
– Cristela, soția care n-a fost lăsată să fie Mesia;
– și Gigi, Dumnezeul autoproclamat care împarte anateme și binecuvântări la minut.

Epistola finală a cetățeanului român către toți Iuda politici

„Fraților, am văzut lumina democrației și era un reflector de platou. Am auzit vocea poporului și era un moderator isteric. Am crezut în mântuire și era doar o campanie de imagine.”

Așa se încheie Evanghelia după Iuda politicii românești — un text apocrif al unei țări care-și schimbă profeții mai des decât guvernele, dar care continuă, încăpățânat, să creadă că următorul Mesia o să vină cu factura la zero și țara înapoi.

Până atunci, ne rămâne Gigi.
Și Gigi a zis:

  • „Eu nu vreau puterea, dar dacă vine… o iau. Ca să nu cadă pe mâna lui Iuda.”

Și poporul a râs.
A râs amar, dar a râs de Iuda politicii românești.

Evanghelia după Călin Georgescu (I)

Nicolae Coman
-
0
Evanghelia după Călin Georgescu (I)

Există oameni care vorbesc. Există oameni care predică. Și există Călin Georgescu — cel care hidratează spiritual națiunea. Un om pentru care apa nu e doar H₂O, ci o ființă cu vibrații, sentimente și, probabil, cont pe rețelele energetice universale.

De-a lungul timpului, România a avut poeți, sfinți, ingineri, dar foarte rar a avut un profet lichid, capabil să transforme o banală sticlă de apă plată într-un tratat de teologie vibrațională. În fiecare cuvânt al său, în fiecare frază cu rezonanță cosmică, simți cum se clatină firul rațiunii — și se deschide, în schimb, un portal spre dimensiunea în care Carpații șoptesc, iar izvoarele votează pentru neutralitate.

Această Evanghelie după Călin Georgescu este un pelerinaj printre cuvinte sfințite prin absurd, o tentativă de arheologie spirituală, într-o minte unde fizica se împacă tandru cu misticismul, iar geopolitica dansează în cercuri de lumină.

Deoarece înțelepciunea călinescă este vastă, precum lacul cu memorie infinită din care se adapă, am hotărât să nu o înghesuim într-un singur text. Ea va curge în episoade succesive, asemenea unui fluviu de revelații, de la primele vibrații ale apei până la ultimele coduri energetice ale Carpaților.

Fiecare episod va explora o fațetă a acestei gândiri de cristal: apa vie, România cosmică, ADN-ul dacic, satul spiritual și lupta nevăzută dintre lumină și globalism. Fiecare capitol, o nouă treaptă pe scara iluminării umede.

Capitolul I — apa, natura și energia vieții

La început a fost Apa. Dar nu orice apă. Nu H₂O, ferească universul! Căci „H₂O nu înseamnă nimic”, după cum ne luminează Profetul. De altfel, chimia e o conspirație a globaliștilor care n-au înțeles că lichidul transparent are sentimente, vibrații și chiar o părere despre cursul istoriei.

„Apa are o memorie”, spune el — și o are bună, probabil, de vreme ce își amintește toate păcatele noastre ecologice și spirituale. Fiecare moleculă ține un jurnal cosmic în care notează cine a aruncat guma de mestecat pe malul Dâmboviței și cine a folosit șamponul greșit.

Dar nu te grăbi, căci „fiecare picătură de apă este o oglindă a sufletului uman”. Asta explică de ce oglinda de la baie se aburește dimineața: sufletul tău e, pur și simplu, în ceață.

Mai departe, „apa sacră din Carpați este un dar cosmic”. Într-adevăr, nimic nu e mai cosmic decât o sticlă de Borsec băută sub clar de lună, în timp ce te conectezi telepatic la codurile energetice divine. E aproape o experiență de inițiere: un pelerinaj către robinet.

„Fiecare râu din România este o arteră energetică a planetei”, zice Profetul. Ceea ce ne face să înțelegem de ce atunci când râurile seacă, lumea intră în depresie globală. Dacă Moldova e vena, iar Oltul e aorta, atunci Argeșul e probabil capilarul spiritual al sistemului circulator cosmic.

„Carpații sunt coloanele energetice care mențin echilibrul lumii.” Da, iar Transfăgărășanul e nervul optic al universului, prin care Dumnezeu admiră relieful.

„Apa este sângele pământului, iar România este inima acestuia.” O metaforă frumoasă, deși puțin alarmantă: dacă România e inima planetei, înseamnă că la fiecare inundație avem un infarct global.

„Vaccinurile modifică structura spirituală a omului, iar apa curată ar putea fi antidotul.” Desigur! Nimic nu vindecă mai bine de globalism decât o cană cu apă sfințită de la izvorul cosmic 7A, cu pH-ul perfect pentru rezonanța vibrațională a ADN-ului dacic.

„Pădurile și apele României sunt ultima baricadă împotriva haosului global.” E reconfortant să știi că o broască din Delta Dunării apără echilibrul energetic al galaxiei, în timp ce o ciupercă de sub un fag bătrân ține piept întunericului interplanetar.

În fine, concluzia supremă: „România trebuie să protejeze apa ca pe o comoară sacră.” Da, pentru că dacă secăm un izvor din Bucegi, se întrerupe Wi-Fi-ul cosmic și îngerii pierd semnalul.

Cum ar fi dacă… lumea hăhăia înainte să se prăbușească

MBM - KritiQ
-
0
Cum ar fi dacă… lumea hăhăia înainte să se prăbușească

Cum ar fi dacă am lăsa deoparte credințele, demagogia și prostia…?

Cum ar fi dacă… religia și-ar lua o vacanță eternă?

„Cum ar fi dacă…”? Să înceapă jocul. Să ne imaginăm că într-o dimineaţă lumea s-a trezit şi-a zis: „Stop, destul cu dogmele, icoanele, rugăciunile, miturile despre care n-avem niciun fel de evidenţă reală. Hai să trăim ca nişte fiinţe perfect raţionale.”
La început, poate părea un vis frumos: fără războaie în numele unui zeu sau altuia. Fără cruci, steaguri cu semilună sau morții mă-sii. Fără „Cine nu e cu noi e contra lui Dumnezeu”. Fără reguli morale trasate de un text antic.

Dar apoi:

Cine mai transmitea ideile despre altruism, compasiune, sacrificiu? Religia a fost (şi încă mai este) un vehicul tradiţional pentru valorile sociale, chiar dacă ineficient, chiar dacă abuziv.

Dacă societatea ar dispărea de sub tutela religiei, oare s-ar elibera toţi cei „ţinuţi în frâu” de teama de păcat? Şi ar creşte rata criminalităţii? Este mit sau realitate? Statisticile zic: ţările cu ateism cotidian mai mare au, în unele cazuri, criminalitate mai scăzută. Dar asta nu exclude faptul că fanaticii religioşi au comis atrocităţi în numele credinţei.

Atunci, cum ar fi dacă… am elimina religia? Am corecta problema sau am deschide una şi mai mare?

Am ajunge într-o lume în care ceilalţi ar fi mai responsabili… sau mult mai… liberi. Libertate totală + responsabilitate minimă = haos garantat, dacă instinctele şi competiţia nu sunt ţinute sub control.
S-ar declanşa un soi de ,,urban-safari moral”: „Am voie să fac ce vreau”.

Bun, dar ce facem cu: ,,când vreau să căsăpesc pe alţii ca să ies eu câştigător?”
Pe de altă parte, dacă religia face mai mult rău decât bine, iar dovezile sunt zgomotoase în acest sens, atunci… cum ar fi dacă… ne-am salva singuri?

Cum ar fi dacă… am fi toţi genii cu diplome, cu o inteligenţă ridicată şi cu o decenţă socială?

Să spunem  „cum ar fi dacă…” fiecare om ar avea o minte strălucită, o educaţie cu zero-defecte şi o decenţă socială de invidiat? Care scenariu? Utopie? Distopie? O combinaţie?
Visăm, dar, „cum ar fi dacă…” nimeni nu ar ignora pe nimeni, lingvişti, savanţi şi filosofi pe stradă, toată lumea discutând despre sensul existenţei în timp ce bea un ceai verde?

Dar:

  • Competitivitatea? Oamenii tot ar concura pentru poziţii, resurse, admiraţie. Inteligenţa nu-i blindează împotriva ego-ului, a dorinţei de a domina sau de a fi „primul”.

  • Instinctele animalice? Revin mereu: frica, furia, lăcomia, pofta, plăcerea, e doar un nivel mai rafinat, dar în esenţă acelaşi.

Prin urmare, cum ar fi dacă… toate aceste lucruri s-ar întâmpla? O societate de genii binevoitoare, sună ca un film sci-fi. Dar ar funcţiona? Sau am ajunge la o elită „genială” care, de plictiseală, creează o nouă formă de tiranie?

Cum ar fi dacă… nu ne-am lua libertatea prea în serios?

S-a întâmplat să-mi fie întreruptă liniştea de o discuţie care mi-a dat de gândit. Întrebarea a fost directă:

  • „Dom’le, pe dumneata nu te deranjează ăștia cu paradele lor pro-depravați…?”

Şi am răspuns, mai agitat decât voiam: „Mă deranjează şi-ăștia, dar nu mai mult decât clopotele bisericii/bocetele religioşilor/habotnicii care îmi cer să cred în ce ei cred, încal­când-mi libertatea.”

Asta m-a făcut să mă gândesc la „Cum ar fi dacă…”:

Dacă fiecare ar avea libertatea absolută să se exprime, să facă ce vrea, fără nicio restricţie morală sau socială?

Dacă minorităţile, grupurile non-convenţionale ar avea exact aceleaşi drepturi de ostentaţie, de manifestare, de discurs public?

Dacă majoritatea, formată adesea din proşti manipulaţi (da, îndrăznesc să spun asta) nu ar mai avea privilegiul de a decide ce e „normal” şi ce nu?

Rezultatul? O societate în care libertatea e exaltată şi asta e bine, până la limita în care devine libertinaj şi în care majoritatea nu mai are „puterea” sufocantă de a-şi impune normele. Însă pierzi stabilitatea socială, normele de convieţuire, consensul minimal.
Prin urmare: cum ar fi dacă… libertatea ar fi absoluta? Am fi mai fericiţi… sau mai singuri şi mai haotici?

Cum ar fi dacă… am trăi fără să mai întrebăm ,,De ce?”

Atunci când ne întrebăm „Cum ar fi dacă…?”, deseori explorăm ,,de ce e aşa?”. Dar dacă abandonăm întrebarea asta? Dacă am accepta că ,,aşa e” şi cu asta basta?

  • „De ce religia?” –  „Pentru că aşa se face.”

  • „De ce competiţia?” – „Pentru că aşa e viaţa.”

  • „De ce libertatea nu mai merge mână în mână cu responsabilitatea?” –  „Şi ce, ne plângem toată ziua?”

Rezultatul: o lume automată. Rutinară. Și posibil… tristă. Dincolo de ironie, o societate care încetează să pună întrebări riscă să piardă sensul.
Dar… cum ar fi dacă… ne-am scuti de întrebări? Am câştiga pacea interioară… dar la ce preţ?

Cum ar fi dacă… bunul simţ ar lua locul credinţelor, educaţiei, inteligenţei?

Să spunem că în loc de religie, în loc de diplome de cine ştie ce înălțimi intelectuale, societatea ar fi guvernată de bunul simț elementar: nu ucide pe alţii, nu jigni gratuit, vezi-ți de treaba ta, dă o mână de ajutor când poţi. Pare banal. Dar n-ai autonomia asta.
Cum ar fi dacă… tot ce avea greutatea asta de „relief moral” s-ar reduce la: fii decent, nu face rău, respectă.
Ar fi utopic? Sau exact ce ne lipseşte?
Dar de ce nu se întâmplă? Pentru că…

  • Bunul simţ nu cere diplome, nu susţine ideologii, nu creează elite;

  • Bunul simț nu face marketing;

  • Este banal, aşa că nimeni nu-l preţuieşte.

Astfel, cum ar fi dacă… am pune banalul la loc de cinste?

Cum ar fi dacă… răutatea ar fi doar o structură psihologică lipsită de justificare ,,sacră”?

Dacă ne gândim la crimă, violenţă, fanatismul religios sau ideologic – deseori acestea sunt prezentate ca fiind ,,în numele”… a ceva. Dar dacă am elimina legitimarea: „Eu am acest drept, că Dumnezeu/ideologia mi l-a dat?”
Cum ar fi dacă… răutatea ar exista pur şi simplu ca lipsă de empatie, ignorare, frică, competiţie, şi nu ca o ,,sfânta misiune”?
Am elimina jumătate din scuze. Şi atunci: ce am face cu cealaltă jumătate?

Cum ar fi dacă… majoritatea ar fi formată din „proşti utili”?

Am aruncat deja asta în discuţie: „Dacă eu ţi-aş spune că majoritatea e formată din proşti şi imbecili… statistic vorbind…?” Am zis-o şi mă ţin de ea.
Cum ar fi dacă… am accepta că majoritatea nu gândeşte profund, e manipu­labilă, poartă pe umeri dogmele, habotniciile, patriotismele grosolane, prejudecăţile? Şi dacă am accepta asta, ce facem cu ea?

  • O ignorăm? Nu merge, majoritatea votează, decide, formează societatea.

  • O educăm? Suuuper… dar durează generatii.

  • O reinventăm ca pe-o nouă majoritate „iluminată”? Utopie.

Prin urmare: dacă majoritatea e, în esenţă, slabă la gândire critică, atunci societatea rămâne vulnerabilă. Cum ar fi dacă… am trata majoritatea nu ca pe un arhipelag etern de opinii de neclintit, ci ca pe o masă fluidă, schimbabilă?

Cum ar fi dacă… ne-am opri să ne mai batem capul degeaba?

Revenind, mă întrebam „cum ar fi dacă…?” Observam că îmi bat capul degeaba. Gândurile mele, altruist-critice, utopice, bunicele, s-ar putea să nu schimbe nimic.
Dar: dacă am accepta că anumite întrebări nu au răspuns (sau nu-l vom afla acum), şi am merge mai departe?
Cum ar fi dacă… am trăi cu întrebarea, dar fără anxietatea că trebuie musai să găsim răspunsul?
Poate că nu schimbăm lumea. Dar, dacă tot nu o schimbăm, măcar să fim relaxaţi în timp ce o contemplăm?

Cum ar fi dacă… totul ar rămâne „cum e”, dar noi ne-am schimba?

Prin urmare, „cum ar fi dacă…” nu e doar o întrebare despre lume, ci și despre noi. Nu putem controla religia, inteligenţa tuturor, majoritatea, răutatea. Dar ne putem controla reflecţia, atitudinea, decizia de a nu lăsa pe alţii să ne impună dogme, de a nu fi parte a maselor care nu obișnuiesc să gândească.
Cum ar fi dacă… am începe cu noi? Şi dacă lumea tot rămâne un haos, măcar am fi și noi în mijlocul lui, cu picioarele pe pământ, cu un zâmbet acid, spunând: „Şi ce dacă?”

Istoria prostiei umane (V)

Nicolae Coman
-
0
Istoria prostiei umane (V)

După ce am văzut cum profeții falși au manipulat mulțimile în numele mântuirii, e timpul să vedem ce se întâmplă când un întreg imperiu se crede Mesia — și decide să salveze lumea, chiar dacă trebuie s-o distrugă mai întâi.

Despre înțelepciunea rusă (sau cum se face prostia planificată central)

Motto:

„Vladimir Putin este un luptător împotriva Antihristului. Numai o dictatură a majorității poate opri sfârșitul lumii.”
— Patriarhul Kirill, teolog emerit în domeniul apocalipsei cu aprobare de stat.

Când Dumnezeu a împărțit lumina rațiunii, se pare că Rusia a trimis un delegat care a cerut-o „pe datorie”.
De atunci, țara și-a construit un brand inconfundabil: prostia sacră, combinată cu cruzime birocratică și cu o certitudine morală de beton armat.

„Înțelepciunea rusă”, altfel spus, e un amestec ciudat între Evanghelie și Kalashnikov, între tămâie și tanc.
Ea predică iubirea aproapelui, dar doar dacă acesta se predă necondiționat.

Să analizăm, cu smerenie și sarcasm, câteva exemple de prostie imperială ridicată la rang de politică de stat.

Holodomorul (1932-1933)

Sub înțeleapta conducere a lui Stalin, milioanele de ucraineni au murit de foame — nu pentru că nu exista grâu, ci pentru că nu exista creier la conducere.
Ideea a fost simplă: dacă ții țăranii flămânzi, nu mai au energie să protesteze.
Rezultatul: sate întregi dispărute, lanuri confiscate, iar în arhive, note oficiale care descriau foametea drept „probleme logistice minore”.
Cine zice că prostia nu are consecințe, să studieze agricultura socialistă — cea mai eficientă metodă de a transforma grâul în cadavre.

Marea epurare stalinistă (1936-1938)

Când un dictator paranoic decide că toți îi sunt dușmani, chiar și oglinda trebuie executată.
Stalin a epurat partidul, armata, intelectualii și, probabil, orice pisică ce privea suspect portretul său.
Rezultatul: milioane de oameni arestați, torturați, împușcați — totul în numele „vigilenței revoluționare”.
Prostia colectivă a fost atât de mare încât oamenii au aplaudat în timp ce erau trimiși la moarte.
Uniunea Sovietică devenise primul stat din lume în care absurdul era plan cincinal.

Masacrul de la Katyń (1940)

În primăvara anului 1940, NKVD-ul, precursorul KGB-ului și fratele mai mare al prostiei organizate, a decis că cea mai bună metodă de a „educa” elitele poloneze este execuția colectivă.
Peste 20.000 de ofițeri, medici, profesori și intelectuali polonezi au fost împușcați în ceafă, pentru simplul delict de a gândi.
Înțelepciunea sovietică a tras concluzia logică: dacă elimini oamenii inteligenți, dispare și problema inteligenței.
Timp de decenii, URSS a negat masacrul, dând vina pe naziști — o minciună repetată cu atâta fervoare încât a devenit dogmă de stat.
Adevărul a ieșit la iveală abia după prăbușirea Uniunii Sovietice, dar prostia sistemică a supraviețuit: azi, moștenitorii spirituali ai NKVD-ului conduc talk-show-uri patriotice și predică despre „onoare” și „demnitate națională”.

Proiectul Lysenko (anii 1940-1960)

Când știința nu corespunde ideologiei, soluția e simplă: se modifică știința.
Agronomul Trofim Lysenko a susținut că plantele pot fi educate, iar ereditatea e o invenție capitalistă.
Pe scurt: grâul sovietic putea deveni porumb dacă era motivat ideologic.
Cine a îndrăznit să râdă — a fost trimis să studieze botanica în Siberia.
Rezultatul: recolte catastrofale, foamete și zeci de ani de stagnare științifică.
Dar măcar ideologia a fost fertilă: a produs prostie în cantități record.

Refuzul tehnologiilor moderne (anii 1950)

În logica sovietică, tot ce venea din Occident era „decadent”, inclusiv roata și motorul diesel.
Agricultura socialistă prefera sapa manuală, pentru că era „proletară”.
Rezultatul: ferme întregi lucrate de oameni flămânzi cu lopeți ideologice.
Când recolta era slabă, vina aparținea „sabotorilor imperialiști”, niciodată sistemului.
De fapt, singurul lucru care creștea constant era retorica victoriei.

De la Stalin la Putin…

De la Stalin la Putin, de la Lysenko la Kirill, „înțelepciunea rusă” rămâne aceeași: o combinație de violență, ignoranță și mistică de provincie, ambalată în tricolor și tămâie.

Când rațiunea e interzisă, prostia devine sfântă.
Iar Rusia, în acest sens, e un adevărat patriarhat al absurdului.

Vladimir Putin, micul turist atomic spre Budapesta

MBM - KritiQ
-
0
Vladimir Putin, micul turist atomic spre Budapesta

Vladimir Putin vrea să ajungă în Ungaria, pentru a se întâlni cu Donald Trump, dar Polonia îl așteaptă cu mandatul și popcornul fierbinte

Vladimir Putin pornește la drum

Pe planeta plată, ca apa pe care-o beau constipaționiștii, vestea momentului ar fi că Vladimir Putin, zis și „țarul cu nervii de oțel inoxidabil”, vrea să dea o fugă până la Budapesta, să se vadă cu vechiul său amic de selfie geopolitic, Donald Trump.

Problema? Polonia a zis: „Dragă, poți să zbori, dar nu peste noi, că la noi instanțele au reflexul de a respecta legea, ceea ce la tine se consideră deja sport extrem.”

Fapt pentru care, se ivește-o întrebare: pe unde și cum va ajunge Vladimir Putin în Ungaria?

Hai să vedem câteva posibile variante!

Tactica dacică: Putin va călători prin  tunelurile dacice de sub Bucegi

Prima variantă e de-a dreptul mitologică: Vladimir Putin intră pe sub Bucegi, prin tunelurile dacice, cu o cască de miner și o hartă făcută de Dughin, pe șervețelul cu care s-a șters la c*r și la nas, fix în această ordine.
La capătul tunelului, iese direct la Budapesta, plin de praf și teorii conspiraționiste. Ludovic Orban îl așteaptă cu un păhărel de pălinkă și un zâmbet de om care a descoperit cum să fie pro-rus într-o țară NATO.

Geamantanul diplomatic

Varianta a doua: Putin se bagă într-un geamantan diplomatic. Se împachetează frumos, cu manualul de autocrație sub braț și un bidon de benzină pentru eventuale negocieri.

  • Pe aeroport, un ofițer întreabă: „Ce aveți în bagaj?”

  • „Un dictator de mână a doua, dar merge, că e vidat.”

  • Se aprobă. Trecerea e liberă.

Autostrada Moldovei, versiunea „ninja rusesc”

Sau poate Putin o ia pe jos, pe autostrada Moldovei, că tot nu circulă nimeni pe acolo, până peste vreo alte câteva mii de ani, când ar putea fi gata. Încălțat cu fesul, cu un ștramp tras pe față, și cu un rucsac plin de nostalgii sovietice, traversează România incognito.
Singura problemă: autostrada se termină înainte să înceapă, iar Putin se trezește la o benzinărie din Bacău întrebând dacă Budapesta e „la stânga sau la dreapta, după căprioară”.

Matrioska de luxe, model Kremlin Edition

Pentru o deplasare discretă, Vladimir Putin ar putea merge ascuns într-o păpușă matrioșka uriașă, ediție limitată, „Kremlin Deluxe”.
Prima păpușă e Rusia, a doua e propaganda, a treia e frica, iar în a patra doarme, evident, ego-ul.
Când se deschide ultima, apare el, mic, nervos și lucios, cu un zâmbet de om care tocmai a anexat o masă de protocol.
Se prezintă scurt: „Eu sunt cadoul. Desfaceți-mă cu grijă, că am și butonul nuclear la mine!”

Viktor Orbán și „neutralitatea cu paprika”

În tot acest timp, Viktor Orbán, premierul cu fața de om care negociază simultan cu Bruxelles-ul și cu fantoma lui Lenin, spune că Ungaria e neutră.
Neutră ca o bere caldă, neutră ca o scrisoare pierdută.
El promite că îl va primi pe Putin cu onoruri, dar fără să-l atingă, ca nu cumva să-i sară mandatul de arest pe mânecă.

Donald Trump – influencerul geopolitic

Iar Donald Trump își lustruiește peruca pentru marele eveniment. El promite o întâlnire istorică: doi bărbați care au redefinit conceptul de „adevăr alternativ”.
Unul se laudă că a cucerit Crimeea, celălalt că a cucerit Twitter-ul. Ambii convin că presa e de vină, planeta e nedreaptă, iar Polonia e prea serioasă.

Balonul cu aer cald – varianta „Dictator Airlines”

Dacă toate rutele eșuează, Vladimir Putin ar putea urca într-un balon cu aer cald, personalizat cu logo-ul „Dictator Airlines”.
Pe o parte scrie „Pace prin forță”, pe cealaltă „Nu e gaz, sunt bășini patriotice”.
Deasupra Europei, va zbura senin, cu o sticlă de vodcă în mână și o hartă din 1917.
NATO l-ar observa pe radar, dar nu l-ar doborî, e prea comic: dictatorul care a cucerit jumătate de continent acum se roagă de vânt să-l ducă spre Budapesta.
În gondolă, Trump îl așteaptă cu un burger, iar Viktor Orbán strigă de jos: „Aterizează, frate, că ți-am turnat pălinkă!”

Epilog: lumea râde, istoria tușește

Și astfel, micul turist atomic Vladimir Putin își caută drumul spre Budapesta, printre râsete, mandate și portaluri dacice.
Donald Trump îl așteaptă cu burgeri reci, Viktor Orbán cu paprika pe limbă, iar Europa cu popcorn și cinism.
Căci în lumea asta în care bombele se dau pe mute și minciunile se dau live, nimic nu e mai sigur decât un dictator care nu știe pe unde s-o ia fără să-l oprească vreo instanță.

Acest articol este o operă de ficțiune geopolitică. Orice asemănare cu persoane reale este, din păcate, perfect intenționată.

Doamna doctor Flavia Groșan: Leacuri, legende și tumori

MBM - KritiQ
-
0
Doamna doctor Flavia Groșan: Leacuri, legende și tumori

Povestea tragi-comică a doamnei doctor Flavia Groșan, anti-vaccinistă convinsă, cu tincturi, ceaiuri și metastaze bonus

Doamna doctor Flavia Groșan și magia tincturilor

Ah, doamna doctor Flavia Groșan, nume care răsuna în întreg spațiul anti-vaccinist ca un soi de mit modern. Pneumolog de meserie, „vrăjitoare” de weekend, terapeut cu ceai de ceapă și rostopască, guru al tincturilor de orice și sfătuitoare de forumuri online. Dacă cineva credea că medicina e despre dovezi, doamna doctor Flavia Groșan venea să ne reamintească că se poate și altfel: cu un cățel de usturoi între măsele, o tuse persistentă și un zâmbet conspirativ.

Publicul ei, format din oameni disperați sau pur și simplu naivi, era fermecat de fiecare postare, fiecare rețetă online și fiecare poveste de succes inventată cu maximă precizie literară. Doamna doctor Flavia Groșan devenise, în sinea ei, o combinație între influencer și vraci modern, cu rol de mesager al leacurilor băbești.

Tumori și ceai de ceapă: când răceala devine metastază

Se întâmplă ca doamna doctor Flavia Groșan să răcească. O simplă răceală, zice ea. Tuse obositoare? Păi, ce mare scofală! Câteva căței de usturoi, un ceai de ceapă și o tinctură de rostopască și gata, nimic nu poate sta în calea unui pneumolog anti-vaccinist care știe mai bine decât întreaga comunitate medicală globală.

Și totuși, o săptămână mai târziu, doamna doctor Flavia Groșan se trezește internată în secția de terapie intensivă cu „tumoră pulmonară cu metastaze cerebrale, hepatice și suprarenale”. Adică exact acel cancer pe care l-a tratat cu ceai și leacuri populare, în timp ce le povestea fanilor săi pe rețelele sociale cum medicina clasică e pentru proști și vaccinurile pentru naivi. Ironia aici nu mai e doar subtilă, e brutală, de-a dreptul grotescă.

Lecția de umor negru: cum să-ți tratezi pacienții și propria boală la fel

Doamna doctor Flavia Groșan a avut sute, poate mii de pacienți care, probabil, n-au mai venit niciodată să raporteze succesul „tratamentelelor minune”. Se presupune că unii poate nu au supraviețuit încercărilor de vindecare cu remedii fără legătură cu diagnosticul real. Și totuși, ea continua să facă demonstrații de virtuozitate medicală pe grupurile online: tinctură de rostopască pentru pneumonie, ceai de ceapă pentru hepatită și, ocazional, un sfat despre cum să eviți vaccinurile ca pe ciuma secolului XXI.

Acum, paradoxul suprem: doamna doctor Flavia Groșan ajunge să-și testeze propriile leacuri pe ea însăși. Nu de alta, dar ce poate fi mai instructiv pentru un anti-vaccinist convins decât să-și transforme propriul organism într-un laborator experimental? Din păcate, organismul nu știe că e vorba de cercetare și răspunde așa cum fac toți ceilalți muritori: tumori, metastaze și stare critică.

Reacțiile adepților: conspirații, globaliști și manualul de paranoia

Și, cum era de așteptat, comunitatea fanilor doamnei doctor Flavia Groșan a reacționat cu un val de teorii conspiraționiste. Cineva trebuie să fi vrut să o omoare, zic ei. Industria farmaceutică, globaliștii, Soros însuși, toți conspira în culise. Tumorile nu apar așa rapid, doar la Hiroshima și Nagasaki s-au mai văzut cazuri asemănătoare, spun ei cu convingere de webinar anti-medical. Evident, orice explicație științifică despre metastaze e ignorată cu grație olimpică.

Pe forumuri, discuțiile se transformă rapid într-un fel de teatru absurd: utilizatori care pretind că știu exact ce medicamente „secrete” au cauzat boala, alții care dau sfaturi despre cum să-ți tratezi cancerul cu tincturi de iarbă de pădure și cu coji de ceapă fermentate. Fiecare postare e mai halucinantă decât precedentul, iar ironia nu mai poate fi ignorată.

Dumnezeu și selecția naturală: cum să nu înveți nimic din experiența altora

Și uite așa, în timp ce doamna doctor Flavia Groșan se zbate între viață și moarte, adepții ei învață lecția supremă: nu ascultați medicina bazată pe dovezi, ignorați simptomele, și în final, când viața vă bate la ușă, dați vina pe medici, nu pe propriile decizii. Natural versus chimic, anti-știință versus evidență, fantezie versus realitate, totul se amestecă într-un cocktail cu gust amar, dar cu efect comic involuntar.

Dosar de victime: pacienții „tratati dupa ureche”

Istoria doamnei doctor Flavia Groșan e plină de povești despre pacienți care, probabil, nu vor mai fi amintiți niciodată în statistici oficiale. Oamenii veniți cu boli reale au plecat acasă cu tincturi, ceaiuri și pastile inventate pe loc. Unele dintre ele chiar au funcționat… la placebo, altele au avut efecte neprevăzute, uneori fatale. Ironia supremă: doamna doctor nu doar că a ignorat tratamentele validate științific, dar a folosit suferința pacienților ca pe un teren de testare publică, în timp ce se prezenta drept salvatoare și vizionară.

Umor negru în ATI: când ironic devine tragic

Secția de terapie intensivă nu e un loc pentru glume, dar uneori realitatea e mai cinică decât orice satiră. Doamna doctor Flavia Groșan, cea care și-a tratat pacienții „după ureche”, acum primește ventilație mecanică și supraveghere intensivă. Umorul negru aici e inevitabil: femeia care a disprețuit regulile și protocoalele medicale, care a sfidat știința și vaccinurile, se află acum la mila celor pe care i-a discreditat. Ironia nu poate fi mai tăioasă.

Analiza satirică: de la tincturi la metastaze

Privind retrospectiv, doamna doctor Flavia Groșan a construit un adevărat ecosistem de pseudoștiință. Fiecare ceai, fiecare tinctură, fiecare postare online a devenit o veritabilă piesă de teatru: publicul aplauda, unii credeau, alții râdeau, iar adevărul se ascundea undeva între paginile necitite ale manualelor de medicină.

Și, ironic sau nu, toate aceste acte de „eroism medical” s-au întors împotriva ei. Tumorile nu se lasă păcălite de credință sau de sfaturi online. Nu contează câți adepți a acumulat sau câte comentarii laudative a primit. Natura e neiertătoare, iar medicina adevărată are reguli pe care nici cea mai îndrăzneață tinctură nu le poate încălca.

Impactul social și cultural: lecția amară

Cazul doamnei doctor Flavia Groșan nu este doar o poveste despre un singur om, ci despre modul în care pseudoștiința se infiltrează în societate. De la comentarii de Facebook la forumuri online, de la sfaturi „naturiste” la teorii conspiraționiste, impactul ei a fost resimțit de sute de oameni. Unii au fost direct afectați, alții au fost instruiți cum să ignore medicina modernă, iar unii pur și simplu au râs de absurdul situației.

Lecția amară a doamnei doctor Flavia Groșan

Cazul doamnei doctor Flavia Groșan rămâne un exemplu extrem de tragi-comic despre pericolele pseudoștiinței și efectele dezinformării medicale. Umorul, sarcasmul și ironia nu pot șterge tragedia, dar servesc ca oglindă pentru toți cei care cred că tincturile și ceaiurile pot înlocui medicina bazată pe dovezi.

În final, povestea doamnei doctor Flavia Groșan e un avertisment: ignorarea simptomelor, tratamentele alternative fără fundament științific și promovarea teoriilor conspiraționiste au consecințe reale, uneori fatale. Umorul și sarcasmul pot fi amuzante, dar realitatea, metastazele și tusea persistentă nu iartă pe nimeni.

Dihania Șoșoacă și ruptul de picioare

Alexandru Neculai
-
0
Dihania Șoșoacă și ruptul de picioare

Văzusem o declarație pe care a dat-o ieri tanti Șoșoacă (declarația aici), cum că, dacă Zelenski îndrăznește cumva să vină în Parlamentul României, îi va rupe picioarele. Întrebarea mea e următoarea: Ea vorbește în calitate de ce? Trompetă rusească? Deși, aș schimba un pic termenul, că ea nu e trompetă, e ditamai tancul. De asemenea, cred că a greșit termenul, ea nu va rupe picioarele nimănui, ci îi va mânca de vii pe cei care îndrăznesc să nu fie de acord cu ea. Din câte am înțeles a fost prezentă la un alt eveniment unde Putin a vorbit despre ,,promovarea Rusiei în alte țări”. De ce ar trebui Rusia promovată în alte țări? Și de ce? Ce-au făcut rușii bun pe parcursul istoriei?

Totodată, ea ce caută-n Rusia, ca oficial român? De ce i se permite să facă declarații de genul ăsta? Nu ar trebui ca organele competente să se ocupe de dânsa? Citisem că are 11 acuzații, printre care: promovarea legionarilor, lipsire de libertate, negarea holocaustului, și ultraj. De ce mai e oficial român? De ce nu i se ridică imunitatea parlamentară? Dar cea mai importantă întrebare. De ce mai e în libertate? Dacă un om de rând avea oricare din cele 11 acuzații, era deja băgat la răcoare pe viață. Dar persoanele ca ea și ca Georgescu sunt liberi să debiteze tot ceea ce doresc ei în spațiul public, că aparent, pentru ei nu există urmări. Poate ar trebui să ne facem politicieni cu toții, ca să spunem ce vrem, fără urmări?

Ea e atât de delirantă, pentru că, crede că Zelenski i-a luat teritoriile, nu au fost rușii ăia care au făcut asta, în al doilea război mondial. După câtă istorie știu eu, Ucraina ca stat nu a existat decât din 1990 sau 1991. Și rușii au fost ăia care au luat Basarabia și Nordul Bucovinei în 1942.

Ce e și mai grav, din punctul meu de vedere e că oamenii de genul ăsta au susținători al căror număr crește exponențial, pe zi ce trece. Nu zic că nu e vina celor care ne conduc de 35 de ani încoace. Dar, nu asta e soluția pentru a schimba ceva în țară. Totodată, ce mi se pare curios e nivelul de susținere pe care personajele de genul le primesc din diaspora, aici vorbesc de partea vestică a Europei. E un pic ironic să vezi oameni stabiliți de ani de zile în Vestul Europei care sunt de acord cu personaje de genul, și mai rău le și votează când e timpul să voteze. Sunt de acord că acum e mult mai ușor să pleci în afară, față de acum 20 de ani, și tot prostul poate să plece din țară după bunul plac, dar e exagerat nivelul de îndobitocire la care s-a ajuns. Oamenii sunt dispuși să voteze personaje de genul doar pentru cum vorbesc, că oricum nu se înțelege ce scot pe gură personajele respective. Atenție, nu zic că oamenii din diaspora sunt cu mult mai diferiți față de noi. Au și ăia proștii lor. Dar, mi se pare că ai noștri sunt proști cu aere de intelectuali, și ăștia-s cei mai periculoși.

Te lauzi că ești mare avocată, deși până-n pandemie, n-a auzit nimeni de tine. Și în pandemie ți-ai făcut un nume din cauza faptului că unii nu înțelegeau că restricțiile alea nu erau puse să ne îngrădească, ci să nu se pună presiune și mai mare pe sistemul sanitar românesc care e la pământ. Poate unele din restricții au fost exagerate, nu a zis nimeni că erau măsurile corecte. Dar de la asta, până să ajungi la conspirații cum că vaccinul covid are cipuri, și că dacă te vaccinezi rămâi steril pe 3 generații e cale lungă.

Într-adevăr, mare avocată, dar la propriu.

 

Hobby-uri pe care nu le voi încerca vreodată, dar mi-ar plăcea

Melnic Amalia
-
0
Hobby-uri pe care nu le voi încerca vreodată, dar mi-ar plăcea

De la restaurat mobilă până la chiromanție și taxidermie


Profilul meu de Facebook este personalizat în a-mi arăta tot de felul de meșteșuguri care mă încântă, dar unele necesită instrumentar, experiență, talent și timp investit, care mă încântă până la culme, dar sunt aproape imposibil de a le experimenta. Iată câteva dintre ele:

Restaurat mobilă veche și tâmplărie


Practică pe care o văd adesea la internauți americani. Iau o dubă în weekend și se plimbă prin cartier, momente în care găsesc mobilier vechi abandonat, colectează piesele și apoi le prelucrează. Scot vopseaua veche, le remodelează unde este cazul și le revopsesc.  Rezultatele sunt spectaculoase. Mobila prinde din nou viață și poate fi folosită. Probabil cei care se ocupă cu treaba asta, au ani de experiență cu recondiționarea.
În același domeniu este tâmplăria. Să iei niște bucăți de lemn și să le transformi în piese este artă. Dulapuri, mese, biblioteci sau orice îți trece prin minte. Trebuie studiu, trebuie pricepere, satisfacția este garantată.

Chiromanție, cartomanție, grafologie și alte ghiceli


Evident, practicile nu au o bază științifică,  se bazează pe gândirea magică și pe interpretări. Să iei simboluri din care să creezi un cod și apoi să spui o poveste captivantă,  asta e artă. Îți place ceea ce auzi sau te înfricoșază, cert este că ghicitul te ține cu sufletul la gură.

Chiromanții se uită la mai multe elemente, printre care liniile din palmă:

Liniile principale:

  • Linia vieții ar indica vitalitatea și energia (nu durata vieții).

  • Linia capului  ar arăta intelectul și modul de gândire.

  • Linia inimii  ar reflecta emoțiile, dragostea și echilibrul afectiv.

  • Linia destinului (cariera) ar sugera direcția profesională și influențele externe asupra vieții.


Chiromanția are rădăcini foarte vechi, se crede că a apărut în India antică, apoi s-a răspândit în China, Persia, Egipt și mai târziu în Europa prin intermediul rromilor (nomazi).
A fost studiată și în perioada Renașterii, de figuri precum Paracelsus și Aristotel, care au încercat să o lege de medicina vremii.

Mi-a citit o dată o străină în palmă pe stradă și mi-a zis că o să promovez un examen important. Era previzibil că eram elevă sau studentă având un rucsac în spate, deci testele și examenele erau la ordinea zilei, nu m-a păcălit sau impresionat, dar asta a fost o experiență inedită.

Cartomanție


Jocul de Tarot dă frâu imaginației. Câteva cărți scoase din pachet și poți obține o întreagă poveste, cu început, cuprins și sfârșit. Clar, nu o să-ți citești viitorul și nici nu am crezut-o pe o vecină când mi-a zis că la drum de seară o să întâlnesc un brunet cu ochii verzi și în patru ani ne căsătorim.

Am urmărit câteva ghicitoare în mediul online și românce și din străinătate și  concepeau femeile niște povești ample, ceva de speriat. Unele filmulețe durau ore întregi, dacă te prindea povestea nu te mai despărțeai de ea.
Un pachet de Tarot l-am primit cadou de la o prietenă. Nu prea am reținut eu bine simboluri și nu am reușit să impresionez decât un puști de 11 ani cu ghicitul meu, dar ne-am distrat amândoi.
Recomand practica pentru scriitorii aflați în pană de idei și pentru cei pasionați de povești spontane.

Grafologia

Catalogată ca pseudoștiință,  grafologia este arta de a extrage trăsături de personalitate din scrisul unei persoane. Excepție este grafoscopia folosită în domeniul juridic sau criminalistic pentru a identifica autenticitatea semnăturii și a scrisului.

Grafologia apare ca disciplină în secolul XIX, în Franța. Jean-Hippolyte Michon (grafolog francez) este considerat „părintele grafologiei”. Ulterior, alți autori (precum Jules Crépieux-Jamin) au rafinat metoda.

În liceu am urmat un curs prin e-mail de grafologie, analizam înclinarea scrisului, dimensiunea literelor și încadrarea în pagină. Era o activitate amuzantă de a petrece pauza școlară  Toți colegii își doreau o interpretare.
Recomand pentru cineva cu prea mult timp liber și dornic de a se distra atipic.

Taxidermie

Pasiunea a început privind câteva videoclipuri cu persoane care fac artă din cadavre.
Taxidermia este arta și tehnica de conservare a corpurilor animalelor (mamifere, păsări, pești, reptile etc.) prin:

  • Înlăturarea organelor interne,

  • Prelucrarea și conservarea pielii,

  • Montarea pe o formă (manchin) pentru a reda aspectul natural al animalului în viață.

Rezultatul este un exemplar împăiat, adesea folosit în:

  • Muzee de istorie naturală

  • Expoziții

  • Vânătoare (trofee)

  • Pentru scopuri artistice sau educative.

Cuvântul provine din greacă: taxis („aranjare”) + derma („piele”),  literalmente: „aranjarea pielii”.

Taxidermist


Persoana care practică această meserie se numește taxidermist. El combină cunoștințe de biologie și anatomie, artă (pentru realismul posturii) și chimie (pentru conservanți și tratamente ale pielii).
Procesele de a obține oasele sunt destul de dezgustătoare (implică miros pregnant și sunt  îndelungate): prin maturare sau folosind gândaci necrofagi.
Tablourile cu licheni și cranii sunt spectaculoase, frumoase într-un sens morbid. Caprioare cu trei capete,  ratoni ce se odihnesc între frunze, artă pură.
Desigur, nu mă voi apuca să cutreier pădurile în căutarea cadavrelor de animale sălbatice și nici nu mă voi supune răbdării pentru procesul de maturare.
Nu recomand hobby-ul oricui,  e complicat și trebuie să ai simțul mirosului slab.

1...101112...57Pagina 11 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID