duminică, octombrie 26, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 12

Școala ne ucide, ea, ne salvează Universitatea

Ioana Kantea
-
0
Școala ne ucide, ea, ne salvează Universitatea

Cum Universitățile alternative transformă Școala Vieții în diplome și pseudo-specialiști cu patalama

Conform unui om politic care s-a retras din politică, dar este totuși omniprezent – pentru că, nu-i așa, oamenii treziți în conștiință pot exista în mai multe stări existențiale în același timp – „Școala ne ucide libertatea”. Acest adevărat dicton a rezonat în mintea tuturor celor care au crescut cu replici precum „Lasă, mamă, că prea multă școală strică” sau „Ce-ți trebuie atâta carte?”. Oamenii s-au regăsit, iar succesul a fost garantat – „Vezi? E de-al nostru, nu înțelegem tot ce spune, dar ce bine le spune!”.

Hei, dar stați, nu e totul pierdut. Oameni isteți, pentru care ultimele alegeri s-au dovedit un adevărat studiu de fezabilitate, au realizat că aici e rost de bani mulți care se fac aproape singuri. Așa că au înființat noi instituții de învățământ. Nu, nu vorbesc despre acea Academie care, la o adică, te poate recomanda pentru statutul de parlamentar, ci despre o Universitate. Da, o Universitate în toată regula. Life University se numește. Un fel de studii universitare pentru toți cei care au absolvit Școala Vieții.

Oferta acestei Universități este foarte variată: acolo puteți găsi cursuri sau masterclass-uri de la Tainele și puterea ierburilor magice, Cele 72 de nume ale lui Dumnezeu, Numerologie, până la cursuri de inițiere la distanță în Shambala unu, doi și trei. Toate aceste cursuri sunt ținute de specialiști reciclați sau pseudo-specialiști care doar știu să vândă ceea ce au citit în câteva cărți sau au parcurs în câteva cursuri online făcute, la rândul lor, cu alți specialiști asemenea lor.

Pe cei mai mulți dintre acești oameni i-am mai văzut online, pe TikTok sau pe alte platforme de social-media, chiar și în emisiuni TV, pe la tot felul de posturi obscure. Unii au chiar și cărți publicate. Asta este, trăim într-o țară liberă și ne bucurăm de libertate – da, acea libertate pe care școala o ucide.

Lucrurile însă iau amploare, pentru că una e să vinzi un curs pe internet sau să ai o cărticică într-o librărie în care „lumea bună”, căreia i te adresezi, nu prea intră și alta e să predai într-o Universitate. „Universitate” sună altfel. „Academie” la fel. Pentru noi toți înseamnă studii superioare, desfășurate într-o formă instituționalizată. De acolo chiar îți iei o diplomă pe care o poți expune și cu care te poți lăuda. E ceva important de trecut în CV și ceva care îți schimbă statutul social.

Poți spune și tu, în sfârșit, că ai studii superioare, adică ești un fel de intelectual ca „ăia” care se cred deștepți. Ai trecut la next level. La întâlniri te poți lăuda acum cu ceva mai mult decât Școala Vieții – ai patalama! Ți s-a dat oportunitatea să absolvi o Universitate și să arăți tuturor că toți anii de vrăjeală, combinații, păcăleli și mici învârteli nu au fost degeaba.

În sfârșit, prin existența și promovarea acestei Universități se recunoaște un statut și se oferă validare pseudo-științelor și pseudo-specialiștilor. Este promovată agresiv și, cu siguranță, lumea se va înghesui să se înscrie – că doar nu e cu vreun examen, așa cum e la celelalte, pe care oricum „le faci degeaba”. Ai nevoie doar de bani și merită investiția, pentru că, chiar dacă se dovedește a fi o țeapă, nu-i bai – nu ești tu destul de șmecher să o dai eventual mai departe? Prostești tu pe cineva, mai ales că acum ai și școala de așa ceva.

Acestea fiind spuse, da, nu totul este pierdut. Noi Academii și Universități se vor deschide în țara noastră, iar noi generații de specialiști vor ieși pe piață. Piața este generoasă – conform ultimelor alegeri, se estimează că ar fi vreo patru milioane și ceva de posibili clienți… pardon, viitori absolvenți.

Șoșoacă și dihania SOS: fabula politică a scandalului

MBM - KritiQ
-
0
Șoșoacă și dihania SOS: fabula politică a scandalului

Șoșoacă și dihania SOS, între vaca isterică și boul juridic, într-un spectacol grotesc al acuzațiilor, imunității și scandalurilor conjugale

Când politica rumegă scandal

În țara în care micii se mănâncă cu muștar electoral, iar știrile se beau la halbă, a apărut un nou meniu de vară: Șoșoacă și dihania SOS. N-ai nevoie de digestiv, că îți cade greu oricum. Este combinația unică dintre o vacă isterică – Diana Șoșoacă – și un bou juridic – Silvestru Șoșoacă. Fabula „Vaca și boul” s-a reîncarnat în secolul XXI și s-a mutat la televizor, unde protagoniștii rumegă acuzații, mug declarații și își aruncă bălegar verbal în direct și-n reluare.

De data asta, nu mai avem morală cu parfum de literatură clasică, ci o dihanie SOS, un urlet național care răsună din Parlament până la Parchet. E un SOS care nu cere salvare, ci audiență, like-uri și voturi.

Șoșoacă și dihania SOS – definiția termenilor

Ce este Șoșoacă și dihania SOS? Un monstru cu două capete, ambele urlând, dar în direcții diferite.

Pe de o parte, avem Vaca politică, Diana Șoșoacă, care rumegă microfoane și le transformă în lapte acru de breaking news. Ea nu paște iarbă, ci televiziuni, și le digeră în comunicate de presă. Vaca asta nu dă lapte, ci mugete cu iz de amendamente imposibile.

Pe de altă parte, avem Boul juridic, Silvestru Șoșoacă, un biet ruminant care a descoperit trei articole de lege și crede că e avocatul diavolului. El nu mai are plug, are declarații de presă. Nu mai trage la căruță, ci trage de fosta soție la DNA, cu urarea pioasă: „Sigur o s-o rețină. Doamne ajută!”.

Iar dihania SOS este o vită încălțată purtătoare de râtniță. Nu e un animal mitologic, ci unul mediatic: o combinație de isterie, frustrare și dosare penale. Este mugetul conjugat care se aude până la Bruxelles și face Parlamentul European să sune ca o fermă în plin sezon de împerechere.

Capetele de acuzare, capetele de vită și capetele goale

Diana Șoșoacă se poate lăuda cu o colecție impresionantă de capete. Nu de vacă, ci de acuzare: 11 la număr.

  • Lipsire de libertate în mod ilegal – adică varianta modernă a „cine a legat vaca de stâlp”.

  • Promovarea ideilor fasciste sau antisemite – o fermă de idei periculoase.

  • Ultraj – când mugetul devine insultă.

  • Și alte delicii juridice care transformă vaca într-un soi de minotaur legislativ.

Un critic observa că fiecare acuzație seamănă cu un cap de vită din abator: le pui la rând și îți iese o șaorma juridică. Problema e că șaorma asta se vinde pe post de „adevăr politic”.

Șoșoacă, în schimb, își linge botul și spune că e doar lapte acru turnat peste biata ei libertate. Pentru ea, imunitatea parlamentară nu e un privilegiu, ci un talisman magic: „Binecuvântată fie imunitatea, căci ea spală toate păcatele și înghite toate dosarele!”.

Criticii – corul mugetelor din tribună

Un scandal fără critici e ca o vacă fără clopot. Iar în cazul nostru, clopoțelul sună puternic.

  • Silvestru Șoșoacă spune că Diana este „foarte ușor de dus de nas”, adică vaca poate fi dusă de bot în orice direcție de oricine îi flutură o bucată de iarbă mediatică.

  • Analiști politici comentează că totul seamănă cu o telenovelă de doi bani, un circ ieftin cu actori plătiți la minut de audiență.

  • Deputatul Cristescu îi numește „doi cretini care se ceartă zilnic”, ceea ce ridică întrebarea: dacă vaca și boul sunt cretini, ce sunt spectatorii care îi urmăresc zilnic? Probabil publicul fidel de la ferma politică.

  • Juriștii spun că invocarea obsesivă a imunității e o farsă juridică, un lapte stricat vândut drept smântână constituțională.

Criticii nu mai sunt neutri: unii dau cu biciul, alții cu tămâie, dar toți recunosc că în ringul acesta se luptă două animale politice, care n-ar trebui să fie lăsate libere în curtea democrației.

Fabula „Vaca și boul” rescrisă în stil contemporan

În versiunea clasică, vaca și boul dialogau cu o minimă înțelepciune. În varianta modernă, Șoșoacă și dihania SOS, fabula sună așa:

  • Vaca (Diana) se plimbă prin Parlament și spune: „Uite cât lapte dau eu poporului!”. Doar că laptele e plin de spume și miroase a urină electorală.

  • Boul (Silvestru) răspunde dintr-o tribună: „Sigur o să o rețină, Doamne ajută!”. Nu știe exact pe ce articol de lege, dar important e să mugească mai tare decât vaca.

  • Morală: când vaca și boul se ceartă, ies doar balegă și breaking news.

Această fabulă contemporană e prima din literatură care nu se încheie cu „Morala fabulei este…”, ci cu „Continuarea mâine, pe toate posturile de știri”.

Spectacolul scârbavnic al scandalului

Imaginează-ți un circ fără clovni. Nu e nevoie, că avem deja. Se numește scandalul Șoșoacă și dihania SOS.

În arenă, vaca Diana urlă la presă, boul Silvestru se roagă să o vadă la arest, iar spectatorii se îndoapă cu popcorn politic. Fiecare declarație e transmisă live, fiecare acuzație devine trending topic, fiecare insultă se transformă într-un titlu cu majuscule.

Dacă Shakespeare ar fi fost român și ar fi prins vremurile astea, piesa lui s-ar fi numit „Arest sau nu arest, aceasta-i întrebarea”.

Cine pierde, cine câștigă

  • Publicul pierde timp și nervi, dar câștigă râsete amare.

  • Politica românească pierde orice urmă de demnitate și devine o fermă de meme-uri.

  • Șoșoacă și dihania SOS câștigă notorietate, like-uri, rating și, eventual, câte o anchetă penală bonus.

Vasăzică…

Șoșoacă și dihania SOS nu e doar un cuplu scandalagiu, e un bestiar politic: vaca urlă, boul se răzbună, hienele din presă se hrănesc, iar corbii din instituții dau târcoale.

Morală? Când o vacă isterică și un bou juridic transformă divorțul în telenovelă, statul de drept devine grajd de circ.

Și, ca să parafrazez un clasic, „în România, nimic nu se pierde, totul se transformă în pamflet”.

Post Scriptum: Părerea mea despre Șoșoacă și dihania SOS

Să fie clar de la început: dacă cineva mă trezește în toiul nopții și mă întreabă ce cred despre Șoșoacă și dihania SOS, răspunsul meu ar fi simplu: „Exact ce crede ficusul din sufragerie despre furtuna de afară: știe că îl zguduie vântul, dar nu are cum să fugă din ghiveci.” Și cam așa suntem toți în România, spectatori captivi într-un ghiveci politic, unde apa e murdară și lumina vine doar din reflectoarele televiziunilor de știri.

Cuplul Șoșoacă și dihania SOS e ca tusea și junghiul: vin la pachet, te sufocă, te înțeapă și nu-ți dau pace până nu ajungi la doctorul numit „rating”. Unul tușește isteric în Parlament, celălalt junghie juridic prin declarații și plângeri, iar împreună îți dau senzația că politica românească a intrat direct în secția de pneumologie.

Și nu, nu e doar o figură de stil. Șoșoacă și dihania SOS sunt precum clovnul și vaca dresată: el face tumbe pe lângă codul penal, ea rage în microfoane, iar împreună îți vând un spectacol penibil care ar face invidios chiar și Circul de Stat. Problema e că biletul la circ îl plătim noi toți, contribuabilii care am sperat la o democrație, dar am primit o grajd-crație.

Câștigătorii? Simplu. Câștigătorii sunt chiar ei, cei doi protagoniști ai fabulei moderne. Șoșoacă și dihania SOS câștigă capital electoral, capital de imagine și capital de circ. Fiecare ceartă televizată le mai aduce un vot, fiecare insultă publică le mai adaugă un fan pe Facebook, fiecare dosar penal le mai oferă o medalie de „victime ale sistemului”. Într-o țară normală, asemenea comportament te-ar trimite acasă, să rumegi în liniște, dar în România te trimite direct în Parlamentul European cu diurnă și imunitate.

Pierzătorii? Noi, evident. Publicul, spectatorii de bună credință, oamenii care își plătesc impozitele și au încă tupeul să creadă că statul există pentru altceva decât să ofere scenă vacilor și boilor cu diplomă. Noi pierdem timp, pierdem răbdare, pierdem încredere și pierdem iluzia că votul contează. Pentru că, să fim sinceri, votul nostru a fost deja confiscat de sugeraniștii care au susținut și au votat cuplul Șoșoacă și dihania SOS. Da, acei votanți entuziaști, cu ochii în lacrimi și inimile pline de nădejde, care au confundat zgomotul cu soluția și isteria cu democrația.

Dar nu e nimic nou sub soare. România are tradiție în a transforma personaje caricaturale în eroi de stat. Doar că în cazul de față, caricatura nu e desenată cu creionul, ci cu dosare penale și declarații isterice. Și aici se vede cel mai bine cât de bine funcționează marketingul politic: Șoșoacă și dihania SOS sunt, în esență, un brand, o franciză grotescă, un fel de McDonald’s al scandalului, cu meniul „Big Muget” și desertul „Doamne Ajută!”.

Când privești atent, realizezi că povestea asta nu e despre doi foști soți certați. Nu, e mai mult. Este despre cum o țară întreagă devine spectator la un meci de noroi, în care vaca și boul se hârjonesc în public, iar mulțimea aplaudă frenetic, ca la luptele de gladiatori. Doar că aici nu curge sânge, ci curg postări virale și comunicate de presă.

Și pentru că tot vorbim de fabule, să rescriem una pe scurt: „Vaca și boul s-au certat pe câmpul politic. Vaca spunea că are imunitate, boul că știe legea. Vaca mugea, boul răgea. Poporul privea. Și, la final, poporul plătea.” Morală: când Șoșoacă și dihania SOS se bat, noi suntem paiele care se aprind la jarul scandalului.

Așadar, dragă cititorule, părerea mea e simplă: Șoșoacă și dihania SOS nu sunt un accident al democrației, ci o oglindă perfectă a ei. Sunt produsul unei culturi politice unde scandalul e mai valoros decât soluția, unde țipătul bate argumentul și unde votul e ghidat de spectacol, nu de rațiune. Și până când nu vom înceta să confundăm circul cu politica, vom continua să trăim în această fabulă absurdă, unde vaca și boul sunt staruri naționale, iar noi suntem doar rumegușul pe care calcă.

În concluzie, dacă cineva mă mai întreabă ce cred despre Șoșoacă și dihania SOS, o să răspund așa: „Sunt ca tusea și junghiul, ca șnițelul cu muștar, ca ciorba reîncălzită de trei ori – îți fac rău, dar unii continuă să o consume, convinși că e hrană pentru suflet. De fapt, e doar fast-food politic servit în grajdul național.”

Taxiul din noapte

Melnic Amalia
-
0
Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.
– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară. Mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând in considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit morții într-o tăcere apropiată. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

La colț, o ambulanță neagră era parcată și într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.
Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță. Umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare întinse. ,,Sunt sufletele celor stinși” mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo”. Șoferul ambulanței a crăpat geamul și am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer. Un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi. Atunci am realizat că îmi părea cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului. Unul sofisticat, care depășea mintea umană, nu genul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om, nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.
Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, iar în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar. Mi-am observat vag numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical?, m-am întrebat uluită.
– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în cateva luni dispariția.
A spus toate astea, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.
M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor privind în jurul interiorului ambulanței. Mâinile mele erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei spuse într-o ceartă ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”. Acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica. Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă. Oare cu ce greșisem în cei 25 de ani ai mei de existență, să merit o asemenea soartă?

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:
– Pensă, vă rog! Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Taxa pe cultură generală

Preafericitul Cornelius
-
0
Taxa pe cultură generală

România – țara unde plătești taxa pe cultură generală și dai examen ca să intri pe Facebook

Taxa pe cultură generală – noul plan genial al Guvernului

România nu dezamăgește: la capitolul taxe absurde, guvernanții noștri sunt olimpici. După „taxa pe stâlp” și „taxa pe lăcomie”, vine bomba: taxa pe cultură generală.

Și nu, nu e pe grâu, pe porumb sau pe floarea-soarelui. E pe cât de mult știi.

  • – Ai răspuns corect că Eminescu a fost poet? Pac, 5 lei pe hectar.

  • – Știi cine a inventat becul? Mai scoți un ban.

  • – Nu știi nimic? Felicitări, scapi de impozit!

Deci, cu cât ești mai neinformat, cu atât ești mai protejat. E genial, nu? Sărac și prost, dar scutit de taxe.

Și, sincer, parcă are sens. Întrebi în sat „cine a scris *Ion*”? Răspunsul vine imediat: „Păi, Ion, normal!”. Întrebi „Unde e Polonia?” – „La Champions League”.

Guvernul justifică frumos: „Vrem să încurajăm simplitatea, oamenii curați, muncitori.” Da, exact! Pentru că un popor cu o cultură generală redusă votează liniștit, fără întrebări incomode.

Facebook – acces doar cu test IQ

Dar nu doar statul are idei „inovatoare”. Facebook vine cu un plan și mai tare: logarea doar după un test IQ.

Ai trecut testul? Bravo, ai acces la poze cu pisici și la citate motivaționale scrise greșit.
Ai picat? Îmi pare rău, dar rămâi offline. Și nu, parola „1234567890” nu mai funcționează.

După trei încercări ratate, ești retrogradat: test de cultură generală, exact ca agricultorii. Întrebări simple, gen:
– „Cine a fost Eminescu?”

  • A) Poet

  • B) Fotbalist

  • C) Influencer pe TikTok

Ghici ce aleg mulți? Da, C.

Rezultatul? Internetul s-ar goli în România. Fără live-uri cu mici și bere, fără selfie-uri în baie cu ochelari de soare, fără comentarii gen „nu mai beți apă plată că are cipuri de la Bill Gates”. Ar fi liniște.

Și partea cea mai tare? Politicienii ar fi primii blocați. La taxa pe cultură generală nu plătesc nimic – că n-au ce. La testul IQ, picați pe capete. Și-atunci internetul ar fi mai curat decât o grădină de la țară după ploaie.

Dar, ce să vezi, prostia nu are nevoie de taxă, nici de parolă. Prostia e mereu logată. Și, ca bonus, are și abonament nelimitat direct în fruntea țării.

Femei vs bărbați  – te iubesc, dar nu te mai suport!

Nicoleta Bora
-
0
Femei vs bărbați  – te iubesc, dar nu te mai suport!

Războiul sexelor, femei vs bărbați, o bătălie cu sonorul dat la maxim și cocktail de strigăte și injurii pe un fundal apocaliptic

Nu pot să nu observ cu tristețe în ultima vreme, un război absurd între femei și bărbați

Zici că s-au terminat toate motivele pertinente pentru care oamenii să se ia la harță și a mai rămas doar unul, singurul neluat în vizor într-un mod serios până acum și împotriva căruia ar trebui să ne apucăm cu toții să ne înarmăm până în dinți, fiecare cu ce are în dotare, și să-i dăm drumul pe câmpul de bătălie, până nu vine sfârșitul lumii, apocalipsa sau ce-or mai prevesti clarvăzătorii lumii ăsteia în derivă. E ca și când asta ar fi ultima noastră șansă, și dacă o ratăm acum, o să rămânem nerăzbunați și o să plecăm pe lumea ailaltă frustrați și complet nedreptățiți, că nu am reușit să ne rezolvăm problema asta și să îngenunchiem  inamicul suprem – bărbații, respectiv femeile, în funcție de genul căruia îi aparține fiecare.

Și ce regăsim pe câmpul de luptă?… bineînțeles, femei vs bărbați. Două tabere care, deși într-un conflict „armat” de când lumea și pământul, par că astăzi, mai mult ca niciodată, s-au separat în două entități conflictuale atât de puternice, că nici Dumnezeu din cer nu i-ar mai putea despărți, ce să mai vorbim de conciliat.

Miza războiului – cine are dreptate, cine e la putere, cine e mai trezit sau cine e mai cu moț

Și deși suntem cu toții conștienți de rivalitatea perpetuă femei vs bărbați, parcă niciodată cele două tabere nu au fost atât de vehemente, nu au avut adepți atât de inflexibili, de o parte și de alta, parcă niciodată nu au dat dovadă de atâta lipsă de empatie, înțelegere sau înțelepciune.

Fiecare parte consideră că are dreptate, că i se cuvine, că merită mai mult ș.a.m.d. Cu argumente, lozinci și strigături și de o parte și de alta, cu toate armele aruncate în lupta crâncenă, fără ca vreun beligerant să se poată abține în a arunca cu injurii unul în celălalt, în a-și proclama cu patos, sus și tare dreptatea, dreptate pentru care, e capabil să facă și vărsare de sânge ca s-o demonstreze, sau să nu rămână care cumva în dezavantaj.

Avem pe de o parte în tabăra numărul unu – bărbații vremurilor noastre

Distruși și răniți de o mână de femei cu tulburări patologice de personalitate și care, pe cale de consecință, ajung să fie atât de traumatizați încât nu mai reușesc nici cu toată terapia din lume și tot self-help-ul să mai fie bărbați de calitate pentru femeile cu adevărat bune. Aceia care, prin prisma experiențelor lor singulare și personale, ajung să generalizeze totul și să catalogheze toate femeile planetei în aceeași găleată emoțională, cu etichetă și diagnostic precis, ca fiind – prefăcute, pe interes, curve, profitoare, narcisiste, nebune etc., fiecare în funcție de ce și cum a trăit pe propria-i piele.

Bărbați crescuți într-o societate care le cere mereu: ,,să fie bărbați, să nu arate nicio emoție, să fie stâlpul casei, să ofere, să facă, să dreagă”.

Să facă, dar niciodată să fie! Un mediu care nu le-a permis niciodată să fie deschiși și vulnerabili, cu părinți care, la rândul lor traumatizați și răniți, le-au transmis propriul bagaj emoțional nerezolvat să îl ducă mai departe cu ei. Mediu, societate, școală, familie, religie – tot atâtea credințe limitative și percepții greșite precum: ,,așa e corect”, „așa e bine”, „așa face toată lumea” etc. Toate întipărite adânc în subconștientul colectiv și manifestate fără a fi nicio secundă conștienți de ele.

Și apoi, avem cealaltă tabără, numărul doi – implicată până în gât în conflict – femeile

Ah, femeia, eterna poveste… Doar că asta nu e vreo poveste gen basm, cu unicorni, floricele pe câmpii și happy-end. Nu… asta e genul de poveste thriller psihologic, cu criminali în serie, violatori, tirani și câte și mai câte grozăvii…

Vezi tu, dragă cititor, dacă e să aruncăm doar o privire superficială la secolele în care femeia a fost asuprită, marginalizată, desconsiderată, umilită, lipsită de drepturi, tratată ca un obiect (de decor sau de folosință personală) ș.a.m.d, nu e chiar de mirare de ce o mare parte a populației feminine a lumii resimte în acest moment o furie profundă pentru sexul opus. Nu e surprinzător că secolele de nedreptăți suferite de-a lungul istoriei se doresc răzbunate acum, că femeia simte că acum s-a creat spațiul propice și e momentul potrivit pentru ca vocea să-i fie auzită și în care bărbații trebuie să își plătească toate datoriile acumulate de-a lungul vremurilor, cu tot cu dobânzile și penalitățile aferente.

Este adevărat că nici societatea nu e de vreun ajutor și doar aruncă cu gaz pe foc. La fel de adevărat ca și faptul că toate curentele astea de feminism și dezvoltare personală, au indus femeilor un fals adevăr, cum că nu mai au nevoie de niciun bărbat, ele însele fiindu-și auto-suficiente, la fel de puternice, deștepte, independente și all inclusive – cu toate calitățile la purtător, pe persoană fizică –  la fel ca și bărbații de pe acest pământ.

Acestea fiind premisele, gata-i conflictul. Acum fiecare parte nu are decât să se înarmeze până în dinți cu tot ce consideră util în acest război imaginar și să înceapă distracția. Cred că nu mai este cazul să vă spun eu, pentru că ați văzut probabil cu toții gălețile de lături pline până la refuz de mizerii, pe care cele două entități beligerante le aruncă unul în capul celuilalt non-stop, ca într-un concurs de cine are mușchii mai mari și mai multe ofense și acuzații de adus.

Nimeni nu cedează. Nimeni nu se retrage. Toată lumea urlă. Toată lumea împroașcă cu rahat. Fiecare are propria sa dreptate. Nimeni nu ascultă. Nimeni nu aude. Un circ grotesc al penibilului în care cele două părți se bălăcesc ca într-o mlaștină emoțională de joasă frecvență, din care nimeni nu iese întreg, care epuizează pe toată lumea de resurse, dar la care nimeni nu vrea să renunțe.

Dacă am putea să ne detașăm un pic de toată gălăgia asta fără vreun sens sau noimă, care plutește între noi ca un spectru al morții emoționale și relaționale iminente, poate am reuși să zărim măcar puțin adevărul.

Și care ar fi adevărul? Că fiecare dintre cele două tabere are nevoie de cealaltă ca de aer. Că suntem croiți din punct de vedere biologic să trăim în relații și conexiune unii cu alții, că avem mare trebuință de ceilalți pentru a naviga prin această experiență numită viață, că suntem setați să conviețuim împreună și că împreună, cu susținere, efort și mai ales iubire și empatie, putem să ne creăm niște vieți liniștite alături de semenii noștri, fie că suntem femei sau bărbați.

Nu dau sfaturi, nu sunt în măsură, doar vă îndemn să vă uitați cu mai multă blândețe, empatie și compasiune la cei de lângă voi. Poate nu știți tot adevărul, poate nu știți prin câte furtuni a fost nevoit să treacă fiecare până acum, poate nu reușiti să-i înțelegeți pe deplin frământările, dar, atâta vreme cât fiecare este suficient de conștient și responsabil astfel încât să își facă propria muncă interioară de cunoaștere și vindecare, fără a mai arunca vina pe celălalt pentru orice, eu sunt de părere că șanse de reconciliere există.

Așa că, hai să părăsim câmpul de luptă cât încă nu ne-am măcelărit unul pe altul definitiv, cât încă mai avem sufletul intact și, cu respect și loialitate, fiecare în lumea sa mică, să ne căutăm propria liniște și vindecare, fără să mai lezăm demnitatea celuilalt, fără să mai considerăm că deținem adevărul absolut sau dreptatea divină.

Să intri în război e simplu. Să găsești pacea e mult mai complicat. Haideți să alegem înțelept! Nu există superior și inferior. Fiecare dintre noi are propriile calități și defecte, abilități și slăbiciuni, daruri și talente. Suntem diferiți? Absolut! Suntem și asemănători în anumite privințe? Cu siguranță! Dar suntem, dincolo de toate, Oameni!

Atât timp cât suntem dispuși să ne acceptăm și să ne recunoaștem astfel unii pe alții, lumea asta chiar poate deveni un loc mai bun în care să trăim. Împreună.

Educația sexuală – supereroina uitată în toaletele școlilor românești

MBM - KritiQ
-
0
Educația sexuală – supereroina uitată în toaletele școlilor românești

În timp ce ora de religie predică păcatul, educația sexuală salvează adolescenți de tragedii și ignoranță

Cum o școală din Timișoara a făcut istorie

Într-o Românie unde Biblia are mai mult spațiu în programa școlară decât anatomia umană, educația sexuală se plimbă timidă ca un detectiv printre toaletele școlilor. Dacă vă întrebați de ce, uitați-vă la Timișoara: doi elevi au decis că toaleta școlii e cel mai bun laborator pentru experiențe intime. Așa, fără manual, fără profesor, fără nicio șansă să înțeleagă riscurile – doar instinct și curiozitate pură.

Și înainte să strâmbăm din nas: acest incident nu e un caz izolat. În lipsa educației sexuale, avem o întreagă serie de „experimente” adolescentine, care fac mai mult zgomot decât să aducă rezultate. Dar ora de religie? Ah, ora de religie a fost acolo, predând păcatul, frica și rușinea – ingredientele perfecte pentru a amplifica curiozitatea hormonală a copiilor.

Educatia sexuală: eroul necunoscut al școlilor

Educatia sexuală e ca acel profesor genial pe care statul îl ignoră. Ar putea preveni situații jenante în toalete, conversații stânjenitoare și traume pe viață, dar nimeni nu vrea să o cheme la clasă. În schimb, ora de religie e omniprezentă: se predică cum să te rogi să nu faci sex înainte de căsătorie, dar nimeni nu spune cum să eviți o sarcină nedorită.

În alte școli, cazuri similare s-au soldat cu adolescente speriate, bărbați adolescenți confuzi și părinți șocați. Dar cel mai hilar e că nimeni nu vede paradoxul: copiii învață frica, dar nu primesc instrumentele să se protejeze.

Ora de religie: cultul absurd al fricii

Ora de religie continuă să fie plină de frumusețe spirituală… și de absurdități. Copiii învață cum să se simtă vinovați pentru simplul fapt că au un corp și hormonii lor fac ce vor.

În paralel, aceiași copii experimentează realitatea: se ating, se sărută, descoperă sexul – fără niciun ghidaj. Rezultatul? Timișoara și alte episoade similare. Ora de religie a predicat „păcatul”, iar rezultatul? Două minți curioase și un WC școlar.

Rolul indispensabil al educației sexuale

Fără educația sexuală, adolescenții români descoperă sexul în stil autodidact, de multe ori în cele mai nepotrivite locuri: toalete, parcuri sau colțuri întunecate.

Această disciplină ar putea preveni:

  • Sarcini la minore

  • Infecții cu transmitere sexuală

  • Confuzie și traume psihologice

Pe scurt: educația sexuală salvează vieți. Religia? Salvează conștiințe de frică, dar lasă corpurile să improvizeze.

Conflictele statului și ale bisericii

Statul român a decis că e mai sigur să lase copiii în ignoranță decât să supere popii. Rezultatul? Adolescenți care fac experimente „creative” fără să știe riscurile.

Popii și conservatorii fac ochii mari la menționarea prezervativului, dar ora de religie e plină de povești despre păcat, virtute și pedepse divine. Adică, copiii învață că sexul e rău, dar nimeni nu le spune cum să evite o sarcină neașteptată sau o boală.

Beneficiile tangibile ale educației sexuale

Dacă vrem statistici: țările care au implementat educația sexuală corect au rate mai mici de sarcini la minore și adolescenți mai informați. În România, copiii încă învață „educația sexuală” din meme-uri și TikTok, în timp ce ora de religie le predă iluzii despre moralitate.

Imaginează-ți diferența: un copil educat sexual știe să spună „nu” și să se protejeze. Un copil care merge doar la ora de religie, crede că rușinea rezolvă totul.

Lecția Timișoarei și a altor școli

Cazul din Timișoara e emblematic: doi adolescenți în toaleta școlii – tragedia perfectă a lipsei educației sexuale și prezenței excesive a fricii religioase. Alte cazuri? Fete speriate, băieți confuzi, discuții jenante, zvonuri care se propagă mai rapid decât virușii.

Aici intervine educația sexuală: ghidul care transformă curiozitatea în cunoaștere, iar rușinea și frica, promovate de religie, în simplă lecție de absurd.

Concluzie: supereroul invizibil

Într-o țară unde ora de religie are mai mult spațiu în program decât logica și anatomia, educația sexuală rămâne supereroul invizibil. Ea previne tragedii, educă tineri și le oferă instrumentele necesare să navigheze hormonii și relațiile cu responsabilitate.

Ora de religie? Continuă să predice păcatul și rușinea. Rezultatul: toalete școlare transformate în laboratoare, adolescenți confuzi și statistici care ar putea fi mult mai bune.

Așadar, în timp ce politicienii și biserica discută despre cum să interzică educația sexuală, supereroul nostru stă și așteaptă să fie chemat la clasă – gata să salveze încă o Timișoara sau un alt WC școlar dezastruos.

Bărbații simt teatrul femeilor narcisiste covert

MBM - KritiQ
-
2
Bărbații simt teatrul femeilor narcisiste covert

Bărbații simt jocurile subtile, manipulările și teatrul de victimă al femeilor narcisiste, chiar dacă acestea se ascund sub masca de zeițe fragile

Bărbații simt mirosul de tămâie narcisistă

Bărbații simt multe lucruri. Simt când frigiderul e gol, când în sufletul femeii narcisiste e și mai gol. Bărbații observă când „sunt gata în cinci minute ” durează o oră și jumătate. Bărbații simt când Netflix-ul întreabă: „Mai e cineva acolo?” și ei sunt singuri pe canapea cu o pungă de semințe.

Dar mai ales, bărbații simt atunci când dau peste o femeie narcisistă covert. Nu e genul de narcisistă clasică, care îți spune direct că e regina universului și tu ești norocos că respiri același aer cu ea. Nu. Narcisista covert joacă altfel: se vopsește în victimă, se înfășoară în dramă, își face altar din traume și îți servește totul cu voce de oracol mistic.

E combinația letală dintre telenovelă și tarot. Bărbații știu că, dacă nu ești atent, te trezești că joci rol de figurant în viața ei, cu replici puține și multă muncă neplătită.

Victima eternă care dă recitaluri

Primul semn clasic: femeia narcisistă covert are un CV impresionant de victimă. Toți foștii au fost „toxici”. Toți prietenii au „trădat-o”. Toate relațiile au eșuat pentru că „el nu era suficient de bărbat”.

Bărbații observă aici o problemă de logică simplă: dacă ai avut zece relații și toți zece au fost niște monștri, elementul comun nu sunt ei, ci tu, femeia modernă și extrem de toxică. Dar narcisista covert nu vede asta. Ea nu are oglindă. Sau, dacă are, e una care reflectă doar părțile bune.

Bărbații simt ridicolul situației: e ca atunci când cineva se plânge că toate mașinile de pe autostradă merg pe contrasens, dar singurul care merge corect este el.

Autozeificarea: „Eu sunt siguranța, eu sunt magia”

Al doilea semn: femeia narcisistă covert are mereu nevoie să se autozeifice. Ea nu e doar o persoană. Ea e „siguranța”. Ea e „magia”. Ea e „energia cosmică pe care nu o poți înțelege dacă nu te ridici la nivelul ei vibrațional”.

Bărbații sesizează sarcasmul: serios acum, ești siguranță? Ai cumva certificat ANRE? Ai asigurare RCA pentru suflet?

Bărbații știu că atunci când cineva își pune etichete pompoase – zeiță, regină, alchimistă, templu – în realitate încearcă să mascheze un mare gol interior. Golul ăla care se umple doar cu like-uri, validare și bărbați noi care să confirme că da, ești „magie”.

Manipularea prin autenticitate

Femeia narcisistă covert adoră cuvântul „autentic”. Ea cere să fii sincer, vulnerabil, transparent.

Bărbații simt aici capcana. Pentru că, în momentul în care te deschizi și îi arăți punctele tale slabe, ai semnat contractul: toate vulnerabilitățile tale devin muniție în arsenalul ei.

Ai recunoscut că ai avut probleme cu încrederea? Perfect, o să ți-o arunce în față la fiecare ceartă. Ai zis că te temi de eșec? Minunat, o să audă toată gașca ei de prietene la un pahar de vin cum „ești prea slab ca să faci față unei femei adevărate”.

Bărbații știu că „fii autentic” în traducerea narcisistei înseamnă „dă-mi arme cu care să te dobor mai târziu”.

Feminismul cu glitter și bețișoare parfumate

Un alt semnal: feminismul narcisistei covert nu e despre egalitate reală, ci despre spectacol. Ea nu mai cere „permisiunea să existe”, ea „nu mai are nevoie de bărbat ca să fie în siguranță”.

Bărbații știu că asta sună frumos pe Instagram, dar în viața reală e fix pe dos. Pentru că, paradoxal, aceste femei au nevoie constantă de validarea bărbaților. Fiecare like, fiecare comentariu cu inimioare, fiecare „ești superbă” e oxigen pentru ego-ul lor.

Bărbații sesizează ironia: dacă chiar n-ai nevoie de bărbat, de ce postezi poze cu 200 de filtre și aștepți 400 de like-uri de la bărbați?

Bărbații observă teatrul narcisistei covert

Hai să punem pe listă câteva situații tipice, ca un mic manual de recunoaștere.

  • 1. Bărbații văd când ea face din fiecare întâmplare o tragedie

I-ai scris „bună dimineața” cu 10 minute mai târziu? Gata, relația e distrusă. Nu ești atent la noua ei manichiură? Ești insensibil, rece și nepăsător.

  • 2. Bărbații observă când ea se autoproclamă zeiță

„Eu sunt o regină și merit tratament regal.” Traducere: tu plătești, eu fac poze.

  • 3. Bărbații simt când ea cere vulnerabilitate ca să o folosească împotriva ta

Ai zis că îți e teamă de singurătate? Felicitări, de acum șantajul emoțional e oficial.

  • 4. Bărbații observă când ea are nevoie constantă de atenție

Postările kilometrice, selfie-urile cu filtre, pozele „naturale” regizate două ore. Toate sunt semnale de fum prin care strigă: „Validează-mă, repede!”

  • 5. Bărbații observă când ea proiectează vina pe toți ceilalți

Dacă s-a certat cu prietenele, ele sunt invidioase. Dacă s-a despărțit de iubit, el era toxic. Dacă a dat-o afară șeful, sigur era misogin.

Alte semne tipice ale femeilor narcisiste covert

  • Discursul cu „eu sunt prea mult pentru lumea asta”

    Bărbații simt că, de fapt, e prea puțin, dar compensează cu declarații grandioase.

  • Dramă la comandă

    Bărbații simt că plânsul teatral vine la fix, ca într-o telenovelă: lacrimile apar exact când camera (sau telefonul) e pe ea.

  • Autodiagnosticarea ei ca eroină

    Ea nu spune „am greșit”. Spune „am trecut printr-o călătorie de transformare”. Bărbații simt că e doar un mod mai poetic de a spune „am făcut prostii, dar nu recunosc”.

  • Excesul de spiritualitate de vitrină

    Cristale, tarot, energii, vibrații. Bărbații simt că astea sunt decoruri care maschează lipsa de stabilitate emoțională.

De ce bărbații simt și obosesc

Bărbații simt teatrul ăsta și, în timp, obosesc. Nu pentru că sunt „slabi” sau „toxici”, ci pentru că epuizarea psihică apare atunci când ești cobai într-un labirint fără ieșire.

Partenerul unei femei narcisiste covert e ca un hamster care aleargă la infinit după o recompensă care nu vine. Și, chiar dacă o primește, e atât de mică și condiționată, încât nu merită efortul.

Bărbații simt că nu e iubire, ci un contract unilateral: el oferă, ea consumă.

Epilog cu umor negru: bărbații simt și când vrăjitoarea urlă după validare

Bărbații simt când o femeie narcisistă covert țipă după atenție și validare, victimizându-se și jucând rolul eroinei universale. Bărbații simt și ridicolul atunci când ea declară solemn că „toți bărbații din viața mea au fost toxici”, în timp ce elementul comun al tuturor relațiilor ratate este chiar ea, toxicitatea portabilă, care s-a plimbat din relație în relație ca un virus cu abonament.

Bărbații simt, cu amuzament amar, că atunci când o femeie urlă după atenție și validare exagerată, și-o va lua, inevitabil, din afara relațiilor oficiale. Partenerul ei, oricât de mult s-ar chinui să-i satisfacă „nevoile sacre”, e condamnat să fie cobai într-o cursă cu recompense care se tot amână. Aleargă, transpiră, dar niciodată nu primește brânza. Brânza ajunge la necunoscuții din online, care o hrănesc cu inimioare, flăcări și emoji cu  inimioare în ochi.

Și, în ciuda a ceea ce societatea urlă pe fundal, bărbații simt. Da, bărbații au și ei sentimente și emoții. Și e datoria lor să aibă grijă de ele, să nu le lase călcate în picioare de vrăjitoarele cu victimologie de lux.

Pentru că, oricât de mult ar fi acuzați că sunt „insensibili”, bărbații simt. Și poate că ăsta e adevărul cel mai incomod de digerat pentru „zeițele moderne”: că și bărbații simt și că nu mai vor să fie cobaii nimănui.

De ce virusul suveranist nu e o surpriză?

Galatar Adriana
-
0
De ce virusul suveranist nu e o surpriză?

Pasivitatea naște alternative: AUR și Georgescu

Noii lideri suveranisti si anti U.E. –  acești populiști cu mască creștin-autoritară, nu sunt o surpriză de campanie. Ei s-au construit în timp, picătură cu picătură, profitând de frici reale și transformându-le în paranoia, resentimente și promisiuni simpliste.

Problema nu e doar discursul lor, ci faptul că au fost lăsați să crească.

Tabăra pro-occidentală a repetat, ani de zile, că suveraniștii se vor dezumfla singuri, ca nu sunt un pericol real pentru democratie. Dar nu a existat o strategie reală de contracarare.

Nicio campanie de informare, nicio construcție de lideri alternativi, nicio prezență puternică în teren. Pasivitatea a hrănit exact virusul care părea inofensiv.

România: cazuri care vorbesc de la sine

Un exemplu este ascensiunea lui Călin Georgescu.

În noiembrie 2024,  Georgescu   a reușit să câștige primul tur al prezidențialelor cu peste 22 % din voturi, după o campanie alimentată de rețelele sociale și susținută de grupuri religioase și media alternative (AP News).

O mare parte din succes a venit din TikTok, unde clipurile sale au adunat milioane de vizualizări – unele bazate pe afirmații false, precum comparația dintre alocațiile copiilor din Ucraina și România. Acest video  a strâns peste 5,1 milioane de vizualizări și peste 200.000 de aprecieri (RFE/RL).

Mai mult, platforma a identificat o rețea de 4.453 de conturi false care amplificau mesajele AUR și Georgescu, blocând în total peste 22.000 de conturi inautentice legate de această campanie (TikTok Newsroom).

În același registru, AUR a trecut de la statutul de formațiune marginală la a doua forță politică a țării, cu aproape 18 % în parlamentarele din 2024 (Wikipedia).

Mișcarea lor este adesea comparată cu fenomenul MAGA al lui Donald Trump – ambele mizează pe un naționalism radical, discurs religios și o retorică anti-sistem (The Conversation).

Strategia AUR-Georgescu a fost simplă și eficientă: un mix de patriotism, religie și teama de străini, livrat printr-un marketing digital agresiv –  direct către un electorat dezamăgit de partidele clasice.

Ce am făcut între timp?

În loc să combată aceste tendințe, partidele tradiționale au preferat să ignore trend-urile.

Rezultatul e vizibil: astăzi, sondajele și discursurile confirmă că axa politică se mută spre zona suveranistă. Și nu e nevoie de mare analiză ca să vezi cum aceste voci devin tot mai influente.

Dar adevărul incomod este altul: lucrurile trebuiau făcute acum cinci ani.

  • Fiecare lună care trece fără o strategie coerentă, fără lideri credibili și fără o prezență reală în societate, e o lună pierdută în marele război dintre occidentali și suveraniști.

România riscă să fie din nou spectator

Pentru a câta oară, România se mulțumește să rămână observatoarea propriei istorii.

În loc să contracareze populismul prin proiecte serioase și lideri credibili, clasa politică a preferat să ignore fenomenul. Rezultatul? Astăzi, partidele suveraniste sunt pe locul doi în sondaje, iar discursul lor domină rețelele sociale.

Virusul populist nu dispare de la sine.

Se hrănește din frustrarea oamenilor, din inegalități și din lipsa de răspunsuri a celor care ar trebui să conducă.

Ce ar trebui făcut

Populismul nu se dezumflă  singur. Îl contracarăm doar cu:

  • lideri credibili, care spun clar ce vor și fac ce promit;

  • proiecte vizibile în comunități, nu doar în programe pe hârtie;

  • prezență reală în online, cu mesaje simple, constante și pe limba oamenilor;

  • educație civică și informare, ca să eliminam pe cat posibil dezinformarea.

Nu e magie, e muncă zi de zi.

Dacă nu o facem noi, o vor face alții – mai zgomotos și mai periculos.

Idiotul Donald J Trump și epopeea gafelor fără frontiere

MBM - KritiQ
-
0
Idiotul Donald J Trump și epopeea gafelor fără frontiere

De la războiul imaginar Armenia–Cambodgia până la „covfefe” și alianța SUA cu Roma antică, Idiotul Donald J Trump rescrie istoria în cheie de circ caraghios

Când politica devine circ ambulant

Există politicieni care lasă în urmă monumente, reforme sau tratate istorice și există idiotul Donald J Trump, omul care lasă în urmă doar meme-uri, confuzii și un ocean de râsete amare. Dacă Churchill a intrat în istorie pentru discursurile sale, De Gaulle pentru rezistența sa, iar Gorbaciov pentru că a prăbușit un imperiu, idiotul Donald J Trump a intrat în istorie pentru că a inventat un război între Armenia și Cambodgia și a crezut că SUA erau deja parteneri strategici cu Roma antică.

Într-o lume normală, gafele sunt accidente. În lumea lui Trump, gafele sunt strategie. El nu scapă prostiile, le livrează cu un aplomb de actor de cabaret. Cu pieptul înainte, cu vocea bombastică și cu o siguranță de parcă Dumnezeu însuși i-ar fi șoptit în cască, idiotul Donald J Trump reușește să transforme fiecare microfon într-o grenadă retorică.

Războiul imaginar dintre Armenia și Cambodgia

Să începem cu capodopera recentă: idiotul Donald J Trump s-a lăudat că a rezolvat un conflict între Armenia și Cambodgia. Așa cum Moș Crăciun aduce cadouri, tot așa Trump aduce pace – chiar și acolo unde nu există război.

Armenia, ca să fim corecți, se ceartă cu Azerbaidjanul. Cambodgia a avut probleme cu Thailanda. Dar idiotul Donald J Trump a decis să economisească timp și să combine totul într-un „mare conflict” inventat, ca o salată geopolitică prost amestecată.

Dacă îl lăsai cinci minute în plus, probabil anunța că a mediat pacea între Gandalf și Darth Vader, între Atlanti și vikingi sau între Tom și Jerry.

SUA și Italia, parteneri strategici încă de pe vremea lui Cezar

Printre perlele care ar face să roșească și un elev de clasa a patra, găsim declarația solemnă a lui Idiotul Donald J Trump că SUA și Italia sunt prieteni și aliați „încă de pe vremea Imperiului Roman”.

Scena e de o comedie pură: Donald, în togă albă, stând lângă Cezar și declarând: „We had the best legions, believe me. Tremendous roads. Fantastic aqueducts. America and Rome – best allies ever.”

Cu aceeași logică, probabil că Trump ar spune că SUA a avut o contribuție decisivă la descoperirea focului sau că George Washington a participat la Războiul Troian, cu un steag american fluturând pe zidurile Troiei.

Covfefe – revelația lingvistică mondială

Nicio cronică despre Idiotul Donald J Trump nu ar fi completă fără faimosul „covfefe”. Într-o dimineață liniștită, omenirea s-a trezit cu un tweet criptic din partea liderului lumii libere. „Covfefe.” Atât.

Unii au crezut că e cod nuclear. Alții au zis că e un mesaj secret pentru ruși. Realitatea? Era doar o tastă apăsată greșit de Idiotul Donald J Trump, care a adormit cu telefonul în mână. Rezultatul? Internetul a explodat, iar „covfefe” a devenit simbolul suprem al incompetenței digitale cu pretenții de genialitate.

Oranges, origins și citricele conspirației

În alt episod memorabil, idiotul Donald J Trump a cerut să fie investigate „the oranges” ale anchetei Mueller. Nu origins, ci oranges.

Probabil că omul credea că scandalul privind Rusia a pornit de la un pahar de suc natural. „It was a tremendous juice, the best juice, believe me.”

În acel moment, lingviștii au intrat în depresie, iar grădinarii din Florida au devenit brusc suspectați de implicare în conspirații.

Gripa spaniolă, al Doilea Război Mondial și cronologia în stil Trump

Dacă istoria universală ar fi fost predată de Idiotul Donald J Trump, elevii ar fi fugit plângând de la ore. Omul a declarat că pandemia de gripă spaniolă din 1918 a pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial.

Mică problemă: războiul respectiv a început în 1939. Dar cine mai numără? În universul lui Trump, timpul e un accesoriu opțional. Dacă mâine ar spune că NASA a pus primul om pe Lună în 1492, sunt convins că unii l-ar crede și ar aplauda.

Lideri confundați, state rătăcite

În alt moment de „glorie”, idiotul Donald J Trump l-a prezentat pe Viktor Orbán, premierul Ungariei, ca fiind „liderul Turciei”. Dacă întrebi un copil de clasa a treia unde e Ungaria și unde e Turcia, îți arată pe hartă. Dacă îl întrebi pe Trump, probabil îți desenează un Mickey Mouse pe glob și spune: „Here. Tremendous country.”

Nu e singura dată: omul a confundat orașe, a salutat mulțimi inexistente și a greșit state în care se afla. Pentru el, geografia e doar un decor pe care îl inventează la microfon.

Trump e un fel de Veo Dăncilă a americanilor, la un nivel mult mai avansat și mai aiuristic.

Turbinele eoliene criminale și balenele imaginare

În materie de ecologie, Idiotul Donald J Trump a reinventat absurdul. Potrivit lui, turbinele eoliene ucid balene „în numere nemaivăzute”.

Niciun biolog, niciun pescar și niciun Moș Crăciun nu a confirmat vreodată așa ceva. Dar Trump știe. El are rapoarte secrete direct de la Moby Dick. În logica lui, Captain Planet ar trebui să fie anchetat pentru genocid marin.

Știința după ureche

Nu doar istoria și geografia sunt victimele lui Trump, ci și știința. În plină pandemie, idiotul Donald J Trump a sugerat că injecțiile cu dezinfectant ar putea vindeca COVID-19, de-a dreptul imbecil.

O lume întreagă a rămas blocată. Producătorii de Domestos au respirat greu, iar doctorii și-au pus mâinile în cap. O parte din americani, însă, l-au luat în serios. A fost momentul în care comedia neagră s-a transformat în pericol real.

Enciclopedia prostiei aplicate

Dacă am aduna toate aceste momente într-un volum, am obține „Enciclopedia prostiei aplicate: ediția idiotul Donald J Trump”. Fiecare capitol ar fi o lecție despre cum să ignori realitatea cu aplomb și să o înlocuiești cu propria imaginație delirantă.

Manualul ar conține secțiuni precum:

  • Geografie SF: unde Ungaria e Turcia și SUA semnează tratate cu Roma antică.

  • Istorie alternativă: unde 1918 oprește 1939.

  • Știință absurdă: unde balenele cad pradă turbinelor eoliene.

  • Lingvistică inovativă: unde „covfefe” și „oranges” devin termeni diplomatici.

Râs amar și pericol nuclear

Privind în urmă, idiotul Donald J Trump nu este doar un bufon cosmic, ci și fostul și actualul președinte al celei mai puternice țări de pe planetă. Iar asta e partea cu adevărat înfricoșătoare: gafele lui, care pentru noi sunt sursă de glume, pentru restul lumii au fost momente de criză diplomatică.

Însă un lucru e sigur: omul a reușit să transforme politica într-un spectacol grotesc, unde fiecare declarație e mai amuzantă decât un serial de comedie, dar și mai periculoasă decât o bombă uitată în beci.

De la războiul imaginar dintre Armenia și Cambodgia până la alianța cu Roma antică, idiotul Donald J Trump ne-a arătat că prostia, pusă la putere, devine artă. O artă absurdă, grotescă, dar imposibil de ignorat.

Ziua Mondială a Contracepției

Preafericitul Cornelius
-
0
Ziua Mondială a Contracepției

 

Ziua Mondială a Contracepției – sărbătoarea în care aflăm că „barza” încă mai face ture pe la noi

Pe 26 septembrie e Ziua Mondială a Contracepției. O zi care ar trebui să fie despre sănătate, responsabilitate și libertate. La noi, e mai degrabă despre noroc și povești cu păsări.

Da, pentru că în România, educația sexuală începe și se termină cu: „Te-a adus barza!”. Și ăsta e nivelul adulților, atenție! Ăia care ar trebui să explice copiilor cum stă treaba cu viața, vin cu basme cu păsări obosite și coșuri pline. Normal că după aceea ne trezim cu generații întregi care cred că să te protejezi înseamnă „să dormi pe altă parte a patului”.

Când vine vorba de contracepție, România e într-un top rușinos. Nu al Europei, nu al lumii civilizate. E topul nostru: al avorturilor făcute din lipsă de educație, al copiilor crescuți de bunici obosiți și al părinților care se uită la televizor și se miră de ce le pleacă tinerii din țară.

Politicienii? Evident, contra. „Nu avem nevoie de educație sexuală, le explică părinții!” Părinți care, săracii, dacă n-au avut niciodată o discuție reală despre asta, ce să le explice? Că pe lângă barză, mai există și lupi care suflă în casă?

Biserica? Contra și ea, că e păcat. Sigur, mai mare păcat e să faci copii pe bandă rulantă, fără să ai cu ce să-i crești. Dar asta nu mai intră în dogmă.

Și uite așa, Ziua Contracepției la noi se transformă într-un festival al ipocriziei. În loc să vorbim serios despre cum prevenim sarcinile nedorite, noi vorbim despre „lasă că merge și-așa”. Păi nu, nu merge.

Pentru că realitatea e simplă: un copil nu e o pedeapsă pentru lipsa de informație, iar contracepția nu e dușmanul familiei, ci un instrument de responsabilitate.

Așa că, de Ziua Mondială a Contracepției, poate ar fi momentul să trimitem barza la pensie și să ne apucăm de explicat copiilor adevărul. Cu cuvinte clare, nu cu păsări și coșuri imaginare.

1...111213...49Pagina 12 din 49

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID