luni, octombrie 27, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 13

Bufonul Trump la ONU: Circ, gafă și aplauze ironice

MBM - KritiQ
-
0
Bufonul Trump la ONU: Circ, gafă și aplauze ironice

Bufonul Trump transformă Adunarea Generală ONU într-un spectacol al ridicolului, între escalator, teleprompter și discursuri absurde despre climă

Circ global pe banii lumii

Lumea aștepta o Adunare Generală a ONU serioasă, dar a primit un spectacol cu bufonul Trump ca vedetă principală. Dacă ești de părere că diplomația e despre calm, măsură și profesionalism, atunci nu ai înțeles nimic: bufonul Trump vede lumea ca pe o scenă de stand-up tragic, unde fiecare țară este punchline-ul perfect.

Din momentul în care și-a făcut apariția pe podium, bufonul Trump a transformat sala ONU într-un circ: escalatorul care nu-l ajută, teleprompterul care refuză să funcționeze și un discurs despre climă, care pare scris de un scenarist de filme SF cu buget zero. Aici, fiecare gest, fiecare propoziție și fiecare pauză devine material pentru meme-uri virale și glume internaționale.

Escalatorul care a refuzat să fie complicele

Niciun spectacol al bufonului Trump nu începe fără un moment comic involuntar. Escalatorul care trebuia să-l ducă la pupitru a decis că astăzi nu joacă după regulile lui. Rezultatul? Bufonul Trump blocat, gesticulând dramatic, ca un actor care descoperă că publicul râde fără să aibă textul pregătit.

„E un sabotaj!” a strigat el, ca și cum o simplă defecțiune a unui mecanism ar putea fi conspirația secolului. Și, desigur, escalatorul a câștigat aplauzele involuntare ale audienței – singurul „aliat” care l-a pus în dificultate reală. Fiecare încercare a bufonului Trump de a escalada scările rulante a fost un moment de comedie fizică ce rivalizează cu clasicii clovni ai cinematografiei mute.

Gluma ascunsă? Dacă bufonul Trump credea că scenariul e sub control, scările rulante au demonstrat că realitatea are simțul umorului mai dezvoltat decât Trump însuși.

Teleprompterul rebel: improvizația la rang de artă

După ce a supraviețuit escalatorului, bufonul Trump s-a confruntat cu teleprompterul, care a decis că astăzi e liber. Din fericire pentru public, bufonul Trump nu se lasă niciodată blocat: improvizează. Rezultatul? O serie de declarații absurde, incoerente, dar prezentate cu o seriozitate demnă de premiul Nobel… pentru absurd.

„Am făcut atât de multe pentru lume încât nici eu nu mai știu câte, poate șapte, poate opt… numărătoarea este confuză”, a declarat el. Iar publicul, între râs în gând și groază, a înțeles că bufonul Trump nu comunică doar verbal în acest hal, ci și cu gesturi teatrale exagerate, priviri deșarte și pauze dramatice care țin loc de logică.

Teleprompterul rebel a fost doar un instrument pe care bufonul Trump l-a folosit pentru a demonstra că poate transforma orice text pregătit, în spectacol de circ internațional. În termeni simpli: dacă discursul era un film, el era eroul tragic-comic care, fără script, creează haos cu aplomb.

Climă și „escrocheria verde”: comedia catastrofală

Apoi a venit momentul climatic – literalmente. Bufonul Trump a declarat schimbările climatice „cea mai mare escrocherie din lume” și a avertizat că investițiile în energie verde sunt condamnate să eșueze. Ironia supremă? El rostea aceste cuvinte de pe un podium care beneficia de aer condiționat și lumini electrice, toate produse de industria pe care o critica.

Fiecare propoziție a fost o bijuterie de absurd. „Europa distruge planeta!”, „Investiți în cărbune, nu în vânt!”, „Eu știu mai bine!”, – toate livrate cu seriozitatea unui judecător care nu poate fi contrazis de fapte sau logică.

Glumele involuntare s-au multiplicat: audiența încerca să rămână serioasă, dar între escalatorul rebel și teleprompterul în grevă, ridicolul discursului bufonului Trump era irezistibil. Ironia: el se prezenta ca salvatorul lumii, dar mesajul său era o lecție de comedie neagră despre cum nu trebuie să conduci un stat sau să vorbești despre climă.

Atacurile la aliați și instituții: absurdul pe față

Și ce spectacol fără atacuri directe la aliați și instituții? Bufonul Trump a criticat Europa, ONU, liderii mondiali, totul cu aceeași gravitate cu care un copil acuză jucăriile de conspirație globală. „Țările voastre vor ajunge de râsul lumii dacă nu mă ascultați!”, a spus el.

Publicul internațional, obișnuit cu formalități și diplomație, a fost forțat să transforme indignarea în râs. Bufonul Trump reușește să transforme orice critică serioasă într-o lecție de absurd și sarcasm: în timp ce el vorbește, escalatorul, teleprompterul și climatul se luptă să-și păstreze respectul față de realitate.

Ironia, bufonul Trump se vede ca salvator global, dar mesajul lui devine banc internațional. Iar fiecare gest, de la mâini ridicate teatral, la priviri patetice, devine material pentru glumele din memele virale și talk-show-uri satirice.

Momentele ridicole: inventarul absurdului

Să facem inventarul absurdului:

  • 1. Escalatorul care a refuzat să-l transporte.

  • 2. Teleprompterul care a intrat în grevă.

  • 3. Declarații despre climă care sfidează logica.

  • 4. Atacuri la Europa, ONU și lideri internaționali.

  • 5. Gesturi dramatice, pauze teatrale și expresii exagerate.

  • 6. Acuzații de sabotaj care par scoase din filme de spionaj prost regizate.

Fiecare moment a oferit suficient material pentru umor negru. În loc de discurs, bufonul Trump a oferit un spectacol de stand-up tragic, care nu cere bilete, ci doar capacitatea de a recunoaște absurdul.

Reacțiile internaționale: râsul și groaza combinată

Reacțiile au fost predictibile și comice. Al Gore ridică sprâncenele, liderii europeni zâmbesc ironic, activiștii de mediu își dau palme în frunte. Bufonul Trump a devenit vedeta absolută a ridicolului global, iar comentariile online au transformat fiecare gafă într-un meme viral instant.

Glumele au curs: „Dacă bufonul Trump ar fi actor, Oscarul pentru rol absurd ar fi garantat.” Între timp, lumea încearcă să înțeleagă dacă totul e comic sau tragic, și realizează că bufonul Trump poate fi ambele simultan.

Bufonul Trump, simbolul absurdului global

Astfel, bufonul Trump a reușit încă o dată să transforme Adunarea Generală ONU într-un spectacol de circ. Scările rulante, teleprompterul, climă, Europa și ONU – toate au fost doar personaje secundare în epopeea absurdă a bufonului Trump.

Ironia supremă: în timp ce restul lumii discută politici globale complexe, bufonul Trump transformă haosul în artă, absurdul în comedie și gafele personale în lecții pentru posteritate. Dacă cineva caută un simbol al ridicolului internațional, nu trebuie decât să urmărească aparițiile publice ale bufonului Trump.

Dar, lumea a avut prilejul de a învăța un adevăr dureros și comic: când bufonul Trump intră în scenă, niciun escalator, teleprompter sau problemă climatică nu mai contează. Există doar râsul universal pe seama absurdului.

Femeia care se victimizează: arta de a te transforma în țap ispășitor

MBM - KritiQ
-
0
Femeia care se victimizează: arta de a te transforma în țap ispășitor

Femeia care se victimizează poate transforma orice conversație, gest sau zâmbet într-un proces judiciar imaginar, cu tine ca inculpat

Femeia care se victimizează: cum să supraviețuiești fără să-ți pierzi mințile

Dacă ai crezut vreodată că femeia care se victimizează e doar o expresie dramatică folosită la brunch-uri, află că realitatea bate orice scenariu de film. Această specie rară, dar extrem de costisitoare emoțional, nu doar că joacă rolul de victimă, dar te antrenează și pe tine să devii expert în gestionarea vinovăției – fără cursuri, fără certificat, doar cu lacrimi și reproșuri zilnice.

Habitatul natural al femeii care se victimizează

Specia aceasta trăiește în locurile cele mai comune: rețelele sociale, conversațiile telefonice la două dimineața și, evident, în sufrageria ta. Ea se hrănește cu simpatie și recompense emoționale, dar nu te aștepta să-ți mulțumească pentru asta. Este ca un vampir sofisticat: îți sorbește energia și apoi te acuză că tu ai fost agresorul.

Scenariu tipic: tu, obosit după o zi lungă, încerci să vorbești despre planuri simple de weekend, iar ea transformă discuția într-un „film emoțional” despre cât de greu îi este. Tu ești, evident, regizorul neglijent al suferinței ei.

Dacă ai fi astronaut și ai întâlni o femeie care se victimizează pe Lună, tot te-ar învinovăți că nu ai adus suficient oxigen… pentru ea, desigur.

Scuzele ei – un inventar național

Femeia care se victimizează are un talent incredibil pentru a transforma fiecare scuză într-un festival al vinovăției tale. A spart geamul? E vina ta că nu ai făcut geamul termopan mai sigur. Pierde cheile? Din nou, vina e a ta, că ai lăsat-o singură într-un „mediu toxic”.

Economia globală e de vină pentru faptul că ea nu și-a cumpărat încă acel set de farfurii cu flamingo. Părinții? Culmea, tot tu ești responsabil pentru traumele moștenite din secolul trecut. Șeful? Evident că tu ai pus presiune indirectă ca să-i strici ziua la birou.

Dacă ar exista o olimpiadă a scuzelor, femeia care se victimizează ar aduce aurul, argintul și bronzul… dar te-ar învinovăți pe tine că nu ai făcut antrenamentele necesare pentru a o susține în câștigarea medaliilor emoționale.

Transformarea simpatiei în armă

Lacrimile nu sunt un semn de sensibilitate; la femeia care se victimizează ele sunt muniție. Fiecare suspin e calibrat, fiecare tremur de buze are precizia unui chirurg. Greșeala ei nu există, sunt doar circumstanțe traumatizante.

Exemple:

  • A uitat să plătească o factură? Traumă din copilărie.

  • A stricat ceva scump? Hormonul de miercuri.

  • Te-a ignorat o săptămână? Spațiu personal emoțional.

Dacă lacrimile ar fi monedă, tu ai fi falit de câteva luni.

Chiar și cele mai banale situații devin scandaluri epice. Ai uitat să cumperi laptele? Catastrofă națională. Ai răspuns scurt la mesajul ei? Criză diplomatică globală.

Problemele ei devin închisoarea ta

Ai senzația că ești căsătorit cu o femeie sau cu o societate de suport emoțional gratuit? Femeia care se victimizează poate transforma casa în tribunal și sufrageria în închisoare.

  • Începe cu „nu-i nimic, doar ziua a fost grea”

  • Se termină cu „dacă nu faci cum spun eu, ești un monstru”

Ironia supremă: orice încercare de a rezolva problema devine dovada controlului tău. Tu devii agresorul, chiar dacă singura violență a fost să pui hârtia igienică în suport.

Scenarii comice:

  • Ea întârzie la cină și plânge că ai „uitat de planurile ei”. Tu? Vinovat că ai verificat dacă pizza a fost livrată.

  • Ai curățat apartamentul? E „prea mult” și „prea repede”; nu ți-ai luat timp să o ajuți să simtă satisfacția dezordinii.

Victimele profesionale nu învață – ele manipulează

Femeia care se victimizează nu învață din greșeli, pentru că nu are greșeli, sunt doar circumstanțe externe. Ea performează într-un spectacol continuu, iar tu ești figurantul neplătit.

Dacă ar exista Oscar pentru suferință, tu ai fi figurantul care ține umbrela la fiecare scenă, fără recunoștință.

Chiar și complimentele tale devin atacuri subtile. „Wow, ai gătit astăzi” devine „dar ieri nu ai făcut nimic, deci asta e doar pentru că ai vrut să pari bun”.

Din lacrimi – acuzații

Cea mai periculoasă etapă: lacrimile ei devin probe. Dintr-un „îmi pare rău că te-am supărat” se naște un „m-a abuzat psihologic, emoțional și astral”. Tu devii suspect, inculpat și, la nevoie, martorul propriei vinovății.

Dacă ai un selfie cu ea zâmbind, poate fi folosit ca probă că nu ai fost atent la suferința ei.

Dacă n-ai râs la o glumă proastă de-a ei, vei primi un discurs despre cum „bârfa” sau „disprețul” tău te definesc ca persoană nocivă.

Cum să supraviețuiești

  • 1. Distanță emoțională – ești astronautul ei emoțional; privește cum orbitează în jurul problemelor.

  • 2. Umorul negru – râzi la propriile glume înainte să le folosească împotriva ta.

  • 3. Răbdare cu limite clare – poți fi răbdător, dar nu sclav.

  • 4. Suport extern – prieteni, terapie sau jurnalul tău cu „incidentul zilei”.

  • 5. Documentare – păstrează dovezi că ai făcut tot ce se putea.

  • 6. Autoironie – recunoaște că ai devenit expert în vinovăție.

Dacă ar exista o diplomă în „Supraviețuire alături de femeia care se victimizează”, tu ai fi doctor honoris causa.

Strategii avansate

  • 1. Dezvoltarea simțului umorului – găsește o glumă neagră interioară în fiecare atac emoțional.

  • 2. Tehnica oglinzii – repetă ce spune ea, cu ton neutru; te protejezi de manipulare.

  • 3. Planul de evacuare emoțională – când spectacolul ei atinge climaxul, retrage-te în cameră, baie sau balcon.

Dacă reușești să aplici aceste strategii fără să devii statuie de marmură emoțională, ai câștigat jocul vieții.

Cu multă ironie la purtător

Femeia care se victimizează te va transforma inevitabil într-un expert în vinovăție. Nu pentru că ești slab sau incompetent, ci pentru că ea refuză să-și asume responsabilitatea propriei vieți.

Dacă simți că viața ta devine un sitcom negru, rolul principal nu e al tău. Tu ești doar figura comică – iar ea, regizoarea, scenarista și criticul, în același timp.

Dacă ai reușit să-i ceri scuze înainte să înceapă să plângă, ai câștigat. Dar probabil că deja ai uitat că ai fost vinovat pentru toate lumile posibile.

 

Copilul în România – viol și tăcere

AT-KritiQ
-
0
Copilul în România – viol și tăcere

Eseu critic asupra sistemului de protecţie a copilului în România: între promisiune şi durere

NU AR TREBUI SA VEDEȚI ASTA! Nu pentru că ar fi interzis, ci pentru că vă va lăsa cu inima sfâșiată. Copilul în România își arată aici cea mai urâtă față, cea pe care ar prefera să o ascundă sub statistici și tăcere. Puteți închide pagina acum și să continuați cu viața voastră liniștită. Sau puteți privi și accepta că tăcerea voastră vă face complici. Dacă alegeți să priviți, să știți că nu veți mai putea spune niciodată ‘nu am știut’.

DA, REPET – Chiar nu ar trebui să vedeți asta! Vă va strica ziua, vă va înnegura gândurile și poate chiar vă va înfuria. Mai bine rămâneți în bula voastră de confort, unde poveștile au un final fericit și copiii sunt protejați. Doar că aici, în țara noastră, realitatea nu e un basm. Și copiii aceștia nu dispar doar pentru că ne ferim noi să îi vedem.

Măştile excepţionalismului şi nevoia de sinceritate

România, ca multe alte societăţi, iubeşte miturile. Unul dintre ele este mitul excepţionalismului – al poporului răbdător, eroic, generos, care ar suporta orice pentru a fi ,,ales” de istorie. Acest mit ascunde, printre altele, o rană nevindecată: felul în care societatea şi instituţiile au gestionat (sau nu) traumele copiilor lipsiţi de protecţie, în epoca comunistă şi după.

A vorbi deschis despre aceste traume nu înseamnă a distruge sentimentul de auto-apreciere, ci a construi pe un fundament mai solid: adevărul. Fără adevăr nu există reparare, nu există responsabilizare, ci doar repetarea greşelilor.

Copilul în România / Analiza sistemului actual: instituţii, cazuri, responsabilităţi

Mai jos, câteva puncte cheie care arată cât de fragil şi defectuos este sistemul de protecţie al copiilor în România în prezent, pe baza informaţiilor disponibile public.

1. Cazuri recente – abuzuri în centre de plasament

  • În Arad, un centru de plasament administrat de un ONG (comuna Frumușeni) s-a închis după ce au apărut acuzaţii de abuz fizic, emoțional și sexual asupra copiilor. Observator News

  • În Ialomița, centrul „Casa Alexandra” din Slobozia – copii legați cu sfoară; copii cu dizabilități, cu vârste de până la 9 ani, erau restricţionaţi fizic cu argumente medicale nefundamentate. stirileprotv.ro+1

  • În general, între 2020 și 2022 s-ar fi deschis 185 de dosare penale pentru abuzuri asupra copiilor din sistem (conform cercetărilor jurnaliştilor/documentărilor parlamentare). (Menţionat în introducerea ta – nu am găsit cifra exactă confirmată în sursele recent accesate, dar există multiple cazuri individuale.)

Aceste cazuri nu sunt ,,exceptii” izolate, ci semnale clare că sistemul de supraveghere, protecţie, reglementare și sancţionare este ineficient.

2. Instituţii responsabile – dar responsabile cu ce?

Mai multe instituţii sunt implicate, dar cu responsabilităţi adesea contradictorii, insuficient clar delimitate sau prost puse în practică.

  • DGASPC (Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului) – au rolul de îngrijire, supraveghere, plasament, dar deseori sunt prejudecate de lipsă de resurse, personal insuficient, proceduri netransparente. În cazul de la Arad, DGASPC s-a ocupat de ancheta internă. Observator News

  • Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopţie (ANPDCA) – organism central, teoretic responsabil pentru standarde, controale, autorizaţii, inspecţie socială. Totuşi, conform Centrului de Resurse Juridice (CRJ), liderul ANPDCA (Rareș Petru Achiriloaie) a minimalizat situaţii semnalate, precizând că angajaţii centrelor ,,îşi fac datoria exemplar” înainte ca anchetele să se fi finalizat. crj.ro

  • Autorităţi locale, consilii judeţene – subfinanţare, lipsă de personal calificat, management deficitar. Rareori se cer şi se obţin responsabilităţi clare în execuţie.

  • Sănătate, Inspectoratele Şcolare, de multe ori sunt implicate tangential – când abuzul implică copii cu dizabilități sau când instituţiile sociale lucrează cu personal de sprijin – dar coordonarea este slabă.

  • Justiţie / Poliţie – se deschid dosare, dar deseori ciclul legal este lung, probele greu de strâns, victimele minore au traume, nu există suport psihologic adecvat, martorii ezită să depună mărturie.

3. Copilul în România / Probleme structurale şi culturale

Da, unele defecte țin de resurse, logistică, buget. Dar multe ţin de cultură socială, mentalitate colectivă, responsabilizare.

  • Lipsa de transparenţă și de informare: multe cazuri nu ajung în spaţiul public sau sunt minimalizate.

  • Frica de consecinţe: personalul instituţiilor sociale, angajaţii caselor de copii, directorii etc. sunt vulnerabili la sancţiuni profesionale dacă dezvăluie problemele și nu au garanţii de protecţie.

  • Lipsa unei politici coerente de prevenţie: statul pare să reacţioneze doar când scandalurile apar în presă sau ONG-uri. Nu are o strategie clară de monitorizare preventivă, formare, educaţie în familie, sprijin pentru părinţi.

  • Lipsa unui răspuns adecvat psihologic, social, medical pentru victime – trauma continuă, nu doar prin abuzul iniţial.

  • Indiferenţa socială: ,,nu e treaba mea”, ,,nu mă bag”, stigmatizare, rușine, tăcere – toate acestea permit perpetuarea abuzurilor.

4. Rezultatele în viaţa copiilor

  • Suferinţă fizică: leziuni, violenţe directe. Exemple: copii bătuți, legati, maltrataţi fizic. Observator News+2replicaonline.ro+2

  • Traume psihologice, emoţionale: sentiment de abandon, lipsă de siguranţă, stigmatizare, agresiuni sexuale.

  • Inadecvare în educaţie, integrare socială deficitară: instituţionalizarea afectează dezvoltarea socială şi cognitivă.

  • Lipsa de reparare: prea puţine condamnări, prea puţine sancţiuni consistente, prea puţin sprijin post-institutional.

Copilul în România / Critică acerbă: cine greşeşte, cine tace

Cuvinte dure merită rostite acolo unde ele se îndreaptă spre instituţiile, liderii şi societatea, care au puterea de a schimba, dar aleg să ignore.

  • Clasa politică: promisiunile electorale despre protecţie socială, familie sau copii sunt frecvent lipsite de conţinut real. Resursele alocate de ministrul Muncii sau de ministerele implicate sunt insuficiente, bugetele pentru centrele de protecţie sunt mici, controalele sunt rare sau doar declarative.

  • Conducerea instituţiilor sociale: directorii DGASPC-urilor, managerii centrelor de plasament, cei care fac licitaţii și angajări – unii dintre ei continuă să gestioneze instituţii într-un mod autoritar, netransparent, fără responsabilitate reală. Lipsă de reacţie atunci când apar semne de abuz sau când angajaţii fac abuzuri.

  • Autorităţi naţionale de control: ANPDCA, AJPIS, DSP etc. – rolurile lor prin lege ar trebui să fie de garant al standardelor. Dar deseori nu controlează eficient, nu publică raportul de inspecție sau minimalizează problemele. În cazul CRJ vs ANPDCA, reacţia conducerii centrale a fost de negare încă dinainte ca anchetele să fie complete. crj.ro

  • Societatea civilă și presa: fac mult din ce este necesar; totuşi, accesul la informaţie, mobilizarea civică, urmărirea responsabilităţii sunt încă în stadii incipiente. Presa semnalează, dar adesea cazurile se uită, nu duc la reforme, sau sunt „ținute aprinse” doar cât durează scandalul.

  • Cetăţenii / comunitatea: tăcere complice. Lipsa de interes, de indignare, sentimentul că ,,asta nu se întâmplă la mine”, frica de implicare. Această ,,normalizare” a abuzului face ca sistemul să se autoforţeze să continue perpetuând aceleaşi modele.

De ce mitul excepţionalismului ne face rău

  • Blochează auto-critica: dacă ne credem întotdeauna ,,mai buni”, nu vrem să vedem verigile defectuoase din lanţ – instituţiile, sistemul nostru – ceea ce împiedică reforma.

  • Ascunde vinovăţii colective: nu este doar vina unui director sau unui politruc, ci a întregii structuri – societate, stat, legislativ, administraţie, cultură – care nu a reuşit să protejeze copiii.

  • Întârzie compasiunea şi empatia: dacă realitatea abuzului este considerată ,,excepţională”, oamenii nu se mobilizează – nu pentru legislaţie, nu pentru sprijin, nu pentru bani, nu pentru schimbare.

  • Împiedică învăţarea istorică: fără conştientizarea traumei comuniste (restricţii demografice, instituţionalizare, abuz), nu avem bază pentru înţelegere şi protecţie adevărată în prezent.

Ce se poate cere / ce ar trebui făcut

Pentru ca România să iasă cu adevărat din acest ciclu al suferinţei şi complicităţii tăcute, aici sunt câteva direcţii urgente:

  1. Transparenţă şi raportare publică riguroasă

    • Publicarea anuală, detaliată, pe judeţe, a tuturor anchetelor, plângerilor, dosarelor penale legate de abuzurile din centre, cu stadiul fiecărui caz în parte.

    • Un portal public al ANPDCA / DGASPC unde societatea civilă poate vedea ce instituţii nu respectă licenţierea, controalele etc.

  2. Reforma controlului instituţional

    • Inspecţii periodice, inopinate, efectuate de instituţii independente, nu doar de ministerul de resort.

    • Sancţiuni clare: închiderea centrelor unde se înregistrează abuzuri, demiterea managerilor responsabili, răspundere penală.

  3. Resurse adecvate

    • Fonduri suficiente pentru modernizarea centrelor, recrutarea personalului calificat, formarea continuă (psihologi, asistenţi sociali, educatori).

    • Bugete clare pentru prevenţie – sprijin pentru familii vulnerabile, pentru consiliere parentală etc.

  4. Suport pentru victime

    • Acces garantat la servicii psihologice, de sănătate, educaţie, reintegrare socială, fără stigmatizare.

    • Protecţie pentru martori minori – spaţii securizate, confidenţialitate, sprijin legal.

  5. Legislaţie clară și reforme parlamentare

    • Legi care să definească clar responsabilităţile, termene, sancţiuni.

    • Monitorizare legislativă cu implicarea ONG-urilor, societăţii civile, experţilor.

    • Reformarea sistemului de licenţiere şi acreditare a centrelor de plasament/tip familial.

  6. Educaţie publică și schimb cultural

    • Campanii de informare: ce este abuzul, ce poate face un cetăţean/martor, cum se sesizează autorităţile, ce drepturi au copiii.

    • Formarea profesională obligatorie pentru angajaţii instituţiilor despre drepturile copilului, traume, psihologie, empatie.

Adevăr ca bază a demnităţii

Pentru România, momentul de a ne confrunta cu trecutul nu mai este unul opțional. Este necesar dacă vrem să fim cu adevărat o societate democratică, umană. Fără acceptarea realităţii – a suferinţelor, a complicităţii tăcute, a responsabilităţii – miturile frumoase rămân doar poveşti care doar consolidează suferinţa.

Trauma copiilor instituționalizați – abuzurile, neglijenţele, lipsa unei voci – este povara noastră colectivă. Nu ne putem pretinde ospitalieri, tari, demni, dacă nu ne asumăm durerea copiilor noştri și nu construim instituţii care să prevină, să protejeze şi să repare.

Suveranismul în medicină

Cucu Constantin
-
0
Suveranismul în medicină

Reconfortant să constat că dilema dacă paracetamolul dat gravidelor determină risc de tulburare de spectru autist la copii a ajuns acolo unde trebuia, la nivel politic

La nivel de valori suveraniste

Pentru că suveranistul își apără suveranitatea de amestecul doctorilor, cercetătorilor și altor lepre.
La ei doar câte un numerolog, un vindecător holistic, vreo Cristelă zbânțuindu-se pe tik tok, astrologii si experții in zodiac sunt cei care le explică ce si cum, nu niste ochelariști vânduți ocultei datelor verificate statistic.
Dacă prind câte un gastroenterolog patriot certitudinile lor devin infinite.
Știința este un pic precum umblatul după femei in sensul că multe idei sunt nurlii și atrăgătoare dar că daca vrei să pui realmente poola pe vreuna din ele ai de lucru. Trebuiesc multe verificări pâna să o duci pe vreuna la altarul vreunei reviste de specialitate.
Realitatea nu este ușor de discernut si de dezvelit de sub coincidențe, aparențe, credințe false, predispoziții interesate.
Le-a luat mii de ani oamenilor sa descopere metoda prin care se tescuiește realitatea din minereul cunoașterii, ce criterii de reproductibilitate, design si validare statistica trebuiesc îndeplinite ca sa spui că albul este realmente alb.
Până atunci era ca pe vremea lui Trump: boul care conducea comunica cetății prin edict ce a cauzat holera si pe cine trebuie sa spânzure gărzile, (de obicei pe liberali wokeisti), ca să treacă mânia dumnezeiască ce a generat ciuma sau autismul.

Șoșoacă și vaca

Japie Mihai
-
0
Șoșoacă și vaca

ȘOC ȘI GROAZĂ: ȘOȘOACĂ SCHIMBATĂ PE O VACĂ!

Fostul soț al Dianei Șoșoacă, prins între decibeli, gravitație și… mulsul de seară

Dumitru Silvestru Șoșoacă a făcut pasul decisiv spre o viață nouă: și-a cumpărat o vacă. Motivul? Dorul sfâșietor de fosta sa soție. După ce Diana Șoșoacă l-a acuzat de abuz fizic și psihic și a cerut ordin de restricție, Dumitru a trebuit să-și caute alinarea în altă parte. Și unde să găsești mai multă liniște decât la o vacă? Ei bine, surpriză: nici vaca nu reușește să acopere volumul răgetului europarlamentarei, de care bărbatul ajunsese dependent pentru somnul de noapte.

„Era ca un cântec de leagăn pe 200 de decibeli, mă adormea imediat”, mărturisește acesta cu nostalgie.

Anii de căsnicie au fost marcați de o coloană sonoră intensă. Vecinii au făcut reclamații, geamurile vibrau, iar zvonurile spun că până și Ambasada Rusiei la București nota frecvențele în rapoarte secrete, ca potențială armă acustică.

 

Pe 5 aprilie 2024, Silvestru a încălcat ordinul de protecție. „N-am vrut, dar m-a atras gravitația”, a declarat el polițiștilor. Explicațiile despre forțele cosmice și comparațiile cu planeta Jupiter (singurul obiect din sistemul solar cu o greutate mai mare decât doamna europarlamentar) nu au impresionat organele de ordine, care i-au amintit că, în România, legile fizicii nu scuză încălcarea Codului Penal.

Între timp, vaca rămâne fidelă și tăcută. Dar, din păcate, nici măcar mugetele ei blânde nu pot concura cu răgetele care au făcut carieră politică.
Și povestea nu se oprește aici! Surse apropiate familiei susțin că, dacă vaca nu-și va ridica volumul la nivelul dorit, Silvestru ia în calcul achiziționarea unui trompetist de fanfară moldovenească, care să-i reamintească, seară de seară, de căsnicia pierdută.

Rămâne de văzut dacă această combinație bovino-muzicală va reuși să umple golul lăsat de Diana Șoșoacă sau dacă Silvestru va fi, din nou, atras irezistibil în câmpul gravitațional al celei mai sonore europarlamentare din galaxie.

RaptureTok, sfârșitul lumii vine pe TikTok

MBM - KritiQ
-
0
RaptureTok, sfârșitul lumii vine pe TikTok

RaptureTok promite Apocalipsa cu like-uri și filtre, iar credincioșii digitali își vând viața pe marketplace

Bine ai venit în minunata eră a Apocalipsei cu filtru de cățeluș și pisicuță. Dacă Nostradamus scria catrene criptice ca să lase ceva pentru viitor, astăzi avem RaptureTok, profeția oficială a generației care crede că adevărul se găsește între două dansuri sincronizate și o rețetă de paste. Nu mai e nevoie de preoți, teologi sau biblioteci pline de praf. De ce să citești Biblia când poți să dai scroll pe TikTok și să-ți spună un influencer cu glitter pe obraji exact când vine sfârșitul lumii?

Astăzi este 25 septembrie. Da, ai citit bine. Încă respirăm, încă ne certăm prin trafic și încă avem facturi de plătit. Am supraviețuit cu brio unei alte Apocalipse anunțate pe RaptureTok. Felicitări tuturor: suntem campioni mondiali la „Am scăpat și de data asta, am mai supraviețuit unei Aprostcalipse”. Nimic nou sub soare: apocalipsele vin și trec, dar prostia digitală rămâne eternă. Și, între noi fie vorba, cred că dacă vine vreodată Aprostcalipsa adevărată, sigur o să fie trending pe TikTok abia după ce totul se termină.

RaptureTok, ca manual de viață (și de moarte)

RaptureTok este locul unde oameni serioși (adică cei care și-au vândut mașinile și și-au dat demisia de la job, ca să fie mai ușor de răpit la ceruri) explică cum pe 23 și 24 septembrie vine Apocalipsa. Ei bine, acum suntem pe 25 și… surpriză! Singurul lucru care a murit este contul bancar al celor care și-au lichidat economiile pentru „ultima cină”. Probabil că și-au dat seama că sfârșitul lumii e mai scump decât chiria în București sau în Cluj.

Generații întregi au așteptat sfârșitul lumii cu lumânări și rugăciuni. Acum, îl așteptăm cu ring light, WiFi și hashtag Blessed. Cine știa că Dumnezeu preferă să-și anunțe revenirea printr-o aplicație chineză cu dansuri virale? Probabil e mai ieftin decât să cumperi publicitate la Superbowl. În plus, dacă Apocalipsa nu prinde minim 100k vizualizări, chiar mai contează?

Apocalipsa, dar cu content de calitate

Sigur, în Evul Mediu, oamenii își făceau provizii de grâu și apă sfințită. Acum, pe RaptureTok, îți faci provizii de clipuri motivaționale și tutoriale „Cum să te îmbraci pentru Răpire”. Îți dai hainele jos înainte să fii luat de Iisus? Nu, dragă, că rămâi în chiloți. Mai bine pui hainele pe jos, în avans, ca să pară realist. O să creadă vecinii că ai dispărut și gata, minunea s-a produs. Bonus: îți rămâne și un TikTok viral în care pisica ta doarme pe pantalonii „răpiți”.

Că doar nimic nu spune „sfârșitul lumii” mai bine decât o cameră de TikTok în care apar blugi lăsați artistic pe podea, lângă un ring light stins. Și acum, pe 25 septembrie, hainele sunt tot acolo, doar că miros a pisică și praf. Dacă asta e Apocalipsa, prefer să nu mă răpescă nimeni.

Cine sunt adepții RaptureTok?

Îi recunoști imediat. Sunt aceia care cred că Terra e plată, că vaccinul are WiFi integrat și că Netflix e o conspirație globală. Pe scurt, oamenii care dau share la „documentare” pe Facebook și care se bat pe tastatură că știu ei mai bine. Și unde mai bine să-ți expui teoriile decât pe TikTok, locul unde adevărul are fix 15 secunde și un filtru cu urechi de iepuraș?

Adepții RaptureTok nu doar că așteaptă Apocalipsa, dar o monetizează. Să nu uităm: nimic nu aduce mai mulți followers decât promisiunea că vine sfârșitul lumii. Și dacă nu vine, cu atât mai bine: faci partea a doua. „Oops, am calculat greșit! Sfârșitul lumii e luna viitoare, stay tuned!”

Unii chiar și-au făcut abonamente Patreon pentru Apocalipsă. Nivelul basic: un PDF cu „Cum să-ți faci valiza pentru Răpire”. Nivelul premium: un Zoom call cu creatorul, care îți explică ce versete biblice să citești în timp ce-ți arzi cardul de credit.

Economia RaptureTok

Dacă vrei să înțelegi capitalismul modern, uită-te la RaptureTok. Oamenii își vând casele și mașinile, de parcă Dumnezeu ar da cu cardul contactless la intrarea în Rai. Alții demisionează, convinși că șeful lor va fi oricum ars în iad și că nu mai are rost să dea cu subsemnatul la pontaj.

Sigur, după ce nu vine Apocalipsa, acești credincioși digitali se trezesc fără job, fără casă și, eventual, cu un clip viral care a făcut 2000 de vizualizări. Adică fix cât un video cu o pisică ce dă cu laba în aspiratorul robot. Și uite așa, pe 25 septembrie, în loc să fie în Rai, sunt la coadă la ANAF. Cel puțin acolo e cald.

Și să nu uităm marketplace-ul: e plin de anunțuri cu „vand urgent apartament, vine sfârșitul lumii”. Dacă te uiți acum, sigur găsești chilipiruri. În fond, ce e mai românesc decât să faci un profit micuț din panica altuia?

TikTok, noul Vatican al generației Z

Dacă pe vremuri mergeai la biserică să afli ce planuri are Dumnezeu, acum deschizi RaptureTok. E mai rapid, are muzică de fundal și nici nu trebuie să dai bani pe lumânări: ajunge un super-like.

E fascinant cum platforma care ne-a dat rețeta de paste cu feta și provocarea cu dansul de 15 secunde s-a transformat în tribună apocaliptică. Ce urmează? Poate că Moise se întoarce pe Insta Stories, Iisus face un live pe Twitch, iar Dumnezeu însuși își deschide cont de OnlyFans — „exclusive revelations, link in bio”. Nu știm dacă vine Răpirea, dar sigur vin abonamentele.

RaptureTok și marketingul fricii

Tot fenomenul ăsta miroase a manual de marketing: iei o frică universală (sfârșitul lumii), o împachetezi frumos în clipuri scurte, adaugi efecte speciale și gata: viralitate garantată. Nici nu mai contează că predicțiile sunt false. Important e engagement-ul.

La urma urmei, nimic nu e mai profitabil decât să vinzi panică la reducere. Și nici un business plan nu e mai sigur decât să promiți Apocalipsa, pentru că nimeni nu se poate plânge la Protecția Consumatorului după ce se stinge soarele. Dar pe 25 septembrie, soarele a răsărit, facturile vin și marketingul rămâne doar o glumă proastă. Probabil că următoarea campanie va fi despre cum să te pregătești pentru a treia venire a Apocalipsei, ediția deluxe.

RaptureTok vs. realitatea

Problema cu RaptureTok e că realitatea strică mereu contentul. Dacă Apocalipsa nu vine, oamenii rămân dezamăgiți, dar și motivați. Mai postează un clip: „Hei, Dumnezeu a amânat, dar rămâneți aproape, că sigur vine în decembrie!”.

Este fix ca lansarea unui joc video: se amână, se amână, dar hype-ul rămâne. Până la urmă, când chiar apare, nimeni nu mai are chef să-l joace. Iar noi, pe 25 septembrie, facem scroll la fel de plictisiți, așteptând următorul trailer al Apocalipsei.

Și, sincer, cineva ar trebui să facă o aplicație de tracking: „ApocalypseApp – vezi când vine următorul sfârșit al lumii, direct pe telefonul tău”. Cu notificări push: „Mai ai 5 minute să-ți plătești creditul ipotecar înainte de Răpire”.

Istoria predicțiilor apocaliptice

Să nu uităm că RaptureTok e doar ultima ediție dintr-o colecție lungă. Încă din Evul Mediu, oamenii au calculat sfârșitul lumii mai des decât calculează românul câți mici intră la o bere. 1000, 1500, 2000, 2012, acum 2025 — dacă Apocalipsa ar fi un brand, ar avea deja o colecție de ediții limitate.

În 2012, lumea s-a temut de calendarul mayaș. În 1999, era bug-ul Y2K. Acum avem RaptureTok. Singura diferență e că, pe vremuri, oamenii citeau cărți groase și complicate. Acum, totul încape într-un clip de 20 de secunde, cu subtitrare colorată și fundal muzical.

Ghidul utilizatorului de RaptureTok

Pentru cei care vor să supraviețuiască modei, iată câteva reguli:

  • 1. Fă-ți un ring light: Apocalipsa trebuie să arate bine.

  • 2. Nu-ți mai plăti chiria: oricum vine Răpirea.

  • 3. Postează minim 3 clipuri pe zi: dacă nu te vede Dumnezeu, măcar să te vadă algoritmul.

  • 4. Lasă-ți hainele pe podea: bonus de realism.

  • 5. Adaugă un hashtag: RaptureTok EndOfTheWorld Blessed.

Interviu imaginar cu un adept RaptureTok

  • – Reporter: „Cum te-ai pregătit pentru Apocalipsă?”

  • – Adept: „Mi-am vândut mașina și mi-am cumpărat un iPhone nou, să filmez momentul când mă ridic la cer.”

  • – Reporter: „Și… te-ai ridicat?”

  • – Adept: „Nu, dar mi-am ridicat numărul de followers. Aproape la fel de bine.”

Până la următorul sfârșit al lumii

RaptureTok nu e despre credință, ci despre spectacol. Despre cum să îmbraci panica într-un costum cu paiete și să o faci trending. Este dovada clară că omenirea poate transforma chiar și Apocalipsa într-o campanie de marketing cu hashtag.

Dacă pe 23 septembrie nu s-a întâmplat nimic, nu te panica, poate pe 24…

Iată-ne pe 25, scriind ironic și citind amuzați despre cum am supraviețuit. Iar dacă nu vine nici la anul, nu-ți face griji: RaptureTok are mereu un update pregătit. În fond, nimic nu e mai etern decât prostia virală.

România vs Uniunea Europeană: mitul coloniei și realitatea corupției interne

Galatar Adriana
-
0
România vs Uniunea Europeană: mitul coloniei și realitatea corupției interne

Când corupția internă e realitatea, dar U.E. devine scuza perfectă

De câte ori un proiect eșuează, o autostradă întârzie, sau un spital rămâne doar pe hârtie, politicienii de la București găsesc rapid țapul ispășitor: Bruxelles-ul.

Doar că, adevărul  crud e altul:

Banii vin, dar dispar în birocrație, contracte fictive și lipsă de responsabilitate. În 2024, Parchetul European (EPPO) a deschis peste 250 de anchete privind fraude în România, cu prejudicii estimate la 2,3 miliarde de euro.

La rândul său, DNA a descoperit scheme prin care fondurile europene au fost sifonate prin documente false și proiecte fantomă.

Bruxelles-ul nu e vinovat. Problema e aici, acasă la noi: lideri incapabili, administrație coruptă și o clasă politică ce preferă să nu-si asume eșecurile proprii.

Dacă Polonia, Ungaria sau Portugalia au investit banii europeni în autostrăzi, spitale moderne și universități competitive, România rămâne blocată într-o imagine dureroasă: drumuri de secol XIX, școli fără caldura și spitale unde infecțiile nosocomiale ucid mai multe persoane decât bolile.

Unde suntem față de Vest

  • Infrastructură – Polonia a depășit 5.000 km de autostradă. România abia trece de 1.000. Diferența nu ține de bani – fondurile au existat – ci de management, de continuitatea proiectelor și de voință politică.
  • Educație – La testele PISA, România rămâne în coada clasamentelor europene.

Mai bine de 4 din 10 elevi nu reușesc să înțeleagă corect un text scurt, ceea ce înseamnă analfabetism funcțional. În timp ce noi bâjbâim între reforme începute și abandonate, alte țări comparabile au mers direct pe investiții serioase: școli digitalizate, profesori bine pregătiți și programe adaptate vremurilor.

  • Sănătate – România a promis spitale regionale, dar ele au rămas la stadiul de machete și planșe. Cehia și Croația, cu bani europeni, au reușit să ridice unități medicale moderne. La noi, realitatea rămâne cea a saloanelor supraaglomerate și a infecțiilor nosocomiale.
  • Venituri – Salariul mediu net în România este de aproximativ 1.000 de euro, de patru ori mai mic decât în Germania sau Austria. Diferența este cu atât mai dureroasă, cu cât prețurile la energie, chirii sau alimente se apropie rapid de nivelul occidental.

Problema reală

Nu Bruxelles-ul este vinovat pentru stagnarea României. Uniunea nu ne oprește să absorbim fonduri, nu ne blochează să construim autostrăzi și nici nu ne interzice modernizarea administrației. Obstacolul este intern:

  • lipsa de viziune pe termen lung,
  • lipsa de competență în administrație,
  • lipsa de responsabilitate a clasei politice.

De fiecare dată când se ratează un proiect, când se pierd bani necheltuiți sau când se blochează reforme, nu UE este de vină, ci modul în care România își organizează instituțiile și își alege liderii.

Cu toate acestea, liderii români preferă să arunce „mâța moartă” la Bruxelles ori de câte ori apar întârzieri, blocaje sau eșecuri. Se creează o poveste comodă: „Uniunea e rea, ne pune piedici, ne tratează ca pe o periferie”. În realitate, incapacitatea este aici, acasă. Uniunea nu este dușmanul; neputința administrativă și lipsa de responsabilitate politică sunt.

Adevărul incomod

România are la dispoziție toate resursele necesare pentru a reduce decalajele cu Vestul. Dacă nu o face, nu este pentru că „UE ne tratează ca pe o colonie”. Este pentru că noi înșine alegem să ne tratăm ca pe o periferie.

Uniunea oferă cadrul, banii și exemplele de succes. România trebuie să ofere seriozitatea, proiectele și responsabilitatea. Altfel, vom continua să ne comparăm cu alții și să ne plângem, în timp ce șansele istorice trec pe lângă noi.

Grindeanu joacă murdar și nu mai are limite

MBM - KritiQ
-
0
Grindeanu joacă murdar și nu mai are limite

Grindeanu joacă murdar în coaliția de guvernare, folosind funcția de lider interimar PSD pentru a controla jocul politic

România, locul unde Grindeanu joacă murdar și furtul se aplaudă

România e țara unde circul e mai important decât pâinea, iar spectacolul e servit zilnic de politicieni care mimează democrația. În mijlocul scenei, Sorin Grindeanu zâmbește satisfăcut: Grindeanu joacă murdar, iar publicul pare că aplaudă chiar mai tare când vede loviturile sub centură.

El nu mai e un simplu politician: e un regizor de bâlci, care mută piesele după cum îi convine, calcă peste alianțe, își bate joc de parteneri și se pregătește să-și încoroneze singur cariera. PSD-ul îl ține în brațe pentru că e exact tipologia perfectă: nici prea inteligent ca să devină incomod, nici prea prost ca să fie decor. PNL mimează opoziția, dar se teme să piardă firimiturile de la masa puterii. Guvernul Bolojan se scufundă în propriile reforme de mucava. Iar opoziția AiURistă, Șoșocistă și POT-istă urlă în gol, într-un karaoke politic grotesc.

Și, desigur, societatea românească, spectatorul etern, stă pe margine cu semințe, ridică din umeri și spune resemnat: „Așa e la noi”.

PSD – clanul unde Grindeanu joacă murdar cu voie de la stăpân

PSD nu e partid, e familie de tip mafiot cu statut legal. Acolo unde alții au statute, ei au carnețele roșii. Acolo unde alții au idealuri, ei au portbagaje.

În acest decor, Grindeanu joacă murdar și e perfect integrat. Îi promite unuia sprijin, altuia prietenie, și în final îi trage pe toți în țeapă. Vrea să fie președinte plin, lider absolut, și nu contează câți colegi de partid vor fi împinși în șanț pe drum.

Când Olguța Vasilescu face gălăgie, Grindeanu zâmbește. Când Tudose aruncă săgeți, Grindeanu își notează în carnețel. Când baronii locali îl aplaudă, Grindeanu le promite totul. A doua zi, îi lasă să se bată singuri. Așa funcționează mecanismul: supraviețuiești nu prin loialitate, ci prin trădare.

PNL – partenerul de circ unde Grindeanu joacă murdar pe față

PNL ar trebui să fie marele adversar. În realitate, e partener de circ. Ei fac scandal la televizor, apoi împart covrigii în pauza de masă.

Și aici Grindeanu joacă murdar la vedere: îi lasă să creadă că sunt importanți, că au voce, dar în realitate le taie microfonul când vine momentul. Liberalii au ajuns să pară bătaia de joc a politicii, mai preocupați să se certe pe candidații de la primărie, decât să construiască ceva serios.

Grindeanu profită de fiecare criză liberală, frecându-și mâinile ca un șef de sală care știe că toți clienții beți vor lăsa banii pe masă, fără să întrebe de notă.

Guvernul Bolojan – Excel-ul morții și reforma de carton ieftin

Bolojan se vinde ca „tehnocrat”, ca „reformator”. În realitate, guvernul său e un laborator de incompetență ambalată frumos. Fiecare măsură e o ciorbă reîncălzită, fiecare plan e un PowerPoint reciclat, fiecare „strategie” e un copy-paste tradus prost.

Și aici Grindeanu joacă murdar: îl lasă pe Bolojan să se afunde, să se facă de râs, pentru că știe că un guvern slab înseamnă PSD mai puternic. Nu trebuie să facă nimic spectaculos, doar să aștepte.

Așa-zisa „reformă” administrativă nu e decât o hârtie fără valoare. E „Excel-ul morții”, unde românii sunt puși pe coloane, iar realitatea e ștearsă cu un „delete”.

Opoziția AiURistă, Șoșocistă și POT-istă – circ cu bilete gratuite

Dacă PSD și PNL sunt mafioții de serviciu, opoziția e circul ambulant.

AiURiștii se dau revoluționari, dar tot ce știu e să scrie pancarte cu carioca și să fluture steaguri ca la meci. Șoșocii transformă politica în urlat la lună și live-uri isterice pe Facebook. POT se agață de câte o cameră de televiziune ca un câine de roata mașinii.

În fața acestui spectacol grotesc, Grindeanu joacă murdar fără efort: nici nu trebuie să intervină, doar să lase circul să se consume singur. Cu cât opoziția e mai ridicolă, cu atât PSD pare „serios”.

Societatea – spectatorul care mănâncă semințe în timp ce Grindeanu joacă murdar

Dar cel mai amar e tabloul societății. Românii, obosiți, săraci, blazați, privesc cum Grindeanu joacă murdar și oftează: „Toți sunt la fel”.

La alegeri votează la mișto sau nu votează deloc. La proteste ies doar dacă e vreme bună și se dau cafele gratis. Pe Facebook fac glume și meme-uri, convinși că ironia e o formă de rezistență.

Și astfel, politica devine un show prost unde nimeni nu mai crede nimic, dar toți râd amar.

Grindeanu joacă murdar și câștigă pentru că toți ceilalți sunt mai proști

În final, tabloul e clar: Grindeanu joacă murdar nu pentru că e genial, ci pentru că are în față adversari slabi, parteneri ipocriți, o opoziție penibilă și o societate indiferentă.

PSD îl va propulsa pentru că așa funcționează clanul. PNL va continua să mimeze opoziția. Guvernul Bolojan se va sufoca în Excel-uri. Opoziția va face live-uri. Societatea va comenta pe Facebook.

Și, în timp ce toată lumea se scarpină în cap, Sorin Grindeanu își vede liniștit de plan: să pună mâna pe PSD, să îngroape orice urmă de moralitate și să demonstreze, încă o dată, că în România, politica nu e sport de echipă, ci o mocirlă unde doar cine joacă murdar supraviețuiește.

Ce m-a mai zgâriat pe cortex: un șmen paremiologic pios pentru snobalăi

Ene Iulian
-
0
Ce m-a mai zgâriat pe cortex: un șmen paremiologic pios pentru snobalăi

Îmi tot intră fraudulos în existență unu, Gelu Duminica, iar ca șpaclu folosește autoplayul de youtube. Da, mi-e atât de lene. Gelu, sociolog de calificare, mediocru de vocație, rom de profesie, e un fel de aviz definitiv de antirasism de și-l acordă singuri membrii unei specii de narcisiști ai societății românești – ,,progresistul de moft”. Pe linia: ,,ascult și aprob pe activistul rom Duminica, ergo, nu sunt rasist/ă ca majoritatea de primitivi ai acestei primitive țări care nu mă merită”. În fine, ăștia măcar au bunul obicei să nu voteze masiv. Deocamdată. Nicio supriză dacă pe superficialul progresist de acum îl vezi georgistul cu ifos cultural de mâine. Gelu ăsta nu zice propriu-zis nasoale – sunt doar banale zicerile lui, ba chiar fiind ele în general adevărate într-un ocean de rahat informațional, i-aș da un șase, să zicem. Păi, cam are dreptate, există prejudecăți șovine puternice antiromi, robia romilor trebuie discutată măcar jumate cât participarea României la Holocaust – și asta oricum, subdiscutată, românii sunt ei cam xenefobi de felul lor dincolo de ,,poporul primitor și pașnic” care ne-au spălat la creier în ceaușism c-am fi, cam misogini și degrabă de muiere caftitori, ba chiar omorâtori, cota de buget pentru mult înjurații asistați sociali e, de fapt, cea mai mică din UE, neoliberalismul e cam de porc etc.

Mai e și cazul rasismului casual, mascat în jovialitate și caterincă sanchi inofensivă de care mă autodenunț -fară autocritică, că sunt nasol. De-ar face ceva, totuși, cu vocea aia unduitoare, catifelată, îmbârligătoare de mă bagă automat în modul paranoic, că sunt pe cale să fiu șmenărit, gen. Ce te faci când dupa ce-ți capturează bunăvoința, vine Gelu și supralicitează cu o cacialma grosieră. Și o repetă insistent, i-am auzit doar eu de trei ori bălăria asta cu șantaj anexat (șantajul fiind: ai o problemă cu ea, ești rasist), iar bălăria e pe cale să devină consacrată ca fapt istoric , deși nu e, e o porcărie. Cică expresia ,,s-a înecat că țiganul la mal” ar veni de la un mizanscen sadic la care erau supuși robii romi gășiti cu oareșce vină. Gagiii, perfizi și ticăloși cum îi știm și suntem -asumă-ți rasismul structural gagiule rasist nemernic!-, se făceau că sunt dispuși să șteargă vina, în alte variante că îi dau slobozenie romului în belea. Cu o condiție. El să ajungă pe celălalt mal al unei ape. Legat la picioare. Ei bine, când să atingă malul izbăvitor, cică gagiii trăgeau de frânghie, iar robul deja epuizat se îneca. Pe fundal, hăhăieli batjocoritoare.

Înfiorător! Atâta doar că: Sursele lui Gelu: has me pele, gadjo! Existau torturi urmate, eventual de execuție, mai rele, mai lungi ca durată. Per total asta, admițând în mod aberant c-ar fi reală, e cam pistol cu apă într-o antologie a ororii pe subiect. Gelu șmenaru’ profită de o expresie aflată în mare uz și-o schilodește s-o potrivească pe un scenariu care crede el că din cauză că ar fi tragic, nu poate să fie și tembel și implauzibil la blană. Mizează, corect și parșiv pe un efect de surpriză/epifanie asupra guguștiucului care și-a suspendat orice gândire critică de obsedat ce e de necesitatea absoluta să nu fie (luat de) rasist. Tot scenariul ăsta pare un mare deranj logistic, iar teatralismul implicat e al dracului de implauzibil, măcar că implică prea mult efort, iar gagiii sunt pe lene. Te duci până la mama dracu la râu, aduci și ditai șatra să asiste și să se înfioare. Cum dracu înota ăla legat de picioare să ajungă totuși aproape pe malul ăl’lalt? Era cineva atât de naiv să creadă că, chiar îi dă drumul, unde rahat era efectul macabru surpriză când era tras înapoi care ar fi fost tot amuzamentul al ălora de trăgeau de frânghie? Genul ăsta de execuție-divertisment nu apare nicăieri altundeva, istorie, literatură, s-a întâmplat doar în scăfârlia lui Gelu. Știai, băi Gelu, că vecinii bulgari au expresia ,,Vlașițe nakrai Dunava se daviat?” Adică ,,Vlahii se îneacă la malul Dunării” Cum o joci p-asta?, cum ar zice Marian Benone Mihai, că-i place asta cu jucatul, nushdece, dar e treaba lui. Românul, ciorditor și fomist cum îl știm, traversează malul, dă iama în grădinile de zarzavat bulgaresti, că s-a saturat de mămăligă, vrea și el o salata bio, o diversificare ceva – e prins în flagrant cu sacul de castraveți și gogoșari în spinare de gospodarii bulgari. E pus să străbată Dunărea înot cu promisiunea falsă că îi dau drumul – om fi noi hoți, dar și bulgăreții ăștia sunt perverși, mama lor…-, dar când să ajungă al nostru la mal, trag de o frânghie de 750 m în medie pe cursul româno-bulgar al Dunării, iar mamalicichi se îneacă? Ceva jenant de genul ăsta?

Mic îndreptar hermeneutic

In fapt, expresia e cu unul care se îneacă aproape de mal la apă mică de calamitate ce e, nu e nicio traversare nefinalizată acolo. E despre incompetență absolută. Etnicizarea e cu tentă derogatorie, e folosit termenul țigan ca insultă suplimentară. A fost resemantizată pe fond de tembelism național să însemne sarcina nefinalizată de foarte puțin – rahat asta chiar se poate întâmpla unora chiar buni la ce fac- și oricât ar vrea s-o lege Gelu de asuprirea romilor, e doar despre părerea proastă – OK, zi-i rasism- a unei mari parți a populației românești despre etnia romă. Sau a bulgarilor despre români. Care români au și ei niște stereotipuri cu bulgarii. C-așa-i în zonă, p-acilea, nu ești de-al meu, ți-o trag cât, dacă pot. Minciuni pioase care manipulează în direcția corectă? Nu, Gelu, mulțumesc! Rămân rasist.

Donald J Trump și paracetamolul: conspirația medicală a secolului

MBM - KritiQ
-
0
Donald J Trump și paracetamolul: conspirația medicală a secolului

Donald J Trump susține că paracetamolul provoacă autism, ignorând dovezile OMS și ale medicilor internaționali

Donald J Trump – expertul mondial în pseudo-medicină

Donald J Trump, omul care a transformat fiecare declarație publică într-un spectacol demn de Hollywood (sau cel puțin de reality show), ne surprinde din nou. De data aceasta, vedeta spectacolului său medical imaginar este… paracetamolul. Președintele SUA a afirmat cu gravitate că folosirea acestui banal medicament în timpul sarcinii ar putea cauza autism. Și pentru că nimic nu e prea mult pentru Donald J Trump, afirmația a venit la câteva luni după ce recomanda injectarea dezinfectantului în timpul pandemiei.

În mintea lui Trump, OMS, CDC și toate studiile serioase sunt doar „fake news”. Probabil că îl deranjează că studiile suedeze, pe 2,5 milioane de copii, nu confirmă nicio legătură între paracetamol și autism. Într-o versiune alternativă a realității lui Donald J Trump, toate dovezile sunt doar niște hârtii inutile, iar adevărul se află în instinctul său de președinte.

Paracetamolul – dușmanul imaginar al lui Trump

Donald J Trump are talentul de a transforma banalul în catastrofal. Dacă ar fi după el, orice pastilă ar trebui tratată cu suspiciune: paracetamolul provoacă autism, apa plată te face dependent de OMS, iar aerul condiționat cauzează recesiune.

Este comic să vezi cum milioane de copii din Suedia sunt doar „cifre inutile” pentru Trump, care preferă să asculte „experții” săi de birou sau să citească titluri de tabloide. Paracetamolul devine, în mintea lui Donald J Trump, un personaj negativ de blockbuster, iar el însuși este regizorul, scenaristul și protagonistul.

OMS și comunitatea științifică – nu vă panicați, Trump a vorbit

Organizația Mondială a Sănătății și experții internaționali au fost în alertă roșie când Donald J Trump a spus lumii întregi că paracetamolul provoacă autism. „Este complet sigur în timpul sarcinii”, au explicat ei, încercând să nu râdă, în timp ce Trump transformă un medicament banal într-un dușman global.

Trump consideră că OMS vrea să-i strice „marele moment de claritate științifică”, în timp ce experții sunt doar actori secundari care nu au charisma sa naturală. Publicul internațional râde amar, iar imbecilul Trump continuă să creadă că fiecare criză medicală imaginară este un succes de PR personal.

Vaccinurile și autismul – nostalgia teoriilor preferate

Nu este prima aventură a lui Donald J Trump în domeniul teoriilor conspiraționiste despre sănătate. Episodul vaccinurilor și autismului a alimentat mii de meme-uri și articole satirice. Acum, cu paracetamolul, imbecilul Trump combină ingredientele preferate: medicamente folosite frecvent, teamă parentală și o lipsă totală de dovezi.

Este aproape comic: OMS spune „Nu există dovezi”, iar Trump spune: „Dar eu știu ceva ce voi nu știți!”. Publicul global râde, în timp ce părinții se întreabă dacă să mai dea copiilor Tylenol sau să inventeze propriul vaccin anti-panică Trump.

Umorul negru al pandemiei și al paracetamolului

Imbecilul Trump combină dezinfectantul, paracetamolul și autismul într-un cocktail de teorii medicale imposibil de ignorat. În timp ce el se vede regizor de film, femeile însărcinate suportă valul de panică. Paracetamolul devine villainul unui film prost regizat, iar Trump joacă rolul principal: neînfricat, carismatic, dar complet deconectat de realitate.

Spectacolul continuă – Trump versus realitatea

Imbecilul Trump continuă să fie maestrul haosului informațional. Dacă în trecut recomanda injectarea dezinfectantului, acum paracetamolul devine motiv de isterie globală. Ce urmează? Poate că oxigenul provoacă autism sau lumina soarelui recesiune.

Gluma amară este că, indiferent de absurditatea declarațiilor, Trump reușește să atragă atenția și să devină viral instantaneu. Publicul râde, experții suspină, iar el continuă să-și imagineze că fiecare criză medicală imaginară este un succes de PR personal.

Ce învățăm de la clovnul portocaliu

  • 1. Dacă dobitocul Trump spune ceva, probabil că e fals.

  • 2. Dacă pare absurd, probabil că e și mai absurd decât pare.

  • 3. Dacă te simți confuz, nu te panica – e doar parte din planul Trump de a crea haos.

Paracetamolul rămâne sigur, autismul nu este cauzat de medicament, dar clovnul Trump oferă un spectacol garantat: fiecare declarație este o lecție de comedie involuntară, de conspirații inventate și de umor negru.

Umorul negru în era Trump

Glumele generate de declarațiile lui Donald Trump sunt abundente:

  • Donald J Trump a descoperit că paracetamolul e de vină pentru tot, inclusiv pentru zilele ploioase.

  • OMS: ,,Nu există dovezi.” Trump: ,,Dar eu simt că există!”

  • Dacă ai nevoie de o teorie medicală complet inventată, Donald J Trump este sursa ta.

Pandemia ne-a arătat că Trump poate transforma absolut orice subiect în spectacol global: dezinfectant, paracetamol, vaccinuri sau aerul pe care îl respirăm.

Paracetamolul în era Trump – ghid de supraviețuire

Dacă ești părinte și te simți confuz, iată un ghid rapid inspirat de Donald J Trump:

  • 1. Nu asculta OMS sau experți – citește titluri din tabloide.

  • 2. Orice medicament comun poate fi periculos – pregătește-te pentru teorii suplimentare.

  • 3. Glumește amar – Trump se distrează pe seama panicii tale.

Astfel, imbecilul Trump reușește să transforme o pastilă banală într-un fenomen mediatic mondial, iar tu rămâi spectatorul unei comedii involuntare, cu umor negru inclus.

1...121314...49Pagina 13 din 49

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID