Descoperă peripețiile amuzante și absurde ale unor pelerini rătăciți prin mulțime, la Catedrala Mântuirii Neamului, între sarmale, vibrații și revelații false

Drumul pierdut printre umbre și clopote

Gică și Lenuța se strecurau prin mulțimea care se întindea cât vedeai cu ochii, fiecare cu traista plină și cu un entuziasm exagerat, fiecare dintre ei neavând habar de unde vine și încotro se îndreaptă, întrocmai precum Dihania Șoșoacă în pelerinaj la moaștele Sfintei Parascheva, când, de religioasă ce e, tuta nu știa pe unde se face accesul în curtea Catedralei Mitropolitane din Iași. Acești pelerini rătăciți erau exact cum se simțeau: pierduți în spațiu, dar convinși că urmau o misiune sacră.

– Lenuțo, cred că am luat-o pe o stradă greșită. De vreo oră ne tot învârtim în jurul aceluiași chioșc cu gogoși – spuse Gică cu un aer solemn, ca și cum rătăcirea lor ar fi fost o încercare divină.

– Gicule, drumul ăsta e doar un test al vibrației noastre cosmice. Nu te uita la hărți sau Google Maps. Acolo e conspirația globalistă. Noi trebuie să simțim energia străzii și să ascultăm chemarea inimii. Doar așa ne-a învățat al nostru guru mesia Călin Georgescu.

Gică ridică sprâncenele, confuz, dar încercă să pară inspirat.

– Hm… cred că vibrația asta e mai mult… cum să spun… de la micii cu muștar pe care ni i-au dat AiURiștii în piață?

– Nu, nu! E semn divin! Vezi? Noi suntem niște pelerini rătăciți, dar cu sufletele deschise!

O bătrânică, care trecea pe lângă ei cu o sacoșă plină de lumânări, îi privi ciudat.

– Dacă sunteți atât de pierduți, poate ar trebui să vă opriți și să vă rugați înainte să mai simțiți vibrația aia… sau muștarul.

– Exact! – spuse Lenuța, cu un zâmbet conspirativ. Fiecare pelerin rătăcit trebuie să experimenteze vibrațiile muștarului!

Taraba magică cu sarmale

La câțiva pași mai departe, o tarabă cu sarmale îi captură complet. Lenuța se aplecă și gustă o sarma cu sfeclă murată, inspirând profund.

– Gicule, simți energia asta? Nu e doar de la sfeclă, e… pură! Și are vibrație națională!

– Așa zice și dom’ Călin că numai cei care mănâncă sarmale cu suflet pot simți adevărata energie a neamului – zise Gică solemn.

– Uite, suntem pelerini rătăciți, dar avem noroc! Energia dacică ne înconjoară și ne protejează de sistem.

– Și dacă nu simți energia?  – întrebă Gică. Poate înseamnă că am luat-o pe strada greșită sau că… am mâncat prea mult muștar?

– Nu! Numai niște pelerini rătăciți care se hrănesc corect, cu hrană, apă și energie, pot simți adevărul – spuse Lenuța. Trebuie să continuăm, pentru că vibrația ne ghidează din umbră, o simt înfiptă adânc în c*r.

Gică oftă.

– Ei bine, atunci să mergem. Suntem pelerini rătăciți, dar neînvinsi!

Coada la mici sau la mântuire?

În curând, ajunseră într-o coadă care părea să nu se mai termine. Gică întrebă:

– Lenuțo, tu ești sigură că asta e intrarea?

– Nu, Gicule… asta e coada la mici. Răspunse Lenuța, privind spre mulțime. Dar e sfântă! Poporul se hrănește spiritual și proteic în același timp. Noi suntem pelerini rătăciți și totul are sens! Sau nu.

– Dar dacă pierdem calea? – întrebă Gică, cu un fior de panică.

– Nimic nu se mai poate pierde, deja suntem rătăciți. Tot ce se întâmplă e parte din călătoria noastră.

Un grup de copii trecu pe lângă ei, râzând și strigând:

– Uite niște pelerini rătăciți! Umblă bezmetici pe aici de zici că-s rude cu Șoșoacă!

Viziuni printre icoane și selfie-uri

În sfârșit, ajunseră aproape de Catedrală. Lenuța scoase telefonul:

– Trebuie să facem selfie. E obligatoriu, altfel energia nu se activează!

Gică, mai precaut:

– Simt că icoanele ne privesc… și poate dacă murmurăm fraze dintr-un live, primim revelația.

– Ah, Gicule, pentru niște pelerini rătăciți, nu contează ce zice lumea. Energia e aici! Simt vibrația sacră… sau poate e digestia mea sau am diaree.

– Nu contează, Lenuțo. Important e să credem!

Printre râsete, împingeri și șoapte misterioase, cei doi înaintau. Alți pelerini îi priveau ciudat, dar ai noștri pelerini rătăciți nu se lăsau niciodată deraiați, ei erau derutați din naștere.

– Știi, Gicule, cred că dacă facem trei pași înapoi și ne închinăm în fața clopotelor, primim mesajul celest.

– Sigur, Lenuțo… suntem pelerini rătăciți, dar isteți… nevoie mare – spuse Gică, și se închină dramatic, ca Gigi Becali văzând că-i filmat.

Conversații absurde cu trecătorii

Un trecător se opri lângă ei:

– Salut! Ce faceți pe aici?

– Suntem pelerini rătăciți în căutarea adevărului și a sarmalelor sacre – răspunse Lenuța.

– Ah, da? Și vibrațiile? – întrebă trecătorul, zâmbind ironic, dându-și seama ce hram purtau cei doi.

– Vibrațiile sunt totul! Spuse Gică. Fără ele, pelerinajul e doar o plimbare.

– Și apa? continuă Lenuța. Să nu uităm de apa care este informație!

Trecătorul chicoti și plecă. Gică oftă:

– Lenuțo… suntem pelerini rătăciți, dar și ignoranți… o combinație rară și… mistică.

Revelația falsă a pelerinilor rătăciți

În fața ușii mari a Catedralei, clopotele sunau ca pentru ei singuri. Lenuța ridică brațele:

– Gicule, simți asta? Suntem conectați la trecut, prezent și, poate, următorul live al doamnei senator!

– Da… pelerini rătăciți, dar aproape mântuiți! În sfârșit înțeleg că adevărul stă în combinația dintre muștar, sarmale și vibrația icoanelor! Sau o fi duhoarea de la subrațul tău, că nu te-ai spalat de la ultima ploaie. A fost și secetă, în ultima vreme.

În acel moment, un copil scăpă un balon roșu, care se prinsese de o lumânare aprinsă, stârnind o scânteie. Gică și Lenuța priviră fascinați.

– Asta… asta e revelația! – șopti Lenuța.

Mulțimea chicoti, dar ei nu observau. Pentru acești pelerini rătăciți, orice c***t era semn divin.

– Gicule… dacă e semn, poate e și pentru că port chiloții pe dos? – întrebă Lenuța, cu un zâmbet conspirativ.

– Nu contează. Suntem pelerini rătăciți și acum avem adevăruri noi: apa, sarmalele și vibrația spirituală. Eu nu port chiloți, se observă? M-am scăpat în ei și i-am aruncat. O fi fost muștarul expirat.

Pelerinajul continuă

Ieșind din Catedrală, Gică și Lenuța simțeau că întreaga lume se deschide în fața lor. Pelerini rătăciți, dar cu inimile pline și traista goală, au pornit spre următoarea aventură: tarabe, clopote, vibrații și, cine știe, poate chiar alte revelații absurde.

– Lenuțo, e clar: pelerini rătăciți… dar spirituali și proteici!  – zise Gică, cu aerul lui Călin Georgescu atunci când debitează inepții și are pretenția de a fi luate drept filozofii profunde.

– Exact, Gicule. Pelerini rătăciți, dar niciodată pierduți complet! – răspunse Lenuța, în timp ce se amestecau în mulțimea plină de lumânări și strigăte care cereau turul doi înapoi.

Și astfel, printre râsete, aghiazmă expirată și vibrații cosmice, cei doi pelerini rătăciți au înțeles că adevărata revelație stă în confuzia comico-mistică a drumului, nu doar în intrarea în Catedrală.

Credința nu se clădește cu macarale și nu se sfințește cu bani publici

„Catedrala Mântuirii Neamului” ar fi trebuit să fie simbolul unității, dar a devenit monumentul unei despărțiri – între cei care cred cu sufletul și cei care cred în sfințenia profitului.

Într-o Românie în care spitalele ard și copiii învață în frig, am zidit o catedrală de 270 de milioane de euro, ca să ne convingem că suntem un popor credincios.

Următoarele rânduri nu sunt doar o colecție de comentarii, ci o cronică a dezamăgirii și a umorului amar – singura formă de rugăciune care ne-a mai rămas.

„Catedrala Mântuirii Neamului n-a fost construită pentru mântuire, ci pentru imagine. O imagine aurită, cu cupole poleite și cu o umbră grea care acoperă, simbolic, tot ceea ce România n-a fost în stare să clădească: spitale, școli, drumuri. Și totuși, la televizor vedem altceva — valuri de „credincioși” aduși cu autocarele, fluturând icoane și ștergându-și sudoarea în numele unei credințe care, paradoxal, se confundă tot mai mult cu comerțul.”

„Catedrala Mântuirii Neamului e de fapt sora mai mică a Casei Poporului — au același ADN: beton armat, orgoliu și lipsă de proporție. Diferența e doar în retorică: una s-a ridicat în numele poporului, cealaltă în numele lui Dumnezeu, dar ambele au fost construite cu banii acelorași contribuabili care n-au fost întrebați nimic.

Pe mine nu mă deranjează că există o catedrală — mă deranjează că am făcut-o uriașă, de parcă mântuirea s-ar măsura în metri cubi și kilograme de aur. A devenit un muzeu al vanității colective, un monument dedicat cultului propriei noastre grandori. Dacă tot e să fie o catedrală, măcar să fi fost o catedrală a smereniei.”

„Problema este că în timp ce Romania a ridicat aceasta catedrală, românii au murit cu zile pentru că nu existau bani pentru un transplant sau un tratament mai scump în alte țări. Nu este despre spitale vs. catedrale, nu a fost niciodată, este despre priorități. Pentru unul că mine, viața are prioritate, pentru că este unica și nu așteaptă, în timp ce catedrala ar fi putut să aștepte și 100 de ani.”

„Îmi imaginez la liturghia de Crăciun când Daniel face o predică despre cât de umil este Iisus că s-a născut în iesle, în timp ce el poartă haine de aur şi stă într-un palat placat cu marmură şi aur.”

„O toaletă publică este de o mie de ori mai uitilă decât rahatul ăsta. Toaleta te ajută să te ușurezi. Asta la ce ajută? La nimic. Falnici popi cu cuibare de aur în cap se îndoapă acum… Și noi murim tot proști….”

„La câți turiști (și religioși) adună Italia și Spania … catedrala mântuirii de turiși va aduna doar de la buget să întrețină și să plătească utilități lună de lună. O presiune pe bugetul de stat și al Bucureștiului de coșmar. Doar o firmă, să șteargă praful lunar rade bugetul unui liceu.”

„La cât aur s-a pus pe pereți, dacă mai pică rețeaua electrică, putem folosi Catedrala ca lanternă. Reflectă lumina prostiei naționale la 360°.”

„Mântuirea Neamului? Mai degrabă Mântuirea Contractelor. La câtă evlavie s-a turnat în betonul ăla, e clar: Dumnezeu lucrează prin licitații.”

„Dacă ne rugăm suficient de tare în Catedrala asta, poate ne apare și un spital în vis. Eventual tot pictat.”

„E un proiect sustenabil: produce constant tămâie, bani și autosuficiență. Zero emisii de gândire critică.”

„Biserica e ca o corporație de stat: profit spiritual, cheltuieli publice. Singura diferență e că acolo nu există audit, doar ‘amin’.”

„Ne mântuim, dar pe rând. Cei bogați la etajul 1, săracii la subsol. Că așa e și cu credința: în rate și pe categorii sociale.”

„Să ne închinăm! Nu la Dumnezeu, ci la performanța noastră de a transforma fondurile publice în icoane cu randament electoral.”

„Dacă Hristos ar veni azi, l-ar opri la poarta Catedralei să-i ceară ecuson și donație minimă de 10 lei la intrare.”

„Ne plângem că n-avem școli și spitale, dar avem Catedrala. Perfect: când te îmbolnăvești, te rogi; când mori, ai unde fi înmormântat cu fast. Sistem complet.”

„România: țara unde sfințim pereții, dar uităm să educăm mințile. Poate la următoarea inaugurare vine și rațiunea, cu colivă.”

„Eu aștept Catedrala Versiunea 3.0 – cu POS contactless la lumânări și aplicație de spovedanie online. ‘Păcatele dumneavoastră au fost procesate cu succes.’”

„Catedrala Mântuirii Neamului… și Decăderii Inteligenței. Arată superb în poze cu drona, păcat că nu se vede și rușinea de la înălțime.”

„E liniștitor să știi că, dacă mori din cauza lipsei de spitale, măcar vei avea o catedrală uriașă în care să-ți fie oficiată slujba.”

„Cine are nevoie de autostrăzi când putem ajunge la cer pe scările Catedralei? Atenție, totuși, liftul nu merge fără binecuvântare.”

„BOR: ‘Fericiți cei săraci cu duhul, căci vor dona fără chitanță.’”

„România a devenit o biserică mare cu o țară mică în jurul ei. Iar fiecare cruce nouă marchează un spital care n-a mai fost construit.”

„Întreb pentru un prieten: dacă mă mântuiesc din bani publici, primesc și chitanță fiscală la Judecata de Apoi?”

„Mi-ar plăcea să văd un miracol autentic: un politician care refuză o poză la sfințire și merge, în schimb, să viziteze un spital fără acoperiș.”

„Catedrala – singurul loc unde poți simți prezența Domnului… prin absența bunului-simț.”

„E fascinant cum un popor care nu-și permite medicamente își permite o catedrală. Cred că am trecut de stadiul de credincioși – suntem deja investitori în paradis.”

„Am trăit să o văd și pe asta: România, țara unde totul se termină cu ‘am trăit să o văd și pe asta’. Măcar avem tradiție în dezamăgiri.”

„‘Catedrala era necesară încă de la Unire’ — da, pentru că altfel n-avea Dumnezeu unde să țină ședințele cu Sfatul Țării, nu?”

„Îmi place cum 96% dintre români sunt credincioși și tot 96% înjură în trafic. Mântuirea vine cu semnal sonor.”

„Catedrala e urâtă ca moartea, dar moartea măcar are sens arhitectural: e inevitabilă și egalitară.”

„Da, sigur, ateii sunt un cult. Diferența e că la noi cotizația e voluntară și nu se face prin bugetul de stat.”

„Mă bucur că serviciile secrete au încercat să stârnească zâzanie. Într-o țară care se ceartă singură, trebuia să se simtă și ele utile.”

„Când zice cineva că Catedrala e urâtă, dar ‘necesară’, e ca și cum ai spune că o durere de măsea e spirituală.”

„Mi-a plăcut partea cu ‘calul de bătaie al serviciilor’. Așa e, doar că ăsta e un cal de aur, hrănit cu bani publici și sfințit la fiecare factură.”

„Catedrala Mântuirii Neamului seamănă cu un tort uriaș pe care l-au mâncat toți, dar au lăsat firimiturile poporului, să se mântuiască și el cu ceva dulce.”

„Între Casa Scânteii și Catedrala Neamului e doar o diferență de utilitate: una tipărea propagandă, cealaltă o pictează.”

„Frumos cum textul trece de la Le Corbusier la Putin în același paragraf. E ca o excursie arhitecturală prin iadul ideologic.”

„‘Sunt ortodox, chiar dacă sunt sectant.’ – România, locul unde contradicțiile se sfințesc înainte de a fi rostite.”

„Biserica Armatei Roșii are mozaicuri cu Putin, a noastră are mozaicuri cu conturi offshore. Fiecare popor își pictează sfinții după buget.”

„Măcar autorul a recunoscut că Domnul lucrează pe căi ascunse. Aparent, una dintre ele e prin comisia de licitații.”

„Ce frumos că s-a terminat! Acum putem trece liniștiți la următorul proiect inutil. Propun ‘Catedrala Înțelegerii Zero’. Motto: Doamne, iartă-ne, că nu știm ce finanțăm.”

„Mi se pare genial cum se tot spune că Catedrala ‘nu exprimă nimic’. Poate de-aia e cea mai fidelă reprezentare a României.”

„Adevărata mântuire a neamului ar fi să terminăm o dată o autostradă. Cu tămâie, dacă trebuie.”

„Am înlocuit dictatura cu ‘preafericirea’. Aceeași arhitectură a ego-ului, doar cu alt tip de tămâie.”

„Casă a Poporului, Catedrala Neamului… Așteptăm și Gara Lui Dumnezeu, să putem pleca definitiv din kitsch-ul ăsta național.”

„Catedrala Mântuirii Neamului e dovada că românii pot construi ceva măreț — doar dacă e complet inutil.”

„Aur, marmură, mozaic Murano… Practic, un mall al credinței, doar că în loc de oferte ai indulgențe cu reducere de suflet.”

„Dumnezeu probabil și-a luat bilet low-cost să plece în altă țară. Aici sfințim tot, mai puțin bunul-simț.”

„La cât de mare e Catedrala, sigur are și un departament de Relații cu Divinitatea, cu program 9–17 și pauză de tămâie.”

„E frumos cum am evoluat: Ceaușescu voia o Casă a Poporului, acum avem o Casă a Popilor. Același beton, altă predică.”

„Lifturi spre cer, mozaicuri de Murano și clopot cu chipul patriarhului. Pare că Dumnezeu și-a deschis sucursală premium în București.”

„Mântuirea Neamului? Mai degrabă Monumentul Prostiei Persistente. Construit trainic, cu garanție pe secole.”

„E ironic cum Evanghelia vorbește despre modestie, iar noi am făcut un palat care strigă: Amin și aur!”

„Dacă intră Hristos în Catedrala aia, sigur o să întrebe: ‘Cine a semnat devizul lucrărilor?’”

„Clopotul gravat cu chipul patriarhului e genial. Nici Faraonii n-au avut atâta tupeu în a-și turna ego-ul în bronz.”

„Într-o țară fără autostrăzi, măcar avem o pistă verticală spre cer. Problema e că și acolo se circulă cu lumânarea.”

„Catedrala asta e ca un influencer religios: multă imagine, puțină substanță și un parteneriat plătit cu statul.”

„Ne-am rugat pentru spitale și școli, dar Dumnezeu a zis: ‘Nu, vă dau o catedrală uriașă. Să vă învățați minte!’”

„Nu știu ce e mai absurd – că am construit un templu al luxului în numele smereniei, sau că unii chiar cred că e ‘necesar’.”

„Când citești Evanghelia și apoi vezi Catedrala, ai senzația că BOR a instalat o versiune coruptă de creștinism.”

„În mod simbolic, Catedrala Mântuirii Neamului e perfectă: mare, scumpă, goală și plină de ecou.”

„Când a zis Iisus ‘pe această piatră voi zidi Biserica Mea’, nu cred că se referea la un proiect de infrastructură de 300 milioane euro.”

„Dumnezeu nu mai răsplătește în ascuns. Acum are contract cu televiziunea națională și transmisie HD.”

Aceste comentarii nu constituie blasfemie, ci luciditate. Nu sunt ură, ci dezamăgirea unui popor care încă mai speră că poate exista credință fără afacere, și sfințenie fără lux. Poate că într-o zi, când zgomotul clopotului va obosi, vom începe să ne ascultăm mai bine unii pe alții. Atunci vom înțelege că „mântuirea neamului” nu se zidește în piatră, ci în oameni.