miercuri, februarie 4, 2026
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 14

Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri

Preafericitul Cornelius
-
0
Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri

Tăcerea care ne îngroapă. Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri

De la curajul de a plânge la zidul de nepătruns

Tăcerea bărbaților nu este o modă recentă, nici un capriciu. Este o rană istorică, inoculată devreme, în copilărie, când lumea le-a explicat tranșant că a fi bărbat înseamnă a nu exprima nimic. A început cu acea sentință dură, rostită adesea de voci pline de autoritate: ,,taci, nu te mai văicări ca o fetiță!”.

A fost o vreme când și ei plângeau. Spuneau ce simt, ce-i doare, întindeau mâinile după iubire și înțelegere și își arătau emoțiile, fricile. Dar apoi au auzit sus și tare, dintr-o cacofonie de voci — mama, tata, colegi, unchi, bunici, profesori — același mesaj necruțător: ,,nu mai plânge, ești băiat.”, ,,nu fi slab”, „nu te smiorcăi”, ,,băieții nu se tem, trebuie să fii puternic.”

Și s-a făcut liniște. Mai întâi în vorbe, apoi, mult mai periculos, în simțire. Băieții au învățat că emoțiile nu se spun, nu se cer, nu se arată. A vorbi despre ce simt a devenit rușinos, mai ales dacă expresia nu promitea siguranță și putere. Ori siguranță și putere nu poți căpăta când ți se închide gura și nu este nimeni lângă tine care să valideze frica sau durerea.

Ecoul tăcerii în relația adultă

Iar azi, ca bărbați, mulți tac în fața durerii, a iubirii, a pierderii. nu pentru că nu simt, ci pentru că nimeni nu i-a învățat cum să se exprime, sau că este în regulă să facă asta. Au dezvoltat un alfabet emoțional amputat. Au învățat să verbalizeze soluții și acțiuni, dar nu sentimente.

Această tăcere devine un zid în cuplu. Voi, femeile, nu înțelegeți adesea că pasiunea voastră pentru a vorbi despre voi, despre relație, despre ce simțiți, despre emoții, nu a fost permisă bărbaților și nu vă este cunoscută, aproape deloc. Acest decalaj este adesea interpretat ca respingere sau indiferență, adâncind și mai mult prăpastia.

Femeile simt, firește, nevoia acută de a vorbi și de a fi ascultate. pentru asta, femeile au nevoie de alte femei, care înțeleg și vorbesc aceeași limbă, validându-le experiența. Dar ele au nevoie, de asemenea, să știe că sunt iubite și respectate, chiar și atunci când din partea partenerului vine tăcerea.

Capcana condiționalității: “dacă el, atunci și eu”

Punctul nevralgic al eșecului relațional este adesea atitudinea de retaliere emoțională: ,,dacă el, atunci și eu”. Acest mecanism pervers exprimă o lipsă de asumare a responsabilității de a avea grijă de cuplul tău, indiferent de reacția celuilalt.

,,Dacă ea, atunci și eu” a distrus mai multe cupluri decât ne putem imagina, transformând iubirea într-o negociere comercială. ,,Dacă ea o să fie mai drăguță, atunci și eu o să fiu”, ,,dacă el o să vorbească cu mine, atunci și eu…”, ,,dacă ea o să facă ceva întâi, apoi și eu…”, ,,dacă el nu face, atunci nici eu…”

Acest tip de condiționalitate transformă relația într-un război rece, bazat pe frica de a nu fi primul care se expune. Dar cineva trebuie să fie primul. Cineva trebuie să aleagă vulnerabilitatea în locul îndreptățirii (ce i se cuvine).

Soluția: siguranța și respectul ca poduri

Bărbații au nevoie, la rândul lor, să fie respectați și susținuți cu același respect și iubire pe care o pretind și femeile la rândul lor, pentru ca să poată să înceapă să vorbească.
Nu lăsa tăcerea să se adâncească și mai tare, răspunzând la lipsa lui de exprimare cu propria ta tăcere.

Femeile pot începe prin a valida tăcerea ca pe o formă de exprimare a fricii, nu ca pe o respingere. Bărbații trebuie să își asume responsabilitatea de a căuta instrumente noi (terapie, citit, exerciții de mindfulness) pentru a-și reconstrui podul emoțional.

Adevărata maturitate a unui cuplu nu stă în simetria imediată a răspunsurilor, ci în asimetria curajului: curajul de a rupe tiparul, de a oferi primul, de a nu condiționa iubirea.

Vindecarea acestei răni sociale cere ca ambii parteneri să înțeleagă costul social plătit de fiecare și să reconstruiască încrederea, cărămidă cu cărămidă, pe fundamentul respectului necondiționat și al acceptării vulnerabilității.

Sindromul șezlongului ocupat, extins la porțile lumii

Preafericitul Cornelius
-
0
Sindromul șezlongului ocupat, extins la porțile lumii

Efectul sindromului de șezlong ocupat cu prosopul nu se oprește la malul mării. Nu, metastaza lipsei de bun simț supraviețuiește sezonului estival și migrează cu o viteză uimitoare, ajungând până în cel mai internațional și civilizat spațiu al nostru: aeroportul Otopeni.

Am asistat recent la un spectacol de o aroganță pasivă care depășește orice umor absurd. Este vorba despre ritualul sacru al achiziției de teritoriu prin abandonul obiectului.

Sicriele fără capac și ilicul lăsat moștenire

Mă aflu în zona de așteptare. Nu trece mult și observ două obiecte care, prin forma lor, nu pot fi descrise altfel decât ca două sicrie lăsate fără capac să umble creanga pe jos. Ele ocupau un spațiu vital, cam vreo oră numai de la momentul sosirii mele lângă,,proprietatea” dobândită, nu prin prezență fizică, ci prin așezare de ilic — echivalentul prosopului pe șezlong. Indignarea mea nu a venit doar din cauza spațiului furat. M-a revoltat gândul că aceste sicrie aveau să meargă peste hotare fără capac, căci acolo, cică, se ține bunul simț în capac. În vest, se respectă regula nescrisă a efortului minim: dacă pleci, eliberează locul. Aici, însă, se extinde tradiția posesiei prin forța incompetenței civice. Am căutat cu privirea cazuri similare de aroganță teritorială, de cetățeni care-și revendică o bancă întreagă printr-un singur șervețel mototolit. N-am găsit. În schimb, am găsit contrastul care a aprins, de fapt, toată furia.

Contrastul dureros: copii obosiți versus nimeni în devenire

În timp ce ,,sicriele” zăceau, ocupând două locuri pe bancă, la o aruncătură de băț se desfășura drama obișnuită a călătoriei: copii mici obosiți de drum, plini de mofturi. aceștia, firește, sunt așa cum sunt copiii când sunt obosiți, în brațele părinților.

Acei părinți, obosiți la rândul lor, stăteau bineînțeles în picioare, legănând bebeluși sau încercând să consoleze micuții. Iar mostrele astea de nimeni în devenire tocmai se întorceau de la privit, bănuiesc că plini de gândul că poate o da Domnul și Maica Domnului să facă și la ele în comuna Chipărușu de Sus, șanț de scurgere pe lângă gard.

Este vorba despre discrepanța dintre nevoia elementară umană (un loc pentru un părinte cu un copil obosit) și dreptul fals, auto-atribuit, de a ocupa spațiul public fără noimă. Acest comportament, fie că e pe plaja îmbâcsită de chiștoace de la ,,hai la semințe băieții”, fie că e într-un aeroport internațional, arată că manierele nu sunt o chestiune de destinație, ci de mentalitate.

Întrebarea finală

Nu este o problemă de statut social sau de bilet de avion. este o problemă de educație civică fundamentală. Spațiul public nu este proprietatea privată a celui mai obraznic.

În timp ce părinții își strâng forțele pentru a face față zborului, mostrele noastre culturale demonstrează că, deși au văzut ,,lumea” (sau măcar duty free-ul), nu au învățat nimic despre reciprocitate sau despre respectul elementar.

Fetelor, frumos la oraș, frumos nu? Dar se pare că frumusețea orașului nu reușește să pătrundă prin pielea groasă a obiceiurilor proaste. Și cel mai trist este că, odată întorși, vom găsi aceleași sicrie care așteaptă să ne ocupe locul la următorul eveniment public.

Istoria prostiei umane (VIII)

Nicolae Coman
-
0
Istoria prostiei umane (VIII)

Hitler, profetul prostiei totale

Motto: „Când conduci un regim pe baza astrologiei, teoriilor conspirației, rasismului și urii, finalul nu poate fi decât într-un buncăr.”

După ce am trecut prin comunismele asiatice, ajungem la capodopera europeană a prostiei organizate: Germania lui Adolf Hitler.
Un regim care a combinat fanatismul religios cu pseudoștiința, astrologia și paranoia cosmică.
Rezultatul? Milioane de morți, un continent distrus — și totuși, destule momente de stupiditate absolută cât să umple o bibliotecă.

Pseudoștiința rasială – „Arianul perfect”

Nazismul s-a născut dintr-o idee atât de absurdă, încât ar fi făcut și un biolog de liceu să-și dea demisia: „există o rasă superioară”.
Aceasta urma să fie, desigur, ariană — blondă, cu ochi albaștri, înaltă și atletică.
Problema? Liderii supremi ai „rasei pure” arătau ca o echipă de birou de la Ministerul Agriculturii: scunzi, palizi, cu ochi căprui și coafuri de spaimă.

Greșeala fatală:
Naziștii au „dovedit științific” superioritatea ariană măsurând cranii și analizând sânge cu rigla și compasul.
Medicul Mengele făcea experimente pe gemeni ca să descopere „secretul purității”, iar Himmler înființa programul Lebensborn, în care femeile „pure” erau încurajate să producă copii SS — o maternitate oficială a delirului.

Prostia supremă: Cei care predicau perfecțiunea biologică erau exact contrariul idealului pe care îl venerau.

Hitler și armata de câini vorbitori

Da, ai citit corect. În timp ce Aliații produceau tancuri, naziștii visau la… câini care să vorbească germană.
Programul se numea Hundesprechschule, „Școala de vorbit pentru câini” — dovadă că, în Reich-ul de Oțel, și dresajul devenise o operațiune militară. Resurse, oameni și timp au fost irosite pentru a învăța patrupedele să „comunice” cu soldații.
Unii câini reușeau, cică, să latre ceva ce semăna cu „Heil Hitler!”.

Aşadar, în timp ce nemții se pregăteau să lupte cu SUA și URSS, Führerul visa la batalioane canine care dau ordine în limba germană.

Proiectul „arma solară nazistă”

Când realitatea începea să-i bată, naziștii treceau la SF.
Un inginer din Reich a propus construirea unei oglinzi uriașe în spațiu pentru a reflecta razele soarelui și a arde orașele inamice.
Așa s-a născut conceptul „Armei solare a lui Hitler” — prima încercare de a transforma fizica într-o farsă orbitală. Proiectul necesita un satelit cu o oglindă de 1,6 km și… vreo sută de ani de construcție.
Dar în mintea Führerului, totul era posibil — inclusiv un laser interplanetar finanțat din economiile poporului flămând. Astfel că, în timp ce germanii mâncau surogat de cafea, „geniile” naziste visau să aprindă Londra cu lupa.

Războiul împotriva jazz-ului și a swing-ului

Pentru Hitler, jazz-ul era „muzică degenerată” – un atentat la puritatea sufletului german.
Așa că a ordonat interzicerea sa completă și înlocuirea cu „muzică ariană”.
Atenție: existau chiar și comisii care verificau dacă o melodie e „prea sincopată”!

Tinerii care ascultau swing erau urmăriți, arestați, bătuți — deci, logic, genul a devenit și mai popular.
Iar naziștii, într-un acces de genialitate, au încercat să creeze un „jazz nazist”, fără improvizație, fără ritm și fără suflet — adică exact ca partidul însuși.

Prostia supremă a constat în faptul că regimul care a distrus jumătate de Europă se temea de o trompetă.

Ocultismul și magia neagră nazistă

Când rațiunea dispare, apar astrele.
Hitler și Himmler credeau că viitorul Reich-ului se citește în horoscop și în rune.
Au trimis expediții în Tibet ca să găsească „rădăcinile ariene”, au vânat Sfântul Graal și Lancea Destinului și au consultat clarvăzători pentru strategii militare.

Greșeala fatală: în loc să-și asculte generalii, Hitler prefera să consulte hărți astrologice.
Rezultatul? Armata germană era aliniată la planete, nu la front.

Prostia supremă: în timp ce tancurile sovietice intrau în Berlin, Führerul verifica dacă Marte e retrograd.

Declarația de război împotriva SUA

Cireașa de pe tortul demenței strategice.
După atacul japonez de la Pearl Harbor, Hitler — complet neprovocat — a declarat război Statelor Unite.
America, care nu avea nicio obligație să intervină în Europa, a intrat imediat în joc. Germania, deja epuizată pe frontul de est, s-a trezit luptând cu cea mai puternică industrie militară a lumii.

Hitler și-a semnat singur condamnarea, oferindu-i lui Roosevelt pretextul perfect să-l termine.

În loc de concluzie

Nazismul a fost nu doar monstruos, ci și colosal de prost.
A ridicat prostia la rang de doctrină, a făcut din superstiție politică de stat și din ură un ideal de viață.
Iar când ultimul oracol i-a spus că „stelele se aliniază rău”, Führerul s-a retras în buncăr — singurul loc unde astrologia nu mai avea ce să greșească.

În episodul următor: „Prostia atomică a Războiului Rece” – când planeta a fost la un pas de autodistrugere pentru că doi paranoici se întreceau la butonul roșu.

Evanghelia după Călin Georgescu (IV)

Nicolae Coman
-
0
Evanghelia după Călin Georgescu (IV)

Satul românesc și tradițiile strămoșești

Motto: „Satul românesc este locul unde spiritualitatea se hrănește cu mămăligă și unde timpul a făcut popas să-și spele picioarele în ciutură.”

După ce am aflat în episodul trecut că România e centrul energetic al planetei și că munții Carpați bat recorduri la captarea fluxurilor cosmice, e timpul să coborâm printre oameni. Nu orice oameni, ci aceia care știu să desfacă universul cu un briceag și să-l pună la loc după ce dau cu var pe sobă: țăranii.

„Satul românesc este locul unde oamenii sunt cu adevărat liberi.”

Desigur! Libere sunt găinile care traversează drumul fără să ceară permisiune NATO, liberi sunt și sătenii care discută despre rotația culturilor și a guvernelor cu aceeași înțelepciune. Acolo, libertatea e completă: nu e nevoie de internet, pentru că știrile vin oricum mai repede — pe uliță, în formă de bârfă cu sursă anonimă și credibilitate absolută.

„Tradițiile strămoșești sunt calea către salvarea sufletului românesc.”

Adevărat grăit-a profetul! Nimic nu vindecă sufletul ca un colind cântat în decembrie, în care trei ciobani reușesc să descrie întreaga cosmologie fără PowerPoint. În sat, spiritualitatea nu e o alegorie — e o rețetă transmisă din tată-n fiu: trei lumânări, două cruci și o sticlă de țuică.

„Fiecare fântână din satul românesc este un izvor de lumină cosmică.”

Și dacă mai pui și o ledină deasupra, chiar luminează! Fântânile satului, deși aparent banale, sunt portaluri energetice care leagă lumea de sus cu cea de jos — mai ales dacă s-a spart țeava de apă și curge în beci. De acolo, până la o revelație mistică, e doar un pas (sau o găleată).

„Satul românesc este singurul loc unde timpul respectă legile divine.”

Corect! Ceasul din sat funcționează după un calendar paralel, în care ora prânzului vine când se termină Telejurnalul, iar ziua de muncă atunci când începe telenovela. Aici timpul e elastic, se dilată la bârfă și se contractă la muncă — o minune fizică neînțeleasă încă de NASA.

„Tradițiile românești sunt codurile spirituale ale poporului nostru.”

Coduri? Cu siguranță. În fiecare an, românii decodează misterul sarmalelor și al cozonacului, acele formule sacre care țin neamul unit și colesterolul ridicat. Se spune că, dacă un străin învață să facă sarmale corect, primește automat cetățenia spirituală a României.

„Satul românesc este o bibliotecă vie a cunoașterii sacre.”

Și e deschisă 24 de ore din 24 — doar că volumele se cheamă „nea Vasile” și „mătușa Floarea”. Acolo se păstrează legende, rețete, superstiții și sfaturi de viață, toate tipărite pe pergamentul nemuritor al poveștilor spuse la gard. Google n-are servere care să poată stoca atâta înțelepciune orală!

„Fiecare casă tradițională din România poartă amprenta divinității.”

Da, mai ales când acoperișul lasă ploaia să picure exact pe icoană — semn clar că universul comunică. Iar prispa, acest portal între dimensiuni, e locul unde se bea cafeaua, se judecă neamurile și se decide soarta cosmică a câmpului de porumb.

„România poate renaște doar prin întoarcerea la valorile satului românesc.”

Evident! Când lumea modernă cade sub povara tehnologiei, românul autentic se întoarce la plug și la soba cu plită. Căci nimic nu e mai ecologic decât să afumi slănina în timp ce contempli sensul existenței — iar dacă mai trece și o vecină cu o tavă de plăcinte, se poate spune că ești aproape de nirvana mioritică.

Aşadar, satul românesc, în viziunea lui Călin Georgescu, nu e o localitate — e un plan eteric al conștiinței universale, un loc unde vacile au vibrații înalte, iar gospodarul, cu mâinile crăpate de muncă, ține în palmă echilibrul spiritual al Europei. Acolo, între gardul din nuiele și căpița cosmică de fân, se află nu doar trecutul, ci și frecvența 432 Hz a sufletului românesc.

În episodul următor, vom pătrunde și mai adânc în misterele energiilor carpatine, acolo unde codurile de ADN spiritual se sincronizează cu rezonanța universală. Cu alte cuvinte: pregătiți-vă pentru „Carpații – coloanele Universului și antenele lui Dumnezeu”.

Catedrala Mântuirii Neamului

Nicolae Coman
-
0
Catedrala Mântuirii Neamului

Catedrala Mântuirii Neamului – înălțarea betonului și coborârea minții

Pe 26 octombrie, România își dă din nou cu tămâie peste sărăcie, bifând încă o victorie în lupta pentru mântuire: se sfințește pictura Catedralei Mântuirii Neamului. Nu clădirea – aceea e deja în uz, ca o fabrică spirituală cu producție non-stop de har – ci pereții, zugrăviți, firește, cu sfinți în ulei și bani publici.

E o mare sărbătoare națională: încă o dată ne putem închina, nu doar lui Dumnezeu, ci și talentului cu care știm să pictăm pe datorie. Țara se prăbușește la economie, dar se ridică în frescă. Spitalele n-au pereți, dar Catedrala are icoane până la tavan – semn că ne apropiem de cer prin suprafața pictată.

Și totuși, nu e o simplă sfințire de pictură: e o relansare de brand. Catedrala 2.0 – versiunea cu interfață aurită și bug-uri morale persistente. România mai face un update la evlavie, înainte de următorul downgrade la rațiune.

Catedrala, noul far al spiritualității de lux, este o construcție cât zece spitale regionale, dar infinit mai utilă: căci, după cum se știe, rugăciunea vindecă atât fracturile și ciroza, cât și deficitul bugetar.

Ziua inaugurării vine, așadar, ca un moment istoric: am reușit, în sfârșit, să ne mântuim… din bani publici.
Nu ne-a ieșit autostrada Transilvania, dar am construit o pistă direct spre cer. Cu escală la Patriarhie.

Într-o țară în care spitalele se prăbușesc, școlile se dezintegrează și tinerii se roagă la zeul Emigrației, România și-a găsit totuși puterea financiară de a construi o catedrală monumentală. Nu pentru vindecarea trupurilor, nici pentru educarea minților, ci pentru mântuirea simbolică a unui neam tot mai pierdut în propriile legende.

„Să fie mare, că veche n-avem!”, pare să fi fost deviza. Un fel de terapie colectivă prin beton și aur. Căci dacă nu putem construi spitale europene, măcar să ridicăm o biserică în care să ne rugăm să nu ajungem în ele.

Mântuirea, ediția cu fonduri de la buget

Sute de milioane de euro, peste 85% bani publici, au fost turnați în această operă de artă… neînțeleasă de Evanghelii. Nicăieri nu spune Hristos „Fericiți cei care ridică temple din bani publici, căci a lor va fi licitația eternă.”
Mântuirea unui neam e o invenție de PR bisericesc: o formă de marketing naționalist pentru o religie altminteri universală.

În realitate, Biserica a vândut un produs de lux: speranță post-mortem cu plata în avans. Clienții nu pot depune plângere la Protecția Consumatorului dacă viața de apoi nu corespunde descrierii din broșură. Dar plătesc – cu bani, timp și obediență.

Tradiția – frână de mână spirituală

„Sfânta tradiție” – acest slogan miraculos care justifică stagnarea de secole. Cu cât poporul e mai îndoctrinat cu tradiția, cu atât mai greu acceptă prezentul. Așa se explică de ce unii români cred că telefonul e unealta diavolului, dar cardul contactless e direct semnătura lui Antihrist.

Preotul de la țară, odinioară învățător, a devenit azi influencer local al superstiției: „Nu vă faceți vaccin, fraților, dar puneți-vă iconița pe frigider – apără de 5G!”

Religia – noul business cu profit garantat

Religia a devenit o franciză. Un brand.
Avem ortodoxie premium, ortodoxie antivaccin, ortodoxie prorocită pe YouTube, și ortodoxie de campanie electorală.
E suficient un blog cu icoane pixelate și un ton apocaliptic pentru a deveni „apărător al credinței”.

Catedrala Mântuirii Neamului e doar showroom-ul central al acestei rețele.
Un centru comercial al sfințeniei, cu turnuri care ating cerul, dar cu temelii moral îndoielnice.

Alianța sfântă dintre sutană și șpagă

BOR, fidelă principiului „dă Cezarului, dacă e în campanie”, și-a găsit mereu parteneri printre politicieni: legionari, comuniști, extremiști, plagiatori, toți „binecuvântați” în numele neamului.
De la Codreanu Zelea-Codreanu la Coaliția pentru Familie, Biserica și-a schimbat doar decorul, nu instinctul: acela de a fi mereu lângă putere, nu lângă popor.

Laicitate? Un păcat mortal

Când Ministerul Educației încearcă timid să vorbească despre „diversitate” și „empatie”, Biserica sare ca arsă: „Anatema!”
Într-un stat declarat laic, un cult majoritar cere ca legea să reflecte doar propriul crez.
Asta nu e credință, e colonizare morală.
A uita că diversitatea e condiția libertății înseamnă a cere dictatura sfințeniei.

Doamne, dă-ne mintea de pe urmă!
Că prima s-a dus în tencuiala Catedralei.
Dă-ne credință fără ipocrizie, biserici fără aur, preoți fără conturi offshore și, mai ales, dă-ne o țară care nu confundă mântuirea cu construcția monumentală.

Căci, vorba lui Voltaire: „E dificil să-i eliberezi pe proști de lanțurile pe care le venerează.”

Și la noi, lanțurile sunt aurite.

Poate că nu vom fi mântuiți de o clădire, dar ne-am putea salva dacă am învăța, în sfârșit, să construim mai puțin din piatră și mai mult din oameni. Căci o catedrală se termină cu turle, dar o societate se termină când nu mai are minți care să gândească.

În loc de concluzie

Conform sursei citate, Catedrala a costat 270 de milioane de euro.

Pentru un spital regional de urgenţă, cu peste 750 de paturi, costul estimat era de 156 milioane euro. Câți români ar fi putut fi salvați cu banii ăștia? Exact cei care azi nu au acces la servicii medicale de calitate.

Pentru o şcoală cu 50 de săli de clasă, unde ar putea studia aproximativ 1.250 elevi, costul estimat e de 48 milioane de euro. 5 școli și zeci de mii de copii educați încăpeau în Catedrală.

Dar ce politician român și-a permis să-l refuze pe liderul BOR?

Prostia umană privită cu cinism

MBM - KritiQ
-
0
Prostia umană privită cu cinism

O incursiune cinică în prostia umană, fenomen natural, regenerabil și mereu în creștere – singura resursă care nu se termină nici în criză

Prostia umană – patrimoniu universal și resursă regenerabilă

„Caut un om”, spunea Diogene, umblând cu lampa aprinsă în plină zi.
Dacă ar face asta azi, probabil ar fi internat la psihiatrie, pentru „comportament suspect” sau ignorat, blamat și ținta bășcăliilor tuturor proștilor.

Într-o lume în care prostia umană e gratis și omniprezentă, omul lucid e considerat arogant. Prostul nu doar că are păreri, dar le și susține cu pasiune. Nu le schimbă nici dacă îi arăți evidențe, pentru că, vorba lui Diogene, „cei care vor fi rușinați de prostiile lor, nu le vor mai face”.

Din păcate, rușinea a murit de mult.
Acum prostia umană e mândră, bronzată, cu zâmbet de reclamă și hashtag-uri motivaționale și contagioasă. Cu cât individul este mai popular, cu cât petrece mai puțin timp în solitudine, cu el însuși. cu atât e mai prost. În goana sa înspre a se face plăcut, învață să spună chestii pe care e voie să le spună, pentru că așa se zice, și să facă lucruri pentru că așa se face, fară a gândi nicio clipă.

Anatomia prostiei umane

Diogene observa: „Omul este cel mai inteligent dintre animale – și singurul prost.”
Prostia umană nu e un accident, e o alegere, un comportament împrumutat de la părinți, de la societate, e confortul dulce al celor care nu mai gândesc, dar comentează orice, e un liant social.

Simptome ale prostiei umane:

  • Volumul e direct proporțional cu ignoranța. Prostul mugește, rage, își urlă prostia, să fie mai convingător și chiar e, convingându-i astfel pe toți cei care sunt cel puțin la fel de proști ca el.

  • Orice părere de-a sa are valoare de adevăr. Nu contează că nu știe ce spune, prostul crede și credința-i e combustibil.

  • „Am dreptul la părerea mea” e folosit ca scut împotriva logicii. Iar părerea sa e mereu în acord cu părerile celorlalți proști, e validată de gloată, ceea ce o face imbatabilă, în opinia sa.

  • Înlocuiește cititul cu scrollatul și consumul excesiv de meme-uri inspiraționale.

Prostia umană nu se teme de ridicol, pentru că nu-l vede.
Și cum spunea tot Diogene: „Cei care râd de mine probabil nu au râs niciodată de ei înșiși.” Proștii n-au simțul umorului, sunt incapabili de autoironie.

Economia prostiei umane

În prezent, prostia umană e mai profitabilă decât petrolul.
Se vinde ambalată sub forma de „inspirație”, „dezvoltare personală” și „mindset de succes”.

Forme de monetizare a prostiei:

  • cursuri de „manifestare cosmică” la 399 lei;

  • guru digitali care vând „claritate” în format PDF;

  • podcasturi motivaționale despre „cum să fii tu însuți” (după modelul altora);

  • și, desigur, influencerii de prostie, care îți spun că nu trebuie să citești, ci doar „să simți vibrația universului”.

Când Diogene trăia, prostul era cel care se îmbrăca prea pompos.
Azi, prostul e cel care are opinii scumpe și gânduri la reducere.

Rețelele sociale: Universitatea mondială a prostiei

„Când prostul începe să filosofeze, lumea se prăbușește”, ar fi zis Diogene dacă ar fi avut TikTok.
Internetul e agora modernă, dar fără Socrate. E doar plin de filozofi de weekend care cred că bășcălia prostească e umor.

Prostia umană online are patru facultăți:

  • 1. Like-ul aplicat fără citire.

  • 2. Distribuirea citatelor și a știrilor false.

  • 3. Certurile despre lucruri inexistente, pe teme false.

  • 4. Convingerea că Google sau AI înlocuiește gândirea.

Aici, prostia umană nu se mai ascunde, se optimizează, are hashtag, are angajament și îți mulțumește pentru vizionare, like, follow și subscribe.

Politica prostiei umane

Politica e raiul prostiei organizate.
E locul unde oamenii proști îi aleg pe cei care știu cum să le vorbească pe limba lor.

Diogene, dacă ar fi trăit azi, probabil ar fi întrebat candidații:
„Câți oameni deștepți ați păcălit până acum și cu ce buget?”

Dar prostia umană iubește promisiunea.
Ea nu vrea adevăr, ci speranță cu termen de valabilitate electoral.
Și cum spunea cinicul: „Cei care se supun celor nedemni sunt mai proști decât stăpânii lor.”Prostul votează prostește, fiind ferm convins că așa își exprimă puterea, și votează proși ca el, dar mai șarlatani, întotdeauna.

Religia și prostia spirituală

Diogene râdea de preoții care vindeau iluzii, spunând:
„Preoții promit viața de apoi celor care nu știu să trăiască viața de acum.”

Azi, aceeași prostie umană se roagă algoritmilor.
Zeul ei e like-ul, sfântul ei e influencerul, iar rugăciunea e „subscribe & share”.

În loc de mântuire, primește reduceri.
În loc de credință, primește content.
Și, cumva, tot crede că universul are un plan special pentru ea, dar nu se deranjează să citească instrucțiunile.

Proștii de rit vechi continuă să meargă-n pelerinaje pe la moaște și să admire Catedrala Mântuirii Neamului Prost, în paralel.

Cultura de masă: prostia cu facultate

Cultura de azi nu educă, ci confirmă.
E o cultură de confort, în care prostia umană e pusă pe piedestal și botezată „autenticitate”.
Talk-show-urile, reality-urile și influencerii – toți vând același mesaj: „Ești perfect așa cum ești.”
Dar nimeni nu mai îndrăznește să-ți spună că ești prost așa cum ești, pentru că nu e corect politic și riscă să fie cancelați. Am încercat să evit rom-gleza și a ieșit o prostie.

Diogene ar fi scuipat televizorul și ar fi zis:
„Nu e nimic mai periculos decât un prost care se crede înțelept.”
Iar dacă l-ar fi văzut pe un politician vorbind despre „viziune strategică”, probabil ar fi lătrat doar: „Câinele sunt eu, nu tu!”

Cinismul: singura formă de igienă mentală

Cinismul nu e răutate, e reflex de autoapărare.
Presupune a vedea prostia umană și a alege să râzi, ca să nu te sinucizi intelectual.
E filtrul prin care Diogene a putut trăi printre oameni fără să devină unul dintre ei.

Dar atenție: când râsul devine aroganță, cinismul moare.
Adevăratul cinic e lucid, nu superior.
El știe că prostia e peste tot și uneori e și în el.

Ghid practic de supraviețuire printre proști

  • 1. Nu corecta prostul, mulțumește-i. Altfel te va acuza că ești toxic. Mulțumește-i pentru că ți-a oferit ocazia de a învăța ceva din experiența sa, fară ca tu să mai fii nevoit a o repeta.

  • 2. Păstrează-ți umorul. Prostia urăște ironia pentru că nu o înțelege.

  • 3. Nu te certa în public. Prostia iubește spectacolul.

  • 4. Citește Diogene. Te va învăța că libertatea începe acolo unde încetează nevoia de a fi plăcut.

  • 5. Nu te crede imun. Prostia e contagioasă și nu ține cont de IQ.

Prostia umană ca specie dominantă

„Soarele strălucește și peste proști”, spunea Diogene.
Și avea dreptate, doar că azi, proștii au și panouri solare.

Prostia umană a câștigat nu pentru că e mai puternică, ci pentru că e mai veselă.
Nu se obosește cu îndoiala, nu are insomnii sau dileme etice, nu se întreabă „dacă greșește”.
E senină, constantă, perseverentă, aproape spirituală în simplitatea ei.

Și totuși, poate tocmai în asta stă salvarea:
să recunoști prostia umană, s-o privești cu cinism, s-o râzi fără ură și s-o lași să treacă.
Pentru că, dacă te lupți prea serios cu ea, devii una dintre victimele sale.

Diogene ar fi zâmbit și ar fi zis, privind spre lume:
„Oamenii râd de mine că trăiesc ca un câine; eu râd de ei că trăiesc ca niște proști.”

Și asta ar fi fost cea mai cinstită rugăciune modernă.

Necrologul vesel al prostiei umane

Și uite-așa, dragă cititorule, ajungem la sfârșitul acestui safari prin jungla logicii pierdute.
Am văzut prostia umană în toate formele ei: de la cea candidă, care-ți cere sfaturi și face oricum invers, până la cea militantă, care are cont de TikTok, certificat de expert și trei citate greșite din Nietzsche.

Prostia umană nu mai e o rușine, e o meserie liberală.
Se practică pe bază de like, se facturează prin PayPal și se apără cu argumentul suprem: „E părerea mea!”.
Da, e părerea ta, la fel cum e și respirația ta, dar te rog, nu o transforma în podcast!

Trăim într-o lume unde prostul e erou național, iar omul deștept e suspect.
Dacă ești lucid, ești arogant. Dacă ești ironic, ești frustrat.
Dacă ești tăcut, sigur complotezi.
Așa că, în spiritul vremurilor, hai să ridicăm un pahar imaginar pentru prostia umană:
cea mai stabilă monedă a lumii, singura inflație care nu se termină și singura pandemie care are vaccin de cănd există omenirea, dar proștii sunt și antivacciniști.

Și, între noi fie vorba, poate că prostia umană nici nu vrea să fie vindecată.
E prea fericită în ignoranța ei. Trăiește, votează, comentează, procreează și îți explică istoria universului în 3 minute și 28 de secunde pe YouTube sau doar în câteva secunde pe TikTok.
De ce s-ar vindeca, când se simte atât de bine așa cum e?

Așa că da, să fim cinici până la capăt:
Prostia umană nu moare niciodată. Doar se reciclează, se reinventează și se îmbracă în costume noi.
Astăzi poartă sacou, mâine uniformă, poimâine poartă robă în CCR.

Singura consolare?
Prostia e eternă, dar măcar e amuzantă.
Și cât timp mai avem sarcasmul, cinismul și un strop de umor negru, încă n-am pierdut tot.
Mai putem râde.
De ei, de lume și de noi, autoironici fiind.

Când viața-ți pune frână și tu calci accelerația. Spoiler-nu se termină bine.

Nicoleta Bora
-
0
Când viața-ți pune frână și tu calci accelerația. Spoiler-nu se termină bine.

Ce se întâmplă când viața-ți pune frână, dar tu insiști să apeși accelerația

Tu ai impresia că ești pe val, dar viața spune: STOP

Sunt momente în viață în care simți că ai prins aripi și viteză, toată lumea e a ta și tot ce-ți lipsește e coloana sonoră din Fast and Furious ca să fie tabloul complet? Și fix atunci, viața iți trage frâna de mână. Fără avertizare, fără semnalizare.

Tu? Te enervezi evident. Cum adică să mă opresc acum? Asta nu e posibil! Tocmai acum când sunt pe val? În glorie deplină? Nu am timp pentru asta! Eu am obiective și sarcini de îndeplinit! Proiecte de finalizat, deadline-uri și planuri bine trasate pe următorii 10 ani!

Și totuși te oprești. Sau mai bine zis, viața te oprește, cu tot cu ambițiile și planurile tale.

Acest text este despre acele momente. Despre cum pot fi interpretate, ce pot însemna ele și cum poți transforma oprirea într-o revelație.

Frâna pe care nu o înțelegem – și totuși o simțim

Cred ca ai observat și tu, nu de puține ori, cum viața vrea uneori să-ți pună frână, să te facă să încetinești o perioadă.

Și cum se întâmplă fenomenul ăsta? De cele mai multe ori, dacă ești cu adevărat conștient și atent, poți observa semnele. Uneori, pot fi simptomele unei boli fizice, poate un accident, un eșec, poate cineva ți-a trântit ușa în nas, ai pierdut un proiect sau poate pur și simplu nu mai pornește nimic, nici mașina, nici relația, nici laptopul. Uneori e doar o frână care ți se pune în diverse situații, o piedică pusă subtil de viață, care efectiv te pune în cap.

Și reacția la genul ăsta de evenimente este să te înfurii inițial și să intri în reacție. Nu pot să mă opresc!

Apoi, stai să te întrebi: Oare de ce mi se întâmplă mie asta? Care-i sensul? De ce nu merg lucrurile în direcția dorită de mine?

Îți faci planuri, ai scopuri și obiective, depui tot efortul și toată energia în acest sens. Și, ce să vezi?! Uneori chiar nu merge. Deloc. Drăgălașa de viață-ți pune frână sau chiar te oprește de tot.

Și cu cât nu funcționează, cu atât îți intensifici eforturile, cu atât mai mult îți dorești să realizezi acel ceva, cu atât te ambiționezi mai tare și te iei la trântă cu viața, convins fiind că, până la urmă, dacă vei munci suficient, vei și reuși să-ți atingi scopurile și că totul va fi exact așa cum ți-ai planificat.

Tu nu încetinești. Deloc. Că așa ai fost învățat. Cum că viața e o neîncetată luptă. Că viața e grea și e nevoie de un efort continuu ca să răzbești. Chiar dacă între timp ți-a dat sângele pe nas și corpul tău a ajuns într-un hal de epuizare maximă și burnout-ul e după colț. Chiar dacă somnul regulat a devenit o iluzie și dacă prinzi două trei ore pe noapte e fenomenal. Chiar dacă nu-ți amintești când ai luat ultima dată cina stând la masă. Chiar dacă laptopul și telefonul au devenit extensiile tale și simți că nu ai putea respira fără ele și fără wi-fi. Chiar și atunci când corpul urlă la tine din toții rărunchii și somatizează masiv.

Sufletul funcționează în regim de avarie, dar… cui îi pasă?! Când ești obișnuit să conduci cu 200 km/oră pe autostrada vieții tale, tot ce defilează pe lângă tine este blurat și cu greu mai poți desluși vreun detaliu semnificativ, cu excepția targetului de bifat.

Semnele opririi

Dacă semnul de frânare apare sub formă de boală sau o durere fizică în corp, asta poate fi o invitație de a te uita într-o altă direcție. Pentru că durerea fizică din corp, după ce te oprește din ritmul tău și te scoate din circuit o perioadă, scoate la iveală și un alt fel de durere, te face să te uiți în altă parte… la durerea aia interioară, pe care ai ținut-o îngropată ani la rând, atât de adânc în ființa ta, că nici măcar tu nu ai fost capabil să o mai zărești. Sau chiar dacă știai că există undeva acolo, nu ai avut niciodată suficient curaj ca măcar să te apropii să o privești, nicidecum să o mai și atingi sau să o simți în totalitate.

Uneori semnalul poate fi dat de o pierdere, a ceva, a cuiva, de un eșec, de un blocaj neașteptat sau de o criză de sens.

De ce uneori e nevoie să te oprești, ca să vezi cu adevărat drumul

Când viața îți apasă pedala de frână, e un detaliu subtil cum că ceva nu faci bine, îți sugerează că această încetinire îți va aduce beneficii mult mai mari, că poate drumul ales de tine nu este cel corect și este nevoie să schimbi direcția. Chiar dacă viteza aceea te va conduce, din punctul tău de vedere, mai repede la destinația aleasă, încetinirea te poate face să observi unele aspecte ale vieții tale pe care poate le-ai neglijat în goana asta nebună dupa bifarea unor obiective și țeluri.

Dorința de control – un autosabotaj subtil

Te încăpățânezi de multe ori să crezi că știi cu precizie cum să setezi coordonatele GPS-ului vieții tale. Consideri că ai toate datele necesare pentru a naviga în siguranță și că deții controlul. Și insiști. Și tot insiști să menții același curs. Și lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Și unde, dacă ai fi renunțat la primul semn de încetinire, lucrurile s-ar fi desfășurat într-un anumit fel și pierderile ar fi fost minime, atunci când insistența și încăpățânarea ta merg până în pânzele albe, pierderile devin semnificative și mult mai de impact decât inițial.

Când dorința de control devine o capcană

Uneori dorința de control este atât de mare, încât devii înverșunat în a face lucrurile doar într-un singur mod. Cel cunoscut. Cel care crezi că este corect și că îți face bine.

Doar că, vine viața și îți arată că mai există și trasee alternative, că poate în goana ta ai uitat să respiri, ai uitat să te bucuri autentic, ai uitat să fii. Că nu este totul despre a atinge un obiectiv, de a avea succes, de a obține funcții sau diplome, recunoaștere și validare, ci de a te bucura și de călătoria în sine. De a te bucura și de tine, cel care este călător în propria-i viață.

Încetinirea ca revelație

Și atunci ce ar fi de făcut? Păi, pentru început, atunci când se cere, pur și simplu să încetinești. Să iei acea pauză sau să te oprești pentru un timp.

Observă cu atenție și minusurile, dar și plusurile din aceste experiențe. Pentru că nu există plus fără minus și beneficii fără pierderi în nicio situație. Viața are nevoie de echilibru de fiecare dată. Și dacă uneori ai impresia că prin faptul că ai pierdut ceva, ai pierdut totul, poate este nevoie să te uiți mai atent și să vezi domeniile în care ai neglijat ceva sau pe cineva. Poate prin acea pierdere, cum ar fi carnetul de conducere, de exemplu, ai pierdut dreptul de a conduce o mașină, însă ai câștigat altceva. Poate ai câștigat timp în care, mergând cu metroul sau cu tramvaiul, poți sta în liniște cu tine sau poți observa oamenii și lumea înconjurătoare.
Când renunți la prea multele proiecte care îți răpeau tot timpul și energia, poți pierde bani, dar câștigi mai mult timp cu copilul tău sau te poți bucura de o cafea alături de un prieten drag, de o carte, o călătorie sau pur și simplu de liniște.

Pauza care schimbă tot

Viața are mereu un scop când te încetinește sau te oprește. E ca să vezi că sunt și alte rute, drumuri care te pot conduce la cu totul altfel de experiențe, mult mai benefice pentru tine și pentru cei din jurul tău. A-ți dori cu obstinație să fie doar cum crezi tu că este bine, e ca și când ai lupta cu vântul și împotriva curentului. Șansele de izbândă sunt mici și efortul va ajunge mai devreme sau mai târziu să te epuizeze.

Așa că, atunci când vine câte o situație de acest gen, poate este nevoie să fii un pic mai atent la propria viață și să-ți pui niște întrebări. Poate nu vei afla imediat răspunsul corect, dar e un început de proces – de observare și de obținere a clarității. Proces care, odată început, îți poate arăta acele arii ale vieții pe care uneori le-ai neglijat în goana asta absurdă după te miri ce. Poate sunt oameni și situații care au nevoie de atenția ta. Sau, de cele mai multe ori, propria ta persoană are nevoie să fie văzută, acceptată și susținută. Cu toate părțile ei nevăzute, dureroase sau în suferință.

Observatorul din tine – cheia spre claritate

Nimic nu este întâmplător. Așa că, poate este nevoie să te asculți mai des și mai mult. Să lucrezi la tipare, programe care rulează în inconștient și credințe limitative. Să devii mai conștient de propria persoană și de felul în care faci alegerile și de ce. Să observi tot bagajul emoțional pe care îl tot cari după tine de mult timp. Să te uiți cu mai multă blândețe și empatie la acele părți din tine care au nevoie de vindecare. Și în felul ăsta, să obții ceva mai multă claritate și abilitate în interpretarea tuturor situațiilor care te impactează.

Uneori, a face un pas în spate și a deveni observatorul propriei vieți poate fi benefic și îți poate da o altă viziune asupra lucrurilor. A te întreba nu – De ce mi se întâmplă mie asta?, ci – Cu ce am contribuit eu la asta? sau Ce vrea viața să îmi arate cu asta?, te poate conduce către un alt fel de răspuns.

Când nu mai e despre a ajunge, ci despre a trăi

Așadar, atunci când viața îți pune frână, nu te grăbi să apeși din nou accelerația.

Oprește-te. Privește. Ascultă. Respiră. Pune-ți mintea pe pauză. Fii prezent. În propriul corp. În propria viață.

Poate nu e o oprire, ci o redirecționare. Poate nu pierzi timp, ci îl câștigi.

Frânele vieții nu sunt pedepse, ci ghidaje subtile spre o versiune mai conștientă a ta și spre o viață trăită cu rost și cu sens.

Și poate că, după ce vei înțelege de ce ai fost oprit, vei porni din nou… dar pe un drum mult mai potrivit pentru tine.

Pornografia de AUR: moralitatea politică pe scena publică

MBM - KritiQ
-
0
Pornografia de AUR: moralitatea politică pe scena publică

Pornografia de AUR, teatrul moral și ipocrizia liderilor AiURiștilor

Pornografia de AUR: când moralitatea devine spectacol

România modernă trăiește un paradox de moralitate. O parte dintre politicieni, convinși că singura cale de a salva țara este să interzică site-urile pentru adulți, a transformat lupta împotriva pornografiei într-un spectacol de neuitat. Așa s-a născut ceea ce presa satirică numește pornografia de AUR, o combinație între ipocrizia declarativă, teatrul public și propaganda moralistă care se transmite live pe toate canalele.

George Simion, liderul care preferă mănăstirile și Athosul în locul Parlamentului, a devenit simbolul acestei industrii de aparențe. În același timp, Dihania Șoșoacă a zis că l-a surprins pe George în ipostaze intime cu șoferul său, iar Gigi Becali a făcut glume publice despre orientarea sexuală a liderului AiURiștilor, menționând propuneri indecente către Miki Neamțu. Toate acestea pentru a evidenția teatralitatea moralismului.

Pornografia de AUR nu implică sexualitatea în sine, ci expunerea constantă a virtuții ca instrument politic. Este o practică în care moralitatea devine spectacol, iar fiecare gest public al liderului este interpretat ca un act de puritate absolută.

Propunerea AUR și spectacolul restricțiilor

Totul a început cu inițiativa de a limita accesul la site-urile pentru adulți, sub pretextul protecției tineretului. În loc să abordeze problema educațional, partidul a propus formulare birocratice și notificări pentru fiecare click, transformând intimitatea într-un act public. Aceasta este esența pornografiei de AUR: disciplina morală nu se aplică doar în discursuri sau predici, ci în fiecare detaliu digital al vieții cetățenilor.

Astfel, pentru tinerii care vor să navigheze liber, a fost introdus un proces de „cerere morală”, un ritual birocratic care ar putea genera un absurd continuu. Dacă s-ar aplica, aici ar interveni satira: fiecare pagină de internet blamată de partid ar putea deveni un simbol al luptei pentru curățenie morală, iar liderii protagonisti ai unei drame performative. George Simion, prin mănăstirile vizitate, apare ca personificarea sfințeniei; Dihania Șoșoacă, cu isteria sa, subliniază contradicțiile; Culmea ironiei, Gigi Becali ține morală și vorbește despre ipocrizie.

Tineretul și educația morală performativă

Un alt aspect al pornografiei de AUR este „educația morală” a tineretului AiURist. Taberele de vară pentru discipoli, oficial sau informal, devin ocazii de demonstrare a virtuții. Participanții învață cum să respecte regulile impuse de lideri, cum să fie „curați” în fața opiniei publice și cum să transforme fiecare gest într-o afișare a purității, violând niște minore.

Ironia aici este evidentă: tinerii învață moralitatea ca pe un spectacol. GS se roagă în mănăstiri și Athos devine scena în care se construiește imaginea de lider pur, DȘ face gargară, iar GB face glume despre absurditatea întregului proces, creându-se astfel un perpetuum de ipocrizie.

Moralitatea ca produs de marketing politic

În pornografia de AUR, moralitatea este tratată ca un produs: are slogan, are imagine, are distribuție și se vinde publicului larg. „Curat ca țara”, „Fără păcat, cu virtuți”, „România pură”, toate acestea devin hashtag-uri, postări pe rețele și titluri de conferințe.

Această strategie de marketing moral funcționează pentru că publicul reacționează mai intens la indignare decât la sinceritate. Astfel, GS devine simbolul performanței, DȘ simbolul bovin, iar GB amplifică grotescul prin glume care expun absurditatea moralismului declarativ.

Cum se manifestă pornografia de AUR în viața publică

1. Discursuri publice și declarații – oricare propoziție despre familie, tradiție sau religie este promovată ca virtute absolută.

2. Evenimente și vizite – mănăstirile și Athosul devin locuri de expunere morală, nu spirituală. GS devine protagonistul, DȘ observatorul ironic, GB cronicarul umoristic.

3. Rețele sociale – postările cu icoane, cruci și mesaje moralizatoare generează spectacol, nu reflecție.

4. Legislație performativă – interdicțiile pe site-uri pentru adulți devin simbolul luptei cu păcatul, dar sunt mai mult un spectacol decât o măsură practică.

Publicul și receptivitatea

Publicul asistă la tot acest spectacol cu un amestec de admirație și confuzie. Fiecare decizie sau gest al liderilor AUR este interpretat ca un act moral, iar glumele de galerie ale lui GB și urletele Dihaniei Șoșoacă ajută la menținerea unui contrast comic.

Pornografia de AUR devine astfel un instrument de control moral și cultural: nu contează ce se face, ci cum se afișează și cum se percepe. GS se roagă în Athos, DȘ comentând, GB glumind, iar cetățeanul urmărește, critic sau amuzat, totul ca pe un reality-show imoral.

România și moralitatea performativă

Pornografia de AUR nu e despre sexualitate sau pornografie propriu-zisă, ci despre expunerea publică a moralității ca instrument politic. Este teatrul liderilor, unde GS joacă virtuțile în direct, DȘ oferă ironia critică, iar GB scoate în evidență absurditatea întregului sistem.

România devine astfel scena unui spectacol continuu de ipocrizie, în care virtutea se măsoară în decibeli, iar păcatul în like-uri. Cei care urmăresc politica partidului AUR asistă la o combinație de moralitate performativă, teatralitate religioasă și satiră naturală.

Pornografia de AUR rămâne astfel simbolul unei lumi în care moralitatea și politica sunt mai mult despre imagine, decât despre substanță, iar liderii și comentatorii lor devin actori ai unui show permanent, absurd și fascinant.

Evanghelia după Călin Georgescu (III)

Nicolae Coman
-
0
Evanghelia după Călin Georgescu (III)

România, centrul lumii și misiunea cosmică a neamului

Acesta este momentul de apoteoză cosmică al Evangheliei după Călin. Dacă în primele două episoade am descoperit apa gânditoare și războiul spiritual invizibil, acum pășim direct în zona intergalactică a revelației: România nu mai e doar o țară, ci centrul de comandă al Universului, iar Carpații devin antene prin care Dumnezeu captează semnalul 5D.

După ce am aflat că fiecare moleculă de apă poartă vibrații divine și că rugăciunea colectivă funcționează ca un antivirus spiritual, era firesc să urmeze nivelul următor de iluminare: convingerea că România nu e o țară – e sistemul nervos central al planetei.

Călin Georgescu ne explică, cu harul unui profet care a citit manualul de geografie direct în sanscrită:

„România este centrul energetic al planetei, iar Carpații sunt sursa acestei energii.”

Ei bine, da. Undeva între Bucegi și Rarău, planeta are o priză cosmică în care Dumnezeu bagă din când în când încărcătorul. Nu de alta, dar dacă se oprește curentul energetic la Sfinx, s-ar putea ca Andromeda să rămână fără semnal.

„România este locul unde Dumnezeu și-a pus degetul pe Pământ.”

Ce-i drept, asta explică multe: cutremurele, inundațiile și de ce Google Maps te pierde uneori prin Teleorman. Probabil degetul divin a apăsat prea tare.

„România este păstrătoarea unui secret cosmic pe care restul lumii l-a uitat.”

Desigur. Secretul constă, cel mai probabil, în combinația mistică dintre sarmale, doine și lipsa autostrăzilor – un triunghi sacru care protejează vibrația pură a neamului de orice influență occidentală.

„Românii sunt gardienii spiritualității europene.”

Corect. În timp ce restul continentului experimentează inteligența artificială, noi experimentăm inteligența ancestrală, calibrată la frecvența 7,83 Hz a „șuieratului Mioriței”.

„România este o poartă între dimensiuni, conectând lumea materială cu cea spirituală.”

Explicația perfectă pentru de ce, la fiecare schimbare de guvern, realitatea pare să se teleporteze într-un univers paralel în care logica nu mai funcționează.

„Neutralitatea României este un pact sacru cu Universul.”

Și așa se face că, deși suntem în NATO, trăim spiritual în afara oricărei alianțe, cu o sabie de lumină într-o mână și o diplomă de geopolitică ezoterică în cealaltă.

„Carpații sunt antenele care captează energia universală pentru întreaga umanitate.”

Absolut! Fiecare vârf de munte românesc funcționează ca un router divin. Din păcate, semnalul e slab, pentru că rețeaua e acoperită de corupție și defrișări.

„România este destinată să conducă omenirea către o eră a luminii.”

O afirmație frumoasă, mai ales seara, când se ia curentul și vedem câtă nevoie avem de acea lumină.

Morală cosmică: În această etapă a revelației călinesciene, România nu mai este doar „Grădina Maicii Domnului”. Ea devine centrul energetic al Universului, suflul lui Dumnezeu în format balcanic, un soi de Graal geografic pe care restul planetei îl ignoră din prostie.

Dar nu-i nimic — Călin știe. El simte vibrația Carpaților, comunică direct cu izvoarele, și probabil are un abonament preferențial la dimensiunea a cincea.

După ce am aflat că România este centrul energetic al planetei, că munții Carpați funcționează drept routere cosmice, iar românii sunt niște antene divine care prind vibrațiile universului fără cablu HDMI, e timpul să coborâm din înaltul cerului în praful drumului de țară.

Căci nu poți înțelege „misiunea cosmică a neamului” fără să te întorci la rădăcinile ei – adică la satul românesc, acel laborator sacru unde se frământă pâinea destinului universal și unde vaca, plugul și credința formează o trinitate mai solidă decât ONU.

Aici, între gardul din nuiele și prispa cu mușcate, pulsează — ni se spune — energia primordială a planetei. Țăranul român, acest „inginer metafizic al gliei”, nu doar că știe când vine ploaia, dar poate și recalibra axa Pământului cu o singură privire către răsărit.

În episodul următor, vom explora ,,Satul românesc și tradițiile strămoșești”, acolo unde fiecare coasă e o sabie a luminii, fiecare colac are sensuri cosmice, iar fiecare bunică e un oracol care ar putea, la o adică, să explice și teoria relativității — dacă Einstein s-ar fi născut la Săliște.

Proștii lor: Germania trage, România râde

MBM - KritiQ
-
0
Proștii lor: Germania trage, România râde

Proștii lor au făcut ca în Germania: schimb de focuri la exerciții, iar în România suveraniștii conspiraționiști ar fi făcut spectacol online

Proștii lor: Germania trage, România râde

  1. Hei, tu! Da, tu, cel care citești acest articol și crezi că știi ce înseamnă haos organizat. Ai auzit, probabil, că în Germania soldații au ieșit la un exercițiu militar și s-au trezit cu poliția în față. Un schimb de focuri scurt, un militar rănit, câteva priviri înlemnite și niște declarații oficiale care te fac să râzi și să plângi în același timp: „comunicare deficitară”.

În timp ce tu citești asta și te întrebi cum de proștii lor au reușit să tragă unul în altul fără să provoace un război mondial, hai să ne imaginăm ce ar fi însemnat asta în România ta dragă, plină de suveraniști conspiraționiști, comentatori de Facebook și brățări anti-glonț fabricate manual.

Germania și „proștii lor” – lecția pe care nu o primești la știri

Vezi tu, în Germania, exercițiul „Marshal Power” simulează lupte în spatele liniilor frontului. Soldați care se târăsc prin iarbă, arme cu muniție de manevră, polițiști alertați și cetățeni curioși. Și apoi vine momentul clasic: cineva sună la 112 și spune: „Sunt oameni înarmați în oraș!” Poliția, desigur, nu fusese informată, și deschide focul. Soldații ripostează cu muniție de jucărie, iar tu te gândești: „Wow, proștii lor chiar au trăit acest moment.”

Acum imaginează-ți România. În loc de „deficiență de comunicare”, am fi avut un scenariu complet diferit: o avalanșă de teorii conspiraționiste, meme-uri cu glonțul care zboară și reacții de tip „proștii lor, dar la noi nu se poate întâmpla așa ceva… sau poate da, dar nu spune nimănui”.

România – țara unde „proștii lor” devin proștii noștri

Știi tu cum e la noi: orice mic incident se transformă într-un festival de isterie publică. Dacă ar fi avut loc un schimb de focuri similar în București, Cluj sau Iași, tu ai fi citit imediat pe grupul de WhatsApp de la bloc că „Armata germană a venit să ne testeze reacția la atacul extraterestru”. Suveraniștii conspiraționiști ar fi început să facă livestream-uri cu brățări anti-glonț, în timp ce influencerii ar fi vândut kituri de supraviețuire cu titlul „Cum să supraviețuiești unui exercițiu militar german”.

Tu, cititorule, ai fi văzut că totul se transformă rapid într-o telenovelă grotescă: polițiștii ar fi blocat orașul, primarii ar fi dat declarații contradictorii, preoții ar fi făcut slujbe speciale pentru protecția militarilor, iar CNA-ul ar fi sancționat toate televiziunile pentru că „nu au explicat corect diferența dintre muniția reală și cea de manevră”.

Și da, proștii lor ar fi fost peste tot. În comentarii, pe TikTok, pe grupuri de Facebook, iar tu ai fi citit cum oamenii se certau despre cine e vinovat, cum se fură bugetul armatei și de ce NATO nu ne iubește. „Dacă era la noi, domnule, era război civil în trei zile,” ai fi citit tu, cu zâmbet amar, în timp ce suveraniștii conspiraționiști ar fi cerut imediat ridicarea armatei germane de pe teritoriul României.

Comunicarea armatei: Germania vs România

Acum hai să comparăm puțin modul în care Germania și România gestionează astfel de incidente. În Germania, un comunicat scurt, clar: „deficiență de comunicare.” Tu, cititorule, ai putea să te gândești că e simplu, concis, eficient.

În România, însă, comunicarea ar fi un haos absolut. Ai avea miniștri care se contrazic în conferințe de presă, purtători de cuvânt care dau declarații contradictorii pe Facebook, iar tu, cititorule, ai fi bombardat cu „informații” pe toate canalele media:

„Soldați români în fața unui atac inexistent!”

„Proștii lor nu înțeleg cultura românească!”

„Brățări anti-glonț vândute ilegal pe TikTok!”

Proștii lor germani au menținut controlul situației. Proștii noștri ar fi transformat totul într-un reality show național, cu rating maxim și comentarii virale.

Ce ar fi urmat în România

Imaginează-ți scenariul: un militar rănit. Tu te uiți la știri și vezi că toate partidele politice fac declarații în același timp:

  • PSD: „Armata germană a devenit periculoasă pentru securitatea națională.”

  • PNL: „Proștii lor nu sunt ca ai noștri, dar trebuie să fim vigilenți.”

  • AUR: organizând proteste împotriva „invaziei germane.”

Suveraniștii conspiraționiști postează clipuri cu titlul: „Cum ne testează Germania răbdarea și glonțul.”

Tu, cititorule, ai fi prins între râs și plâns. Ai fi văzut meme-uri cu soldați români care încearcă să riposteze cu apă și biscuiți, totul în timp ce influencerii vând brățări anti-glonț și kituri de supraviețuire.

Mass-media și proștii lor românești

Acum, tu, cititorule, imaginează-ți că deschizi televizorul sau laptopul. Știri breaking news:

  • „București, schimb de focuri între poliție și soldați germani”

  • „Proștii lor au venit să ne testeze reacția”

  • „Suveraniști conspiraționiști cer închiderea granițelor”

Ai fi văzut experți de toate felurile:

  • Unul explică diferența dintre muniția reală și cea de manevră.

  • Altul spune că „proștii lor nu înțeleg cultura românească.”

Tu, cititorule, ai fi pierdut firul logic într-un ocean de opinii contradictorii. Proștii lor germani au controlat situația. Proștii noștri ar fi transformat totul într-un carnaval penibil.

Scenarii absurde în România – tu ai supraviețui?

Imaginează-ți, cititorule, că exercițiul „Marshal Power” s-ar fi desfășurat la București. Tu, în drum spre magazin să cumperi pâine, te-ai fi trezit blocat între soldați care trag cu muniție de manevră și polițiști care trag cu muniție reală.

Proștii lor germani ar fi râs probabil de confuzia ta. Dar aici, în România, proștii noștri ar fi transformat totul într-o dramă națională:

  • Vecinii filmează.

  • Suveraniștii conspiraționiști fac livestream-uri cu brățări anti-glonț.

  • Influencerii vând kituri de supraviețuire cu titlul: „Cum să supraviețuiești unui exercițiu militar german.”

Tu, cititorule, ai fi pierdut controlul, privind cum soldații români încearcă să riposteze cu apă și biscuiți.

Suveraniștii conspiraționiști și teatrul lor online

Ai fi văzut postări gen:

  • „Proștii lor germani vin să ne testeze libertatea”

  • „Exercițiu militar sau invazie mascată?”

  • „Drona asta e de fapt un dispozitiv de control mental!”

Tu, cititorule, ai fi citit și râs amar, știind că totul e exagerat, dar ai fi uimit de imaginația lor.

  • Pe grupurile de Facebook, oamenii dau sfaturi absurde:

  • „Puneți găleți de apă în ferestre ca să opriți gloanțele.”

  • „Încălziți nucile în cuptor pentru a le transforma în grenade anti-germani.”

Proștii lor germani nu ar fi făcut niciodată așa ceva. Proștii noștri ar fi transformat exercițiul militar într-un joc video live cu efecte speciale reale.

Paralele între haosul german și cel românesc

În Germania, poliția a deschis focul, soldații au ripostat cu muniție de manevră, un militar a fost rănit. Totul a fost gestionat rapid, eficient.

În România, scenariul ar fi fost:

  • Poliția trage.

  • Soldații ripostează cu ce găsesc prin magazii.

  • Vecinii filmează.

  • Suveraniștii conspiraționiști postează teorii.

  • Influencerii vând brățări anti-glonț și kituri de supraviețuire.

Tu, cititorule, privești haosul și te întrebi dacă mai există logică în lume.

Proștii lor germani au avut un incident minor. Proștii noștri ar fi creat o epopee absurdă, cu revolte virtuale, meme-uri virale și campanii de panică colectivă.

Cifre și absurdități

În Germania, un militar rănit și nimic altceva. În România, același incident ar fi adus:

  • 17 declarații contradictorii ale partidelor politice

  • 42 de livestream-uri cu suveraniști conspiraționiști

  • 12 proteste online

  • Mii de comentarii pe Facebook, Instagram și TikTok

  • Vânzări record de brățări anti-glonț și drone DIY

  • Și, probabil, un mic scandal internațional: „România se sperie singură de germani”

Tu, cititorule, ai fi urmărit totul și ai fi râs amar.

Lecția tragicomică pentru tine

Tu, cititorule, ai învățat azi că Germania are „proștii lor” care fac lucruri serioase și controlează situația. România are „proștii noștri” care fac din orice incident o catastrofă mediatică și online.

Proștii lor germani au continuat exercițiul, au gestionat incidentul și au mers mai departe. Proștii noștri ar fi creat haos, conspirații și un festival de ironie online. Tu, cititorule, ești martorul acestui absurd global, prins între râs și plâns.

1...131415...62Pagina 14 din 62

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID