luni, octombrie 27, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 14

Și dacă mă-ta te înghițea

Japie Mihai
-
0
Și dacă mă-ta te înghițea

Dacă mă-ta te înghițea – pamflet despre suveranistul de carton, patriotismul de internet și epopeea prostiei naționale

Introducere

Și dacă mă-ta te înghițea… probabil astăzi eram scutiți de o grămadă de aberații pe internet. Nu trebuia să-ți suportăm discursurile de grădiniță, trase parcă din caietele de desen ale unui copil de cinci ani. Dar uite că ești aici, cu gura mare, și trebuie să ne prefacem că te luăm în serios.

Suveranistul de carton

Da, e vorba despre tine: suveranistul ideal. Patriotul de manual, dar care habar n-are unde e Clujul pe hartă. Patriotul care violează gramatica limbii române cu fiecare propoziție, care crede că apa conține informații și că vaccinurile adăpostesc nanoboți.

Ești atât de naționalist încât, în fiecare vară, fugi în Turcia, la „all inclusive”. Și acolo, printre cocktailuri diluate și șezlonguri îngrămădite, te umfli în pene că România e țara ta. Prin anii ’90 și mă-ta mergea acolo, tot la „all”, foarte incluzivă și ea. Poate chiar te-a conceput pe-acolo. Nu ți-ai pus niciodată întrebarea de ce tac-tu e blond cu ochi albaștri, iar tu ești brunet cu ochii negri?

Bărbatul ideal

Ca bărbat, ești un model: nu-ți mai vezi viermișorul din chiloți de peste 15 ani, ascuns sub burta imensă. Părul ți-a dispărut, fugind, probabil, de duhoarea ideilor din cap. Ultima vulvă pe care ai văzut-o nu a fost în realitate, ci pe YouPorn, pe timpul pandemiei. Și de fiecare dată când apare „doamna Anca” la televizor, salivezi ca la vederea unei plăcinte cu mere, în timp ce te scarpini la scrot (unde, pentru tine, se află centrul gândirii).

Femeia de serviciu a patriotismului

Ca femeie, probabil ești măritată cu specimenul de mai sus. Pentru tine sexul se face cu lumina stinsă, cu chiloții pe tine și o dată la trei ani, ca să mai apară un plod pentru alocație. Te lauzi că ai „studiat” medicină, științe politice și filosofie — toate în timp ce îi spălai izmenele la mașina de spălat. Un sfat: mai bine înghiți și tu, că îți dăm noi banii de alocație. Doar să nu te înmulțești.

Cultura ta e o gaură neagră

Singura carte pe care ai pus mâna vreodată a fost Abecedarul, dar și acolo ai sărit câteva pagini. Asta explică și lacunele tale gramaticale, pe care le servești cu o încredere demnă de un premiu Nobel pentru prostie.

Epopeea mă-tii

Și totuși, să revenim la rădăcini. Dacă mă-ta făcea un sex oral cu finalizare, noi eram scutiți de prezența ta. Nu e vina ei — venită din comunism, credea că există o singură poziție și o singură cale spre plăcere. Poate că și-a oferit trupul pentru o butelie de gaz în plus, poate că s-a lăsat pipăită la coadă la carne. Pentru ea, era romantic să facă dragoste la lumina lumânărilor, când se oprea curentul la ora 22:00.

Dar, sincer, pentru noi ceilalți, era mai bine dacă mă-ta te înghițea!

Președintele și Premierul, uniți pentru România

Pascaru Alexandru M
-
0
Președintele și Premierul, uniți pentru România

Președintele și premierul, Nicușor Dan și Ilie Bolojan, uniți pentru reforme: mesaj ferm de susținere și continuare a modernizării României

Planul PSD s-a prăbușit!

Oricât de tare și-ar fi dorit unii să alimenteze zvonul otrăvit conform căruia Președintele României, Nicușor Dan, ar fi întors spatele Premierului Ilie Bolojan, realitatea a venit astăzi peste ei ca un pumn de fier. Președintele și Premierul sunt uniți, în ciuda detractorilor lor.

După ședința oficială de la Cotroceni, castelul lor de iluzii și manipulări s-a prăbușit spectaculos, lăsându-i goi în fața opiniei publice, fără nicio scuză și fără niciun argument credibil.

De ce?

Pentru că, potrivit relatărilor din interior, Președintele a transmis clar și răspicat un mesaj imposibil de interpretat în cheie ambiguă: reformele începute de Guvernul condus de Ilie Bolojan trebuie continuate fără ezitare. Mai mult, Nicușor Dan ar fi subliniat că oprirea acestui proces ar însemna o lovitură gravă pentru România, un regres de neiertat într-un moment în care țara începe să respire după ani de crize provocate nu de popor, ci de iresponsabilitatea clasei politice care a dominat înainte.


Nu doar că șeful statului l-a încurajat pe premier să meargă mai departe, dar i-a cerut să nu se lase influențat nici măcar de eventualele decizii nefavorabile care ar putea veni din partea CCR.

A renunța acum, ar însemna a dezamăgi milioanele de români care au suportat greul pentru a oferi generațiilor viitoare o șansă reală la un stat funcțional, curat și demn. Iar aceasta, oricum am numi-o, nu este altceva decât o susținere deplină, oficială și morală.

,,Românii au făcut sacrificii în ultimii ani, traversând crize pe care nu ei le-au provocat. Înțeleg nemulțumirile legitime ale celor care au fost nevoiți, din nou, să fie solidari. Însă astăzi, datele arată o îmbunătățire a situației bugetare și suntem într-un proces clar de stabilizare”. Aceste cuvinte din comunicatul Administrației Prezidențiale nu sunt simple fraze, ele reprezintă recunoașterea faptului că sacrificiile românilor nu au fost în zadar și că direcția în care merge țara este una corectă.


Să ne amintim, așadar, cine a alimentat această mașinărie dezinformatoare. PSD și sateliții săi au încercat, prin toate canalele posibile, să vândă publicului o minciună grosolană: că Bolojan ar fi rămas singur, izolat, lipsit de sprijin.

Ei bine, ,,ghinion”, domnilor!

Adevărul a ieșit la lumină, iar adevărul are o greutate pe care nicio propagandă nu o poate acoperi.

Faptele vorbesc mai tare decât orice zvon. Iar faptele sunt simple: România are în fruntea sa doi oameni politici care au ales să pună interesul național mai presus de calculele meschine de partid.

În fotografia de la Cotroceni, îi vedem pe Nicușor Dan și pe Ilie Bolojan, Președintele și Premierul, nu doar ca pe niște lideri instituționali, ci ca pe doi oameni uniți de o viziune comună – aceea de a scoate România din mlaștina corupției, a incompetenței și a populismului care au sufocat-o prea mult timp.

Este un semnal puternic către toți cei care încă mai cred că pot sabota din umbră eforturile de reconstrucție, mesaj pe care-l transmit Președintele și Premierul: România nu mai este terenul vostru de joacă! Când Președintele și Premierul merg pe aceeași direcție, cu aceleași obiective, cu aceeași fermitate, nu există loc pentru piedici venite din partea celor care s-au obișnuit să prospere din haos și să trăiască pe spinarea poporului.


În același timp, acest moment ar trebui să fie și un semnal de mobilizare pentru toți cetățenii onești ai acestei țări. Nu este suficient ca Președintele și Premierul, Dan și Bolojan, să ducă singuri această bătălie. Este nevoie de o susținere constantă, de o presiune civică, de o voce publică fermă care să spună clar: nu vrem să ne întoarcem în trecut, nu vrem să repetăm greșelile care au adus România în pragul colapsului.

Cei care sperau într-o ruptură între Președintele și Premierul României, cei care își frecau palmele în așteptarea unei căderi spectaculoase, au rămas acum fără muniție. Și, mai grav pentru ei, au rămas în fața unui popor care a început să distingă minciuna de adevăr, manipularea de responsabilitate, zgomotul mediatic de faptele concrete.

România are, în sfârșit, șansa de a merge ,,până la capăt”. Iar acest ,,până la capăt” nu este doar un slogan, ci o promisiune solemnă că lupta pentru modernizare, pentru curățenie în administrație și pentru respect față de cetățean nu va fi abandonată pe jumătate.

Priviți la acești doi oameni, Președintele și Premierul, două funcții cheie, o singură direcție. Este imaginea unei Românii care refuză să mai fie victima jocurilor murdare și care alege, cu luciditate și fermitate, drumul greu dar drept.

Până la capăt, domnilor!

Până la capăt, pentru România și pentru viitorul ei! 

Sărăcia și prostia conduc România

MBM - KritiQ
-
0
Sărăcia și prostia conduc România

Cum sărăcia și prostia devin combustibilul perfect pentru clanurile politice care se hrănesc cu viitorul nostru

Sărăcia și prostia sunt ca doi frați siamezi născuți din incestul dintre statul român și clasa politică: inseparabili, urâți și ținuți artificial în viață pe spinarea noastră. România este astăzi într-o competiție cosmică pentru premiul Nobel la capitolul „Cum să-ți distrugi poporul cu zâmbetul pe buze și ștampila pe buletinul de vot”. Și ghici ce? Suntem lideri detașați. Da, noi, poporul care a inventat coada la pașapoarte și scuza „merge și așa”.

Guvernele s-au schimbat ca lenjeria intimă într-un cămin studențesc, rar și numai când situația devine insuportabilă. Ba PDSR, ba PNL, ba PSD, ba PDL, ba USR, ba cine mai apare pe taraba politică. Dar, indiferent de sigla politică, combinația mortală rămâne aceeași: sărăcia și prostia. Căci fără ele, cum ar mai putea să prospere aceste clanuri politice care ne vând viitorul la kilogram și-l exportă pe la offshore-urile din Panama?

Sărăcia și prostia ca strategie de guvernare

Hai să fim serioși! Crede cineva că incompetența clasei politice este accidentală? Nu! Sărăcia și prostia sunt menținute intenționat. Sunt politică de stat, politică de partid, politică de clan. Când ești sărac și prost, nu-ți mai pasă de nimic în afară de supraviețuire: să ai o ciorbă pe masă, să-ți plătești întreținerea și să-ți iei un televizor în rate, pe care să-l ții pornit la Antena 3 sau România TV, ca să afli pe cine trebuie să urăști săptămâna asta.

Dar, hai să ne înțelegem: prostia nu e doar lipsă de carte. Prostia e atunci când vezi că-ți fură portofelul din buzunar, dar te bucuri că ți-a dat un autograf pe șapcă. Prostia e când votezi aceiași oameni care te-au scuipat în gură și apoi te miri că miroși a scuipat. Prostia e atunci când crezi că „ăștia noi” vor face ceva diferit, când de fapt au absolvit aceeași școală a hoției cu diploma înrămată pe pereții Parlamentului.

Clanurile politice – mafioți în costum de firmă

În România, politica nu e despre ideologii. Dreapta, stânga, centru? Glume proaste. Toți sunt membri în aceeași bandă, dar se prefac că se bat între ei, exact ca niște actori prost plătiți dintr-o telenovelă turcească. Unii poartă costum Hugo Boss, alții sacou chinezesc de la Dragonul Roșu, dar toți au aceeași misiune: să mulgă vaca numită România, până nu mai rămâne din ea decât pielea și oasele.

Clanurile astea se sucesc la putere cu o eleganță demnă de o casă de toleranță. Când ești în opoziție, plângi de grija poporului, bați cu pumnul în masă și promiți lapte și miere. Când ajungi la putere, îți umpli buzunarele cu lapte praf contrafăcut și miere stricată. Și totul pe spinarea celor condamnați la sărăcie și prostie.

Sărăcia și prostia în educație

De ce să investim în școli, biblioteci și profesori bine plătiți, când putem să investim în borduri schimbate la doi ani și festivaluri de mici cu bere la halbă? Educația produce oameni liberi, iar oamenii liberi pun întrebări incomode. Nu, domnule! În România, scopul sistemului de învățământ nu e să te învețe să gândești, ci să înveți pe de rost comentariile la „Baltagul” și să le uiți a doua zi. Așa se asigură perpetuarea sărăciei și prostiei.

În loc de laboratoare moderne, avem WC-uri în curte. În loc de profesori respectați, avem dascăli care fac grevă pentru 200 de lei în plus la salariu, ca să-și cumpere cartofi mai ieftini. Și atunci să nu ne mirăm că 30% dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Dar sărăcia și prostia sunt perfecte pentru politicieni: mai puțină educație înseamnă mai multe voturi vândute pe o găleată, un litru de ulei și promisiunea unei pensii mai mari „după alegeri”.

Sărăcia și prostia în spitale

În spitalele noastre, șpaga e mai importantă decât diagnosticul. Vrei să te operezi? Scoate banul. Vrei să ai parte de respect? Adu un pachet de cafea. Vrei să nu mori pe masa de operație? Adu o sticlă de whisky la anestezist. Sistemul de sănătate românesc e construit pe aceeași fundație de sărăcie și prostie. Doctorii buni pleacă în străinătate, iar cei rămași fac business din halatul alb.

Și ce face statul? Bagă bani în „proiecte strategice”. Traducere: în buzunarele șefilor de clan politic. În loc de spitale regionale, avem biserici la fiecare colț de stradă. În loc de echipamente medicale, avem licitații trucate. În loc de sănătate, avem pomeni electorale.

Sărăcia și prostia în infrastructură

Autostrăzi? Glume! Noi avem cea mai scumpă groapă asfaltată din Europa. Avem șantiere care durează mai mult decât construcția piramidelor egiptene. Și, la final, tot ne prăbușim cu mașina într-o groapă mai adâncă decât deficitul bugetar.

Sărăcia și prostia nu doar că întrețin drumurile proaste, dar și mentalitatea: „Lasă, bă, că ajungem și pe câmp dacă ocolim un pic!”. Politicienii au descoperit că nu e nevoie să construiască nimic. Ajunge să inaugurezi aceeași bucată de drum de trei ori, cu panglică și discurs patriotic. Aplauze! Poporul se uită la televizor și plânge de emoție, de parcă ar fi câștigat Cupa Mondială la fotbal, nu dreptul de a circula pe un drum de 5 kilometri.

Mass-media: fabrică de prostie

Cum altfel să întreții prostia decât prin televiziuni plătite de clanuri politice? În România, știrile nu se dau, se vând. Ziariștii nu sunt câini de pază ai democrației, sunt câini de companie ai mafioților politici. Ai bani, apare povestea ta. N-ai bani, nu exiști.

Talk-show-urile politice sunt concursuri de cine minte mai frumos. Moderatorii mimează indignarea, iar invitații își fac numărul, ca niște clovni care se dau experți. Și uite așa, sărăcia și prostia se propagă, se viralizează, devin identitate națională.

Istoria recentă: de la Iliescu la prezent

Am avut 35 de ani de democrație originală, made in România. De la Ion Iliescu, care ne-a învățat să fim săraci, proști și recunoscători, până la actualii „lideri”, care ne vând ca forță de muncă ieftină la multinaționale. Sărăcia și prostia nu doar că n-au dispărut, dar au devenit program electoral.

În anii ‘90, eram săraci și proști, dar aveam speranță. Credeam că intrarea în NATO și UE o să facă să ne curgă lapte și miere pe străzi. Azi avem autostrăzi de hârtie, spitale de carton și școli care se prăbușesc peste elevi. Dar ce contează? Avem mall-uri, avem carduri de credit și avem Black Fraierday. Asta e prosperitatea promisă. Ironia face că nici Black Fraierday nu mai e Black, ci doar „șapte zile cu reduceri fictive”.

Comparații cu alte state

Slovenia are 1,8% populație în deprivare materială severă. România are peste 17%. Dar noi avem talent la gimnastică și cântece populare. De ce să construim spitale, când putem să trimitem fete să ia medalii și apoi să le abandonăm în mizerie? De ce să facem educație, când putem să exportăm chelneri și șoferi de TIR în Germania?

Ungaria, cu toate derapajele ei politice, are infrastructură mai bună. Polonia are industrie. Cehia are turism și salarii mai mari. Noi avem… sărăcia și prostia. Și un brand de țară cu frunzuliță verde, care a costat milioane. Asta e diferența.

Sărăcia și prostia în viața de zi cu zi

În sat, sărăcia și prostia sunt evidente: case dărăpănate, bătrâni care așteaptă pensia ca pe Moș Crăciun și copii care pleacă în Italia să culeagă căpșuni. În oraș, sărăcia și prostia sunt mai subtile: rate la bănci, joburi prost plătite și credința că „așa e peste tot”.

Românul sărac și prost se mândrește că are smartphone de ultimă generație, dar nu are bani de întreținere. Stă la bloc, dar aprinde lumânarea când pică liftul. Merge cu Dacia obosită, dar postează pe Facebook că trăiește ca un boier. Sărăcia și prostia au devenit status social.

Diaspora: exportul de sărăcie și prostie

Am trimis milioane de români la muncă afară. O parte au reușit, alții au dus cu ei același bagaj de sărăcie și prostie. Și acum avem sate întregi populate de copii crescuți de bunici, cu părinți pe WhatsApp. În timp ce politicienii se bat cu pumnii în piept că diaspora e „mândria României”, adevărul e că diaspora e dovada eșecului statului.

Căci dacă aici era bine, cine mai pleca? Dacă aici aveam educație și spitale, cine mai spăla WC-uri în Spania? Dar pentru clanurile politice, diaspora e aur: trimit bani acasă, iar banii intră în economie. Perfect! Exportăm sărăcie și prostie, importăm valută.

Religia: sponsorul sărăciei și prostiei

Să nu uităm și de marele partener al statului: Biserica. În loc să fie far de lumină, a devenit farfuria de ciorbă din care se hrănesc popii și politicienii. Sărăcia și prostia sunt întreținute cu promisiuni de viață veșnică, dacă pui 5 lei la cutia milei și votezi cu cine spune părintele. Și, culmea ironiei, biserica a ajuns cel mai mare investitor în imobiliare, terenuri și business-uri. Asta în timp ce credincioșii numără bănuții pentru a-și plăti lumânările.

De ce votăm șarlatani?

Simplu: pentru că sărăcia și prostia sunt politică de stat. Un om educat și prosper e greu de cumpărat. Un om sărac și prost e ieftin și ascultător. Sistemul de învățământ a fost distrus metodic, tocmai pentru ca noi să rămânem săraci și proști. Și, fiind săraci și proști, continuăm să votăm șarlatani, sperând că următorul hoț va fura „mai cu bun-simț” decât precedentul.

Și uite așa, România devine o țară unde viitorul e mereu amanetat, prezentul e mereu jefuit, iar trecutul e mereu falsificat. Sărăcia și prostia conduc România, iar noi suntem spectatorii care plătesc biletul la propriul faliment.

Deci…

Nu e de mirare că românii votează șarlatani. Din moment ce educația a fost distrusă cu bună știință, sărăcia și prostia sunt moștenirea națională. Și, până nu rupem acest cerc vicios, vom continua să fim conduși de aceeași mafie politică, care ne vinde iluzii la kilogram și ne cumpără viitorul pe doi lei și-o găleată electorală.

GREȚOS

Cucu Constantin
-
0
GREȚOS

Cultul personalității la Trump și beatificarea lui Charlie Kirk – spectacol politic între milă și propagandă

Momente de o grețoșenie ieșită din comun deunăzi, când, la festivitățile oficiale de beatificare a domnului Charlie Kirk (o persoană care dintr-un toxic cu discurs magaiot dezgustător a devenit, prin impușcare, un sfânt al dezbaterilor pline de tâlc). Văduva marelui dispărut a jucat la perfecțiune rolul de femeie ostentativ-milostivă, dar totuși slabă, cum se cade să fie muierea suveranistă care își știe rolul în societate, având nevoie doar de sprijinul pe care pieptul atrofiat, dar atât de vânos ideologic al domnului Trump îl poate oferi doamnelor (și din câte am auzit și domnișoarelor minore mai nurlii).

Într-un mediu de prohod politic desăvârșit, puțind a regie și a cultului personalității femeia l-a iertat pasămite, din vârful buzelor, pe presupusul ucigaș, cât sa îi fie aplaudat simțul creștinesc, după care, devastată de sentimentele ei pure și suveraniste și-a plecat fruntea pe boșorog, transmițând lumii largi că doar un titan carotenic ca acesta poate face ceva semnificativ în lumea asta, atât de binecuvântată cu arme.

Totuși, din ce a spus Trump ulterior, nu pare a fi fost o reuniune despre milă. Mila s-a abătut doar asupra trăgătorului, om din popor, nu însă și asupra liberalilor și woke-iștilor care sunt adevărații vinovați a aproape orice de pe pământ.

Pe ăștia nici măcar văduva cu ochii pișati de plâns nu i-a mai iertat.

Slavă Domnului că moartea lui Kirk nu a fost despre Kirk, cât despre politică și manifest politic de calitate.

Ce s-ar fi zbătut ăla printre râme, dacă ar fi auzit că o dădea și Trump pe iertare și pe milă.

Interesant de a regăsi în leagănul democrației, bla, bla, bla, atâtea elemente comune cu epoca de aur, cultul personalității, iubitul conducător, din astea…

Agresiuni

Cucu Constantin
-
0
Agresiuni

Dublu standard în geopolitică: drona rusească sperie Europa, dar bombele „aliaţilor” nu stârnesc aceeași indignare

Când și când, câte o dronă rusească mai survolează, într-o încălcare a suveranității de neadmis, teritoriul legendar al patriei noastre, al celei poloneze sau al vreunei țări baltice.

Asta crează o fornăiala media infernală și o hârâială complet spontană și nepropagandistică la nivel de experți, care cu toții înfierează genul acesta de superagresiune și conchide că doar tranzacționând austeritatea pe armament de toate tipurile, luat de la americani, putem să facem față cu curulețul virgin la această tevatură.

În răstimp, la nu prea mare distanță de noi, un premier poate mai putinist decât Putin într-o zi plină de putinism, trimite avioane, drone sau rachete în ce țară vrea poolișoara lui cea circumcisă: Iran, Qatar, Liban, Yemen, asta în zilele în care nu își bate zdravăn nevasta prin fâșia Gaza.

Niciun specialist în niciun studio nu ne explică despre aceste împrejurări, probabil pentru că datul cu bombe ale binelui in ciuhabi, nu este la fel de grav și tulburător cum este, să fim cinstiți, vreo dronă scăpată de vreun muscal beat peste Dunăre.

Că doar nu om trăi o realitate în care există un dublu standard în ceea ce privește semnificația unor termeni ca agresiune, putinism sau genocid…

Rechizitoriul lui Călin și comedia națională a prostiei

MBM - KritiQ
-
0
Rechizitoriul lui Călin și comedia națională a prostiei

Rechizitoriul lui Călin arată nu doar delirul unui personaj, ci și falimentul unui stat incapabil să-și țină sub control proprii clovni

Rechizitoriul lui Călin, primul act de stand-up politic pe scena penală

Într-o țară unde până și tragediile se termină cu glume proaste, a apărut, inevitabil, și Rechizitoriul lui Călin. Nu e doar un document judiciar, e un one-man show, un stand-up cu dosar penal, o farsă pusă în scenă de un om care crede că, dacă pronunță cuvântul „patriot” de destule ori, primește la final nu doar aplauze, ci și cheile de la Cotroceni.

Și cum altfel? România are tradiție: când nu știm să construim drumuri, construim mituri. Când nu știm să prindem infractori, inventăm eroi de carton. Iar acum, cu Rechizitoriul lui Călin, avem și un clovn penal oficializat.

O țară unde prostia are drept de vot și pașaport diplomatic

Rechizitoriul lui Călin nu este doar al lui. E al nostru, al tuturor. E radiografia unei țări unde prostia nu mai e o rușine, ci o meserie de stat. Unde „susținătorii” nu citesc, dar au opinii; nu gândesc, dar votează; nu pricep, dar se simt „iluminați”.

În spatele lui Georgescu nu e un partid, ci un cor întreg de oameni convinși că dacă tușesc în coridorul Parlamentului, se cutremură NATO. Pentru fiecare paragraf din rechizitoriu există câte un like pe Facebook, câte o teorie despre „statul paralel” și câte un share la un video filmat în bucătărie, cu voce tremurată, despre „adevărul ascuns”.

Statul român – bodyguardul beat care doarme în fața clubului

Să nu ne mințim: Rechizitoriul lui Călin nu ar fi fost posibil fără statul român. Instituțiile care trebuiau să ne apere de „demenți cu petarde și trei capse” au fost ocupate cu lucruri mai importante: licitații de mașini scumpe, cafele lungi și comunicate despre cum „statul e vigilent”.

Vigilent, da, dar cu ochii închiși și mâna pe șpagă. Între timp, în spatele lor, un grup de trepăduși își făceau planul de a pune mâna pe putere. Și culmea: aproape că le-a ieșit. Asta spune mai mult despre noi ca țară, decât despre ei ca infractori. Dacă un grup de indivizi cu două petarde și o pungă de semințe poate destabiliza un stat, atunci statul e, de fapt, o glumă proastă spusă prea serios.

Fanii lui Georgescu: între orgoliu și halucinație

Să ne uităm și la susținătorii lui Călin Georgescu, acești apostoli ai absurdului. Pentru ei, Rechizitoriul lui Călin e ca un certificat de martir: dacă omul e acuzat, înseamnă că e și mai curat. Dacă are dosar, e clar că „sistemul” se teme.

Logica lor e simplă: dacă te fură statul, ești hoț; dacă furi tu statul, ești erou. Dacă ai planuri cretine, ești vizionar. Dacă ești prins, e conspirație. Și uite așa, cu fiecare like și share, prostia devine o religie națională, iar Georgescu e sfântul protector al delirului colectiv.

România – teren fertil pentru conspirații, buruieni și gropi în asfalt

Rechizitoriul lui Călin e și un studiu sociologic: cum ajunge o țară întreagă să creadă în povești de carton. O țară unde oamenii nu au încredere în Revoluție pentru că „prea a fost românească, prea simplă, trebuie să fi fost un complot mondial”, dar cred că doi indivizi cu capse de jucărie ar fi putut răsturna NATO și UE la un loc.

În România, conspirațiile cresc mai repede decât buruienile pe marginea drumului. Iar drumurile… știm cum sunt. Când nu mai ai spitale, îți faci tratament cu povești. Când nu mai ai justiție, îți inventezi dușmani secreți. Când nu mai ai lideri, îți votezi bufoni.

Statul: maestru al eșecurilor în serie

Să fim clari: Rechizitoriul lui Călin e și rechizitoriul statului român. A unui stat care nu și-a făcut treaba, care a lăsat „grupuri de trepănați” să se organizeze nestingherite. A unui stat care e mereu puternic când e vorba de amărâți, dar paralizat când vine vorba de pericole reale.

Aici e ironia maximă: procurorii fac acum dosare, instanțele le judecă, dar toată lumea știe că finalul poate fi oricare. Dacă pică, e dezastru; dacă se confirmă, e minune. Or, o justiție care funcționează doar pe bază de minuni e deja o catedrală a absurdului.

Nicușor – mână moartă, semnătura vie

În tot acest tablou grotesc, avem și „liderii” noștri, figuri de carton, printre care Nicușor strălucește prin absență. „Mână moartă” e definiția lui: un om care ocupă o funcție pentru care nu era pregătit și care se dovedește perfect adaptat să fie figurantul principal într-un teatru al restaurației.

Cât timp Georgescu își scria manifestele și-și strângea adepții, Nicușor era ocupat să se spele pe mâini de responsabilitate. Dacă mai prinde două mandate, îl vom putea trece în manualele de istorie drept „cel mai eficient paznic la poarta prostiei”.

O țară plină de proști isterici, dar cu orgoliu nemăsurat

Știți ce e cel mai amar? Rechizitoriul lui Călin arată că România e plină de proști isterici. Nu e o noutate, dar acum e oficializat în dosar. Ne place să credem că suntem victime ale comploturilor, că suntem „speciali”, că cineva acolo sus ne vrea răul.

Realitatea e banală: ne facem singuri răul, prin indiferență, prin prostie, prin tolerarea unor clovni care se dau lideri. Și apoi ne mirăm că doi-trei indivizi ajung aproape să pună mâna pe putere.

Concluzia amară, dar comică

La final, Rechizitoriul lui Călin e ca o oglindă. Nu-l arată doar pe el și gașca lui de nefericiți, ci pe noi toți: statul care a dormit, instituțiile care au fost complice prin nepăsare, societatea care a preferat glumele și conspirațiile în locul lucidității.

Călin Georgescu și susținătorii lui nu au apărut din neant. Sunt produsul perfect al unei țări care se minte singură de 35 de ani, care face mișto de procurori și râde de orice formă de ordine, dar care se teme de propria prostie.

Așadar, Rechizitoriul lui Călin nu e doar un act juridic, ci un certificat de naștere al Republicii Bufonilor. Iar noi, cetățenii, suntem spectatorii fideli ai celui mai lung show de stand-up prostesc din istoria Europei de Est.

Și, dacă nu învățăm nimic din asta, finalul e simplu: nu va mai fi nevoie de lovituri de stat. Vom preda singuri cheile, cu flori, cu like-uri și cu hashtag-uri.

Marea Dictare și micimea nației educaționale

MBM - KritiQ
-
0
Marea Dictare și micimea nației educaționale

Marea Dictare ne amintește că școala e o ruină, iar România produce analfabeți funcționali la kilogram și aberații guvernamentale la tonă

România scrisă cu cratime greșite

Când vezi sute de oameni adunați în Piața Libertății din Timișoara ca să scrie corect după dictare, primul gând este că trăim într-o distopie cu parfum de absurd: am ajuns să celebrăm alfabetizarea ca pe o victorie națională, de parcă am cucerit Polul Nord pe jos, desculți și în șlapi. Marea Dictare devine nu doar un eveniment cultural, ci și o ironie cosmică: într-o țară unde școlile cad peste elevi, unde manualele se schimbă mai des decât guvernele și unde ministrul Educației pare să fie selectat prin tragere la sorți, oamenii ies în stradă pentru a demonstra că încă mai există consoane și vocale care se pot așeza în ordine logică pe hârtie.

Statul român, profesorul de prostie

Statul român a avut un plan măreț pentru educație: să o facă praf. Și a reușit! În 30 de ani, a transformat școala dintr-o instituție care producea oameni școliți, într-o fabrică de diplome cu termen de valabilitate mai scurt decât un iaurt uitat pe balcon. Reforma educației a fost o telenovelă tragicomică: fiecare ministru a venit cu ideea lui genială — ba se dă Bac-ul mai greu, ba mai ușor, ba fără subiecte grilă, ba doar cu subiecte grilă, ba cu camere de supraveghere, ba cu supraveghere divină. Rezultatul? O generație de elevi care cred că „cratimă” e o băutură energizantă și că „Mihai Eminescu” a fost vlogger de succes pe YouTube.

Analfabeții de serviciu

Ah, Marea Dictare e un spectacol comic și tragic în același timp. Îți dai seama ce înseamnă să scrii după dictare „a avea grijă” și să vezi pe foaie variante precum: „aavea grije”, „aa veagriză”, „a vega ricea”?

Un exemplu real: cuvântul „întotdeauna” a fost scris de un elev în 11 variante diferite, toate greșite. De la „întodeauna” până la „în todeauna” și apogeul: „întrodeauna”. Poate că, undeva, într-un univers paralel, există și „îndouădeauna”, dar nu putem exclude surprizele.

Alt caz: „S-a dus la școală”. Simplu, nu? În România, asta devine: „sa dus la școala”, „s-a-ți dus la școala”, „sati dus la școala”, „să-ți dus la școala”. E un fel de bingo lingvistic.

Și cum să uităm capodopera: „La mulți ani”, scris invariabil „La mulțiani” sau „La multi ani”, căci diacriticele sunt pentru cei slabi și pentru scriitorii care nu au descoperit tastatura de pe telefonul de 4000 de lei.

Marea Dictare e necesară tocmai pentru a expune aceste opere abstracte de artă lingvistică, de parcă am viziona un muzeu al greșelilor gramaticale.

Analfabetismul funcțional – sport național

România conduce topurile europene la analfabetism funcțional. Adică, ai terminat școala, știi literele, dar când citești un text, pricepi cât pisica ta, atunci când îi explici teoria relativității.

Și uite comedia: un absolvent citește un articol despre Marea Dictare și înțelege doar că „a fost ceva mare”. Altul crede că e vorba de un marș al pensionarilor pentru dictatură. Și nu, nu glumesc.

România excelează la gimnastică prin Nadia, la prostie prin generații întregi crescute pe Facebook. Pentru mulți, școala online a fost ocazia perfectă să copieze cu Google Translate și să creadă că „prietenii mei sunt fericiți” se traduce „my prietens are happy”.

Marea Dictare devine antidotul pentru aceste catastrofe, o tentativă de resuscitare cu defibrilatorul, pe o limbă română aflată în comă indusă.

Rețelele sociale: cimitirul gramaticii

Dacă vrei să vezi moartea lentă a limbii române, nu te uita în manuale. Intră pe Facebook. Acolo, logica gramaticală a murit de mult. „Am fost la mare” devine „Am fost la mari”, iar „te iubesc” apare scris „te iubesq”. Este ca și cum cineva ar fi decis că e cool să scrii în halul ăsta.

Marea Dictare e o palmă peste fața digitală a națiunii. Îți amintește că nu trebuie să pui „k” în loc de „că”, nu trebuie să scrii „bn” în loc de „bine” și că „lol” nu e conjuncție.

Marea Dictare – insula de normalitate

Totuși, în toată această mare de absurd, apare o minune: Marea Dictare. Oameni de toate vârstele se adună să scrie corect, să-și verifice memoria, să se bucure că limba română mai are șanse. Cel mai mic participant avea 9 ani, cel mai vârstnic 87. Între ei, o Românie care încă mai crede în litere, în propoziții, în semne de punctuație puse unde trebuie.

Într-o țară unde politicienii pun virgule în buget doar ca să le iasă lor calculele, e reconfortant să vezi oameni care pun virgulele acolo unde le este locul.

Marea Dictare e un act de rezistență culturală. E o palmă dată mediocrității instituționale și o lecție pentru toți miniștrii educației, care n-au trecut niciodată printr-o dictare fără să copieze.

Marea Dictare la București

Și nu e doar o glumă locală, căci Marea Dictare a fost și la București, în rondul Kiseleff, acolo unde câteva sute de bucureșteni s-au așezat cuminți în bănci improvizate, ca să scrie „la dictare” în mijlocul traficului bucureștean. Ironia e cruntă: într-un oraș unde șoferii îți dictează zilnic înjurături cu viteza sunetului, câțiva oameni au demonstrat că încă mai există fraze care se termină cu punct și nu cu semne de exclamare agresive. Marea Dictare din Capitală a fost o dovadă că, în ciuda betoanelor, a șantierelor și a haosului urbanistic, există încă loc pentru cultură și pentru o virgulă pusă acolo unde este necesară.

Marea Dictare la Timișoara

Iar recent, Marea Dictare de la Timișoara a transformat Piața Libertății într-o clasă uriașă sub cerul liber, cu sute de participanți — de la copii de 9 ani până la seniori de 87 — care au scris cot la cot, demonstrând că dragostea pentru limba română nu are vârstă. Într-un oraș care a fost Capitală Culturală Europeană, momentul a avut ceva simbolic: într-o Românie unde școala oficială e un eșec monumental, oamenii și-au făcut singuri școala lor, cu bănci improvizate și texte dictate cu respect. Ironia supremă: în Timișoara, în timp ce politicienii mai scapă câte un „sa votat” pe rețelele sociale, oamenii de rând scriu corect și cu plăcere, la Marea Dictare.

Statul și nepăsarea lui milenară

România educă generații după principiul „merge și-așa”. Profesorii sunt prost plătiți, școlile n-au toalete, manualele apar după ce începe școala, dar statul investește cu generozitate în panseluțe și borduri.

Un ministru al Educației a spus odată că „avem prea mulți absolvenți care nu se regăsesc pe piața muncii”. Corect, pentru că se regăsesc pe piața de like-uri, unde să scrii „boss, esti tare frate” valorează mai mult decât un doctorat.

Dacă ar exista o dictare pentru parlamentari, am asista la cea mai mare catastrofă lingvistică din istoria umanității. Îți imaginezi cum ar scrie „s-a aprobat bugetul de stat” un senator cu trei doctorate plagiate? „Sa aprobat bugetul de stat” — fără cratimă, dar cu mult tupeu.

Exemple de comedie educațională

Am întâlnit un tânăr care, întrebat ce e „substantivul”, a răspuns: „o chestie care ține loc de verb”. Altul, la Bac, întrebat ce simbolizează codrul la Eminescu, a spus: „codul PIN de la bancă”. Și nu e banc.

Altcineva a scris că Mihai Viteazul „a fost primul domnitor care a unit Țara Românească, Moldova și Ardealul într-un singur cont de Instagram”.

Marea Dictare vine să repare aceste fracturi logice, să arate că, dincolo de glume, limba română merită respect.

România scrisă cu „â” din „a”, nu cu “î” din “i”

Într-o țară unde rata analfabetismului e rușinos de mare și analfabetismul funcțional e ridicat la rang de politică publică, Marea Dictare devine un miracol urban. Nu repară școala, nu schimbă miniștrii, nu transformă parlamentarii în oameni care brusc știu să scrie, dar arată că există speranță.

Și dacă la următoarea ediție de Marea Dictare vom avea 1000, 2000 sau 10.000 de participanți, poate că undeva, încet-încet, România își va aminti că limba nu e doar mijloc de comunicare, ci și o reflexie a demnității.

Până atunci, să ne bucurăm: am avut Marea Dictare. O victorie mică, într-o țară mare doar la prostie. Și poate, cine știe, la anul ministrul Educației o să vină și el. Dar cu condiția să nu scrie „mărea dictare”.

Capitalism și comunism

Cucu Constantin
-
0
Capitalism și comunism

Cum capitalismul ne modelează viețile și libertatea: o reflecție asupra inegalității, datoriei și visului unei lumi mai echitabile

Meditând la motivele ciudate pentru care atâția oameni din jurul meu, în principiu morali și inteligenți, au o opinie fermă procapitalistă am ajuns la o concluzie un pic bizară.

Este vorba strict de limbaj și de aplicarea de etichete. De persuasiunea neobosită pe care repetarea unor pseudorealități și a unor valori din carton presat o induc minții umane, fie ea și una nuanțată. De distanța la care ajunge la un moment dat un termen definitoriu de realitatea pe care o definește, fără ca nimeni să se sesizeze cu privire la asta.

Din punctul meu de vedere, capitalismul este descendentul direct al feudalismului, sclavagismului; este continuarea inechității sociale la nivelul vremurilor noastre și principalul motiv pentru care noi nu suntem liberi.

Așa că ne ducem viața printre ipoteci, termene de plată, impozite, scadențe, cumpărături și chestii la care râvnim, dar nu le vom avea vreodată și taman sistemul capitalist este cauza unei astfel de vieți înrobite și lipsite de orizonturi.

Dăm voioși mai mult de trei sferturi din ceea ce producem, dăm în stânga și dăm în dreapta, dar mai ales dăm capitalismului cu sentimentul că doar așa se poate.

Că este normal să dăm, că ăia merită. Că și noi dacă am face mai mult am ajunge ca ei, cu o franciză sau două, că nu ne oprește nimeni.

Mă întreb dacă tot așa gândeau și negrii ăia care tăiau trestia de zahăr prin coloniile franceze acum 300 de ani; că dacă ar fi mai harnici și ar da din mâini mai repede, ar face un viitor familiei lor și și-ar asigura un destin mai bun.

Tirania simplă a faptului că unii, adică noi puliștii, suntem sclavi și alții, becalienii, bezoșii și elon muskii planetei sunt stăpânii care încasează partea lor din orice bășină tragem pe acest pământ, scapă atât de multora dintre noi.

Mai ales celor care primesc de la sistemul capitalist o parte ceva mai mare, o viză mai lungă sau un spor la salariu, cât să miroasă când și când bucuria de a trăi.

Și toate astea pentru că, de fapt, capitalismul a monopolizat termenul de libertate. Cumva a convins lumea, arătând cu degetul la Gulag, de faptul că libertatea există doar în societățile de tip capitalist și în forma asta financiară. Că ei, capitaliștii din țările capitaliste apără fervent dreptul omului de a fi liber încă de când părinții fondatori ai Americii, mulți dintre ei deținători de sclavi, au vorbit despre asta.

Sigur, ei se refereau mai mult la eliberarea de impozitul plătit Angliei, nu neapărat la negri, mexicani, femei sau amerindieni, dar la dracu, libertatea e libertate și e un cuvânt foarte mișto. Aproape la fel de mișto precum cuvintele: credință, națiune etc.

Sigur dacă belești ochii mai atent, dacă ridici colțurile mai prăfuite ale istoriei, dacă elimini dublul standard din evaluări și dacă pleci fără păreri preconcepute, realizezi că Gulaguri au fost și de partea liberal-capitalistă a planetei. Doar că, acolo au fost mereu dictaturi și escadroane ale morții și genociduri în numele binelui. Făcute pentru libertate, democrație și propăvăduirea civilizației care, cumva, nu intră spontan în tărtăcuțele, de obicei colorate, ale tuturor robilor care aveau de făcut treabă și profit pentru alții.

Sigur că în zilele noastre este mai greu să arăți cu degetul gulagurile din China, că la ăia acum sunt luminițe mai ceva ca în America, că la ăia merge cu trenul hipersonic, îți vine Glovo cu drona și fac roboți care să îi șteargă la cur, în timp ce în patria libertății există escadroane plătite de stat care caută prin parcări oameni, pe baza de culoare a pielii, pe care să îi arunce în pușcării și să îi expulzeze.

Mi-a zis cineva la un moment dat că sunt comunist și asta m-a afectat inițial într-un resort intim.

Nu am urât în tinerețea mea pe aici nimic mai mult decât dictatura din jurul meu, până la cepuirea lui Ceaușescu și, ca oricare altul, am numit-o comunism.

Așa că, inițial interpelarea doamnei m-a amărât și mi s-a părut nedreaptă.

Poate că acest cuvânt folosit a exprimat realitatea vremurilor oribile în care am crescut sau poate nu. Poate, de fapt, în România a fost la fel de nasol ca în Chilele lui Pinochet, sau ca în Iraqul bombardat de americani, sau ca în Congoul spoliat de belgieni la începutul secolului. Poate că ceea ce eu am numit o viață ca fiind comunism, a fost de fapt unul din acele momente Homo Sapiens în care unii îi spoliază pe alții.

Poate că în felul ei, orânduirea în care am trăit a fost tot un fel de capitalism centrat pe unii stăpâni și alții sclavi și nu neapărat comunismul egalitarist și fără sclavi care s-a dorit a fi.

Cred că dacă oamenii ar fi determinați cumva să iasă din cutia în care îi așează educația, dacă ar verifica tabuurile și convingerile înrădăcinate fără vreo bază în mințile lor, poate că ar vedea și ei că ceea ce ni se întâmplă nu este o lume și o viață liberă, ci una de sclavi tributari unui sistem care ne folosește și ne stoarce, storcând cu același prilej și planeta, spoliind totul și  distrugând orice pentru un procent sau două în plus la dividende.

Și că, poate, există o lume mai bună, fără dividende, chiar dacă am numi-o, în lipsă de alte termene, atât de înfiorător: comunism.

Securitate pe hârtie, vulnerabilitate în realitate

Galatar Adriana
-
0
Securitate pe hârtie, vulnerabilitate în realitate

România și lipsa unui plan civil de reziliență: ce putem învăța din Polonia și țările baltice pentru a fi pregătiți în fața crizelor

România, fără un plan civil de reziliență: între exemplul Poloniei, experiența baltică și riscurile de acasă

  • În Varșovia, Ministerul Apărării distribuie ghiduri de reziliență civilă: ce faci dacă pică curentul, cum te protejezi în caz de atac aerian, ce provizii minime ar trebui să ai.

  • În Lituania, premierul Ingrida Šimonytė vorbește deschis despre apărarea totală, iar populația e invitată la exerciții civile.

  • În Estonia, președintele Alar Karis participă personal la simulări de criză, pentru a arăta că întreaga societate contează.

În România, pregătirea civilă rămâne aproape inexistentă.

  • Suntem pe frontiera de est a Uniunii Europene, cu baze NATO care dau impresia de siguranță, dar cetățeanul de rând e lăsat singur în fața oricărei crize. Puțini dintre noi știu cum ar trebui să reacționeze dacă s-ar opri curentul o zi întreagă, sau unde se află cel mai apropiat adăpost de protecție civilă.

  • Informațiile sunt fragmentare, ascunse prin documente oficiale greu de găsit, iar exercițiile de simulare lipsesc aproape cu desăvârșire.

  • Astfel, avem o țară bine încadrată strategic, dar cu oameni nepregătiți pentru primele ore de haos – exact momentul când instinctul și organizarea locală pot face diferența.

Cele trei vulnerabilități-cheie pentru România

1. Energie

Experții BNR arată că piața energetică este vulnerabilă la șocuri externe. România, ca parte a pieței regionale, nu poate rămâne neatinsă. Un atac asupra infrastructurii ucrainene se resimte imediat în tot estul Europei: chiar dacă avem resurse proprii, șocurile de preț și riscul de întreruperi ajung inevitabil și la noi.
(BNR – Impactul macroeconomic al războiului din Ucraina)

2. Migrație

OSCE a consemnat că sute de mii de refugiați au trecut deja prin Moldova și România de la începutul invaziei. Dacă Rusia va intensifica atacurile asupra civililor, un nou val de refugiați ar fi un scenariu realist. Sistemul nostru social, oricum tensionat, ar fi pus la mare încercare din lipsa de resurse și coordonare.
(OSCE – Raport vizită Republica Moldova, 2023)

3. Militar

NATO și presa internațională confirmă transformarea bazei Mihail Kogălniceanu într-un hub militar major pentru flancul estic și pentru sprijinul Ucrainei. Prezența Alianței oferă garanții de securitate, dar și o expunere sporită. Dacă escaladarea continuă, teritoriul României devine inevitabil coridor strategic și, totodată, punct vulnerabil.
(NATO – Military presence in the East; NV.ua – Romania to host NATO’s largest base)

Ce pregătiri civile sunt realiste?

Nu vorbim de scenarii apocaliptice, ci de măsuri practice de preventie, inspirate după modelul nordicilor și al polonezilor:

  • Polonia – kituri de supraviețuire 3 zile
    Guvernul polonez încurajează cetățenii să pregătească provizii pentru cel puțin 3 zile de autonomie (apă, alimente, medicamente, produse de igienă, iluminat independent, power bank, radio portabil) în caz de criză. UNITED24 Media+1
    De asemenea, Polonia lucrează la un ghid de criză („Guide for Crisis and War”) inspirat de manualele nordice, care prezintă detalii concrete: cum să-ți pregătești rucsacul, ce să ai acasă, cum să reacționezi în situații de evacuare. Gov.pl+2UNITED24 Media+2
  • Europa – recomandarea de 72 de ore pentru provizii
    Comisia Europeană le recomandă cetățenilor UE să aibă provizii esențiale (apă, alimente, alte necesități) pentru 72 de ore (3 zile), ca parte din strategia de pregătire pentru crize majore: dezastre naturale, atacuri, situații de urgență. The Guardian
  • România – sistemul de protecție civilă, legislație și strategie

România are pe hârtie un sistem solid de protecție civilă: DSU coordonează, IGSU intervine, rapoartele europene confirmă structuri clare de prevenire și răspuns. Dar „Peer Review Report 2023” arată și fisura: localitățile mici au resurse minime. Proiecte ca TAFF (Banca Mondială, GFDRR) încearcă să umple golul, însă realitatea rămâne aceeași — strategii la centru, improvizație în teren. GFDRR

Lecția baltică

Țările baltice au arătat că reziliența nu ține doar de armată, ci și de civili.

Oamenii pregătiți pot reduce haosul, panica și dezinformarea. România, desi este expusă la aceste riscuri, se bazează doar pe “umbrela NATO” uitând că, în primele ore ale unei crize, fiecare om trebuie să știe singur cum să reziste.

Președintele Volodimir Zelenski spunea: „Războiul modern nu e doar pe front, e și în casele oamenilor.”
Polonia și balticii au înțeles acest lucru. România, nu.

Întrebarea rămâne: dacă mâine se înrăutățește situația, tu cum  te-ai pregătit?

Homosexualii vin să vă ia copiii?

Japie Mihai
-
0
Homosexualii vin să vă ia copiii?

Sperietoarea cu homosexualii, în România: între panică morală TV și realitatea sărăciei, abandonului școlar și recordurilor la mame minore



De câteva zile, România e din nou în flăcări morale. Nu din cauza prețurilor, a pensiilor mizere sau a faptului că spitalele ard cu pacienți în ele, ci pentru că — țineți-vă bine — homosexualii au fost anunțați ca o invazie iminentă pe plaiurile mioritice.

Zilele trecute mă sună o prietenă, venită în România pentru câteva zile, să-mi spună că la Romania TV, un post de televiziune scos parcă direct din vechile fose septice ale Mamei Rusia, se anunța cu caractere mari și roșii:
„Vin homosexualii să vă ia copiii!”


Evident, nea Gică instalatorul și tanti Florica, femeia de serviciu de la grădiniță, știu „foarte bine” cine sunt acești homosexuali. Sunt un fel de extratereștri care scuipă curcubee, veniți de pe planeta UrANUS, iar simpla lor privire te transformă instantaneu în queer și te trimite să arborezi steagul curcubeu la balconul blocului din Pantelimon.

Valorile morale „adevărate”

Nu, domnule, nu e normal așa ceva. Tu, ca cetățean responsabil, trebuie să iei atitudine și să te întorci la valorile morale. Adică la vremurile bune, când aveai voie să-ți bați nevasta de cel puțin trei ori pe săptămână, când după o noapte de beție era obligatoriu să te piși pe ușa vecinului și să faci scandal la trei dimineața.

Alea erau vremurile sănătoase, nu cu poezii decadente scrise de Oscar Wilde (1854-1900) sau cu informatică modernă pusă la punct de Alan Turing (1912-1954). Ce nevoie avem noi de literatura Virginiei Woolf (1882-1941) sau de muzica lui Freddie Mercury (1946-1991), când adevăratele versuri care ne-au crescut erau „Vine moșul de la baie/cu-n ceaun legat de c***e” și „Coana Mița Biciclista a căzut și și-a rupt p**da”?

Cultura națională contra curcubeului

Noi suntem daci de la Adam și Eva, am trăit în spațiul carpato-danubiano-pontic de mii de ani și am construit tunelurile din Bucegi de teama invaziei poponăuților. Avem cultură, nu ne jucăm!

Am crescut cu bijuteriile moșului și scorbura coanei pe buze, dar acum ne simțim amenințați de „cultura occidentală” și de curcubeii lor.

Recorduri de țară: noi, campioni la mame minore

Noi suntem urmașii lui Traian și Decebal, creștini ortodocși de la prepuț, până-n creștetul capului. Suntem campioni la numărul de mame minore: peste 45% dintre mamele sub 15 ani din Uniunea Europeană provin din România. Record, nu jucărie!

Dar să nu uităm, adevărata amenințare nu e sărăcia, nu e educația sexuală lipsă, nu e faptul că abandonul școlar explodează. Nu! Adevărata primejdie e că vin homosexualii să se înmulțească și ei.


Între timp, în lumea reală, Elton John își crește liniștit copiii adoptați și cântă pe stadioane, în timp ce noi cerem vecinului 100 de lei până la salariu și ne dăm mari urmași ai dacilor liberi.

1...131415...49Pagina 14 din 49

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID