luni, octombrie 27, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 15

The Ticket vs Românii au talent: duelul umorului prost și al emoției prefabricate

MBM - KritiQ
-
0
The Ticket vs Românii au talent: duelul umorului prost și al emoției prefabricate

The Ticket sau Românii au talent? O analiză cinică a juriului, concurenților și publicului într-un show de prost gust cu bani pe loc

The Ticket: revoluția talentului sau deja o farsă televizată?

Ah, The Ticket! Dacă până acum credeai că talentul în România este o chestie serioasă, acest show a venit să-ți demonstreze că nu, talentul se măsoară în bilete virtuale pe care publicul le aruncă ca pe niște bomboane expirate. Pentru că nimic nu spune „spectacol de calitate” mai bine decât niște oameni cu ochii lipiți de telefoane, numărând bani virtuali și aplaudând mai mult pentru algoritmi, decât pentru prestația propriu-zisă.

The Ticket promite să aducă pe scenă tot felul de „talente” care mai de care mai ciudate: jonglerii cu fructe sparte cu capul, duete tată-fiu care plâng mai mult decât impresionează și interpreți de muzică improvizată care par să fi descoperit ultimele note ale universului printr-un accident genetic. Iar pentru că nu ne puteam lipsi de clasica „atracție a banalului”, avem și momentul costumat în pantera roz, cântând la clape cu entuziasmul unui robot defect.

Dar, să fim serioși, nu contează performanța artistică. Contează câți bilete virtuale arunci și cât de tare simulezi emoția. Pentru că publicul The Ticket nu este acolo să aprecieze talentul, ci să participe la un soi de loterie emoțională: „Cine merită să primească 10.000 de lei pe loc? Hai să aruncăm un bilet, poate ne nimerim norocul!”

Românii au talent: clasicul divertismentului controlat

Și dacă The Ticket este o explozie de absurditate și bani aruncați ca la păcănele, Românii au talent rămâne veșnicul bătrânel care-și face datoria religios la televizor. Format clasic, unde povestea de viață a concurentului contează mai mult decât talentul propriu-zis, unde jurații dau like-uri ca niște roboți cu emoții programate, iar publicul votează prin SMS-uri care costă cât un sandviș cu cartofi prăjiți.

La Românii au talent, totul e calculat: lacrimi regizate, aplauze previzibile, emoție sub formă de pepene tăiat frumos și aruncat strategic pentru rating. Fiecare câștigător este o combinație între poveste de viață și talent la limita toleranței: să fii bun la ceva contează mai puțin decât cât de mult te plângi pe scenă sau cât de mult te poate manipula producția să treci drept „emoțional”.

Juriile: profesioniști sau comedie involuntară?

The Ticket are un juriu care pare mai degrabă un grup de prieteni la o petrecere exclusivistă, decât niște experți în divertisment. Delia cu energia ei suprarealistă, Bendeac cu umorul acid și uneori incomod, Anca Dinicu cu perspectivele ei fresh (adică neînțelese), Micutzu cu subtilitatea lui… și Maurice Munteanu care, sincer, există pentru că cineva trebuia să aducă o notă de „rafinament”.

Criticii ar putea spune că sunt talentați, dar adevărul este că îi privești și te întrebi dacă nu sunt acolo doar pentru ca producția să arate diversitate. Sarcasmul lor, comentariile acidulate, privirile de superioritate – toate sunt un spectacol în sine. Totuși, când un concurent face ceva extrem de spectaculos, juriul reacționează ca niște roboți cu baterii descărcate: „Wow… ok… bine… continuă!”

La Românii au talent, juriul este clasic: Andi Moisescu, Andra, Bobonete sau, în trecut, Florin Călinescu. Eleganță, empatie, severitate sau umor, toate împachetate în ambalajul siguranței. Florin Călinescu putea rupe scena cu un simplu gest, iar Andra te face să te simți vinovat că nu ai plâns la momentul emoțional de pe ecran. Totul e calculat, precis, previzibil. Dacă te uiți mai atent, e ca un muzeu al reacțiilor umane standardizate: „Apasă butonul de emoție aici, râzi acolo, aplauze moderate.”

Concurenții: talente sau victime ale unui circ mediatic?

În The Ticket, orice concurent poate fi considerat „talent” dacă reușește să impresioneze publicul suficient ca să primească bani pe loc. Victor și Damian Barbu, tată și fiu, au câștigat direct finala cu un moment emoționant – pentru că nimic nu spune „merit” mai mult decât să faci oamenii să plângă în fața unui ecran. Muhammad Rashi a spart bere și fructe cu capul pentru recorduri Guinness – da, asta contează mai mult decât orice melodie frumoasă sau coregrafie bine lucrată.

La Românii au talent, concurenții sunt selectați cu mai multă finețe, dar totul rămâne o loterie a emoției. Povestea personală valorează mai mult decât talentul, și dacă ai fost crescut într-un garaj fără lumină și cu 7 frați mai mari, bravo, ai șanse să câștigi chiar dacă cânți ca o pisică speriată.

Publicul și telespectatorii: complicii acestui teatru absurd

Publicul The Ticket joacă un rol esențial: acordă bilete virtuale care se transformă în bani reali. Sună genial? În realitate, e ca și cum ai pune niște copii să dea note profesorului, în timp ce acesta îi privește neputincios. Telespectatorii urmăresc, dau like-uri sau bilete și se simt implicați într-o decizie pe care, sincer, nu au capacitatea să o evalueze critic. Tot ce contează e senzația de putere.

La Românii au talent, publicul votează după ce emisiunea a fost difuzată, dar majoritatea nu o face din aprecierea talentului, ci pentru că vrea să fie parte din jocul emoțional. E un soi de manipulare colectivă: plângi la momentul cu copilul care cântă la vioară, trimiți SMS-ul de vot și te simți erou civic.

Reacții critice: cinism și ironie în media

Criticii au fost generoși cu ambele show-uri, dar nu fără comentarii ironice. La The Ticket, aprecierea pentru inovație este rapid umbrită de spectacolul de absurditate: „Bine, au adus bilete virtuale… dar totul arată ca un circ digital pentru adulți cu telefon.”

La Românii au talent, criticii apreciază consistența și platforma de lansare a talentelor, dar ironia apare când povestea de viață contează mai mult decât talentul: „Bravo, ai plâns suficient de mult, acum ești câștigător. Felicitări, ești talentat la emoție.”

Densitatea The Ticket în tot acest spectacol absurd

Cuvântul The Ticket apare aproape la fiecare pas în acest articol, pentru că nu poți discuta despre „talent” în România fără să-l menționezi. Fie că e vorba de juriu, concurenți, public sau critici, The Ticket este punctul de sprijin al absurdității.

  • Concurenții își pun speranțele în The Ticket.

  • Publicul aruncă bilete în The Ticket.

  • Juriul comentează fiecare secundă a The Ticket.

  • Criticii scriu despre inovația și ridicolul The Ticket.

Vasăzică…

The Ticket vs Românii au talent nu este doar o competiție între show-uri. Este un duel între absurdul direct și absurdul rafinat, între emoția prefabricată și emoția manipulată. În ambele cazuri, spectatorul devine complice la un spectacol în care talentul este doar un accesoriu.

The Ticket ne arată că banii pot fi transformați instant în emoție, iar talentul nu contează dacă nu poate fi cuantificat în bilete virtuale. Românii au talent ne arată că povestea contează mai mult decât abilitatea reală și că lacrimile bine plasate pot câștiga mai mult decât vocea sau dansul.

Juriile? Mai mult niște personaje decât experți. Concurenții? Mai mult victime ale unui sistem de divertisment artificial. Publicul? Complici nevinovați, care aplaudă, votează și plânge pentru că li s-a spus să o facă.

În final, indiferent dacă preferi The Ticket sau Românii au talent, realitatea e aceeași: te uiți la un spectacol de ridicol, în care singurul talent real este abilitatea producătorilor de a manipula emoții, buzunare și atenția națională.

Puric, între ortodoxie și geopolitică: premisele unui lider suveranist?

Galatar Adriana
-
0
Puric, între ortodoxie și geopolitică: premisele unui lider suveranist?

Dan Puric – între artă, ortodoxie și suveranism – fenomen cultural sau viitor lider politic în România?

Intrarea în scenă

În ultimii ani, numele lui Dan Puric a depășit zona teatrului și a cărților de inspirație morală.

Cu săli pline, preoți și cruci alături, discursuri virale și un public conservator fidel, Puric se conturează nu doar ca artist ortodox, ci și ca posibil lider suveranist.

Întrebarea firească pe care mulți și-o pun, e una simplă:
E  Dan Puric  doar un fenomen cultural, sau o piesă într-un proiect politic mai amplu?

Dosarele trecutului

Un prim episod controversat apare în arhivele CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), instituția care gestionează dosarele fostei poliții politice.
În 2012, o adeverință a scos la iveală faptul că Dan Puric a fost recrutat de Securitate în 1976, la numai 17 ani. Numele de cod ales pentru el a fost “Cristian”.

Sarcina atribuită era clară: să-și supravegheze și să-și raporteze colegii de liceu – un fapt consemnat istoric, deși nu există probe care să arate că ar fi dus această misiune la bun sfârșit. Puric a negat constant orice colaborare de acest fel.

Chiar și așa, simpla recrutare rămâne o pată greu de șters.

De aici vine și întrebarea incomodă: poți vorbi astăzi despre “demnitatea românească” după ce ai fost, fie și pentru o vreme, parte din mecanismul Securității?

Pozițiile controversate din prezent

Parte din presa ultimilor ani l-a prezentat fie ca simpatizant al lui Putin, fie ca critic al Uniunii Europene.
În iunie 2016, Dan Puric a publicat pe platforma Katehon — un articol intitulat „In the name of Christianity, we have to be together”. În text, el vorbeste despre unitatea lumii creștine și critică direcția globalistă a Occidentului. Ulterior, presa românească a consemnat acest episod ca dovadă a apropierii lui de un ecosistem mediatic pro-Kremlin.

Platforma Katehon este asociată ideologului rus Aleksandr Dughin – cunoscut drept „Rasputinul lui Putin”, un strateg ultranaționalist care pledează pentru dominația Rusiei asupra “lumii ortodoxe”.

Puric, în schimb, a respins eticheta de “om al rușilor”, spunând că mesajele lui sunt spirituale și morale, nu politice.

Ortodoxie militantă și discurs anti-globalist

În conferințe și volume precum Să fii român! sau Despre omul frumos, Dan Puric își construiește un discurs recognoscibil, bazat pe câteva teme obsesive.

Ortodoxia devine nucleul identității naționale. Pentru Puric, a fi român înseamnă a fi ortodox, iar orice încercare de a separa identitatea culturală de credința religioasă este prezentată ca o mutilare a sufletului colectiv.

Apărarea familiei și moralității tradiționale.
În conferințe și interviuri, Puric invocă familia ca fundament al rezistenței spirituale. Adesea, el vorbește despre pierderea reperelor morale și denunță pervertirea tinerilor prin valori străine. În viziunea lui, apărarea familiei nu este doar o chestiune privată, ci un act de supraviețuire colectivă.

Astfel, mesajul lui Puric nu e doar spiritual sau cultural, ci are o puternică încărcătură politică.

Dualismul “noi” vs. “ei”
Puric împarte mereu lumea în două tabere: pe de o parte românii ortodocși, care țin de tradiție, pe de altă parte Occidentul și elitele globaliste, văzute ca o amenințare la identitate. În această cheie, românii devin paznicii unei moșteniri spirituale, în timp ce Occidentul apare ca un spațiu decăzut.

Aceste teme îl plasează direct în ecosistemul suveranist românesc. Oricât ar încerca să spună că e doar artă sau spiritualitate, realitatea e că mesajele lui sunt politice și alimentează un curent precis.

Legături periculoase

În mai 2012, la Casa Titulescu, a avut loc lansarea volumului „Pentru un ideal comun” al lui Călin Georgescu. Printre invitați s-a aflat și Dan Puric, venit să susțină mesajul autorului. Momentul a arătat că Puric începea să apară tot mai des în spații cu miză ideologică și ambiții politice.

Mai târziu, în 2024–2025, presa a scris că AUR l-a testat pe Dan Puric în sondaje interne ca posibil candidat la prezidențiale.

Simion spune:,,…Dan Puric, spre deosebire de ceilalți doi contra-candidați, are harul vorbirii, stăpânește limba română și poate aduce argumente în favoarea unei majorități dintre români. Îl consider pe Dan Puric un frate mai mare, care apără valorile pe care le apăr și eu, de mulți ani.”

Privite împreună, aceste episoade conturează un traseu care trezește multe semne de întrebare.

De ce Dan Puric are profil de posibil lider suveranist

  • Carismă și public fidel – vine din teatru și pantomimă, știe să țină sala captivă emoțional. Mulți români îl cunosc din spectacole, din cărți, din conferințe. PR-ul politic are deja o bază reală pe care se poate clădi, nu pornește de la zero.
  • Mesaj identitar simplu – „întoarcere la rădăcini”, „salvarea prin ortodoxie”, „lupta cu globalismul”. Sunt lozinci ușor de reținut, pe care le poți auzi la orice miting suveranist din Europa.
  • Ambiguitate geopolitică – critică Occidentul, dar nu se declară pro-război. Această „zonă gri” îi aduce audiență din ambele tabere: unii îl cred curajos, alții îl cred periculos.
  • Rețele și vizibilitate – Trecutul lui Dan Puric arată că știe să adune oameni și să atragă atenția. A apărut în reviste și platforme cu mesaj ideologic, a vorbit la evenimente și lansări de carte cu miză politică și a umplut săli mari precum Ateneul Român sau Casa Titulescu. Vizibilitatea lui nu se limitează la Facebook, ci se extinde în instituții și spații publice importante.
  • Context politic – Suveranismul românesc caută figuri din afara partidelor, care să pară voci morale sau profeți culturali. Dan Puric se potrivește perfect acestui tipar: nu e politician de meserie, dar vorbește despre destinul și identitatea națională ca un lider moral.

Puric are vizibilitate și audiență, dar îi lipsește infrastructura politică: nu are partid, alianțe sau finanțare. Deocamdată e doar o voce influentă, dar cu sprijinul potrivit ar putea trece ușor de la comentator la jucător în zona suveranistă.

Întrebarea rămâne: poate Dan Puric să devină noul lider al suveraniștilor români?

Curva dracu’

Japie Mihai
-
0
Curva dracu’

 

Politica românească, între promisiuni deșarte, orgolii și trădări — experiența din interiorul unei lumi corupte și false

Vă mai aduceţi aminte de tipa aia care se dădea la toţi şi pe unde apuca, dar în viaţa de zi cu zi era o mironosiţă? Nu despre ea este vorba, ci despre o curvă şi mai mare: una care, de mii de ani, ne freacă până ne sar ochii — politica! Am fost acolo, i-am simţit gustul şi n-am simţit o scârbă mai mare. Cu cât vorbeşti mai mult oral (a se citi: trăncăneşti mult, prost şi fără rost), cu atât ajungi mai sus. Fiecare partid e, de fapt, o sectă, iar membrii au de ales între a intra în orgie sau a fi daţi afară.


Dar s-o luăm cu începutul: în momentul în care intri, devii un fel de frumoasă a balului. Toată lumea te curtează, te face să te simţi important — mai o ocheadă, mai o pipăială — ţi se dă senzaţia că eşti vital, că au nevoie de tine.

Şi începe dansul şi bârfa: care mai de care mai aprinsă, care ţopăie, care buriceşte, care dă limbi şi pupă în dos. Ți se pare că sunt vulgar? Nu, nu atât cât aş vrea — şi încă n-am ajuns la părţile mai importante… Pentru orice eventualitate, pregăteşte-ţi un suc de lămâie, înainte de a continua lectura; nu de alta, dar nu-mi asum eventualele inconveniente.

Acestea fiind spuse, să revenim la curva noastră şi la orgie. Dintr-o dată, te vezi înconjurat de zeci de „prieteni” — ghilimelele sunt deliberate, că de prietenie nici vorbă. Intră o perioadă în care eşti stors de informaţii. Fiecare personaj are rolul deja predestinat, astfel că, mai la un grătar, mai la o cafea sau la o bere, apar personaje care te descos; totul se va folosi mai târziu împotriva ta.


Şi încep campaniile: eşti dus de nas cu aceleaşi cuvinte mieroase, ţi se promit funcţii cu nume pompoase — dar doar atât. Pe lângă companiile interne, la vedere, există şi cele ascunse (telefonul). Pe lângă listele cu favoriţi care se transmit direct, eşti făcut „albie de porci” doar pentru că ai vreo rudă de gradul nouă într-un partid adversar, sau pentru că acum 20 de ani ţi-ai tras-o cu persoana nepotrivită după o noapte de beţie la discoteca din sat.
Din frumoasa balului devii balcâză şi lălăie, pentru că te-ai împotrivit, pentru că ai idei proprii, pentru că ai încercat să faci ceva diferit sau nu eşti pe linia partidului. Şi uite-aşa s-au terminat limbile, s-a terminat pupatul în cur şi eşti îndepărtat cu şuturi, cu şantaj şi cu ameninţări fizice şi verbale. Deputaţii şi senatorii care până atunci ţi-o sugeau ca să-i votezi, te ignoră acum, pentru că nu ai făcut ce au vrut ei.

Nu contează dacă partidul e de stânga sau de dreapta — vei găsi în ambele tabere aceiaşi proşti. Poţi fi pro-avort, dar dacă partidul vrea să fii contra, trebuie să te adaptezi. Poţi fi pro-LGBTQ, dar dacă linia partidului e împotrivă, te acceptăm ca să ne fii sclav, dar nu te tolerăm. Poţi fi ambientalist — dar când ţi se spune că e pentru binele tău să arzi pădurea, va trebui s-o faci.

Am încercat să nu intru prea mult în detalii, să nu dau prea mult din casă pentru a nu deveni evident, dar ştoarfa asta de politică e la fel… De la Elena din Troia la Elena Udrea, nimic nu s-a schimbat — dacă ai ştiut s-o sugi bine, ai fost cineva.

Becali și Georgescu: alianța dintre scursură și șarlatan

MBM - KritiQ
-
0
Becali și Georgescu: alianța dintre scursură și șarlatan

Becali și Georgescu se visează salvatorii patriei, dar în realitate seamănă mai degrabă cu doi clovni care joacă teatru pe banii și nervii noștri

România, patria unde clovnii conduc circul

România e țara unde, dacă ai bani sau un discurs suficient de halucinant, ești imediat promovat la rang de „lider providențial”. De la noi nu lipsește nimic: avem hoți în costume, profeți de Facebook și vizionari de scara blocului. Nu în ultimul rănd, desigur, avem Becali și Georgescu, doi oameni care, în orice țară normală, ar fi doar numere de ordine într-o pușcărie. Dar cum la noi grotescul face rating, îi avem acum pe afiș ca „salvatori”.

Becali și Georgescu: un duo comic involuntar

Becali, latifundiarul care confundă Biblia cu caietul de pariuri

Să-l luăm pe Gigi. Omul care, în alt context, ar fi vândut șosete în piață cu sloganul „Așa vrea Domnul!”. Becali face cruci largi, dar are sufletul mic și buzunarul mare. Tot ce știe să facă e să țipe mai tare decât microfonul și să împartă citate biblice cu aceeași subtilitate cu care un tractorist îți cântă Chopin.

Gluma amară e că România l-a luat în serios. Într-o țară normală, Becali ar fi avut abonament la Jilava, dar la noi are abonament la televiziuni.

Georgescu – Nostradamus de balcon cu laptop second-hand

De partea cealaltă, Călin Georgescu. Un șarlatan reciclat în „vizionar”. Omul are talentul de a vorbi zece minute fără să spună nimic, ceea ce, în România, e considerat „profund”. Îți promite renaștere națională, dar tot ce-ți servește e o ciorbă reîncălzită de conspirații și pseudo-filosofie.

Într-o societate sănătoasă, Georgescu ar fi fost un impostor la categoria „escrocherii spirituale”. La noi? E invitat la talk-show-uri să explice cum România va renaște prin „suveranitate” și „energie cosmică”.

Becali și Georgescu: când șmecheria dă mâna cu minciuna

Banii murdari întâlnesc teoriile halucinante

Dacă pui împreună banii dubioși ai lui Becali și delirurile lui Georgescu, obții un cocktail care explodează instantaneu: impostură cu efect de masă. Unul aduce zgomotul, celălalt aduce conspirațiile. Împreună, îți dau migrene și scârbă în același timp.

E ca și cum ai combina o shaorma stricată cu o predică falsă. Efectul e garantat: indigestie morală.

Becali: „patriotismul” la kilogram

Pentru Becali, „patriotism” înseamnă să faci cruci în direct și să promiți că „îți dai averea săracilor”. Realitatea? Nu dă nimic. Își dă doar spectacolul. Dacă mâine ar putea vinde aerul din biserici la litru, ar face-o fără ezitare.

Georgescu: șarlatanul cu planuri scrise pe șervețele

Între timp, Georgescu vine cu planuri pentru România: independență economică, reindustrializare, prosperitate. Doar că planurile sunt scrise cu pixul pe șervețelele de la cantina TV. În traducere: vorbe goale pentru fraieri.

De ce prinde combinația Becali și Georgescu

Poporul obosit, escrocii în ofensivă

Românii sunt obosiți de hoți și corupți. Și exact în acest vid moral apar impostori care se vând ca salvatori. Becali și Georgescu sunt produsul perfect al frustrării colective: doi oameni fără valoare reală, dar cu tupeu cât să umple un stadion.

E ca și cum, într-o țară de oameni flămânzi, ar veni doi clovni și ar promite mâncare. Unul îți arată un covrig, celălalt îți arată o poză cu un covrig. Și oamenii, disperați, aplaudă.

Într-o țară normală…

Într-o țară normală, Becali și Georgescu ar fi cazuri clinice, nu cazuri politice. Primul la secția de egomanie acută, al doilea la terapie pentru delir mistic. Dar aici? Sunt vedete, cu like-uri, share-uri și potențiale voturi.

România sub Becali și Georgescu – scenarii de coșmar și râs

Ministerul Economiei – planurile de pe șervețele

La Ministerul Economiei, Georgescu ar aduce un plan revoluționar: „România trebuie să-și redescopere vocația cosmică”. Traducere: nimic concret, dar sună bine la televizor.

Ministerul Apărării – crucile lui Gigi

La Apărare, Becali ar trimite armata să planteze cruci. „Așa vrea Domnul!”, ar declara el, în timp ce generalii ar încerca să-și dea demisia prin fax.

Ministerul Justiției – grațiere pentru „patrioți”

Evident, toți „patrioții” cu dosare penale ar fi grațiați. Că doar România trebuie să se curețe… prin murdărie.

Becali și Georgescu: un circ cu bilete scumpe

Spectacol sinistru pe banii noștri

Tot acest circ are un preț: timpul, nervii și viitorul nostru. Becali și Georgescu nu plătesc nimic. Noi plătim. Și plătim scump. Cu ani pierduți, cu speranțe risipite, cu instituții batjocorite.

Clovni pe scena politică

Imaginează-ți doi clovni într-un circ. Unul urlă, altul filosofează. Publicul râde, dar în spatele scenei, animalele mor de foame. Cam așa arată România cu Becali și Georgescu în prim-plan.

Becali și Georgescu, simbolul imposturii românești

Becali și Georgescu nu sunt salvatorii României. Sunt doar doi escroci care exploatează frustrarea colectivă. Becali, scursura care ar fi trebuit să rămână la pușcărie. Georgescu, șarlatanul care ar fi trebuit să scrie poezii în celulă, nu programe politice.

Împreună, sunt dovada vie că România confundă circul cu politica și impostura cu soluția. Și, cel mai trist, cei doi sunt dovada că noi, ca societate, încă ne lăsăm păcăliți de clovni cu cruce și profeți cu șervețel.

Delirul lui Trump: Proces de 15 miliarde și vise de rege

MBM - KritiQ
-
0
Delirul lui Trump: Proces de 15 miliarde și vise de rege

Delirul lui Trump atinge cote cosmice: de la procese colosale la acuzații absurde, MAGA trăiește în tărâmul fanteziei supreme

Delirul lui Trump, fenomen global

Delirul lui Trump nu este doar un titlu de tabloid sau un meme viral de pe Twitter. Este o stare mentală, o realitate paralelă, o sursă inepuizabilă de comedie involuntară și ironie politică. Fostul și actualul președinte al Americii nu se limitează la tradiționalul exercițiu al puterii; el transformă fiecare proces, fiecare tweet și fiecare interviu într-un spectacol de clovnerie, unde adevărul este doar un accesoriu opțional, iar faptele sunt considerate sugestii.

Cea mai recentă demonstrație a delirului lui Trump este procesul intentat împotriva The New York Times, cu cererea fabuloasă de 15 miliarde de dolari. În mintea sa, ziarul nu doar că i-ar fi știrbit imaginea, ci ar fi comis o crimă cosmică împotriva geniului său absolut. MAGA, suporterii săi devotați, aplaudă fiecare pas, fiecare tweet și fiecare declarație, complet ignoranți la absurdul situației.

Delirul lui Trump, în esență, nu se oprește niciodată. Este un fenomen continuu, care combină egoul nemăsurat cu paranoia, strategia juridică discutabilă cu teatralitatea absurdă și comedia neagră cu adevărul alternativ.

Procesul de 15 miliarde – când paranoia întâlnește megalomania

Să vorbim despre cifra astronomică: 15 miliarde de dolari. Este suma pe care Trump o consideră potrivită pentru a pedepsi niște jurnaliști care au îndrăznit să spună adevărul despre el. În lumea sa, acest proces nu este doar legal; este o operă de artă, o lecție de strategie cosmică și un mesaj clar pentru toți cei care îi critică faptele: „Nu îndrăzniți să mă atingeți, pentru că am destui bani de spart și un ego de protejat.”

Procesul vizează publicația The New York Times, patru jurnaliști și editura Penguin Random House. Delirul lui Trump se manifestă aici în toată splendoarea sa: fiecare critică devine un atac personal, fiecare pagină de carte critică, o declarație de război. În mintea lui, lumea este un complot uriaș, iar el este victima. MAGA îl crede. Cei care privesc de afară, râd.

Faptul că procesul a fost depus în Florida, un stat unde faptele se contopesc adesea cu fantezia politică, nu face decât să amplifice delirul lui Trump. Aici, legea devine flexibilă, realitatea maleabilă, iar egoul expansiv.

MAGA și cultul delirului

Suporterii MAGA sunt partenerii principali ai delirului lui Trump. În ochii lor, fostul președinte nu greșește niciodată, pierde doar când complotul global îl trădează. Orice critică este blasfemie, orice glumă este un atac personal, iar orice pierdere electorală o conspirație cosmică.

Delirul lui Trump se hrănește din această adorare necondiționată. Fiecare proces, fiecare tweet și fiecare declarație devine un ritual religios. Pentru MAGA, realitatea exterioară nu există, tot ce contează este versiunea lui Trump, prezentată cu emfază și exagerare tâmpă.

Ironia este că, în timp ce Trump își imaginează că el controlează totul, adevărata putere rămâne în mâinile celor care privesc și râd de absurdul spectacolului. Delirul lui Trump transformă politica într-un sitcom cu rating mondial, iar suporterii săi aplaudă la fiecare gag involuntar.

Twitter, arme și glume negre

Delirul lui Trump nu se limitează la tribunale și audiențe. Este omniprezent pe Twitter, platforma care îi permite să-și desfășoare teatrul absurd la scară globală. Fiecare tweet este o declarație de război, fiecare mesaj criptic – o strategie genială (în mintea lui), iar fiecare atac la adresa jurnaliștilor, o operă de artă tragicomică.

Exemplele sunt nenumărate: acuzații fără probe, denigrări exagerate, interpretări fantastice ale evenimentelor și un număr impresionant de teorii conspiraționiste. Delirul lui Trump atinge aici cote epice: realitatea și ficțiunea devin indistincte, iar audiența (globală și fascinată) devine martorul unui spectacol ilar.

Realitatea paralelă a delirului lui Trump

În timp ce Trump și MAGA trăiesc în bula lor, restul lumii continuă să observe, să analizeze și să râdă. Delirul lui Trump nu doar că distorsionează realitatea, dar creează și o comedie involuntară de proporții epice.

Procesul de 15 miliarde, acuzațiile la adresa jurnaliștilor și declarațiile absurde despre politica americană sunt materiale perfecte pentru satire, glume și meme-uri. Delirul lui Trump a devenit astfel un fenomen cultural, care arată cum ego-ul, paranoia și megalomania pot transforma politica într-un reality show caraghios.

Lecții din delirul lui Trump

Cea mai importantă lecție pe care o oferă delirul lui Trump este că nimic nu este imposibil când ego-ul și paranoia se întâlnesc. Procese de miliarde, acuzații absurde și conspirații imaginare devin realitate în lumea lui, iar suporterii devin coautori involuntari ai teatrului său grotesc.

Delirul lui Trump ne arată, de asemenea, cum informația poate fi reinterpretată, cum adevărul poate fi distorsionat și cum comedia neagră poate deveni realitate politică. Într-un fel, Trump a transformat politica într-un spectacol global, iar delirul său este scenariul care nu se termină niciodată.

Delirul ca fenomen cultural

În concluzie, delirul lui Trump nu este doar o problemă juridică sau politică, este un fenomen cultural, o sursă inepuizabilă de umor, satiră și ironie. Procesul de 15 miliarde este doar vârful aisbergului, iar fiecare tweet, fiecare glumă și fiecare acuzație absurdă amplifică spectacolul.

Delirul lui Trump rămâne singurul lucru constant în era prezidențială: previzibil în absurdul său, comic în exagerarea sa și epic în teatralitatea sa. În timp ce MAGA continuă să-l venereze, restul lumii se poate consola cu râsul (negru, sarcastic și tăios) oferit de unul dintre cele mai mari spectacole de absurd politic din istorie.

Cum să agăți (fără succes)

Melnic Amalia
-
0
Cum să agăți (fără succes)

Ghidul tău de agățat se află chiar aici, nu mai căuta pe la mentori virgini care te învață ei cum stă treaba

Cum să agăți fără succes? Te-ai săturat să fii singur? Te-ai plictisit să strângi perna în brațe, visând la perechea ta? Nu dispera, avem soluții. Ghidul tău de agățat se află chiar aici, nu mai căuta pe la mentori virgini care te învață ei cum stă treaba. Căutările tale se opresc aici. Iată ghidul tău perfect pentru a agăța fără succes,  pas cu pas, în ordine analfabetică!

  • Totul începe cu pregătirea,  tacticos, faci un duș înainte, te dai o tonă de parfum, părul trebuie să fie geluit și încă ceva fermecător. Faianța din gură pusă neapărat prin Turcia, să sclipească a baie proaspăt văruită, atenție la pasta de dinți. Apoi, urmează hainele, cât mai colorate, cât să amintească de Pasărea Paradisului. Niște blugi prespălați și o cămașă cu picățele, cât mai multe,  cât mai pestrițe.

  • Urmează locația: de preferat a se evita bibliotecile și librăriile sau alte locații sofisticate, e cu risc să dai peste oameni citiți și nu ne dorim asta. Gândește-te la un loc în care oamenii au chef de socializare,  eventual cu zgomot mult.

  • Un club de fițe e un început bun. La sală nu recomand pentru vă puteți alege cu interdicție și nici pe stradă e risc de spray paralizant în ochi.

  • Revenind la club, cantitatea primează,  cât mai multe tentative cresc șansele unei reușite, deci nu vă opriți la primul refuz, mergeți mai departe ca măgarul după morcov.

  • Rostiți un simplu ,,Salut!” urmat de ,,Păpușică, te scot la un ceai de matrăgună?”, dacă răspunde și nu auziți clar ce zice, dați din cap în semn că da, zâmbind, dacă se enervează,  faceți semnul că nu. Dacă vă luați o mare geantă în freză, nu fiți dezamăgiți, mergeți mai departe ca porcul la tăiere. Un truc este să treceți direct la prietena tipei, astfel se creează tensiune de gelozie între cele două. După o noapte de club, trebuie să te fi ales cu măcar un număr de telefon, dacă nu, repetă pașii de mai sus. Dacă da, felicitări! Ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap și e timpul să treci la fapte.

  • Începe prin a da un mesaj scurt, dacă nu răspunde, sună până o face, nu fi zgârcit în apeluri, stresează-o până răspunde,  dacă îți dă block, nu e nimic, urmează altă seară de club, dacă totuși nu ți-a dat, e o zi mare pentru tine, puteți ieși împreună în oraș.

  • Poți condimenta aspectul tău cu o pereche uriașă de ochelari de soare și un zâmbet faianțat.

  • Subiectele aduse în discuție trebuie să fie lungi și plictisitoare.  Vorbește doar despre tine, când ea vrea să zică ceva, tu să o acoperi folosind un ton ridicat. Povestește orice banalitate, laudă-te cât mai mult cu orice nimic din viața ta. Tipa sigur va fi fermecată de tentativa ta de impunere și va dori să dezvoltați legătura într-o relație.

  • Nu te zgârci la complimentele adresate propriei persoane, ,,Eu sunt…” ,,Eu fac…” ,,Eu dreg…” trebuie spuse clar, răspicat,  de preferat din zece în zece minute.  Nu o lasă să vorbească despre propriile reușite,  tu ești vedeta acolo, tu trebuie să strălucești ca un bec ars.

  • Dacă nu ai plictisit-o destul la prima întâlnire și o acceptă și pe a doua, consideră-o un trofeu nemeritat. Invit-o direct la tine acasă,  de preferat, cu un clișeu libidinos ,,Dragă,  vrei să vezi cum arată tavanul meu?” sau improvizează,  că acesta e doar un curs pentru începători,  pentru avansați există taxe suplimentare.

  • Succesul survine atunci când nu îl cauți dinadins, repetă toate clișeele învățate aici cu cât mai multe persoane, nu vei da greș.

  • Dacă prin absurd, te alegi cu o relație,  te poți lăuda liniștit tuturor cunoscuților,  fă totul public pe rețele sociale.  Desigur, nu te abține să postezi oricare aspect nesemnificativ din relație, că ei îi plac ouăle fierte și tu le preferi pe cele prăjite.  Cât de romantic vă pierdeți serile în fața televizorului,  ca doi pensionari căsătoriți de câteva decenii. Nu uita, de asemena, să postezi și toate certurile,  cu cât e mai mare drama, cu atât mai bine, acuză-o din orice absurditate,  fă pe victima.  Te vor compătimi cu toții și poți racola următoarele victime din rândul lor.

  • De fiecare dată când ești în impas,  întoarce-te la acest curs până pașii îți vor întra în reflex. Viitorul e sumbru, dar nu te teme, garanția ta de a rămâne singur și trist constă în perseverență,  nu uita niciun detaliu,  nu da înapoi și vei ajunge să urăști toate femeile, că e rele, că nu te vor, că nu te merită,  că tu ești un special, neînțeles.

  • Fii un misogin notoriu și toate acriturile te vor invidia!

Diana Ivanovici Șoșoacă și circul politic național

MBM - KritiQ
-
0
Diana Ivanovici Șoșoacă și circul politic național

Diana Ivanovici Șoșoacă, între grotesc, isterie și complicitatea statului român care a lăsat fenomenul să înflorească

România, patria unde politica e stand-up cu final tragicomic

România e țara unde guvernarea se face la fel de responsabil ca managementul unui birt de gară la ora trei dimineața. Și în acest peisaj suprarealist, Diana Ivanovici Șoșoacă a apărut ca o combinație între un sketch prost de comedie și un film de groază cu buget redus. Ea nu doar că există, dar reușește să facă audiență, voturi și scandal, în timp ce instituțiile statului român stau pe margine, ca spectatorii beți de la nuntă, aplaudând prostul satului care s-a urcat pe masă să cânte.

Diana Ivanovici Șoșoacă e dovada că poți construi o carieră politică doar cu voce, volum și zero substanță. A reușit să transforme isteria într-o platformă electorală și conspirațiile într-un program de guvernare. Între timp, statul român a asistat, neputincios și complice, la spectacolul penibil, prefăcându-se că totul e normal. Spoiler: nu e.

Diana Ivanovici Șoșoacă, megafonul cu rochie de parlament

Dacă politica ar fi un concert rock, Diana Ivanovici Șoșoacă ar fi tipa care fură microfonul de la solist și urlă versuri inventate, în timp ce formația se uită neputincioasă la ea. Parlamentul României a devenit scena ei, iar spectacolul principal constă în strigăte, jigniri și teorii care ar face invidios și cel mai obosit autor de SF ieftin.

Într-o țară normală, asemenea personaje rămân la periferia YouTube-ului, alături de unchiul care crede că extratereștrii i-au furat găinile. În România, însă, Diana Ivanovici Șoșoacă a fost propulsată direct în Parlament, cu voturi, imunitate și camere de filmat. Și, bineînțeles, cu un public fidel, care confundă decibelii cu argumentele și scandalul cu patriotismul.

Ședințele de plen au devenit talk-show-uri gratuite, iar fiecare ieșire a ei seamănă cu o repetiție pentru un film de groază: multă gălăgie, zero coerență și finaluri mereu dramatice. De la conspirații pandemice, până la lecții de geopolitică predate pe ton de predică apocaliptică, Diana Ivanovici Șoșoacă a transformat discursul politic în stand-up cu trompetă spartă.

Votanții Dianei Ivanovici Șoșoacă, sociologie de cârciumă

Sociologii s-au chinuit să înțeleagă cine o votează pe Diana Ivanovici Șoșoacă. N-au reușit, dar barmanul de la colț știe exact: clienții de la masa din spate, cei care beau coniac la halbă și se plâng că „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”. Aceștia sunt fanii ei. Cei care cred că totul se rezolvă prin urlete, amenințări și conspirații cu masoni, reptilieni și unguri invizibili.

Fanii Dianei Ivanovici Șoșoacă sunt dovada că manualele de istorie au fost scrise degeaba, iar orele de logică au fost șterse cu buretele. Pentru ei, realitatea e o telenovelă unde eroii sunt „ai noștri”, iar dușmanii sunt ori din Vest, ori din Est, depinde de zi. Diana Ivanovici Șoșoacă le oferă fix ce le trebuie: o combinație de circ, pseudo-naționalism și scandal gratuit.

Unii vin la mitingurile ei doar pentru spectacol, ca la bâlci: se râde, se urlă, se fac selfie-uri. Și în timp ce unii își cumpără porumb fiert, alții strigă „Jos trădătorii!”. E o atmosferă de stadion rural, unde meciul e mereu pierdut, dar galeria se simte învingătoare doar pentru că a făcut mai mult zgomot.

Statul român, sponsor oficial al spectacolului

Dacă cineva a crezut că statul român va reacționa, s-a înșelat amarnic. Instituțiile noastre au fost la fel de eficiente ca o umbrelă spartă într-o furtună. Procurorii, politicienii, jandarmii, toți au privit-o pe Diana Ivanovici Șoșoacă cum își face numărul, exact ca la zoo, când te uiți la maimuța care aruncă cu banane. Și ce să vezi? Maimuța a devenit vedetă, iar acum face rating la televiziuni.

În loc să pună limite, să aplice legea și să sancționeze derapajele, autoritățile au ridicat din umeri. Ba chiar au zâmbit complice, că doar circul vinde, iar circul politic e cea mai bună metodă să ascunzi adevăratele jafuri și corupții. E mai ușor să lași un personaj isteric să urle pe holuri decât să explici de ce autostrăzile sunt tot în PowerPoint.

Cazul clasic de „era să oprim fenomenul, dar am adormit”

De fiecare dată când Diana Ivanovici Șoșoacă urla la microfon, instituțiile statului își mai turnau o cafea. „Lasă, că nu e grav, își revine”. Doar că nu și-a revenit. Ba mai mult, a crescut, s-a multiplicat și a adunat fani. E ca o buruiană: dacă nu o smulgi la timp, ajunge să-ți acopere tot grătarul din curte. Și uite-așa, România a lăsat buruiana să crească, iar acum trebuie să dăm cu drujba.

Dar cine să dea cu drujba? Parlamentul? Procuratura? Ministerul Justiției? Toți sunt ocupați cu propriile combinații. Diana Ivanovici Șoșoacă a înțeles asta perfect și a profitat, râzând zgomotos, în direct, cu tot cu microfon.

Între timp, serviciile secrete probabil monitorizează situația cu același entuziasm cu care un paznic de noapte citește integrame. „Nu e amenințare, e doar folclor”, spun ei. Problema e că folclorul devine politică, iar politica devine show de cabaret.

Umor negru cu gust de democrație expirată

Ironia supremă e că Diana Ivanovici Șoșoacă e produsul perfect al democrației românești: libertatea de exprimare dusă la extrem, unde libertatea devine zgomot de fond, iar exprimarea devine țipăt. În loc de dezbateri, avem scandal. În loc de proiecte, avem conspirații. În loc de soluții, avem urlete și pancarte.

Statul român a tratat totul ca pe o glumă. Problema e că gluma a devenit realitate. Și acum, întreaga societate se trezește că e condusă în parte de un personaj care ar fi fost comic la stand-up, dacă nu ar fi fost parlamentar. Diana Ivanovici Șoșoacă e dovada că umorul negru poate deveni politică publică.

Și, în stil tipic românesc, în loc să prevenim, vom ajunge să facem „comisii speciale” după dezastru. Comisii conduse, ironic, de aceiași oameni care au privit circul cu popcorn și cola în mână.

Ipocrizia de AUR: manual complet de suveranism de carton

MBM - KritiQ
-
0
Ipocrizia de AUR: manual complet de suveranism de carton

Ipocrizia de AUR, între discursul patriotic și tăcerea complice, este cea mai bună dovadă că suveranismul lor e doar marketing politic ieftin

Țepe și lacrimi de crocodil

Dacă ar exista un muzeu al nesimțirii, ipocrizia de AUR ar avea o aripă întreagă, cu luminițe aurii și busturi de carton. Și în mijloc, ca exponat principal, poza cu liderii AUR stând semeți, cu figuri grave, lângă niște țepe, cinstind memoria unui american radical împușcat de un alt american radical. Nu contează că nu știau exact cine a fost tipul, important e să dea bine la poza de Facebook. Căci nimic nu spune „patriotism autentic” mai frumos decât un moment foto cu hashtaguri lacrimogene și câteva like-uri de la doamna Vasilica din Vaslui care își ia știrile de pe TikTok.

Libertatea de exprimare – pentru unii mumă, pentru alții ciumă

Evident, moartea oricărui om pentru ideile sale e o tragedie. Asta știe orice om normal. Dar ipocrizia de AUR începe când tragediile sunt selectate pe criterii de marketing politic. Dacă victima e Charlie Kirk, un apropiat al lui Trump, devine instantaneu martir. Dacă victima e o democrată americană ucisă pentru opiniile sale, liniște deplină: suveraniștii noștri sunt ocupați să caute rimă la „George Simion”.

Și cum să-i mai aștepți să reacționeze la moartea a 1200 de evrei omorâți într-o singură zi de Hamas? Sau la miile de copii palestinieni uciși de armata israeliană? Acolo lucrurile sunt complicate, iar Ipocrizia de AUR are alergie la complicații. E mai simplu să ridici o pancartă cu „Jos globaliștii!” decât să te bagi într-o dezbatere unde trebuie să folosești mai mult de două propoziții fără să bagi cuvântul „tradițional”.

Trump – idolul cu trei neveste și o starletă porno

Nimic nu simbolizează mai bine ipocrizia de AUR decât idolatria pentru Donald Trump. Omul cu trei neveste, creștinul tradițional care și-a plătit aventurile sexuale din banii de campanie, e considerat un model de virtute de către suveraniștii de Dâmbovița. În lumea lor paralelă, să te culci cu o starletă porno înseamnă să aperi familia tradițională, iar să fii prieten cu cel mai celebru pedofil american înseamnă să fii apărător al valorilor morale.

Dar AUR îl pupă pe Trump pe frunte (virtual, desigur), pentru că Trump e simbolul puterii. Iar ipocrizia de AUR nu are legătură cu principiile, ci doar cu accesul la butoane, funcții și microfoane.

Victimele lui Putin – moarte în reluare, tăcere pe repede înainte

Un alt exemplu grăitor pentru ipocrizia de AUR: moartea adversarilor politici ai lui Putin. Navalnîi? Tăcere. Politicieni și jurnaliști ruși asasinați sau încarcerați? Tăcere. Dacă ar fi avut curaj să comenteze, poate ar fi spus că „nu ne băgăm în treburile interne ale altor state”. Adică fix argumentul preferat al slugilor care nu știu cum să mai lustruie mai bine cizmele țarului de la Kremlin.

E aproape comic să vezi cum ipocrizia de AUR e selectivă: dacă un american pro-Trump e împușcat, se declanșează plânsul cu suspine. Dacă Putin își lichidează adversarii, se declanșează greva vorbelor. Tăcere, ca la ședințele de matematică unde nu ți-ai făcut tema.

Suveraniștii de Facebook – apărătorii patriei din pat

N-ar fi corect să vorbim de ipocrizia de AUR fără să menționăm și suporterii lor de pe internet. Armata de tastaturiști patrioți, care apără România de pe canapeaua din sufragerie, cu o bere în stânga și un comentariu cu greșeli de ortografie în dreapta. „Jos globaliștii!”, scris cu trei „i”, e noul imn de luptă. E greu să nu râzi amar când vezi cum aceiași oameni care plâng pentru suveranitatea națională comandă haine din China pe Aliexpress și dau share la conspirații traduse prost din rusă.

Dacă-i întrebi de ce nu se revoltă când România cumpără gaz rusesc pe sub mână, îți spun că „asta-i strategie”. Dacă-i întrebi de ce nu comentează moartea lui Navalnîi, îți răspund că „era un agent occidental”. Ipocrizia de AUR e transmisă prin internet ca un virus, doar că nu există vaccin: singura soluție ar fi să închizi routerul.

Teatru politic cu actori de carton

În fiecare apariție publică, AUR reușește să transforme ipocrizia într-un spectacol. Liderii lor mimează gravitatea, ridică sprânceana ca marii actori de teatru și repetă lozinca „tradițional, suveran, credință”. Dar când vine vorba de principii, ipocrizia de AUR e mai evidentă decât machiajul prost aplicat la lumina zilei. Pentru că niciun principiu nu rezistă mai mult de cinci minute atunci când nu aduce voturi.

În realitate, tot show-ul lor e un lung stand-up cu glume proaste și replici reciclate. Doar că, spre deosebire de un comedian, AUR nu îți dă bilet gratuit. Îți ia banii, îți ia votul și-ți promite că România va fi mare din nou, eventual după ce termină livrarea de poze cu Trump.

Ipocrizia de AUR ca model de export

Dacă tot suntem într-o eră a globalizării, ar trebui să ne mândrim: ipocrizia de AUR ar putea fi un produs de export. Un fel de brânză topită politică, bună de vândut prin Europa celor care cred că suveranismul înseamnă să te plângi de Bruxelles dar să-ți bagi subvențiile în buzunar cu două mâini. Și cine știe, poate într-o zi „ipocrizia de AUR” va avea și o certificare de produs tradițional românesc, la fel ca micii sau sarmalele.

Cu un surâs amar

De fiecare dată când vezi ipocrizia de AUR la lucru, îți vine să râzi și să plângi în același timp. Râzi de absurditatea teatrului politic, plângi de faptul că unii chiar cred în acest circ și își dau votul pe o promisiune de carton. Dar poate că adevăratul pericol nu e ipocrizia liderilor, ci ipocrizia celor care îi aplaudă: suveraniștii de sufragerie care trăiesc din mituri și conspirații, convinși că patriotismul se exprimă printr-un share pe Facebook și o lacrimă virtuală la poza cu țepele de pe holul Parlamentului.

Așadar, când auzi data viitoare pe cineva vorbind despre „suveranitatea României”, întreabă-l politicos: „Suveranitatea cui? A ta sau a lui Trump? A ta sau a lui Putin?”. Apoi lasă-l să-și facă poza cu hashtag, pentru că altceva nu știe.

Pentru cititori cu stomac tare

Ipocrizia de AUR nu e doar o etichetă, e un întreg manual.

  • Capitolul întâi: „Cum să plângi selectiv pentru victime”. 

  • Capitolul doi: „Cum să transformi pornografia în familie tradițională”. 

  • Capitolul trei: „Cum să iubești libertatea de exprimare, dar numai când îți convine”.

  • Capitolul patru: „Cum să taci asurzitor când Putin mai omoară un opozant”.

  • Și, în fine, capitolul cinci: „Cum să faci dintr-o țară frumoasă o glumă proastă”.

Și poate că într-o zi, când toate acestea vor fi istorie, vom privi înapoi și vom râde amar. Dar până atunci, să nu uităm: ipocrizia de AUR nu e doar un accident, e o strategie. O strategie care, din păcate, prinde la un public care confundă patriotismul cu like-ul și credința cu poza de campanie.

Realitatea Plus: fabrica de fake news cu telecomandă inclusă

MBM - KritiQ
-
0
Realitatea Plus: fabrica de fake news cu telecomandă inclusă

Realitatea Plus servește fake-uri pe pâine în cazul Georgescu, cu telespectatori care mestecă minciuni ca pe floricele la cinema

Unde fake-ul se simte ca acasă

Realitatea Plus  (da, acel post care face rating din isterie, rating din conspirații și audiență din panică) a reușit iar să ajungă vedetă în rechizitorii, nu doar în grilele de cablu. Procurorii spun că emisiunile au pus în pericol securitatea națională. Și, sincer, cine ar fi crezut că niște talk-show-uri cu burtiere roșii urlând „Lovitură de stat!” pot provoca mai mult rău decât o petrecere de Revelion cu manele la boxe? Ei bine, iată că Realitatea Plus a ridicat ștacheta: a transformat fake news-ul în sport olimpic, iar telespectatorii sunt deja abonați la aur.

Iar, pentru că ironia e regina, ce poate fi mai delicios decât un trust media care își face reclamă cu „adevărul te eliberează”, dar în practică îți bagă minciuni pe gât până îți vine să ceri desertul? Realitatea Plus e fast-food-ul dezinformării. McFake-ul jurnalismului. Dai drumul la televizor, bagi două porții de conspirații cu extra sos de panică și gata, ești convins că România intră în război cu Rusia de luni. Nu marți, nu miercuri, fix de luni, că așa zice „analistul”.

Călin Georgescu și scena fake-urilor live

În colțul ringului, cu sacou șifonat și zâmbet de profet amator, intră Călin Georgescu. Omul care reușește să combine vocea gravă cu teoria conspirației și să-ți spună cu aer solemn că „vine apocalipsa”. Și unde să-și verse predicile? Exact: la Realitatea Plus, unde fiecare idee catastrofică e pusă pe burtiere mai dramatice decât un episod din „Las Fierbinți”.

Criticii au zis clar: Realitatea Plus nu mai e televiziune, e karaoke pentru conspiraționiști. Îi pui microfonul lui Georgescu, îi dai două shoturi de fake-uri, și gata, ai spectacol. Acolo unde ar trebui să fie jurnalism, găsești doar scenografie de apocalipsă. Publicul aplaudă, moderatorii dau din cap înțelept, și între două reclame la suplimente alimentare e servită o nouă profeție a colapsului statului.

Procurorii nu au mai rezistat. Au zis că e prea mult. Când televiziunea devine portavoce pentru panică socială și lovituri de stat imaginare, nu mai e „libertate de exprimare”, ci „libertate de a băga spaime colective la microfon”.

Realitatea Plus și telespectatorii – dragoste la prima conspirație

Dar ce ar fi Realitatea Plus fără publicul său fidel? Telespectatori care privesc ecranul cu ochii mari, ca și cum privesc direct în adevărul cosmic. Sunt aceiași care dau share pe Facebook la clipuri cu titluri de tipul „ȘOC! România intră în război. Călin știe tot!”.

Acești telespectatori sunt adevărații eroi ai internetului românesc. Oameni care cred că dacă scrie pe ecran „informații pe surse”, înseamnă că sursa e însăși Biblia. Oameni care văd o bursă de știri și au impresia că au descoperit Arca lui Noe. Oameni care privesc fake-urile cu religiozitatea cu care alții privesc icoanele.

Când Realitatea Plus le servește un clip din Ucraina cu subtitrarea „Românii noștri inventivi cântă muzică populară în supermarket”, ei nu se întreabă de ce se aud chitare electrice pe fundal. Nu, ei cred. Și mai dau și like. Pentru că la Realitatea Plus, credința bate logica. Iar logica, săraca, e pe mute.

Când CNA devine menajera trustului

Criticii au zis-o de mii de ori: Realitatea Plus e campioană la amenzi. CNA le dă sancțiuni mai des decât dă ANAF bonuri fiscale. Dar, surpriză: trustul nu plătește. Nu pentru că n-ar avea bani, ci pentru că e mai distractiv să conteste. Când tu trăiești din scandal, amenda e doar un trofeu de pus pe perete. Un fel de „bravo, băieți, încă o dată ați reușit să faceți circ în prime time”.

CNA aplică sancțiuni-record. Trustul râde, dă cu copy-paste la contestație și mai lansează un fake. Într-o lume normală, televiziunile concurează pentru exclusivități. În România, Realitatea Plus concurează pentru recordul de amenzi. Și e lider detașat. Cine să-i mai prindă? TVR-ul? Niciodată. Antena 3? Au renunțat la locul 1. Digi? Prea plictisitori. Realitatea Plus are monopol pe aberație.

Fake-ul ca armă de distrugere în masă

Procurorii au spus-o clar: fake-urile difuzate au pus în pericol securitatea națională. Și aici nu mai e de glumit. Pentru că atunci când televiziunea urlă „lovitură de stat” și „țara intră în război”, oamenii chiar cred. Și când oamenii cred, pot ieși în stradă. Pot panica. Pot destabiliza. Exact ceea ce ar visa orice propagandist care se respectă.

Realitatea Plus a reușit să transforme un talk-show banal într-un laborator de panică națională. Nu mai e televiziune, e terapie colectivă prin frică. Și culmea, se livrează cu aceeași naturalețe cu care îți comanzi pizza: apeși butonul de la telecomandă și primești o doză fresh de anxietate.

Criticii Realitatea Plus: „trustul fake-ului permanent”

Jurnaliști independenți, ONG-uri media, experți în dezinformare, toți au zis același lucru: Realitatea Plus nu mai informează, ci dezinformează. Și nu oricum, ci cu stil. Criticii o numesc „tribuna fake-ului permanent”, „megafonul conspirațiilor”, „plutonul de execuție al adevărului”.

În timp ce alte televiziuni mai încearcă să-și păstreze un echilibru, Realitatea Plus a zis: „La ce bun echilibrul? Hai cu haosul!”. Și haosul vinde. Haosul face rating. Haosul se monetizează. Cine mai are nevoie de investigații serioase când poți să inventezi un război live, cu hărți și grafice colorate?

Anca Alexandrescu – regina fake-urilor cu burtiere roșii

Și cum să uităm de Anca Alexandrescu, vedeta trustului? Criticii (de la Valeriu Nicolae până la Dragoș Pătraru) au spus-o răspicat: emisiunile ei sunt Disneyland-ul dezinformării. Dacă Georgescu aduce apocalipsa, Anca aduce artificiile. Își construiește spectacolul cu un aplomb care ar face orice propagandist sovietic să ofteze de invidie. Publicul ei, hipnotizat, stă ca la ședințele de partid: aplaudă la fiecare fake, urlă „adevăr” la fiecare conspirație și crede că moderatorul e un fel de Ioana d’Arc a televiziunii, doar că în loc de sabie are un microfon și o colecție de burtiere urlătoare. Ironia? În timp ce Pătraru o desființează la radio și Valeriu Nicolae o demolează pe Facebook, publicul ei e convins că are Nobelul pentru jurnalism pregătit, doar să bată la ușa Oslo.

Telespectatorii ca voluntari în armata panicii

Dar hai să fim sinceri: fără public, Realitatea Plus ar fi doar un studio gol, cu moderatorii urlând în vid. Telespectatorii sunt cei care hrănesc bestia. Sunt cei care consumă fake-urile cu nesaț și le redistribuie ca pe Evanghelie. Sunt cei care cred că „dacă a zis la televizor, e adevărat”.

Acești telespectatori nu doar că acceptă dezinformarea, dar o și promovează. Sunt voluntarii neplătiți ai trustului. Sunt influencerii de cartier care bat la ușile vecinilor să spună: „Ai văzut, mă, la Realitatea Plus? Intrăm în război! Bagă-ți conserve în beci!”.

Sunt aceiași care cred că Georgescu e un vizionar, că moderatorii sunt profeți și că CNA-ul e agent străin. Ironia e că oamenii aceștia plătesc abonamentul la cablu pentru a fi mințiți zilnic. Practic, sponsorizează propriul colaps intelectual.

Realitatea Plus și viitorul: mai mult fake, mai puțină realitate

Dacă ar fi să ne uităm în viitor, e clar: Realitatea Plus nu are de gând să se oprească. Cu fiecare amenda CNA, trustul devine mai puternic. Cu fiecare fake viral, audiența crește. Cu fiecare nouă conspirație, telespectatorii devin mai loiali.

E ca un cult, doar că în loc de lumânări și icoane, au telecomenzi și burtiere roșii. În loc de psalmi, au breaking news-uri. Și în loc de binecuvântări, primesc panică. Asta e Realitatea Plus: biserica fake-ului cu program 24/7.

Concluzie: râzi sau plângi, Realitatea Plus rămâne aici

Într-o țară unde televiziunea ar trebui să informeze, Realitatea Plus preferă să dezinformeze cu stil. Într-o țară unde publicul ar trebui să gândească critic, telespectatorii Realitatea Plus preferă să creadă în orb. Într-o țară unde CNA ar trebui să impună reguli, amenzile devin diplome de onoare.

Realitatea Plus e dovada vie că, în România, adevărul e opțional, dar ratingul e obligatoriu. Și că telespectatorii, în loc să-și ia vitamina C pentru imunitate, își iau doza zilnică de fake-uri pentru paranoia.

Așa că, dragi români, dacă vreți să știți viitorul, nu vă uitați în globul de cristal. Dați drumul la Realitatea Plus. Acolo vi se spune clar: de luni intrăm în război. Și dacă nu intrăm, nu-i nimic, mai încercăm și marțea viitoare.

Bâlciul deșertăciunilor într-o Românie obosită de circ

MBM - KritiQ
-
0
Bâlciul deșertăciunilor într-o Românie obosită de circ

De la politicieni plictisiți la cetățeni sictiriți, bâlciul deșertăciunilor domină viața publică în cea mai absurdă parodie a democrației

Bâlciul deșertăciunilor la noi acasă

România anului 2025 nu mai e o țară, e un spectacol ambulant. Avem cort, avem circari, avem clovni, avem mangafale, avem prezentatori cu papion prea strâmt la gât. Singura diferență față de un circ adevărat e că biletul nu costă 10 lei, ci jumătate din salariu, cealaltă jumătate fiind rezervată la ,,taxe, impozite și alte daraveri”. Așa se trăiește în bâlciul deșertăciunilor, unde fiecare zi e o parodie a celei anterioare, iar speranța e un clovn obosit care mai face o tumba doar ca să se audă aplauze de complezență.

Am ieșit pe teren, ca reporter cinic cu pixul strâmb în buzunar, și am stat de vorbă cu personaje fictive, dar atât de reale în sarcasmul lor, încât te întrebi dacă nu cumva ele surprind realitatea mai bine decât orice politician.

Dialoguri de bâlci

  • Mitruță, 57 de ani, vânzător de semințe la colțul blocului:

    „M-am săturat de bâlciul deșertăciunilor. La televizor împreună se ceartă ca chiorii, apoi se pupă în culise. Ce să mai cred? Că dacă se bat cu pancarte la Parlament, înseamnă că le pasă de noi? Aș! Mai bine mă duc la bâlciul adevărat, la Obor, acolo știu că dacă îmi iau un mic, măcar e mic și în farfurie, nu doar pe afiș.”

  • Lențuța, 63 de ani, pensionară, clientă fidelă la farmacie:

    „Eu am renunțat să mă mai uit la televizor. Îmi crește tensiunea mai tare decât cu sarmaua de Crăciun. Bâlciul deșertăciunilor nu-i pentru vârstnici cu probleme cardiace. Politicienii urlă mai tare ca difuzoarele de la nuntă. Noroc cu pastilele de inimă, dar ce folos că mă omoară factura la gaz înainte să fac infarctul.”

  • Dorel, 42 de ani, meseriaș, filozof de scară de bloc:

    „Auzi, într-o zi unul zice că-și dă demisia, a doua zi zice că nu și-o mai dă, că i-a explicat partidul că de fapt nu știa ce spune. Păi asta nu e politică, frate, ăsta e bâlciul deșertăciunilor combinat cu teatru ieftin de amatori. Am mai mult respect pentru clovnii de la bâlci, că măcar ei știu că-s clovni și nu se dau conducători de națiune.”

Bâlciul deșertăciunilor, varianta parlamentară

Când deschizi televizorul și vezi ședințele de guvern sau conferințele de presă, nu mai știi dacă ești pe TVR Info sau la o telenovelă mexicană prost dublată. Actorii aceiași, replicile trase la indigo: „Nu ne certăm, doar avem opinii divergente”, „E un joc politic”, „O să găsim consens”. Traducere liberă: „Se împart funcții, cine prinde, prinde, cine nu, să plece cu coada între picioare.”

Bâlciul deșertăciunilor e mai plin de scheleți decât dulapurile de la Palatul Victoria. Acolo fiecare scandal e repetitiv ca muzica de la carusel: aceleași trei note, aceleași trei grimase, aceleași trei promisiuni. Și noi tot plătim biletul.

Personaje fictive, dar familiare

  • Nelu „Șurubel”, 35 de ani, DJ de ocazie:

    „Eu pun muzică la bâlciuri adevărate. Și știi ce? Niciodată nu s-a luat lumea la bătaie pentru cine să cânte primul. Dar la bâlciul deșertăciunilor din Parlament, toți trag să fie soliști. Numai că ei nu cântă, ei urlă fals. Dacă i-aș pune pe boxe, mi-aș pierde clienții și m-aș trezi cu roșii stricate aruncate în mine. Noroc că la bâlciurile reale clienții știu să se distreze, nu să se prefacă importanți.”

  • Marioara, 71 de ani, bunică experimentată:

    „Mă uit la nepoți cum se ceartă pe telecomandă și parcă văd guvernul. Ăla mic țipă, ăla mare face pe șmecherul, iar la final vine bunicul și zice că nimeni nu se mai uită la televizor. Bâlciul deșertăciunilor e exact așa: niște copii care urlă până obosesc, iar noi, adulții, trebuie să tragem ponoasele.”

  • Stelică, 29 de ani, corporatist dezabuzat:

    „Eu lucrez în multinațională. Ședințele noastre sunt mai scurte și mai logice decât ale guvernului. Și noi avem manageri care dau cu pumnul în masă, dar măcar la final se ia o decizie. La ei e doar bâlciul deșertăciunilor – scandaluri fără final, ca un serial Netflix, fără ultimul episod. Dacă asta e conducerea țării, atunci și firma mea ar putea să preia România, măcar avem proceduri.”

Bâlciul deșertăciunilor ca strategie națională

Ce s-ar întâmpla dacă am lua oficial modelul bâlciului și l-am pune ca strategie națională? Poate am scăpa de minciună și de ipocrizie, pentru că la bâlci toată lumea știe regulile jocului:

  • Clovnul e clovn, nu politician.

  • Vata pe băț e vată pe băț, nu căcat uscat pe băț.

  • Roata norocului se învârte, dar nu promite pensii speciale.

În bâlciul deșertăciunilor, însă, politicienii joacă teatru de parcă am fi cu toții spectatori forțați să aplaudăm. Dar noi nu mai avem palme, ni le-am tocit pe facturi.

Circul economic

În bâlciul deșertăciunilor nu lipsesc scamatorii care scot din joben „creștere economică de 5%”, în timp ce noi scoatem din portofel restul de la pâine. Se vorbește de autostrăzi care apar ca prin magie pe hărți PowerPoint, dar când mergi pe drum, dai cu roata în groapă mai repede decât poți să spui „PNRR”.

  • Ionel, 54 de ani, șofer de TIR:

    „Băi, am mai mult respect pentru GPS-ul meu care mă minte frumos că am ajuns la destinație, decât pentru miniștrii care promit că termină autostrada Transilvania. GPS-ul, măcar, mă lasă în fața unui câmp și îmi zice ,,Ai ajuns”. Ei mă lasă în bâlciul deșertăciunilor și-mi spun ,,Ai progresat”.

Spectacolul promisiunilor

La bâlciul deșertăciunilor, promisiunile sunt ca baloanele de săpun: frumoase în aer, dar dispar în două secunde. În campanie electorală, fiecare politician e un prestidigitator care îți flutură în față un viitor luminos. După alegeri, îți flutură doar facturile. Promisiunile se evaporă ca aburul de la cazanul cu porumb fiert, lăsându-ne doar cu știuleții uscați.

  • Mărinică, 39 de ani, agricultor:

    „Au promis irigații. Am irigații doar când plouă. Au promis subvenții, dar alea se duc pe drum ca tiribombele care se învârt și amețesc copiii. Bâlciul deșertăciunilor ne amețește și pe noi, dar nu mai știm dacă din cauza promisiunilor sau a setei.”

Corupția – stand-up național

În bâlciul deșertăciunilor, corupția nu mai e tragedie, e comedie de situație. Unii politicieni sunt prinși cu mâna în borcan, dar dau din umeri și spun: „Nu era borcanul meu.” Și publicul râde amar. Corupția e ca tiribomba: știm că ne ia banii, știm că ne amețește, dar tot ne urcăm pe ea.

  • Ghiță, 48 de ani, funcționar:

    „La bâlciul deșertăciunilor, corupția e singurul joc unde șmecherii câștigă mereu. Restul ne alegem cu vată pe băț, dar fără băț. Doar cu dinții cariați și cu amintirea că am fost și noi, cândva, parte din spectacol.”

Cultura bâlciului

Nici cultura nu scapă de bâlciul deșertăciunilor. Politicienii se laudă că sprijină teatrul și muzeele, dar realitatea e că singura piesă de teatru cu succes e „Cum să te cerți și să nu faci nimic”. Iar muzeul cel mai vizitat e muzeul promisiunilor neîndeplinite.

  • Profu’ Marin, 66 de ani, pensionar și fost diriginte:

    „Le predau la copii despre Shakespeare, dar ce rost are? Ăștia din guvern fac comedii mai absurde decât ,,Visul unei nopți de vară”. Acolo măcar e magie. Aici e bâlciul deșertăciunilor pur și simplu. Și e obligatoriu, că intrarea se plătește din salarii și pensii.”

Concluzie provizorie

România, în 2025, trăiește în plin bâlci al deșertăciunilor. Și nu pare să se termine prea curând. Personajele se schimbă, dar spectacolul e același. Publicul e tot mai obosit, mai cinic, mai ironic. Poate că singura salvare e să râdem noi, înainte să râdă istoria de noi.

1...141516...49Pagina 15 din 49

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID