vineri, decembrie 19, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 16

Echilibristica societății: cum absurdul devine normă

MBM - KritiQ
-
0
Echilibristica societății: cum absurdul devine normă

Echilibristica societății arată cum extremismul, șarlatanii și nemulțumirile colective devin spectacol, iar absurdul, regulă de viață

Echilibristica societății: un spectacol al absurdității

Dacă cineva ar fi încercat să descrie societatea ca pe un organism viu, probabil ar fi uitat să menționeze că acel organism are o pasiune aparte: să meargă pe sârmă fără plasă de siguranță. Da, exact, echilibristica societății nu e un exercițiu metaforic; e un sport extrem, practicat zilnic de fiecare individ și instituție care trăiește aici. Unii își rup gioalele încercând să-și păstreze demnitatea, alții zâmbesc de pe margine în timp ce gloata urlă și aplaudă orice absurd.

Societatea are o abilitate fascinantă: poate transforma extremismul într-un spectacol de masă. Pentru că, nu-i așa, nimic nu spune mai clar că ceva nu merge decât un partid extremist care apare din senin, exact ca ciupercile după ploaie. Și, bineînțeles, nimic nu e mai instructiv decât șarlatanii care vin să urle mai tare decât nemulțumiții, pretinzând că au soluția supremă, pe care evident, nimeni nu o înțelege.

Partidele extremiste și magia gloatei

Să ne uităm la ciclul acesta fascinant: o nemulțumire generală, niște cetățeni radicalizați care urlă, și apoi un partid extremist care apare ca din neant. În România, ultima încarnare a acestei tradiții e partidul AUR. Ah, AUR! Cocoțat pe valul de frustrări acumulate de trei decenii de politicieni obosiți și de restricțiile pandemice, acest partid a reușit să transforme orice discuție civilizată într-o horă a absurdului.

Așa cum demonstrează echilibristica societății, nemulțumiții nu sunt problema; sunt simptomul. Ei urlă că „totul e conspirație” și că autoritățile vor să le fure libertatea. AUR doar preia microfonul și le dă ecou, transformând strigătul disperat într-un concert de haos orchestrat. Libertatea de exprimare devine aici o armă: liber la urlete, dar oricine critică… să stea la coadă la înjurături și blesteme.

Și dacă vă întrebați de ce societatea nu explodează din când în când, răspunsul e simplu: echilibristica societății funcționează ca un amortizor. Extremismul nu e o boală; e un simptom. Și, dacă îl ignori, ajungi să ai un Stanoevici sau o altă victimă a „turului libertății de exprimare” a gloatei.

Șarlatanii: actorii principali ai teatrului absurd

În această horă a absurdității, șarlatanii joacă rolul principal. Luați-o pe Șoșoacă, de exemplu. Acum câțiva ani, în disperarea ei politică, a încercat să prindă trenul USR, plătind cu opinii de împărăteasă a hashtag rezist. N-a prins trenul. Totuși, echilibristica societății nu i-a interzis să schimbe macazul: acum urlă AUR, pupând ciolanele morților și repetând toate prostiile pe care gloata le vrea auzite.

Cine râde acum? Gloata tâmpită. Cine plătește? Adevărul, legea și uneori, viața celor care au învățat să stea în banca lor. Și totul e perfect legal în sensul că nimeni nu e vinovat că a ignorat alarma. Aici intervine farmecul echilibristicii societății: absurditatea e transformată în normalitate, iar normalitatea e considerată conspirație.

Mass-media și efectul de oglindă

Ah, media! Acele oglinzi care distorsionează realitatea și o fac să pară mai interesantă. HAUR e promovat ca vedetă, pentru că senzaționalul vinde. Dacă critici, devii dușman. Dacă aplaudi, devii erou. În această comedie grotescă, echilibristica societății ajunge la apogeu: cetățenii dansează pe sârmă între ridicol și indignare, între adevăr și spectacol.

Și ca să fie lucrurile clare: extremismul nu e o problemă izolată; e oglinda a ceea ce societatea tolerează, hrănește și amplifică. Fiecare vot dat, fiecare articol publicat, fiecare like pe rețelele sociale… toate sunt pași în această jonglerie nesfârșită.

Cum funcționează echilibristica societății în viața de zi cu zi

  • 1. Nemulțumirile se adună: oamenii simt că viața lor e o farsă.

  • 2. Valul de radicalizare: o parte din cetățeni decide că dialogul e inutil; „dreptatea” se cere cu pumnii sau cu vocile mai puternice.

  • 3. Apar șarlatanii: profită de nemulțumiri, preiau discursul și îl fac viral.

  • 4. Spectacolul mass-media: promovează absurdul și amplifică imaginea extremiștilor.

  • 5. Normalitatea se schimbă: ceea ce ieri era ridicol, azi e acceptat ca normă.

Aceasta este, pe scurt, echilibristica societății: un circ în care toți cred că sunt spectatori, dar în realitate, toți sunt acrobați pe sârmă.

Extremismul: simptom, nu boală

Să fie clar: extremismul nu trebuie tratat ca pe o boală socială izolată. E un simptom. Înțeles greșit, ignorat sau exagerat, devine problemă. Dar dacă îl privești prin lentila echilibristicii societății, realizezi că el semnalează unde societatea a eșuat. Și, ironia supremă, societatea continuă să ignore semnalul, de parcă valul de urlete ar fi doar zgomot de fundal.

Jongleria absurdului

Dacă ar fi să rezumăm, echilibristica societății e sportul suprem al umanității: extremiștii urlă, șarlatanii mimează soluții, media amplifică, iar cetățenii dansează între absurd și indignare. Libertatea e folosită ca paravan, legea devine opțională, iar normalitatea e o glumă proastă.

Societatea continuă să meargă pe sârmă, balansând între isterie și nepăsare, între adevăr și fake news. În acest spectacol penibil, cel mai mare talent nu e rațiunea, ci abilitatea de a supraviețui haosului zilnic.

Și, în final, nu uitați: echilibristica societății nu se termină niciodată. Este un circ perpetuu, cu acrobați de toate vârstele, și cu publicul care aplaudă exact când nu ar trebui.

Ziua tăcerii rupte: De ce sănătatea mintală ne afectează pe toți?

Preafericitul Cornelius
-
0
Ziua tăcerii rupte: De ce sănătatea mintală ne afectează pe toți?

10 octombrie – Ziua mondială a sănătății mintale

În fiecare an, pe 10 octombrie, lumea își îndreaptă atenția către un subiect pe cât de vital, pe atât de stigmatizat: sănătatea mintală. Această zi, instituită în 1992 de Federația Mondială pentru Sănătate Mintală (WFMH) în parteneriat cu Organizația Mondială a Sănătății (OMS), nu este doar un eveniment din calendar. Este un apel global de a combate stigmatizarea, de a educa publicul și de a mobiliza resursele necesare pentru a face îngrijirea psihologică o realitate accesibilă.

Cine stabilește agenda globală

Decizia de a dedica o zi globală sănătății mintale aparține WFMH, care, începând cu 1994, stabilește și o temă anuală specifică. Aceste teme — de la sănătatea mintală la locul de muncă, la sănătatea mintală ca drept uman universal — urmăresc să focalizeze eforturile la nivel guvernamental, instituțional și comunitar. OMS folosește rețeaua sa extinsă pentru a amplifica aceste mesaje, transformând Ziua mondială a sănătății mintale într-un motor pentru schimbarea politicilor publice.

O criză dincolo de etichete

Ziua de 10 octombrie nu se referă la o singură afecțiune, ci la întregul spectru al tulburărilor mintale și neurologice care afectează, conform estimărilor, una din opt persoane la nivel global. Printre cele mai vizate se numără:

Tulburările de dispoziție: Depresia majoră și tulburarea bipolară, care afectează energia, starea emoțională și capacitatea de funcționare.
Tulburările de anxietate: Cele mai frecvente, incluzând anxietatea generalizată, fobiile și tulburarea de stres post-traumatic (PTSD).
Tulburările psihotice: Afecțiuni severe, precum schizofrenia, care necesită intervenție medicală și sprijin social constant.

Efectul de undă: tensiunea din relații

O afecțiune mintală nu rămâne niciodată o problemă pur individuală. Ea creează un efect de undă care se propagă în cele mai intime relații interpersonale:
Izolarea și retragerea: Persoana afectată se poate retrage emoțional și fizic, interpretând interacțiunile ca pe o povară sau simțind rușine.
Epuizarea îngrijitorului: Familia și partenerii sunt adesea forțați să preia rolul de ,,îngrijitori”, fără a avea resursele sau pregătirea necesară, ceea ce duce la epuizare, stres și resentimente.


Instabilitatea relațională: Schimbările bruște de dispoziție, iritabilitatea sau lipsa de empatie (cauzate de simptome) creează un mediu familial imprevizibil, deteriorând comunicarea și intimitatea.

Cel mai mare obstacol: refuzul de a accepta

Unul dintre cele mai dificile aspecte este atunci când persoana afectată refuză să accepte că are o problemă. Acest refuz este alimentat de:

Stima internă: Teama de a fi etichetat sau judecat.
Anosognozia: O incapacitate neurologică de a recunoaște boala, specifică tulburărilor severe.
Confuzia simptomelor: Tendința de a interpreta simptomele (oboseala, iritabilitatea) ca fiind defecte de caracter sau reacții normale la stres, nu ca semne ale unei boli.
Soluții: Tact, răbdare și acțiune fără judecată.

Atunci când confruntarea directă eșuează, apropiații trebuie să adopte o abordare strategică:

Concentrarea pe comportament: Evitați etichetele (,,ești bolnav”). Concentrați-vă pe observații neutre: „Am observat că nu mai poți dormi și ești mereu obosit. Am putea vedea un doctor pentru insomnie?”
Încrederea în primul rând: Asigurați persoana că sunteți alături de ea ca partener de sprijin, nu ca judecător. O abordare plină de empatie reduce teama și deschide ușa către ajutor.
Ușile mici: Dacă psihologul sau psihiatrul sunt refuzați, începeți cu o vizită la medicul de familie, pentru a exclude cauzele fizice ale simptomelor. Adesea, medicul de familie poate face prima recomandare.

În cazurile extreme, în care viața persoanei sau a celor din jur este pusă în pericol, legislația permite intervenția de criză și internarea involuntară, o măsură necesară, dar strict reglementată.

Ziua mondială a sănătății mintale ne învață că lupta împotriva bolilor mintale este o responsabilitate colectivă. Prin înțelegere, educație și prin eliminarea tăcerii, putem transforma acceptarea problemei, din cel mai mare obstacol, în primul pas către vindecare.

De ce moneda românească se numește „leu”?

Preafericitul Cornelius
-
0
De ce moneda românească se numește „leu”?

 

Numele monedei noastre naționale, leul (RON), nu provine dintr-o conexiune directă cu fauna locală, ci este un ecou lingvistic și comercial al Europei secolului al XVII-lea. Este povestea modului în care o imagine simplă, gravată pe o monedă străină, a supraviețuit ca simbol al valorii și, în cele din urmă, a devenit un semn de suveranitate națională.

Originea: talerele cu leu (Löwenthaler)

Răspunsul stă în circulația intensă a monedelor europene în Țările Române, crucială pentru comerțul regional:
Secolul al XVII-lea: Prin Țara Românească și Moldova circulau masiv taleri olandezi, cunoscuți sub numele de Löwenthaler (taleri cu leu).
Imaginea contabila: Pe reversul acestor monede era ștanțat un leu rampant (stând în două labe).
Simplificarea populară: Comercianții și oamenii de rând nu foloseau denumirea germană complexă, ci se refereau la monedă simplu: „lei”. Numele a prins rădăcini imediat, fiind mai ușor de reținut decât denumirea oficială.

Notă de context: Nu este întâmplător faptul că și moneda bulgară se numește lev/leva – același animal, aceeași rădăcină etimologică, preluată din aceleași talere olandeze care circulau intens în Balcani.

Leul: unitatea de socoteală imaginară

Chiar și după ce Löwenthaler-ul a dispărut din uz, termenul de „leu” a rămas în vocabularul popular ca o unitate de socoteală imaginară. Într-o epocă marcată de o mare varietate de monede (turcești, austriece, rusești) și de instabilitate politică, ,,leul” oferea un reper stabil pentru a estima și compara prețurile.

Drumul către suveranitate monetară

Transformarea leului din simplu cuvânt în monedă națională a fost un proces lung și sinuos, marcat de lupta pentru autonomie față de Imperiul Otoman:
1. Unitatea teoretică (1835)
Țara Românească: Pe 16 septembrie 1835, domnitorul Alexandru Ghica a încercat să formalizeze utilizarea monedei, consfințind „leul” ca unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale, în încercarea de a ordona haosul monetar.
Eșecul Politic: În Moldova, inițiativa a fost respinsă de Înalta Poartă, care nu permitea o autonomie monetară atât de mare unui stat vasal.
2. Înființarea oficială (1867)
Adevărata naștere a monedei naționale a venit după Unirea Principatelor:
Tentativa Cuza: Alexandru Ioan Cuza a încercat, fără succes imediat, să emită moneda națională.
Actul final (22 Aprilie 1867): Abia în 1867, sub domnia lui Carol I, statul român a reușit să fixeze oficial moneda: Leul.
Sistemul: Leul a fost adoptat ca monedă bimetalică (ancorată în argint și aur).
Diviziunea: A fost împărțit în 100 de bani (termen care înseamnă generic ,,bani” în limba română).


Paritatea: S-a stabilit paritatea de 1 leu = 1 franc francez, prin aderarea la Uniunea Monetară Latină. Acesta a fost un gest important de ancorare a economiei românești la standardele europene.
Primele emisiuni cu chipul regelui Carol I au reprezentat dovada fizică, pe metal, a faptului că noul stat își asuma o identitate monetară proprie și, implicit, un simbol ferm al suveranității sale.

Numele rămâne, valoarea evoluează

Paradoxul : moneda românească poartă numele unui animal (leul) pe care nu l-am avut niciodată în sălbăticie.
„Leul” românesc este un excelent exemplu al modului în care un nume popular, născut dintr-o referință vizuală străină, a supraviețuit schimbărilor geopolitice și economice pentru a deveni, în cele din urmă, simbolul concret al independenței și al capacității unei națiuni de a-și cântări singură viitorul.

Moaște și absurd: interviu c-un pelerin

MBM - KritiQ
-
0
Moaște și absurd: interviu c-un pelerin

Moaște și absurd în Gara de Nord

Ne aflăm în București, Gara de Nord, unde am oprit, la întâmplare, un pelerin ce se îndreaptă către moaștele lui Dimitrie.

Reporter:

Bună ziua! Cum vă numiți, stimate domn?

Pelerin:

Doamne ajută! Numele meu e Doru Lelii, sat Peștera de Jos, comuna Doamnei, bărbat între două vârste, înalt, chipeș, frumos, elegant, ștoc, beton…

Reporter:

Suficient, nu trebuie să vă descrieți!

Pelerin:

Copywriter la biserica de la noi din sat…

Reporter:

Eu n-am mai pomenit așa ceva. Cu ce se ocupă mai exact un copywriter la biserică?

Pelerin:

Transcriu acatiste, pomelnice…

Reporter:

Cum de ați venit până la București?

Pelerin:

Am venit bine, cu trenul, să mă rog la sfintele ciolane, ca popa nostru, Cornel Șutul, să fie numit protopop până la anul nou.

Reporter:

Frumos gest, altruist…

Pelerin:

A promis că dacă va fi numit, îmi mai dă un post de clopotar, part-time, la capela cimitirului din sat.

Moaște și realitate distorsionată

Reporter:

Deci veniți să vă rugați la moaște. Mă întreb doar: se plictisesc ele de vizitatori sau vă dau bonus pentru prostie?

Pelerin:

Oasele putrezite nu se plictisesc niciodată. Ele mă recunosc după aura copywriter-ului de biserică. Sunt printre aleși: elegant, ștoc, beton…

Reporter:

Ah, deci moaștele fac selecție pe frumusețe și stil vestimentar. Bine de știut. Și dacă nu le place aura? Le trageți un scuipat?

Pelerin:

Nu, domnule, moaștele luminează doar pe cei care înțeleg. Restul… să-și bage nasul în pomelnice.

Reporter:

Înțeleg. Și după ce vă rugați la moaște, ce planuri de carieră spirituală aveți?

Pelerin:

Clopotul, post part-time la cimitir. E combinația perfectă pentru inspirație: moaștele, clopotul și eu, copywriterul.

Reporter:

Foarte practic. Și cum stă treaba cu virușii de sezon? Tot cu aspirină și rugăciune?

Pelerin:

Exact. Bineînțeles, Dumnezeu mă protejează, iar aspirina e cadoul moaștelor.

Reporter:

Moaștele sunt farmaciste acum? Extraordinar!

Pelerin:

Sunt ce trebuie. Dacă nu te vindeci, e vina ta că nu ai citit acatistul corect.

Reporter:

Evident, moaștele nu acceptă scuze. În caz contrar, îți trimit notificări divine: „Ești penalizat spiritual!”

Pelerin:

Exact! Și dacă nu înțelegi semnele, râd în hohote… adică moaștele râd prin mine.

Reporter:

Sigur, râsul este cel mai bun antivirus.

Pelerin:

Absolut. Și când ajungi la ciolane, realizezi că viața ta s-a schimbat complet și irefutabil, dacă știi să citești pomelnicele și acatistele…

Reporter:

Deci moaștele sunt niște…?

Pelerin:

Exact. Și dacă popa Cornel zâmbește sec, înseamnă că asta a băut…

Reporter:

Iar dacă nu?

Pelerin:

Atunci moaștele fac curățenie spirituală…

Despre credință, pelerinaje și… moaște

Reporter:
– Așadar, domnule Lelii, văd că aveți o plasă plină. Ce duceți acolo, dacă nu sunt indiscret?

Pelerin:
– Două pungi de covrigi, o sticlă de agheasmă, trei lumânări, un spray de gât, și niște mici rămași de la pomană. Moaștele trebuie să simtă ospitalitatea românească.

Reporter:
– Desigur, nimic nu spune „pelerinaj” mai bine ca un pachet de mici reci și un bidon cu apă sfințită, reciclată din apă pluvială.

Pelerin:
– E bine să fii pregătit. Când ajungi la moaște, nu știi cât durează coada. Unii stau și 24 de ore. Eu, fiind copywriter la biserică, am experiență la scris acatiste în picioare.

Reporter:
– Și vă gândiți că Sfântul Dimitrie o să vă recunoască după caligrafie?

Pelerin:
– Poate nu după scris, dar după dedicație, sigur. Eu pun suflet în fiecare pomelnic. De exemplu: „Pentru popa Cornel Șutul, să fie protopop cu normă întreagă și har extins.”

Reporter:
– Har extins? Ca abonamentul la internet?

Pelerin:
– Aproximativ. Să aibă acoperire pe tot județul.

Reporter:
– Înțeleg. Și pentru dvs. personal, ce cereți moaștelor?

Pelerin:
– Un post stabil la cimitir. Clopotar part-time. Poate și un mic bonus spiritual.

Reporter:
– Poate și o reducere la tămâie, pentru angajați.

Pelerin:
– Ar fi bine. Tămâia e scumpă, iar soacră-mea consumă multă.

Reporter:
– În ce sens „consumă”?

Pelerin:
– O afum când se agită. Zic că-i scot dracii. Dar tot ea zice că-i place mirosul.

Reporter:
– Un fel de aromaterapie ortodoxă. Minunat.

Doru Lelii, încrezător, povestea cu patos despre destinul său spiritual

Pelerin:
– Eu, domnule reporter, am avut un vis. Moaștele mi-au apărut în vis și mi-au zis: „Doru, ia trenul spre București și du pomelnicul pentru popa Cornel. Nu uita de acatistul cu 7 pagini, scris cu pix albastru.”

Reporter:
– Da, sigur. Moaștele preferă albastru. E culoarea inspirației și a birocratiei divine.

Pelerin:
– Exact! De aia scriu totul cu pix de firmă. Nu te joci cu sfinții.

Reporter:
– Corect. Un acatist scris prost poate fi respins la poarta cerului, nu?

Pelerin:
– Da, și atunci trebuie să refaci tot dosarul spiritual. Cu o copie după certificatul de botez și recomandare de la popă.

Reporter:
– Excelent. Un sistem bine pus la punct. Aproape ca ANAF, dar cu icoane.

Doru Lelii își face cruce de trei ori, cu mișcări ample, aproape artistice, cu ambele mâini.

Reporter:
– Ce s-a întâmplat?

Pelerin:
– Semn divin. Moaștele îmi arată că trebuie să fiu răbdător.

Reporter:
– Sau mecanicul și-a aprins o țigară.

Pelerin:
– Poate. Dar nimic nu e întâmplător. Eu cred în sincronicități.

Reporter:
– Eu cred în mecanică feroviară.

Pelerin:
– Domnule reporter, să știți că și la noi în sat se întâmplă minuni. De exemplu, clopotul a bătut singur într-o noapte.

Reporter:
– Probabil vântul.

Pelerin:
– Sau moaștele.

Reporter:
– Sau bețivul satului.

Pelerin:
– Nu, el era cu mine, scriam acatiste.

Reporter:
– Evident. În doi se scrie mai repede…

După câteva ore, ajung în apropierea Mitropoliei. Coada se întinde ca o coloană de credincioși hipnotizați, toți cu ochii pe cutia unde se odihnesc moaștele

Reporter:
– Uite, domnule Lelii, zeci de oameni adunați pentru moaște. Se pare că lumea încă are credință.

Pelerin:
– Normal, domnule. Credința nu moare. Uitați-vă la oamenii ăștia: toți vin cu sufletul curat. Eu respir credință.

Reporter:
– Se simte. Aerul are un parfum puternic de speranță și busuioc uscat.

Pelerin:
– Așa e la moaște. Totul se purifică.

Reporter:
– Da, inclusiv logica.

Pelerin:
– Nu toți pot înțelege misterele sfinte. Trebuie să fii inițiat.

Reporter:
– Cum devii inițiat? Se dă test grilă?

Pelerin:
– Nu, e pe bază de credință și de donații.

Reporter:
– Firește. Harul nu vine gratis.

Mulțimea înaintează încet, cu un ritm aproape ritualic. Pelerinii șușotesc între ei despre vindecări miraculoase, salarii crescute după rugăciuni, și rude care au scăpat de amenzi datorită moaștelor

Reporter:
– Impresionant. Văd că moaștele au devenit și departament de resurse umane.

Pelerin:
– Da, rezolvă tot: sănătate, bani, iubire. Eu le cer doar un post stabil și un pic de inspirație pentru acatiste.

Reporter:
– Generos din partea dvs. Alții cer mântuirea, dvs. doar un loc part-time la cimitir.

Pelerin:
– Fiecare cu prioritățile lui. Eu sunt realist.

Reporter:
– Într-o lume de fanatici, realismul e un act de curaj.

Doru Lelii se apropie de raclă, scoate din geantă o hârtie mototolită și un marker și începe să scrie direct pe genunchi.

Reporter:
– Ce faceți acolo?

Pelerin:
– Actualizez pomelnicul. Mi-a venit o idee pe drum. Adaug și pe soacră-mea, să-i mai domolească nervii.

Reporter:
– Înțelept. Poate îi trimite Sfântul un somn de vreo două zile.

Pelerin:
– Sau o revelație.

Reporter:
– Sau un concediu prelungit într-o altă dimensiune.

Pelerin:
– Hehe, nu fiți răutăcios. Toți avem crucea noastră a mă-sii…

Reporter:
– A dvs. pare mai mult o glumă.

Pelerin:
– Poate, dar una cu final fericit.

Reporter:
– Finalul fericit e rar în poveștile cu moaște. De obicei se termină cu o poză pe Facebook și o febră musculară.

Pelerin:
– Nu pentru mine. Eu o să simt energia, o să mă purific.

Reporter:
– Sau o să vă îmbolnăviți de la frig. Tot un fel de transformare spirituală.

Când în sfârșit ajung în fața raclei, Doru Lelii îngenunchează teatral. Mulțimea oftează, telefoanele se ridică, toți vor poza perfectă cu moaștele. Reporterul oftează și el, dar din motive diferite

Reporter:
– Asta e, domnule Lelii. Ați ajuns. Cum e? Simțiți ceva?

Pelerin:
– Da. O vibrație. Un fior sfânt. Poate și frigul din beton.

Reporter:
– Așa începe iluminarea. Cu o crampă.

Pelerin:
– Nu râdeți, domnule. Eu chiar simt că m-am schimbat.

Reporter:
– În bine, sper.

Pelerin:
– Da. De acum o să fiu mai atent la semne.

Reporter:
– Adică?

Pelerin:
– O să mă rog mai mult. Și o să mă feresc de oameni fără credință.

Reporter:
– Ca mine.

Pelerin:
– Poate. Dar și dvs. o să vă schimbați.

Reporter:
– Sigur. Mă duc acasă să-mi fac un altar din sarcasm și cafea.

Pelerin:
– Fiecare cu credința lui.

Reporter:
– Exact. Eu cred că dacă mai stau mult în mulțimea asta, mă transform în moaște.

Interviu c-un pelerin

MBM - KritiQ
-
0
Interviu c-un pelerin

Pamflet satiric despre credință, pelerinaje și zgârie-nori electorali

Reporter:
– Iată-ne în Iași, în gara N, unde am oprit, la întâmplare, pe unul dintre pelerinii care merg la moaștele Sfintei Paraschiva!

Bună ziua!
Cum vă numiți, stimate domn?

Pelerin:
– Ziua bună!
Numele meu e Aiurel Perelin AlFrosinei, am 51 de primăveri, din comuna Ciufuții din Vale și am venit…

Reporter:
– Aveți un nume interesant, cum l-ați dobândit?

Pelerin:
– Aiurel e de la tata, a vrut Aurel, dar cum tocmai se întorcea de la băut cu tovarășii…
Perelin e nume de scenă și Al Frosinei e de la străbunica, Frosina, care a avut 12 copii cu tați diferiți. Pe care-l întreba cineva al cui e, zicea: „Al Frosinei!”.

Reporter:
– Nume de scenă, dar ce ocupație aveți?

Aiurel:
– Păi, am meseria de videochatist, sunt influencer la noi în parohie și manifestant la mitingurile partidului doamnei primar.
Perelin vine de la perelina pe care o port în timp ce evoluez în fața camerelor. Ai văzut perelin fără perelină?

Reporter:
– Observ că aveți o parte din recuzită…

Aiurel:
– Normal, mi-am luat perelina pe mine, să mă vadă toate enoriașele și să-și zică „uite ce perelin frumos!”.

Reporter:
– Cum de ați venit tocmai până aici?

Pelerin:
– Am venit cu autocarul pus la dispoziție de popa Cinstel Ciufutul, de la noi din parohie, care ne-a promis că dacă o votăm iar pe nevastă-sa primar, ne duce în perelinaj la moaște să ne rugăm pentru îndeplinirea promisiunii electorale.

Reporter:
– Ce anume v-a promis?

Pelerin:
– Ne-a promis că-și face un zgârie-nori și ne mută toată comuna pe verticală, cu condiția să-i donăm toate proprietățile de pe orizontală.

Reporter:
– De ce ați face asta?

Aiurel:
– O facem bucuroși, dumneata nu știi că pe jos or să mișune o puzderie de 5 Geuri din alea?

Reporter:
– O ultimă întrebare, observ că aveți o pancartă pe care scrie „Cred în Dumnezeu, nu în covrig!”
E aglomerație mare la moaște și virusul încă mai afectează persoane. Nu vă este teamă?

Aiurel:
– Sfântuța noastră i s-a arătat în vis lu’ țața Floarea din capul uliței și i-a zis că nu există covirus din cela. Apoi, dacă nici țața Floarea nu le știe pe toate…

Drumul spre sfințenie cu escală la bufet

Reporter:
– Așadar, domnule Perelin, autocarul dumneavoastră e plin de pelerini. Cum a fost drumul până aici?

Aiurel:
– Frumos, dom’ reporter, frumos, dar greu… la urcare, că la coborâre am dormit.
Ne-a pus popa un film motivațional – „Sfintele moaște și secretul succesului personal” – făcut de doamna primar pe fonduri europene.
N-am înțeles tot, că vorbea peste subtitrare, dar am simțit harul, că aveam pielea de găină și stomacul chircit de foame.

Reporter:
– Ați mâncat ceva pe drum?

Pelerin:
– Da, o colivă vegană de la popa, cu stafide ecumenice. Și câteva sarmale reci de la țața Floarea, care a jurat că le-a binecuvântat personal Sfânta Paraschiva, în vis. Păcat că a visat-o cu o zi înainte de post.

Reporter:
– Cum e atmosfera printre pelerini?

Aiurel:
– Sfințenie și alcool sanitar, dom’ reporter! Cântăm, ne rugăm, mai dăm și câte un live pe Facebook, să vadă lumea că suntem credincioși practicanți.
A zis popa că fără share nu se pune la mântuire.

Reporter:
– Serios?

Pelerin:
– Da, că dacă n-ai dat share la moaște, e ca și cum n-ai fost. Eu am hashtaguri sfințite: PelerinDeLux, RugăciuneCuFilter, MoașteVibes.

Reporter:
– Ce așteptări aveți de la acest pelerinaj?

Pelerin:
– Eu sper să primesc semn. Am cerut la rugăciune să-mi dea Dumnezeu un job mai stabil, ceva la partid, să nu mai depind doar de videochatul parohial.
Mă gândesc la o emisiune: „Pelerinul în direct”, cu invitați, mir și oferte la lumânări.

Reporter:
– Ați mai fost vreodată la moaște?

Pelerin:
– De șase ori. Prima oară am stat trei zile la coadă, m-a prins și ploaia și foamea, dar am primit o sticluță cu agheasmă expirată, semn că Dumnezeu mă încearcă.
A doua oară, am primit o broșură cu chipul doamnei primar și rugăciunea ei personală: „Dă-mi, Doamne, majoritate absolută!”.

Reporter:
– Impresionant… și anul acesta, cu virușii care tot circulă, nu v-a fost frică?

Pelerin:
– Aoleu, dom’ reporter, dacă țața Floarea zice că nu există, eu cum să nu cred?
Plus că popa Cinstel a zis că dacă te rogi suficient, virusul moare de rușine.
Și a mai zis că masca e semn de necredință. Doar hoții și ateii își ascund fața!

Reporter:
– Ați respectat totuși ceva măsuri de protecție? E lume multă la coadă la moaște.

Aiurel:
– Da, port perelina de protecție spirituală. Are trei straturi: credință, plastic și un miros discret de mir combinat cu dezinfectant.

Reporter:
– Observ că v-ați făcut și un banner.

Aiurel:
– Da, scrie „Jos covrigul! Sus credința!”.
E un mesaj pentru toți ereticii care cred în știință. Știința e bună doar când ne dă semnal la telefon, altfel ne rătăcește.

Reporter:
– Înțeleg. Și ce planuri aveți după ce vă închinați la moaște?

Aiurel:
– Ne-a promis popa că mergem la inaugurarea noului său centru spiritual-electoral, „Agheasmă pentru toți și Wi-Fi gratuit”.
Se face și tombolă – cine aduce trei voturi primește o icoană cu LED.

Reporter:
– Ce părere aveți despre faptul că unii acuză pelerinii că pun sănătatea publică în pericol?

Aiurel:
– Dom’ reporter, sănătatea publică o pune în pericol necredința!
Dacă ne-am ruga toți, virușii ar muri instantaneu.
Eu am făcut testul cu lumânarea: am aprins una lângă o persoană pozitivă, și n-a pățit nimic, doar i s-a făcut cald la frunte.

Reporter:
– …testul cu lumânarea?

Aiurel:
– Da, metoda Țaței Floarea.
Dacă flacăra tremură, ai păcate; dacă se stinge, ai datorii la primărie; dacă rămâne aprinsă, ești curat și poți merge la pelerinaj.

Reporter:
– Extraordinară metodă!

Aiurel:
– Da, e acreditată de Mitropolia Ciufuților.

Reporter:
– Ce părere aveți despre oamenii care spun că pelerinajul e doar un pretext politic?

Aiurel:
– Calomnii, dom’ reporter! Noi nu facem politică, doar rugăciuni sincronizate cu sondajele.
Dacă Dumnezeu vrea ca doamna primar să câștige, cine suntem noi să ne împotrivim?

Reporter:
– Și dacă nu câștigă?

Aiurel:
– Atunci a fost voia Domnului, dar și sabotajul opoziției, care n-a crezut destul.

Reporter:
– Înțeleg. Și cum vă pregătiți pentru momentul atingerii sfintelor moaște?

Aiurel:
– Mi-am luat mănușă sfințită, cu dezinfectant teologic.
Am antrenat palma la pupat, că am rată mare de conversie.
În plus, mi-am tatuat pe mână codul QR al rugăciunii, să nu mai pierd vremea cu Acatistul.

Reporter:
– Și credeți că Sfânta Paraschiva vă va împlini dorințele?

Aiurel:
– Normal, că doar i-am făcut și eu reclamă pe TikTok.
Clipul cu MoașteChallenge are 15.000 de vizualizări!
Sfânta știe să aprecieze efortul digital.

Reporter:
– După ce vă întoarceți acasă, ce veți face?

Aiurel:
– Mă duc la primărie să cer loc în zgârie-nori.
Popa a zis că se dă prioritate pelerinilor fideli și celor care au donat pământul de pe orizontală.
E viitorul, dom’ reporter! Pelerinajul vertical!

Reporter:
– Într-un cuvânt, credeți că ați atins sfințenia?

Aiurel:
– Nuuu, dar am ajuns aproape: am card de fidelitate la moaște, reducere 20% la lumânări și o promisiune că, dacă mă mai duc de trei ori, îmi dau un loc la balcon în cer.

Reporter:
– Ultima întrebare, domnule Perelin: ce mesaj aveți pentru românii care se uită sceptici la pelerini?

Aiurel:
– Să iasă din case și să creadă!
Să lase televizorul și să vină la rând, să simtă mirosul de evlavie, amestecat cu transpirație și mici.
Să creadă în Sfânta, nu în statistici.
Că noi, pelerinii, ținem țara pe credință, nu pe Facebook!

Reporter:
– Vă mulțumesc pentru interviu.

Aiurel:
– Cu plăcere! Dacă vreți, vă fac reducere la o sesiune de rugăciune live pe OnlyPelerini.

Epilog (nescris, dar inevitabil):

În timp ce autocarul pleacă, pelerinul transmite live: „Ajungem la sfințenie, fraților! Vedeți să nu vă prindă moartea neabonată!”.
În spate, țața Floarea doarme cu ochii deschiși, visând că Sfânta Paraschiva a dat follow back.
Iar în zare, popa Cinstel Ciufutul ridică primele etaje din zgârie-norul mântuirii, cu banii strânși de la pelerinii care cred că cerul începe la etajul 13.

9 Octombrie 1916

Preafericitul Cornelius
-
0
9 Octombrie 1916

Ziua în care Constanța a căzut. Ocupația bulgară a Dobrogei și umbrele istoriei uitate

Istoria României Mari este plină de eroism, dar și de capitole sumbre, pe care fie le-am uitat, fie am fost obligați să le trecem sub tăcere. Un astfel de capitol nescris, ascuns sub preșul alianțelor politice, este cel al ocupației bulgare a Dobrogei (1916-1918) în timpul Primului Război Mondial.

Răzbunarea pentru umilința din 1913

Intrarea României în Marele Război, în 1916, a oferit Bulgariei – aliată a Puterilor Centrale – ocazia perfectă de a se răzbuna pentru înfrângerea suferită în Al Doilea Război Balcanic (1913), când a fost forțată să cedeze teritoriul Cadrilaterului. Dorința de răzbunare și ambițiile expansioniste s-au tradus rapid într-o campanie brutală în Dobrogea.
9 octombrie 1916 a rămas o dată neagră în memoria locală. Atunci, coloane de trupe germano-bulgare și-au făcut intrarea în Constanța, oraș devastat de bombardamente. Ocuparea vechii cetăți a Tomisului a marcat începutul unei perioade de doi ani de suferință pentru dobrogeni.

Vandalism, teroare și tăcere

Constanța, cel mai mare port comercial al României la Marea Neagră, a avut de suferit în mod deosebit. Soldații bulgari, în ciuda regulilor războiului și a acordurilor internaționale în vigoare, s-au dedat la acte de o cruzime deosebită față de populația civilă. Agresiunea nu s-a limitat la jefuirea și deposedarea de bunuri, ci a degenerat în acte de teroare:

  • Jefuirea bisericilor din oraș.

  • Interzicerea funcționării școlilor românești.

S-a recurs la uciderea brutală a numeroșilor cetățeni români, la violarea femeilor și la torturarea copiilor, fapte care definesc o campanie de teroare împotriva populației civile.
Distrugeri culturale: Statuia lui Ovidius a fost dărâmată de pe soclu, fiind repusă doar la intervenția superiorilor militari germani.
În scurt timp, limba bulgară a fost declarată limbă oficială în Dobrogea, iar denumirile toponimice au fost modificate în sens favorabil intereselor Regatului Bulgar.

De ce a tăcut istoria?

Orașul Constanța și întreaga regiune a Dobrogei au rămas sub această grea ocupație timp de doi ani. Cu toate acestea, numeroase file din istoria Dobrogei au fost trecute sub tăcere în manualele regimului comunist, instaurat după Al Doilea Război Mondial. Motivul este atribuit intereselor politice: pentru a nu afecta relațiile cu „statul frate” comunist bulgar, istoricii „epocii de aur” au omis să dezbată această perioadă tragică. Interesele ideologice și de alianță au prevalat în fața adevărului istoric național.

Reîntoarcerea la patrie

Deși Armistițiul de la Focșani (decembrie 1917) și Pacea de la Buftea (mai 1918), impuse României după ieșirea Rusiei din război, păreau să consfințească ocupația, victoria finală a fost a noastră.
Vara anului 1917 adusese deja speranța prin victoriile românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Când, în toamna lui 1918, balanța victoriei a înclinat definitiv de partea Antantei, conducerea României a acționat decisiv, reintrând în război.
În urma înfrângerii decisive a Bulgariei în septembrie 1918, Dobrogea a revenit rapid între granițele națiunii române, iar armistițiul general cu Puterile Centrale a găsit România în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră, pregătită pentru împlinirea marelui ideal – Marea Unire.
Recuperarea completă a acestei istorii, cu luminile și umbrele ei, este o datorie morală față de suferința îndurată de dobrogeni.

Țățica și politica – bună dimineața la cafeluță și coaforul din Bruxelles

Japie Mihai
-
0
Țățica și politica – bună dimineața la cafeluță și coaforul din Bruxelles

Maria Grapina: între gafele vestimentare, discursurile confuze și autoadmirația care o transformă într-un fenomen unic

Nu știu de ce, dar de fiecare dată când văd ceva despre țățica Maria Grapina, îmi vine în minte tovarășa academician doctor inginer Ileana Ceaușescu. O doamnă care se crede „telectuală”, dar nu are nimic de intelectual. Profilul dumneaei de Facebook pare o caricatură între ce distribuie coana Veta din fundul satului și „realizările” cucoanei: „Bună dimineața la cafeluță”, „vai ce-mi plac florile”, „gânduri bine, suflete minunate”. Toate acestea se întrepătrund cu activitățile unor asociații obscure, la care doamna și-a pus numele ca o ștampilă pe un borcan de zacuscă.

Cum a ajuns Maria Grapini acolo, e un mister total. Specialiștii spun că este a opta minune a lumii — după piramide, dar înainte de logica proprie.

Născută undeva la țară, în împrejurimile Timișoarei, tanti Grapina a învățat să numere pe degete, tocmai de aceea a mai greșit câteodată, sărind peste câte un număr. Dar ce contează, când ai înlocuit aritmetica cu arta autoadmirației?

Ținutele dumneaei, cu siguranță, sunt inspirate de la cumetriile din Berești (locul ei de baștină): cât mai valoroase, cât mai simandicoase, de parcă ar merge la o prezentare de modă ținută într-un birt cu lambriu. Astfel, găina Iulia Albu se simte făcută borș la fiecare apariție a europarlamentarei, care pare să-și fi ales vestimentația din colecția „Târg de Paște – ediția lux”.

În discursuri, doamna Grapina se încurcă între verbe și metafore, ca o pisică-n ghemul de lână al propriei vanități. Îți dă impresia că vorbește fluent… dar într-o limbă inventată, un amestec de română arhaică, neologisme ratate și expresii motivaționale pentru gospodine depresive.

Când deschide gura, ai senzația că urmează o revelație – și totuși, după două fraze, realizezi că asculți varianta feminină a unui aparat de radio defect, care prinde doar stațiile dintre canale.

Și totuși, în ciuda gafelor, a gramaticii flexibile și a logicii de tip „vă rog să nu mă contraziceți cu faptele”, Maria Grapina persistă. Poate nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu poate suporta liniștea.

Dacă tăcerea e de aur, atunci doamna Grapina a ales să strălucească în plastic suflat.

Dublă discriminare: când deștepții tac, proștii se ceartă

MBM - KritiQ
-
0
Dublă discriminare: când deștepții tac, proștii se ceartă

Despre dublă discriminare, ipocrizie, televiziuni, sfinți mediatici și națiunea care iubește scandalul mai mult decât adevărul

Dublă discriminare: opera comică a prostiei românești

Într-o țară unde fiecare talk-show e o înmormântare a bunului-simț transmisă în direct, era doar o chestiune de timp până când conceptul de dublă discriminare să devină sport național.
Românul modern, înarmat cu o tastatură, o cruce și o opinie nefondată, a descoperit metoda perfectă de a urî simultan și fără logică. Așa am ajuns să discriminăm în cercuri concentrice, până când ne dispare rațiunea, iar rămășițele se bat între ele pentru like-uri.

Totul a pornit, ca de obicei, de la un spectacol de televiziune care promitea cultură, dar a livrat rating. În prim-plan — un artist care, prin simplul fapt că există, a reușit performanța de a provoca simultan două tabere ireconciliabile: progresiștii cu suflet de influencer și conservatorii cu icoane în portofel.
Primii l-au ridicat în slăvi, ceilalți l-au coborât în iad.
Și uite-așa, fără să vrea, omul a devenit primul caz clinic de dublă discriminare transmisă în direct pe tembeliziune.

Progresismul cu sclipici și conservatorismul cu tămâie

Pe de o parte, avem „progresiștii”, autoproclamați gardieni ai toleranței — acei oameni care au învățat empatia din tutoriale de pe YouTube și o aplică doar când e trending. Ei discriminează pozitiv: oferă premii, flori, like-uri și aplauze din milă, nu din apreciere.
E o dragoste cu termen de valabilitate: ține până la următorul scandal.

Pe de altă parte, stau conservatorii, acei apărători ai „valorilor neamului”, care confundă tradiția cu intoleranța și cred că Dumnezeu a scris Constituția. Ei discriminează negativ, dar cu pasiune.
Pentru ei, dublă discriminare e o formă de echilibru cosmic: „Dacă-l laudă progresiștii, clar e de la diavol!”

Rezultatul? O societate care se ceartă nu pentru idei, ci pentru aplauze. În mijlocul acestui circ, victima rămâne omul — ăla care a cântat, dansat sau a spus o poezie, fără să știe că tocmai a devenit terenul de luptă pentru ideologii de carton.

Tembeliziunea – altarul prostiei universale

Acolo se naște totul. Pe micile ecrane unde se întâlnesc prezentatori cu zâmbet permanent și invitați cu IQ intermitent.
De acolo pornește și epidemia de dublă discriminare, alimentată de dorința de audiență și de analfabetismul civic generalizat.

E fascinant cum televiziunile reușesc să transforme orice subiect banal într-o tragedie națională. Dacă un artist câștigă un premiu, apar imediat zece „specialiști în morală” care explică de ce acel premiu distruge țara, familia și ortodoxia.
În același timp, alți zece „formatori de opinie” explică de ce acel artist e simbolul libertății, al democrației și al epocii moderne.
Cei de acasă se ceartă în comentarii, iar televiziunea numără vizualizările.
Asta e dublă discriminare cu profit net.

BOR și partidul – Sfânta Alianță a ipocriziei

Nu putea lipsi Biserica. Într-o țară unde politicienii se pupă pe icoane și preoții pe microfoane, dublă discriminare a devenit dogmă.
BOR condamnă orice deviere de la linia tradițională, dar binecuvântează orice politician care donează un teren pentru o biserică în campanie.
Se predică iubirea aproapelui, dar doar dacă aproapele votează „corect”.

De câte ori apare o minoritate pe scenă — fie artistică, fie socială — apar și comunicatele oficiale despre „decăderea morală a neamului”.
Și în timp ce episcopii condamnă „păcatul”, se fac că nu văd păcatele din ograda proprie. Acolo, tăcerea e aur… și, uneori, argintul lumânărilor de la botezurile oficiale.
Asta nu e doar dublă discriminare. E artă în stare pură.

Patriotismul de tastatură și religia de Facebook

Un popor care confundă credința cu postările motivaționale și patriotismul cu urletele la meciuri nu putea rata spectacolul.
„Apărători ai credinței” postează citate din Biblie și injurii în același comentariu, convinși că Mântuitorul e moderator pe Facebook.
Patrioții virtuali, cu drapelul la profil, nu ratează ocazia să condamne tot ce nu seamănă cu ei — în special minoritățile, femeile, artiștii, tinerii, oamenii fericiți.
Totul în numele „valorilor românești”.
Asta da dublă discriminare: ură sfântă ambalată în iubire de neam.

Politicienii – maeștrii jongleriei morale

Pentru clanurile politice, dublă discriminare e strategie electorală.
Un politician român n-are nevoie de competență, ci de dușmani fictivi. Azi se declară apărător al minorităților, mâine le condamnă, poimâine organizează conferințe despre toleranță, sponsorizate de cei pe care i-a înjurat ieri.
La final, primește aplauze din ambele tabere — pentru că fiecare înțelege altceva.
Această formă de ipocrizie e singura industrie care merge constant în România.

Și mai există o specie aparte: politicienii-borfași care merg la slujbă cu presa după ei.
Să vadă poporul cum se închină. Să creadă poporul că-s curați.
De fapt, singurul lor act religios autentic e mirul electoral, aplicat generos pe fruntea alegătorului credul.

Mass-media cumpărată și presa de serviciu

Jurnaliștii? O parte dintre ei s-au transformat în cor de biserică laic, cântând în funcție de cine plătește litania.
Într-o zi, apără libertatea de exprimare; în alta, cer interzicerea celor care nu gândesc „corect”.
Când un scandal aduce trafic, devine subiect moral. Când aduce probleme cu sponsorii, dispare sub preș.
Așa se naște dublă discriminare mediatică: două măsuri, același rating.

Televiziunile și site-urile de știri au devenit ringuri de box pentru ideologii moarte.
Fiecare moderator e un arbitru părtinitor, fiecare invitat — un gladiator al prostiei.
Publicul? Consumă ura ca pe o bere rece într-o zi toridă de vară, fără să realizeze că devine parte din spectacol.

Analfabetismul funcțional și revoluția după ureche

România e țara în care oamenii citesc doar titlul, dar comentează ca și cum ar fi scris cartea.
De aici pornește totul: dublă discriminare intelectuală.
Unii se cred elite, deși nu înțeleg ce citesc, alții se cred persecutați, pentru că nu citesc deloc.
Așa se explică de ce scandalul e mai popular decât argumentul, iar meme-ul are mai multă greutate decât rațiunea.

Analfabetismul funcțional e noua formă de cultură națională.
Cineva a spus cândva că „românii s-au născut poeți”; acum, putem spune că s-au născut comentatori.
Pe orice subiect, indiferent cât de complex, există un milion de experți improvizați și zero oameni care citesc până la capăt.
În aceste condiții, cum să nu înflorească dublă discriminare?

Victimele colaterale – oamenii normali

În tot acest haos mediatic, moral și politic, singurii care pierd sunt oamenii normali.
Cei care ar vrea doar să trăiască liniștit, fără să fie etichetați, judecați sau târâți în scandaluri.
Dar într-o societate care respiră ură, normalitatea e plictisitoare, iar tăcerea e suspectă.

Așa ajungem la esența problemei: dublă discriminare nu e doar o întâmplare, ci o stare permanentă.

  • Cineva e prea colorat — îl urâm.

  • Cineva e prea normal — îl ignorăm.

  • Cineva nu spune nimic — îl suspectăm.

  • Cineva spune ceva — îl linșăm online.

În România, fiecare cuvânt e o grenadă, iar fiecare tăcere, o capitulare.

Cum funcționează ura reciclabilă

Ura românească e un mecanism perfect: se reciclează constant.
Azi urâm un artist, mâine un politician, poimâine o minoritate, apoi o țară întreagă.
Important e să urâm.
Dacă nu găsim un motiv, îl inventăm.
Așa se menține unitatea națională: prin dușmani comuni și mema potrivită.

Dublă discriminare e doar simptomul; boala e mai adâncă.
E refuzul de a gândi, combinat cu plăcerea de a judeca.
E nevoia de a fi moral fără să fii bun, patriot fără să înțelegi istoria, credincios fără să crezi în nimic.
E sindromul național al prostului sigur pe el.

Ce-i de făcut? (Spoiler: nu mare lucru)

Ar fi frumos să spunem că educația ne va salva, că societatea va evolua și că ura va dispărea în fața rațiunii.
Dar știm cu toții că nu va fi așa.
Pentru că ura e comodă.
Nu cere efort. Nu cere lectură. Nu cere empatie.
Cere doar o tastatură și un vinil cu „Tradiții și superstiții”.

Ce putem face, totuși, e să nu mai tăcem.
Pentru că, atunci când cei care înțeleg aleg să tacă, vorbesc doar cei care n-au ce spune.
Și ei sunt cei care votează, influențează, condamnă, sfințesc și distrug.
Ei transformă fiecare act de artă într-un act de trădare.
Ei fac din dublă discriminare o formă de divertisment.

România – țara unde toleranța e suspectă

Trăim într-un loc unde cuvântul „toleranță” sună a insultă, iar „diversitate” e diagnostic.
Unde biserica, politica și presa au făcut front comun în apărarea prostiei.
Unde fiecare tabără se crede persecutată, dar nimeni nu e dispus să asculte.
Aici, dublă discriminare e forma supremă de coabitare: ne urâm cu dragoste și ne iubim prin ură.

România nu duce lipsă de valori, ci de oameni care să le practice.
Avem credință, dar fără compasiune; morală, dar fără logică; tradiție, dar fără context.
Și, peste toate, avem o națiune convinsă că e mereu de partea binelui — doar că fiecare are alt bine.

Până la urmă, dublă discriminare e oglinda perfectă a societății noastre: un popor împărțit între tămâie și tequila, între Biblie și TikTok, între „așa s-a făcut dintotdeauna” și „așa zice algoritmul”.

Și poate că adevărata tragedie nu e că ne urâm între noi, ci că nici măcar nu mai știm de ce.
Ne-a rămas doar un reflex: să ridicăm piatra și să ne simțim virtuoși când o aruncăm.

Xenofobul român: portretul urii autohtone

MBM - KritiQ
-
0
Xenofobul român: portretul urii autohtone

Xenofobul român, între ignoranță, frică și patriotism de paradă

Cine este, de fapt, xenofobul român

Să-l numim Gheorghe, Ion sau Vasile — nu contează, pentru că xenofobul român nu are nevoie de nume. El este o specie aparte, o relicvă vie dintr-un muzeu mental al fricii și al prostiei în uniformă tricoloră. Trăiește printre noi, respiră același aer, doar că el îl consideră „aer românesc pur”, fără particule străine. Dacă ar putea, și-ar pune la poartă un filtru de oxigen naționalist, care să nu lase nicio moleculă de „globalism” să-i pătrundă în plămâni.

El nu s-a născut rău — ci doar neinformat, speriat și mândru de asta. Într-o lume unde informația e la un clic distanță, xenofobul român preferă să dea clic pe „teoria conspirației care explică tot”.

Are frică de tot ce e străin, dar adoră tot ce vine din străinătate, atâta timp cât are o siglă strălucitoare. Ura lui e profund selectivă: detestă „străinii care ne fură țara”, dar poartă adidași nemțești, bea cafea italiană și visează la o casă în Spania, unde să fie… românul străin urât de alții.

Xenofobul român și patriotismul de paradă

Ah, xenofobul român! Mare patriot, mic contribuabil. Flutură drapelul, dar nu plătește impozitul. Iubește țara, dar ar arunca gunoiul pe drum și ar scuipa fix pe statuia eroului național.

În mintea lui, patria e o icoană din plastic, iar dragostea de țară se manifestă prin înjurături la adresa oricui pronunță un cuvânt care nu sună românesc. Dacă aude un accent, tresare ca la un cutremur. Dacă vede o piele mai închisă, apucă tricolorul și-l învârte ca pe o armă sfântă.

„România, doar pentru români!”, strigă el pe Facebook, de pe un telefon produs în Coreea sau în China, printr-o aplicație americană, cu net plătit unei companii franceze.

Religia, scutul xenofobului român

Xenofobul român este profund religios. Atât de religios, încât crede că Dumnezeu e cetățean român cu domiciliul stabil în Vaslui și cu buletin de identitate cu chipul lui Arsenie Boca.

La el, credința nu e spiritualitate, ci armă. Se roagă pentru pace, dar ar vrea să-i ardă pe toți cei care „nu sunt ca noi”. În biserică, pupă icoane; în afara ei, scuipă oameni. Îi place să creadă că are un contract direct cu divinitatea, prin care e scutit de gândire critică.

Când vorbește despre dragostea creștină, o face cu pumnii strânși. Iar când i se spune că Iisus a fost un străin în ținuturi străine, are o criză existențială.

Xenofobul român și dușmanii imaginari

Cine-l amenință? Toată lumea.

  • Secuii – „vor să ne ia Ardealul”.

  • Evreii – „au luat economia mondială”.

  • Rromii – „ne fac de rușine”.

  • Imigranții – „ne fură joburile”.

  • Străinii – „ne invadează cultura”.

Toți aceștia sunt, în viziunea lui, niște entități mitologice malefice, adunate într-o conspirație globală împotriva „românului simplu, muncitor și credincios”.

Dar să-l întrebi pe xenofobul român dacă a cunoscut vreodată un evreu, un rrom, un secui sau un imigrant? Nici vorbă! Pentru el, cunoașterea nu e necesară — prejudecata e suficientă.

E ca un bucătar care nu a gătit niciodată, dar urăște mâncarea străină pe motiv că „n-are gust de cartofi prăjiți cu usturoi”.

Când ura devine sport național

La televizor, xenofobul român are eroi: politicieni care îi șoptesc că străinii sunt de vină, că minoritățile au prea multe drepturi, că Bruxelles-ul ne vrea sclavi. Așa devine ura un meșteșug de familie, transmis de la tată la fiu, de la bătrân la nepot, ca un ceas vechi de perete care ticăie prost, dar nu se mai oprește.

La vot, xenofobul român e un patriot disciplinat. Merge cu sfințenie, primește punga electorală, semnează și pleacă acasă convins că „a salvat țara de străini”. Peste o lună, când vede că tot prost o duce, înjură „guvernul vândut globaliștilor”.

Apoi, la televizor, un nou ,,apărător al neamului” îi explică că salvarea stă în ură. Și ciclul continuă.

Când xenofobul român dă din gură… și apoi din pumni

Până nu demult, ura xenofobului român era doar verbală — de tastatură, de colț de birt, de comentarii furioase pe internet. Dar între timp, tastatura a devenit bâtă.

Cazurile recente sunt simptomatice:

  • În Ditrău, 2020, sute de localnici s-au revoltat împotriva a doi muncitori srilankezi. ,,Ne pierdem tradițiile!”, au spus oamenii care cumpără pâine de la brutărie, dar nu s-au gândit niciodată să facă una singuri.

  • Într-un spațiu de grătar, un grup de ucraineni a fost alungat de ,,suveraniști”, cu replica celebră: „Noi suntem stăpâni aici, în România!”. Ca și cum grătarele ar fi frontieră națională.

  • În Cluj, un cetățean străin venit la muncă a fost bătut crunt și a ajuns la spital. Vinovatul? „A zis ceva în altă limbă.”

Evoluția naturală a prostiei e violența. Când nu mai ai argumente, dai cu bâta. Și xenofobul român are o colecție bogată de bâte — din lemn, din vorbe, din prejudecăți.

Made in România

Să-l privim altfel, cu un zâmbet amar:

  • Xenofobul român e omul care urăște turcii, dar mănâncă shaorma cu de toate, de trei ori pe săptămână.

  • Disprețuiește italienii, dar are rude în Italia care trimit bani acasă.

  • Crede că străinii fură, dar când prinde un contract la negru în UE, e ,,descurcăreț”.

  • Se plânge că ,,țiganii strică imaginea României”, dar aruncă PET-ul pe geam și scuipă semințe în autobuz.

E un paradox ambulant. O contradicție cu tricolor în piept și ură în buzunar.

Xenofobul român și internetul – o combinație letală

Pe internet, xenofobul român se simte rege. Are opinie la orice, și mai ales la ceea ce nu înțelege. Se hrănește cu fake news, cu teorii despre Soros, masoni, reptilieni și cipuri ascunse în vaccin.

Pentru el, tot ce vine din Vest e o conspirație. Dar dacă același Vest îi trimite alocația pentru copilul emigrat, e binecuvântat.

El nu mai are nevoie de profesori, căci are YouTube. Nu mai are nevoie de logică, pentru că are ,,un clip de la un român adevărat care spune tot”.

Xenofobul român – campion la dublu standard

În diaspora, xenofobul român devine o poveste în sine. El pleacă în Anglia sau Italia, lucrează la negru, nu știe limba, dar acuză că localnicii sunt „rasiști”.

Adică exact ce face el acasă, dar pe dos.
În România, urăște străinii. În străinătate, urăște localnicii. Oriunde merge, dușmanul e mereu ,,celălalt”.

Dacă ar exista o olimpiadă a ipocriziei, xenofobul român ar aduce aurul acasă. Cu avion low-cost, evident.

Politicienii și xenofobul român: un cuplu toxic

Politicienii români știu perfect cum funcționează frica. O folosesc ca pe un instrument de campanie: „Străinii vor să ne cucerească!”, „UE ne obligă să ne pierdem identitatea!”, „Refugiații vin să ne ia casele!”.

Și xenofobul român înghite tot, cu entuziasm patriotic.
Nu contează că salariul lui e mic, că spitalele se închid, că școlile cad. Important e că ,,nu ne cuceresc străinii”.

Pentru politicieni, xenofobul e ideal: nu pune întrebări, nu gândește, dar votează cu mâna pe inimă și mintea în ceață.

De ce nu dispare xenofobul român

  • 1. Ignoranța e confortabilă

Gânditul doare. E mai ușor să urăști.

  • 2. Lipsa de educație civică

Școala nu te învață despre diversitate, ci despre glorioasele ,,invazii barbare” care au venit peste noi. Cum să nu urăști ,,invadatorii”?

  • 3. Politica hrănește ura

Un popor speriat e un popor ușor de condus de incompetenți.

4. Lipsa contactului real

Cei mai vocali urăsc unele grupuri pe care nu le-au întâlnit niciodată. Ca și cum ai urî delfinii pentru că ,,ai auzit tu că mușcă”.

Ce ar trebui făcut

  • Educație reală, nu doar lozinci.

  • Legi aplicate, nu doar scrise.

  • Mass-media responsabilă, nu tabloidă.

Umor și autoironie, pentru că uneori râsul deschide minți acolo unde argumentul nu ajunge.

Xenofobul român, o tragedie comică

Xenofobul român e simultan tragic și ridicol. E omul care se teme de străini, dar e sclavul lor cultural. E cel care invocă tradiția, dar n-a citit niciodată o pagină de istorie. E cel care flutură Biblia, dar n-a înțeles mesajul ,,iubește-ți aproapele”.

El e rezultatul unei istorii prost înțelese, al unei politici populiste și al unei culturi care confundă patriotismul cu agresivitatea.

Poate într-o zi xenofobul român va descoperi că ,,străinul” nu e dușmanul, ci oglinda care-i arată cât de mic e el în propria-i ură.
Până atunci, să-l privim, să-l înțelegem și, da, să râdem amar.

Pentru că, în fond, ce altceva poți face în fața unui spectacol tragicomic, decât să-ți pui ochelarii de umor negru și să spui:

  • „Doamne, apără-ne de prostie — că de străini ne apărăm singuri!”

RO-ALERT ajunge mereu târziu

MBM - KritiQ
-
0
RO-ALERT ajunge mereu târziu

RO-ALERT rămâne mereu spectator când internetul şi media locale iau rolul de sirenă – mecanismul care declanşează alarma când nu mai e nevoie

Au trecut nişte ani de când RO-ALERT ar fi trebuit să fie jandarmul invizibil care veghează asupra noastră – dar realitatea ne demonstrează că e mai degrabă un comentator târziu la serial, care intră în scenă abia după ce scenariul a ajuns deja viral. Ca să pricepem cum funcţionează şi, cum nu funcţionează sistemul RO-ALERT, să ne scufundăm în mecanismul pe care nimeni nu-l povesteşte în manuale, dar toţi îl trăiesc.

  • 1. Scena incidentului: o poveste banală care devine dramă

  • Se întâmplă ceva: un incendiu, o inundaţie, un cutremur, un accident grav, un atac terorist ori o evadare. În comunitatea locală cineva vede, reacționează și filmează tot. Pentru că asta face omul modern: dacă nu ai un telefon care să surprindă momentul, nici nu contează că ai simţuri, dacă nu ai nicio dovadă.

  • 2. Martorii filmează. Şi pun pe internet

  • Clipuri tremurate, cu fum, cu strigăte, cu sirene care nu se aud – dar cu atmosferă încărcată. Primul instinct: „Postez pe Facebook/Instagram/YouTube/TikTok”. Şi-apoi, prietenii prietenilor distribuie. Se comentează: „Da, fractura este gravă”, „Noi am văzut ceva asemănător”, „E ca-n filme”. Clipul prinde viaţă.

  • 3. Vira­lizarea – când digitalul devine amplificator

  • Poate un influencer local preia clipul, îl repostează cu un titlu furios: „Incompetenţă!”, „Unde sunt autorităţile?”; Poate un cont de ştiri locale (pagină Facebook) îl publică; Poate un politician sau un activist îl distribuie pentru vizibilitate. Şi boom – reacţii, comentarii, indignări, teorii. Video-ul devine viral.

  • 4. Mass-media locală preia cazul

  • Televiziunea locală, radio șanț, site-ul de ştiri locale: „Video în exclusivitate: locuitorii surprind momentul…”. Se-agaţă de imagini, de martori, de poveşti – de emoţie. Reportajele devin live-uri, interviuri cu martorii, cu pompierii, cu autorităţile locale, cu politica locală.

  • 5. Ştirea umple toate canalele

  • Tot pe Facebook, tot pe Instagram, tot pe WhatsApp. Prieteni care dau share, grupuri care discută, meme-uri care speculează momentul. În ziare – electronice şi print – în rubrici de ultimă oră, în talk-show-uri, în comentarii, în rubrica „ce nu merge bine”. Autorităţile simt presiunea: trebuie să spună ceva.

  • 6. RO-ALERT trimite mesajul de avertizare

  • După ce toată lumea deja ştie – unii au văzut cu ochii lor, alţii au postat, alţii au citit – RO-ALERT scutură phone-ul: „Alertă: eveniment … vă rugăm să …”. Autorităţile locale, judeţene, MAI, IGSU etc., dau comunicate oficiale. Mesajul ajunge după ce publicul s-a autoconstrâns să reacţioneze prin panică online.

Cum funcţionează RO-ALERT, teoretic: mecanismul din spatele sirenei digitale

RO-ALERT ar trebui să fie sistemul oficial de avertizare a populaţiei în caz de urgenţe: cutremure, inundaţii, explozii, risc chimic sau nuclear, alte catastrofe naturale sau umane. Scopul: să transmită rapid mesaje către telefoanele mobile aflate într-o zonă afectată, pentru a minimiza daunele și victimele.

Elemente fundamentale:

  • Autoritatea competentă: doar anumite instituţii pot activa RO-ALERT – Prefecturi, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU) etc.

  • Zona geografică: mesajele se trimit telefoanelor dintr-un anumit perimetru stabilit tehnic, nu național, nu generalizat, ci selectiv – pentru a nu alarma inutil.

  • Conţinutul mesajului: foarte scurt, clar și direct – ce s-a întâmplat, ce să faci, zona de evitat, adăposturi, proceduri de siguranţă.

  • Tehnologia: se bazează pe reţelele operatorilor de telefonie mobilă, pe antene, pe sisteme care filtrează telefoanele care sunt în zona în care alerta e emisă.

În schimb, practic, funcționează ca în exemplul anterior.

Ce ar trebui să se întâmple ideal:

  • 1. Apare evenimentul de risc.

  • 2. Autoritatea ar trebui să primească informaţia rapid – ideal instant – prin sistemele lor de alarmă, raportări oficiale, servicii de monitorizare.

  • 3. Evaluarea gravităţii şi necesitatea emiterii RO-ALERT.

  • 4. Setarea geografică precisă, scrierea mesajului, testarea rapidă.

  • 5. Trimiterea mesajului către publicul afectat, înainte ca problema să devină virală, sau măcar concomitent cu virale & mass-media.

Unde se blochează sistemul („pe hârtie e frumos, pe teren – comic”)

În teorie, totul funcționează, practic, avem parte de o salată de birocrație și incompetență:

  • 1. Detectarea – cei responsabili nu ştiu imediat ce s-a întâmplat sau nu vor să creadă gravitatea evenimentului. S-ar putea ca primul raport să ajungă la ei târziu sau să fie subestimat.

  • 2. Organizarea internă a autorităţilor – cine anunţă pe cine, cine decide să iniţieze RO-ALERT, cine semnează? Toate astea consumă timp.

  • 3. Evaluarea riscului – dacă autorităţile consideră că nu există risc suficient sau că impactul nu justifică disturbarea telefoanelor – nu trimit alerta.

  • 4. Presiunea externă – multiple canale de comunicare informale: martori, reţele sociale, media – pot aduce evenimentul în prim plan, dar asta înseamnă că RO-ALERT e deja pe locul doi.

  • 5. Întârzierile tehnice – semnătura sau aprobarea, probleme cu infrastructura telecom, cu operatorii mobili, instabilitatea semnalului, lipsa de acoperire, zone montane, zone rurale etc.

Exemplu tipic 

Imaginează-ţi un sat de munte – sau un colţ uitat al oraşului, dar oraş-sat – unde un transformator electric explodează. Fumul urcă gros, flăcările dansează în aerul rece. Un cioban cu telefon prinde totul într-un clip: scântei, fum, oameni care fluieră, lumini stinse. Postarea apare pe grupul satului, cineva o share-uieşte într-un grup judeţean, o ia un site local „InfoJudeţean”, apoi televiziunea regională vine cu echipaj, drone, primar. „E grav”, zice primarul. Pompierii confirmă că transformatorul a explodat, riscul unui incendiu mai mare e real. Se cer măsuri: oprirea curentului, evacuarea, restricţionarea accesului.

Dar RO-ALERT? Mai aşteaptă. Poate că cineva e responsabil, dar nu şi-a găsit telefonul. Poate că hârtia oficială nu a sosit. Poate că nimeni nu a semnat cererea de alertă. Sau poate că autoritatea locală zice: „Nu, nu e risc pentru populaţie” – deşi toţi din sat tremură de fum şi teamă.

Abia după ce clipul are 5000 de vizualizări, când toată lumea zice „transformator, sat, primar, IGSU, trimiteţi alerta”, sistemul reactualizează – şi apare mesajul RO-ALERT: „Se recomandă evitarea zonei …” etc.

Publicul râde în sinea lui: „Foarte rapid au acţionat, ca un melc participant la curse de sprint”. Dar ceva e în spate: sistemul RO-ALERT nu s-a născut ca să fie ultimul pe scenă, ci primul. Numai că în realitate, e exact ultimul – şi asta contează cel mai mult când fiecare clipă poate face diferența dintre viaţă și moarte.

De ce RO-ALERT bâjbâie în umbra viralului

Să ne privim în oglindă: ce vrea RO-ALERT? Să fie sistemul autorităţii. Ce primeşte? Avertizări false, rapoarte incomplete, presiune media, isterie online. Şi reacţionează – când îi convine, când resursele permit.

Fricţiuni structurale:

  • Lipsa unei baze de date în timp real a zonelor de risc. Dacă satul tău e într-o depresiune uitată sau într-o vale fără semnal, RO-ALERT are probleme.

  • Autorităţile nu sunt mereu pregătite să emită mesaje de alertă. Trebuie să fie clar în proceduri: cine decide, cum, când. Neclarităţile duc la stagnare.

  • Presiunea politică – dacă autoritatea emite RO-ALERT prea des, publicul se obişnuieşte, îl ignoră; dacă nu îl emite la timp, dacă se moare, dacă populația suferă – e scandal. E un echilibru fragil.

  • Costuri și responsabilităţi legale: cine răspunde dacă alarma e falsă? Cine suportă daunele? Cine acceptă greşeala? Decizia de emitere implică riscuri reputaţionale.

Psihologia publică și mediatică:

  • Oamenii au telefoane, dar nu toţi au semnal bun, sau le și vin notificările imediat.

  • Temerile şi panica cresc dacă nu ştii ce se întâmplă – mass-media locală hrăneşte panica cu speculaţii, titluri bombastice, imagini șocante.

  • Viralul funcţionează după legile emoţiei, nu după cele ale faptelor. O imagine dramatică poate induce ideea de catastrofă – deşi autorităţile caută dovezi și situaţia poate fi sub control.

Ce ar trebui schimbat 

Hai să ne gândim la reforme, nu la vorbe goale, la ce-ar putea face sistemul să nu mai fie spectator pasiv, ci actor principal:

  • 1. Detectare automată îmbunătăţită

    Sisteme de monitorizare: senzori, staţii meteo, camere video în zone publice, aplicaţii citizen science. Dacă un senzor detectează fum sau fluctuaţie electrică mare, să se genereze automat alertă preliminară.

  • 2. Proceduri clare, rapide

    Să fie definit: cine apasă butonul de alertă, în cât timp. Dacă primarul sau prefectul are drept de semnătură pentru alertă, să nu mai fie nevoie de mutări birocratice – să fie prevăzut într-o lege foarte clară.

  • 3. Operatori telecom & infrastructură robustă

    Operatorii să fie obligaţi să asigure legături redundante, semnal bun în toate zonele locuite, care să susţină transmisia RO-ALERT. Tratarea mesajelor ca prioritate maximă – eventual cu acord juridic și sancțiuni dacă nu se respectă timpul de livrare.

  • 4. Testare frecventă & educaţie publică

    Populaţia să fie obişnuită cu mesajele de avertizare, să înţeleagă ce înseamnă când primeşte RO-ALERT, ce să facă – nu să intre în panică sau să ignore alerta ca pe spam. Teste regulate, simulări.

  • 5. Cooperare cu media şi reţelele sociale

    Când ceva viral apare, autorităţile să monitorizeze (partea bună). Să recunoască rapid semnalul viral ca indicator de alarmă posibil. Media să fie inclusă într-o reţea de informare oficială – dacă site-ul local semnalează o criză, RO-ALERT să verifice rapid, să confirme sau să dezmintă, şi dacă e cazul, să emită alerta. Astfel încât mesajul RO-ALERT să nu mai vină după un tsunami emoţional, ci, de preferat, înainte ca tot tămbălăul să înceapă.

  • 6. Responsabilitate legală și feedback

    Să existe standarde legale, privind timpul maxim de emitere a alertei de la momentul când autoritatea competentă primeşte informaţia. Să fie inspectate şi raportate cazurile când s-a întârziat. Să fie publice rapoartele, să existe responsabilitate. Dacă ai greşit – plăteşti cu transparenţă.

Când alarma sună, după ce deja nu mai e nevoie

RO-ALERT apare de multe ori doar când uleiul s-a scurs deja pe podea, când casa e în flăcări, când apa a trecut de pervaz. În mod tragi-comic, mesajul de avertizare ajunge când publicul deja a reacţionat, s-a salvat, s-a filmat, s-a dus la telefon, s-a plâns, s-a indignat – şi doar după acest spectacol digital, autorităţile declară: „Da, avertizare: există risc”.

Ce sens mai are atunci alerta? Să bage în seamă instituţia? Să arate că statul încă există şi poate să spună ceva? Să evite procesul public? Să valideze imaginea exterioară? Probabil toate cele de mai sus.

Dar pentru ce plătim? Pentru ca autorităţile să fie rapide, nu pentru ca noi să fim avertizaţi, după ce deja am aflat ce s-a întâmplat.

RO-ALERT – alarmă cu întârziere

RO-ALERT rămâne un sistem cu promisiuni mari, dar cu execuţie adesea lentă. Funcţionează, în multe situaţii, ca un ecou al evenimentelor devenite deja virale.

Dacă nu se schimbă mecanismul – detectarea, decizia, infrastructura, responsabilitatea –, RO-ALERT va rămâne mereu spectatorul care intră pe scenă când tragedia s-a terminat deja, când emoţia e deja consumată, când publicul deja a post-like-uit şi-a făcut glume.

1...151617...57Pagina 16 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID