Idolul idioților Căcălin, între conspirații, suveranism de carton și teatrul absurd al politicii românești
Când prostia devine program politic
România nu duce lipsă de personaje ridicole. De la politicieni care confundă Constituția cu lista de cumpărături de la supermarket, până la suveraniști de mahala care citesc două pagini din manualul lui Dughin și se cred strategi geo-politici, am avut de toate. Dar, de fiecare dată, parcă apare unul care duce spectacolul la un nou nivel de imbecilitate. În zilele noastre, acel „unul” este idolul idioților Căcălin.
Da, ai citit bine: idolul idioților Căcălin. Așa cum există comici involuntari, care îți fac ziua mai bună fără să vrea, există și lideri politici care îți fac țara mai amară doar prin faptul că deschid gura. Și nu, nu e doar o figură de stil, e un diagnostic pus de realitatea imediată: omul reușește să combine kitsch-ul conspiraționist cu aroganța mântuitorului de mahala. O copie infidelă a lui Trump, fără bani, fără șarm, fără televiziuni, dar cu aceeași inflație de prostie bine ambalată.
Suveranist de carton, dependent de pungile cu bani
Idolul idioților Căcălin nu ar fi nimic fără „narativul” suveranist, termenul preferat al celor care n-au citit niciodată o carte întreagă dar se pricep la „geopolitică”. Căcălin urlă din toți bojocii că vrea „să redea demnitatea poporului român”, dar în același timp se hrănește din aceleași fonduri europene și granturi americane pe care le scuipă acum. Ipocrizia e atât de groasă încât dacă o pui pe grătar, hrănești o tabără întreagă de ultranaționaliști cu mici și bere.
În trecut, idolul idioților Căcălin primea bani de la fix aceleași instituții pe care azi le înjură. Uniunea Europeană, USAID, ba chiar și fundațiile lui George Soros. Omul care astăzi scandează „jos globaliștii” a semnat state de plată pe care scria cu litere mari „mulțumim pentru finanțare”. Asta e suveranism made in România: îți iei salariul de la cei pe care îi declari diavoli și după aia le declari război în fața camerelor.
Copia infidelă a lui Trump
Donald Trump a avut, oricât nu ne place, niște atuuri: bani, televiziuni, o Americă divizată pe care a știut să o exploateze. Idolul idioților Căcălin n-are decât un microfon ruginit și câțiva discipoli care îl aplaudă ca focile la grădina zoologică atunci când descoperă un nou cuvânt: „globalisto-soroșiști”. Repetă termenul până când și un copil de cinci ani ar zice „hai gata, dom’le, am înțeles, ești supărat pe globaliști”.
Diferența e că Trump era măcar un showman autentic, cu instinct de circ politic. Idolul idioților Căcălin e doar un papagal cu microfon, care imită sunete fără să știe ce spune. Dacă Trump e Broadway-ul politicii populiste, Căcălin e karaoke-ul de mahala, unde boxele scârțâie și luminile se sting fix când începe refrenul.
Teologia conspirațiilor
Idolul idioților Căcălin nu se oprește la suveranism și anti-globalism. El are propriul său catehism al conspirațiilor, în care „Iuda” nu mai e unul singur, ci milioane. Dacă acum două mii de ani trăda un singur apostol, în mintea lui Căcălin fiecare om care nu-l aplaudă e un Iuda „globalisto-soroșist”.
A mai zis și că atentatul de la 11 septembrie a fost opera „globalisto-soroșistă”. Da, sigur. O operațiune cu mii de victime, cu rapoarte de mii de pagini, cu anchete internaționale, dar totul se rezumă la o conspirație universală, descoperită fix de idolul idioților Căcălin între două vizite la secția de poliție pentru semnătura de control judiciar.
Cireașa de pe colivă? Că Charlie Kirk ar fi un martir „executat de globalisto-soroșiști”. Adevărul, desigur, e că Kirk a fost ucis de un extremist pro-Trump, dar idolul idioților Căcălin trăiește într-un univers paralel, unde tot ce nu se pupă cu ideologia lui e opera „globaliștilor”.
Idolul idioților și fanclubul de focile aplaudace
Un lider fără mase nu e lider, e doar un nebun care vorbește singur. Dar idolul idioților Căcălin are masele lui: un grup zgomotos de „suveraniști” care îl ridică la rang de profet. Ăștia sunt oamenii care au descoperit politica pe Facebook, care dau share la meme-uri cu dacii nemuritori și care cred că „geostrategic” înseamnă să ai prieteni ruși la vodka și prieteni chinezi la panda.
Pentru acești oameni, idolul idioților Căcălin e salvatorul. Nu contează că omul n-a prezentat niciodată un plan concret. Nu contează că tot ce spune e „noi putem, noi știm, noi vrem” fără niciun „cum”. Contează doar că urlă împotriva „sistemului” și a „globaliștilor”. Iar în România, asta e suficient ca să-ți faci fanclub.
Statul român – sluga perfectă a șarlatanilor
Nu putem vorbi despre idolul idioților Căcălin fără să amintim decorul în care joacă: statul român. Un stat atât de incompetent, atât de rupt de realitate, încât lasă loc pentru orice clovn să devină lider de opinie. Instituțiile dorm, presa se ceartă pe audiențe, iar în vidul de autoritate răsar astfel de „mântuitori”.
Statul român e acel părinte alcoolic care doarme pe canapea în timp ce copiii se joacă cu bricheta lângă butelia de gaz. În loc să oprească circul conspiraționiștilor, în loc să explice oamenilor realitatea, lasă totul să curgă. Așa ajungem să avem „idoli ai idioților” care urlă din tribune în numele unei națiuni care, de fapt, nu e reprezentată decât de niște conturi de Facebook și niște televiziuni de canapea.
Promisiuni de carton și sloganuri reciclate
„Vreau să aduc fericire poporului român.” Serios? Fericirea se dă cu ordonanță de urgență, bre? „Vreau să transform România în centrul Europei.” Cu ce bani, cu ce parteneri, cu ce strategie, bă? „Vreau să reformez moral națiunea română.” Cum, mă? Prin discursuri conspiraționiste și finanțări obscure?
Idolul idioților Căcălin nu are un program, are un playlist. Și playlistul e scurt: globaliști răi, eu bun, Soros malefic, Rusia inocentă, poporul suveran. Se repetă la nesfârșit, ca un casetofon stricat care nu mai scoate muzică, ci doar zgomot.
Idolul idioților Căcălin ca simptom
Mai grav decât Căcălin însuși sunt oamenii care îl cred. Idolul idioților Căcălin e simptomul unei boli mai mari: prostia organizată politic. Când nu ai educație civică, când presa preferă scandalul în locul explicației, când statul își tratează cetățenii ca pe niște clienți captivi la ghișeu, apare terenul fertil pentru astfel de personaje.
Problema nu e doar că există un Căcălin. Problema e că există o masă de oameni dispuși să-l creadă. Oameni care văd conspirații peste tot, care refuză faptele, care se hrănesc din meme-uri și live-uri pe Facebook. Asta e tragedia: nu că există un clovn, ci că există spectatori care-l aplaudă.
Râsul ca formă de rezistență
În fața acestui spectacol absurd, ce mai putem face? Să râdem. Să râdem sănătos, cinic, cu umor negru. Să râdem de idolul idioților Căcălin, pentru că altfel riscăm să plângem de noi. Râsul e singura formă de igienă mentală într-o țară unde conspirațiile devin programe politice și unde liderii se nasc nu din idei, ci din frustrare și prostie.
Idolul idioților Căcălin va mai urla mult timp împotriva „globaliștilor”, va mai aduna aplauze de la focile aplaudace, va mai da interviuri în care își compară dosarul cu cel al lui Trump. Dar, în final, tot ce va rămâne din el va fi exact ce e acum: un clovn de mahala, copia ieftină și infidelă a unui showman american. Și, poate, un nou capitol în lunga enciclopedie a penibilului românesc.
În momentul acela, văzând zorii mijind, Șeherezada se opri din povestit. 
Istoria este repetitivă, așa că sunt nevoit să revin cu o scenetă într-un act, scrisă acum câțiva ani în cinstea forurilor superioare ale Academiei Române.