vineri, decembrie 19, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 17

Cine e Iuda în teatrul suveranist al mântuirii naționale

MBM - KritiQ
-
0
Cine e Iuda în teatrul suveranist al mântuirii naționale

Cine e Iuda, când Gigi Becali și George Simion își dispută rolul de Mesia al poporului și transformă politica într-o parodie de credință

La început a fost like-ul

Cine e Iuda? O întrebare simplă, dar imposibil de răspuns în era TikTok și Facebook, unde predicile suveraniste vin cu efecte speciale, emoji-uri patriotice și live-uri interminabile. Acolo unde lumina credinței e filtrată printr-un ring light chinezesc, iar învierea poporului vine cu hashtag și parteneriate de imagine.

Gigi Becali intră în scenă cu aerul unui Mesia financiar: predică despre moralitate, binecuvântează și dă cu bâta de la tribună înspre toți cei care nu îl aplaudă. Portofelul lui strigă mai tare decât glasul domnului de la amvon.

George Simion e profetul TikTok-ului: profetul patriei, cel ce poartă ie ca pe un steag și vorbește despre suveranitate, cu aerul unui om care a citit un manual de istorie din clasa a patra și a rămas impresionat, patriotism livrat la pachet cu selfie-uri oportuniste. Dacă se schimbă trendul public, schimbă și poziția mai rapid decât o curvă-n tractir.

Și între ei, poporul — mereu flămând de salvatori, mereu dornic să afle: Cine e Iuda?

 Gigi Becali – Apostolul oportunismului și al luxului umil

George Becali nu e un om. E o legendă, între o rugăciune și o campanie electorală.
Vorbește cu Dumnezeu la telefon, primește mesaje prin serviciul de SMS-uri divin și face conferințe de presă în care citatele biblice se amestecă cu glume de galerie.

El nu e Iuda, desigur — el e garantul moralității, cavalerul dreptății, patronul oficial al Raiului cu acces VIP.
Dar, cum orice mesia local are nevoie de un dușman, îl găsește rapid în George SIEmion, „apostolul poporului” care i-a furat lumina reflectoarelor.

Așa începe războiul sfânt: două Evanghelii rivale și o singură țară confuză, între like și amin.

„Cine e Iuda?”, întreabă Gigi Beecali, uitând că răstignirea se face doar o dată, dar circul electoral e în fiecare duminică.

Când GS îl contrazice, GB îl etichetează elegant ca „Iuda”. Disonanța cognitivă? Specialitatea lui: își schimbă opinia mai des decât un influencer filtrele pe Instagram.

Cine e Iuda? În universul lui Gigi, Iuda e cel care nu îl laudă sau nu-l pupă-n cur.

George Semiom – Un căcat oportunist

Georgică SIEmion ridică teatrul duplicitar la rang de artă. Vorbește despre verticalitate, dar dacă apare o oportunitate de selfie sau o televiziune prietenoasă, uită instant toate principiile.

Dublul standard e religia lui personală: ceea ce pentru alții e trădare, pentru el e patriotism. Își schimbă poziția mai repede decât temperatura apei din caloriferele românilor și se întreabă teatral: Cine e Iuda? Răspunsul oficial: cel care nu îl aplaudă destul de entuziast.

Dublul standard și disonanța cognitivă – sport național

România nu e doar patria lui „merge și așa”, e și patria dublului standard. GB și GS sunt medaliați olimpici.

GB condamnă azi, laudă mâine, iar GS predică verticalitatea public, dar în culise negociază oportunitățile.

Cine e Iuda? Cel care vede incoerența și crede că cineva mai ține cont de principii.

Sugeranistul de rând – între icoană și televizor

Cine e Iuda pentru votantul de rând?
Depinde la ce oră se difuzează știrile.

Dimineața, Iuda e Bruxelles-ul.
La prânz, Iuda e vecinul care și-a luat Dacia hibrid.
Seara, Iuda e oricine nu crede că patria se poate apăra cu like-uri și cruci închinate la televizor.

Sugeranistul român modern e o combinație de dac liber și comentator Facebook.
Crede că știe totul despre geopolitică, dar își ia informațiile de la un live transmis de un telefon cu ecran crăpat.

El nu trădează, el doar comentează: „Țara asta e vândută!” — scris de pe un iPhone făcut în China, în timp ce-și așteaptă pensia de la Uniunea Europeană.

Predica de pe algoritm

„Cine e Iuda?” devine trending topic.
Gigi face o conferință cu titlul „Adevărul despre trădare” și invită preoți, influenceri și un moderator care pare pierdut între Rai și rating.
GS răspunde cu un live în care vorbește despre iubirea de țară, dar sunetul e prost și internetul cade fix la momentul revelației.

Poporul, spectator profesionist, comentează:
„Amândoi au dreptate, dar eu aș vota cu al treilea, dacă apare.”

Așa se naște un nou mit: Iuda e algoritmul, cel care decide ce mântuire primește mai multe reacții.

Cine e Iuda în politică: toți și niciunul

În politica românească, Iuda nu e o persoană, e o funcție.
E rotația normală a trădării, ca anotimpurile.

Cine e Iuda azi? GS, pentru că l-a supărat pe GB.
Cine e Iuda mâine? GB, pentru că a spus prea multe.
Cine e Iuda poimâine? Poporul, pentru că a votat prost.

Și tot așa, într-o horă biblică a incoerenței, fiecare se răstignește singur în propria aroganță.

Evanghelia după Like

Cine e Iuda? E cel care dă „dislike”.

Într-o lume unde mântuirea vine în format video și credința se măsoară în engagement, Iuda e doar utilizatorul care a sărit reclama de pe YouTube.
GB și GS nu se luptă pentru adevăr, ci pentru timp de vizionare.

  • Într-un colț, GB predică: „Dumnezeu mi-a spus că el e trădătorul!”

  • În celălalt, GS ripostează: „Eu am vorbit cu patria, și patria e de partea mea!”

Și între ei, poporul zapează.
Adevărata trădare e că nimeni nu mai are răbdare să asculte.

Școala ipocriziei – lecția de astăzi

GB predă cum să îți schimbi poziția instant, în funcție de cum bate vântul opiniei publice. GS predă arta dublului standard: „Spune ce vrei să audă lumea, dar fă exact ce vrei tu.”

Elevii? Votanții suveraniști, care râd, plâng și notează strategiile de supraviețuire: cum să te prefaci că îi urăști pe ceilalți candidați, dar să îi votezi pe ei.

Cine e Iuda? Cel care deschide ochii și realizează că a fost mințit de la primul discurs.

Cine e Iuda în epoca influencerului mântuitor

Nu mai avem nevoie de preoți, ci de content manageri ai divinității.
Fiecare politician e propriul profet, fiecare vlog e o catedrală digitală.

GB invită tembeliziunile și predică din palat sau din altar, GS își face live din piața centrală.
Ambii promit că vor salva națiunea, dar doar dacă se atinge targetul de vizualizări.

Cine e Iuda? Poate cel care nu dă share.
Poate cel care încă mai crede că patriotismul se face la urne, nu în comentarii.
Sau poate… cel care a înțeles că totul e doar un reality-show cu sfinți de carton.

Teatrul mitingurilor

Imaginează-ți un stadion: GB predică, GS face selfie-uri, iar publicul aplaudă frenetic. Muzica de fundal? Anthem-uri patriotice remixate cu jingle-uri de reclame la produse de lux.

Ironia supremă: GB îl acuză pe GS că e trădător, iar GS îl acuză pe GB că vinde iluzii. Spectatorii își dau ochii peste cap.

Cine e Iuda? Oricine își mai păstrează mintea întreagă.

Confuzia ideologică – festivalul contradicțiilor

GB azi e împotriva taxelor, mâine susține impozite speciale pentru că „e patriotic să plătești”. GS azi e pro-justiție, mâine pro-amnistie, pentru că „poporul vrea”.

Gluma supremă? La final, nimeni nu mai știe cine, ce crede.

GB servește la masă moralitatea cu o linguriță de ipocrizie și un pahar de oportunism. GS, elegant, servește principii în farfurii de aur și le abandonează discret în bucătărie pentru un ziar favorabil.

Spectatorul: „Dar cine e Iuda aici?”
Răspunsul amar: ești tu, dacă încă mai speri că vreunul va ține cont de ceea ce spune.

Trădarea ca sport național

Românul nu urăște trădarea, o admiră.
E singura formă de succes accesibilă oricui.

De la fotbal la politică, de la biserică la talk-show, totul e o competiție de cine trădează mai eficient.
GB și GS nu sunt excepții, sunt campioni olimpici la „trădare”.

Și în timp ce se luptă cine să fie Iuda, națiunea îi aplaudă.
Pentru că, în secret, fiecare și-ar dori să fie în locul lor: în centrul atenției, cu microfon, cu public, cu scandal.

Aprostcalipsa votantului

La fiecare dintre alegeri, votantul sugeranist intră într-o stare religioasă: îl adoră pe GB, îl admiră pe GS, apoi invers, în funcție de sondaje și de ultimele declarații scandaloase.

Cine e Iuda? E sugeranistul care crede că aplică rațiunea, dar cade pradă emoției colective.

Apostolii selfie-ului și ai dublului standard

GB și GS au transformat politica într-un reality-show național. GB apare cu Biblia într-o mână și telefonul în cealaltă: „Să vă arăt cum se face moralitate cu profit!”. GS încheie contracte, promițând case la 35000 de euro, apoi spune că totul a fost o strategie de marketing.

Cine e Iuda? Cel care încă mai crede că principiile lor sunt fixe.

Epilog: Amen și like

În final, întrebarea rămâne: Cine e Iuda?

E GB când predică moralitatea cu buzunarul plin?

E GS când schimbă poziția pentru un selfie viral?

Sau suntem noi, spectatorii, care continuăm să urmărim circul, fără să învățăm nimic?

Marele spectacol continuă. GB și GS zâmbesc, votează, schimbă opinii, fac glume, se acuză reciproc. Iar noi râdem, plângem, aplaudăm și totuși ne întrebăm: Cine e Iuda?

Gafele lui Nicușor Dan și perfecțiunea sugeranistă

MBM - KritiQ
-
0
Gafele lui Nicușor Dan și perfecțiunea sugeranistă

Gafele lui Nicușor stărnesc râsul și furia sugeraniștilor, între autenticitate, logică și bășcălie

De ce gafele lui Nicușor ne fascinează

Gafele lui Nicușor nu sunt accidente, ci manifeste ale unui om care gândește logic și analitic, căruia nu-i pasă prea mult de aparențe. Într-o societate obișnuită cu lideri care trebuie să arate bine și să zâmbească fals, Nicușor apare cu freza ca un cuib de cuci, cu râsul nepotrivit și cu un aer de „ce mai contează?” care înnebunește sugeraniștii. Această combinație între autenticitate și lipsă de filtre media, transformă fiecare pas greșit într-un spectacol de bășcălie.

Gafele lui Nicușor sunt confundate adesea cu incompetența. Dar realitatea e că el gândește metodic și rațional, iar aparențele contează prea puțin. Într-o lume în care imaginea primează asupra faptelor, autenticitatea devine o raritate. Liderii adevărați nu trebuie să fie perfecți la coafură sau la modul în care zâmbesc – contează să gândească corect și să ia decizii care să ajute oamenii.

 

Gafele lui Nicușor: Autenticitate vs. aparențe

Oamenii obișnuiți cu politicieni care își calculează fiecare gest și fiecare rid de sprânceană, au nevoie de gafele lui Nicușor ca de aer. Ele nu indică slaba pregătire, ci refuzul de a trăda propria personalitate pentru imagine. Într-o lume a selfie-urilor și a brandurilor politice, fiecare gafă devine un simbol al autenticității. Sugeraniștii urlă, criticii exagerează, iar restul lumii se bucură de umorul involuntar și de naturalețea gesturilor sale.

Gafele ca oglindă a unei societăți bolnave

Într-o țară unde liderii sunt adesea aleși nu pentru competența lor, ci pentru abilitatea de a manipula masele, gafele lui Nicușor Dan devin subiecte de discuție. Dar oare sunt ele cu adevărat gafe sau doar manifestări ale unei normalități neacceptate de o societate în care aparențele contează mai mult decât substanța?

Nicușor Dan: un președinte diferit

Nicușor Dan nu se încadrează în tiparele tradiționale ale politicienilor români. Fost matematician, el abordează politica cu o logică analitică, fără a se preocupa prea mult de imaginea sa publică. Această abordare l-a făcut să fie perceput ca un outsider, dar și ca un om autentic într-o lume politică plină de ipocrizie.

Gafele lui Nicușor sunt pline de umor involuntar: declarații spontane, gesturi neconvenționale, momente de stângăcie care devin virale. Pentru un popor care idolatrizează șmecheria și autoritatea, fiecare mică gafă este motiv de revoltă. Dar pentru restul, ele sunt dovezi că autenticitatea există și că un lider poate fi uman și logic, fără să fie spectacol sau manipulare.

Gafele lui Nicușor: între autenticitate și critică

Criticile aduse lui Nicușor Dan pentru gafele sale sunt adesea exagerate. De la mersul său mai puțin elegant, la reacțiile sale în fața presei, toate sunt interpretate ca semne ale incompetenței. Însă, dacă privim mai atent, aceste ,,gafe” reflectă o sinceritate și o autenticitate rar întâlnite în politica românească.

Una dintre cele mai discutate gafe ale lui Nicușor este zâmbetul său ciudat în biserică. Criticii strigă „catastrofă!” și „inadecvat!”, dar adevărul e simplu: e autentic și uman. Într-o lume plină de lideri care mimează autoritatea și binele comun, un zâmbet real, chiar dacă stângaci, este un act de curaj. Fiecare gest nepotrivit devine o mică lecție de umor negru pentru cei care sunt obișnuiți cu spectacolul autoritar.

Sugeraniștii: apărătorii aparențelor

De ce sunt sugeraniștii atât de speriați de gafele lui Nicușor? Pentru că ei trăiesc într-o lume a aparențelor, unde liderul trebuie să fie puternic, arătos și șmecher. Ei funcționează pe „muci, banane, autiști, globaliști, soroșiști, curcubei” și liste de inamici imaginari, în timp ce Nicușor funcționează pe argumente logice și empatie. Este ca și cum ai aduce un calculator la o luptă de pumni – nimeni nu știe ce să facă cu el, iar rezultatele sunt frustrante pentru cei care adoră abuzul și dominația.

În contrast cu Nicușor Dan, sugeraniștii pun un accent deosebit pe imaginea publică. Ei sunt cei care critică orice abatere de la normele stabilite, fără a se întreba dacă aceste norme sunt cu adevărat benefice pentru societate. Pentru ei, un lider trebuie să arate bine, să vorbească frumos și să se comporte conform așteptărilor, indiferent de conținutul real al acțiunilor sale.

Gafele ca instrument de manipulare

Sugeraniștii au învățat să folosească gafele lui Nicușor Dan ca instrument de manipulare. Fiecare mică eroare este amplificată și prezentată ca dovadă a incompetenței sale. Această strategie le permite să distragă atenția de la propriile lor greșeli și să își consolideze poziția în fața electoratului.

Reacțiile mass-media: amplificarea criticilor

Mass-media joacă un rol esențial în amplificarea criticilor aduse lui Nicușor Dan. Jurnaliștii, adesea influențați de interese politice, pun sub lupă fiecare mișcare a președintelui, căutând orice detaliu care poate fi folosit împotriva sa. Această atitudine contribuie la crearea unei imagini distorsionate a realității.

Poporul și liderii: o relație complicată

Românii au fost învățați să aprecieze liderii care se impun prin forță și autoritate. Aceștia sunt văzuți ca protectori ai națiunii, chiar și atunci când acțiunile lor sunt discutabile. În schimb, liderii care promovează dialogul și rațiunea, precum Nicușor Dan, sunt percepuți ca slabi sau indeciși.

Oamenii iubesc să fie abuzați, iar liderii lor trebuie să fie aroganți și puternici. Într-o societate traumatizată, suveraniștii caută lideri care să confirme neputința și frustrările lor. Gafele lui Nicușor sunt incomode pentru această categorie, pentru că el nu joacă jocul aroganței și al abuzului. În loc să manipuleze aparențele, el se concentrează pe fapte și rezultate, ceea ce stârnește furia celor care preferă spectacolul autoritar.

Generațiile viitoare și speranța schimbării

Pentru ca România să evolueze, este esențial ca generațiile viitoare să fie educate în spiritul gândirii critice și al respectului pentru adevăr. Doar astfel se va putea depăși mentalitatea conform căreia, aparențele contează mai mult decât substanța. Gafele lui Nicușor nu sunt catastrofe. Ele sunt dovezi de normalitate într-o lume plină de abuz și aparențe. Fiecare stângăcie sau zâmbet ciudat ne amintește că un lider poate fi autentic, empatic și logic. Umorul negru generat de aceste momente servește drept antidot împotriva prostiei și aroganței. Și, în timp ce suveraniștii continuă să urle, restul lumii poate râde și aprecia raritatea unui lider adevărat.

Învățătura din gafele lui Nicușor

Gafele lui Nicușor Dan nu sunt doar simple erori. Ele sunt lecții despre autenticitate, despre importanța gândirii independente și despre pericolele conformismului. Dacă vom învăța să le privim ca atare, poate că vom reuși să schimbăm ceva în modul în care înțelegem politica și liderii. Gafele lui Nicușor nu sunt simple greșeli. Ele sunt instrumente de supraviețuire politică și lecții de umor negru pentru toți cei care confundă aparența cu competența. Într-o societate plină de abuz și falsitate, autenticitatea și logica devin cele mai puternice arme. Și dacă putem râde de ele, atunci avem șansa să trăim într-o lume mai bună, unde liderii nu sunt idolatrizați pentru imagine, ci pentru modul în care gândesc și acționează.

Românul modern

Preafericitul Cornelius
-
0
Românul modern

 

Neamul care avea nevoie de o lege, ca să nu mai ceară dosar cu șină

Trăim, iubiți români, într-o zonă a planetei unde normalitatea nu e o stare, ci un act normativ. Așa cum ai nevoie de lege ca să nu parchezi pe trecerea de pietoni, noi am avut nevoie de Parlament, de Monitorul Oficial și de 180 de zile de așteptare, ca să stabilim, oficial, un lucru care ar trebui să fie de la sine înțeles pe orice planetă civilizată.
Așa că, haideți să ne aplaudăm. Pentru că doar noi, neamul românesc, am reușit performanța de a legifera bunul-simț.

Victoria absurdă a anti-birocrației: Adio, dosar cu șină!

Să ne gândim la marea victorie din iulie 2023: interzicerea dosarului cu șină.
Și aici ne oprim un pic. De ce ai nevoie de o lege care să interzică unei instituții să-ți ceară să cumperi tu obiecte de papetărie, pentru ca instituția să-și facă treaba?
Pentru că suntem români, de-aia! La noi, dosarul cu șină nu era doar un obiect. Era un simbol: simbolul puterii meschine a statului, simbolul acceptării umilinței, simbolul faptului că tu, ca cetățean, trebuia să plătești (și să te umilești) pentru propriul tău drept. Eram singurul popor din Univers unde, dacă depuneai un dosar fără șină, funcționarul te privea cu o ură sacră, de parcă încercai să dărâmi temeliile statului. „Păi, nu vedeți, dom’le, că nu are șină? Cum să țin eu actele la un loc, să fie ordine? Veniți mâine cu dosar adecvat!”
Acum, legea a venit. Nu pentru că statul a realizat absurditatea, ci pentru că am ajuns la un punct unde lipsa șinei era, probabil, considerată atac la siguranța națională.

Maternitatea și rușinea legiferată: alăptatul în public

Trecem la a doua performanță legislativă, Legea 182/2021: Alăptatul în public este legal și obligatoriu, sub amenințarea amenzii, să nu te iei de mamă!
Da, dragii mei. Am avut nevoie de o lege care să prevină ca o mamă să fie dată afară din magazin, din parc sau de la coadă la pâine, pentru că își hrănește copilul. În timp ce în alte țări, alăptatul este un lucru banal, la noi, era o chestiune de moralitate publică.
Doar noi, românii, eram capabili să ne scandalizăm de un bebeluș care mănâncă, dar să fim perfect OK cu un bețiv care bea pe bancă. Legea a trebuit să vină și să ne spună, practic: „Oameni buni, bebelușii trebuie să mănânce. Lăsați-i în pace!”

Imaginează-ți dezbaterile din Parlament: „Domnule președinte, propunem un amendament: alăptatul, dar doar cu un voal din in, pe culori pământii, și numai între orele 14:00 și 14:30!”

Fără lege, ne-am fi certat la infinit, dacă bluza mamei e prea decoltată, sau dacă bebelușul mănâncă prea zgomotos.

Credința contra vizibilității: icoana de pe parbriz

A treia bijuterie: Amenda pentru icoanele și cruciulițele care îți blochează parbrizul.
Siguranța rutieră, ziceți? Nu. Aici e vorba despre sinteza perfectă a neamului: Vrei să fii și cu Dumnezeu (cu 15 cruciulițe atârnate și o icoană cât palma), dar vrei să fii și primul la semafor (chiar dacă nu vezi când se face verde din cauza obiectelor sfinte)?
Doar românul are nevoie de o lege care să-i spună că, credința nu se măsoară în numărul de obiecte din parbriz, ci în distanța de frânare. Legea a trebuit să intervină pentru că, lăsați la liber, am fi transformat parbrizul în iconostas mobil, complet opac, și ne-am fi bazat doar pe intervenția divină pentru a evita accidentele. „Am apăsat pe frână, dar nu a vrut Sfântul Nicolae!”

Ne amintim să fim oameni, dar cu legea în mână

Așadar, dragi români, suntem un popor unic. Nu ne putem baza pe bunul-simț pentru a nu cere dosar cu șină. Nu ne putem baza pe empatie elementară, pentru a permite unei mame să-și hrănească copilul. Și nu ne putem baza pe instinctul de supraviețuire, pentru a nu ne bloca vizibilitatea cu obiecte sfinte.
Neamul nostru are nevoie de o lege pentru a valida orice acțiune care în orice alt loc ar fi banală. Și, deși e comic, poate că e un semn bun. Poate că, odată ce ne-am obișnuit cu ideea că trebuie să respectăm legea, ne vom aminti, încet-încet, că putem respecta și… normalitatea.
Acum, dacă mă scuzați, trebuie să verific dacă am voie legal să respir în lift. Nu s-a dat lege pe subiectul ăsta încă.

Tovarășul turnător Coroiu și spectacolul clacărilor imaginare

MBM - KritiQ
-
0
Tovarășul turnător Coroiu și spectacolul clacărilor imaginare

Tovarășul turnător Coroiu și arta de a transforma fiecare gest al președintelui în catastrofă națională

Se spune că fiecare epocă are eroii săi. Uneori, acești eroi poartă mantii strălucitoare, alteori doar un costum șifonat și un pix care tremură la fiecare schimbare de vânt. În cazul nostru, eroul se numește tovarășul turnător Coroiu, și este genul de jurnalist care ar putea să scrie cu convingere că soarele apune de fapt în est, dacă ar fi pentru beneficiul politic corect.

De la primele sale articole, scrise cu condeiul înmuiat în cerneală cenușie, până la aparițiile televizate unde zâmbea fals și făcea glume de un bun-simț absolut îndoielnic, Coroiu a dovedit că există un talent rar: acela de a nu deranja pe nimeni, în timp ce enervează pe toată lumea. În mod ironic, acest talent l-a transformat într-o legendă. Legenda unei presei care nu mai există, dar care continuă să ne bântuie în amintiri și în referințele ironice pe rețelele sociale.

Tovarășul turnător Coroiu nu este doar un personaj, ci un fenomen. Și, ca orice fenomen, are etapele sale: nașterea, gloria efemeră, decăderea și eventual rebranding. Primele articole ale lui Cristoiu sunt, desigur, o minune de precizie ideologică: „Ce scriu eu astăzi, va fi adevărul de mâine”, spunea el, cu un zâmbet care ar fi putut să vândă gheață unui eschimos, într-o lună de vară. Totuși, ceea ce îl caracteriza cu adevărat nu era convingerea, ci rapiditatea cu care își putea schimba convingerile.

Într-o zi, Ion Cristoiu putea să critice vehement pe oricine ar fi avut un pahar de apă murdar în față; în ziua următoare, dacă același om devenea util politic, Cristoiu îl ridica la rang de sfânt, cu statuie imaginară în centrul Bucureștiului. Această elasticitate morală l-a făcut adorat de unii, detestat de alții, și, în mod sigur, imposibil de ignorat.

Glumele despre Coroiu nu se mai numără. La fiecare colț de cafenea, la fiecare televizor care rulează știri, oamenii râd amar: „Ați văzut ce a mai scris Coroiu azi? Probabil că soarele răsare în vest, pentru că domnia sa a zis așa.”  În timp ce restul presei încearcă să fie gravă și moralistă, Coroiu jonglează cu ideile ca un funambul pe frânghia subțire a adevărului.

Clacare psihologică la minut: cronica absurdului

Dacă România ar fi un teatru absurd, tovarășul turnător Coroiu ar fi regizorul care transformă orice gest al președintelui în tragedie națională. Inspiră aer curat? Aproape clacare. Zâmbește? Pregătiți umbrelele, vine apocalipsa. Cititorii rămân prinși între râs și groază, fără să știe dacă urmăresc jurnalism sau o farsă grotescă de proporții colosale.

Articolul din Gândul, unde Coroiu susține că președintele este „aproape să clacheze” sub presiune, este mai mult decât exagerat: e spectaculos de absurd. Fără dovezi, fără martori, doar imaginație și talent de catastrofist profesionist.

Turnătorul de presiuni imaginare

Talentul suprem al tovarășului turnător Coroiu este abilitatea de a transforma banalul în criză națională. O ședință de lucru devine „consiliu de urgență”, un document semnat se transformă în „gest de supraviețuire psihologică”.

Criticii îi reproșează colaborarea cu Securitatea și senzaționalismul exagerat. Ironia supremă: omul care inventează așa-zise crize ale președintelui își ignoră propria istorie controversată, ca și cum trecutul său ar fi doar o glumă proastă.

Aici intervine marea ironie: cu cât critica este mai dură, cu atât zâmbetul lui Coroiu devine mai enigmatic. „E un râs care ascunde lacrimi de … oportunism”, spuneau colegii săi, sau poate doar vorbeau ei, căci nimeni nu știe exact când gluma lui Cristoiu se termină și începe seriozitatea. Această ambiguitate a devenit marca sa, semnul distinctiv al unui jurnalist care poate să fie oriunde, fără să fie de fapt nicăieri.

Cum să vezi tragedie în fiecare semn de viață al președintelui

Fiecare clipire, fiecare inspirație, fiecare pauză de gândire a președintelui, devine material pentru titluri dramatice. Tovarășul turnător Coroiu e ca un regizor paranoic: totul este criză, totul e spectacol.

Dacă președintele se uită pe geam, „e panică”. Dacă se uită la raportul de activitate, „urmează colaps”. Dacă respiră liniștit, „apropierea clacării iminente”. În lumea lui Cristoiu, banalul nu există; totul este tragedie.

Criticii îl descriu ca pe un maestru al exagerării, un arhitect al absurdului, care poate transforma o întâlnire de protocol într-o criză existențială a națiunii. Fiecare articol este o operă de groază comică, cu efecte secundare: râs involuntar, frustrare și un sentiment vag de „ce c***t am citit eu aici?”.

Manual de paranoia: lecții de la tovarășul turnător Coroiu

Criticii susțin că articolele sale sunt suprarealiste. Realitatea e secundară; suspansul și drama sunt pe primul plan. Tovarășul turnător Coroiu transformă subiectele politice în spectacol abracadabristic: fără dovezi, fără context, doar panică și suspans imaginar.

Publicul rămâne captiv între râs și confuzie: este jurnalism sau farsă? Răspunsul corect: farsă cu aer de criză psihologică.

Fiecare știre a sa are schema clasică: eveniment banal + interpretare apocaliptică + suspiciune paranoică = articol „exploziv” care poate fi citit cu popcorn, ca la cinematograf. Aici îmi vine în minte celebrul său articol ,,Găina care a născut pui vii”, un exemplu grăitor, un exemplu definitoriu pentru tovarășul turnător Coroiu, pentru activitatea sa de așa-zis ,,maestru jurnalist”.

Click-uri și catastrofe: arta jurnalismului absurd

Fiecare articol al Tovarășului turnător Coroiu urmărește două obiective: dramatizare maximă și click-uri. Presiunea psihologică „aproape de clacare” devine titlu viral, în timp ce cititorul rămâne prins între amuzament și groază.

Realitatea concretă? Minimă. Exagerarea? Maximă. Umor involuntar? Garantat. Tovarășul turnător Coroiu nu produce glume intenționat, dar absurdul situației devine comedie neagră de manual.

Exemplele abundă: președintele se uită pe telefon, „criză de nervi în perspectiva națiunii”. Președintele respiră profund? „Se apropie colapsul psihic”. Totul este spectacol, totul e inventat, iar cititorul se simte martor la un carnaval penibil de interpretări.

Glume involuntare și clacări imaginare

În fiecare paragraf, publicul descoperă ironia ascunsă. „Președintele aproape clachează sub presiune” sună ca un titlu de știre, dar în practică devine comedie involuntară.

Gluma involuntară este cheia: cititorul râde de absurditatea exagerărilor, nu de persoana lor. Tovarățul turnător Coroiu nu e comic; el este catalizatorul stupidului.

Mai mult, presa critică i-a reproșat că deseori transformă probleme minore în crize dramatice de tip catastrofă nucleară, dar el continuă să scrie cu aceeași seriozitate patetică. Rezultatul? O combinație între jurnalism de senzație și farsă involuntară.

Comparativ cu mass-media reală

Alte publicații furnizează fapte, dovezi și interviuri. Tovarășul turnător Coroiu transformă realitatea în spectacol de catastrofe inventate.

Dacă vrei știri, vezi BBC, CNN sau alte astfel de trusturi serioase! Dacă vrei paranoia și clacări imaginare, tovarășul turnător Coroiu este ghidul perfect.

Mai mult, interpretările sale dramatice au fost contestate de jurnaliști serioși, dar nimic nu poate opri avalanșa de „președinte pe marginea prăpastiei” imaginată cu talent. Este teatrul absurd al exagerării infinite.

Controverse și ridicol

Criticii îl acuză de abuz de termeni psihologici și de exagerarea situațiilor. Cristoiu transformă orice critică în material pentru un nou articol. Colaborarea cu Securitatea, senzaționalismul și comentariile publicului devin ingrediente pentru epopeea fantasmagorică a jurnalistului care inventează crize naționale.

Ironia supremă: omul care „denunța” cu atâta fervoare, inventând pericole la fiecare colț, a fost el însuși parte a unor mecanisme obscure, dar acum le folosește ca decor pentru spectacole comico-tragice.

Criza imaginară, un spectacol permanent

În universul lui Cristoiu, președintele nu guvernează, el supraviețuiește clacărilor imaginare. Orice ședință, conferință sau document oficial devine spectacol tragi-comic.

Cititorul se întreabă: să râdă de absurditate sau să plângă? Răspunsul: ambele. Aceasta este marca jurnalismului fantasmagoric al tovarășului turnător Coroiu.

Mai mult, critica publicului și a altor jurnaliști devine combustibil pentru noi articole cu clacări imaginare, este un ciclu infinit de panică, ironie și comedie involuntară.

Terapia absurdului

Pentru cititorul răbdător, fiecare articol devine terapie: râsul de absurditatea exagerărilor, ajută la supraviețuirea cotidiană. Fiecare „președinte aproape clachează” devine lecție de ironie aplicată, un manual de supraviețuire în fața jurnalismului fantasmagoric.

Nu e nevoie de psihoterapeut; un articol de Coroiu și un pahar de vin sunt suficiente.

Lecții de stil fantasmagoric

Tovarășul turnător Coroiu ar putea fi considerat un exemplu clasic de maestru al exagerării fantasmagorice:

  • Fapt minor – interpretare apocaliptică

  • Articol – click-uri garantate

  • Cititor – râs involuntar, ușoară confuzie

Este un model pentru cei care vor să transforme banalul în catastrofă, fără niciun efort real de cercetare sau verificare.

Ironia supremă

Ironia supremă este că toți cei care îl critică devin, de fapt, subiecte pentru articolele următoare. Niciun gest, niciun cuvânt al președintelui nu scapă fără interpretare tragi-comică.

Publicul realizează treptat că totul este un spectacol: clacări imaginare, presiuni inexistente și interpretări apocaliptice. Rămâne întrebarea: cine mai râde, cine mai plânge, cine mai crede? Păi, sugeraniștii îl cred, spre exemplu.

Ironia supremă este că oamenii care îl critică îl citesc în continuare. Fiecare articol devine un spectacol de sarcasm, un cabaret de literatură de șters la c*r, unde tovarășul turnător Coroiu este simultan vedeta și ridicolul. În mod hilar, această strategie funcționează: devii indispensabil exact pentru că ești de neînțeles, amuzant și contradictoriu.

Se poate spune că Tovarășul turnător Coroiu nu este doar un jurnalist, ci o metaforă. O metaforă pentru presa care se adaptează, care râde și care știe că adevărul absolut nu există. Pentru că, în lumea lui Cristoiu, există doar opinii, glume, ironii și zâmbete complice, iar restul… restul e istorie.

Și dacă întrebi orice cititor despre el, răspunsul este același: „Coroiu? Ah, da, ăla care poate să scrie despre orice și să te facă să-ți stea mintea-n loc.” 

Tovarășul turnător Coroiu este arhitectul unui univers fictiv, în care realitatea este subordonată spectacolului și exagerării. Presiunea psihologică imaginată, clacările inventate și interpretările paranoice fac din fiecare articol o operă de comedie neagră involuntară.

Pentru cei care vor să vadă politica României prin lentila absurdului și a paranoiei, tovarășul turnător Coroiu este ghidul perfect. Pentru fapte, verificați alte surse.

Ce e iubirea?

Melnic Amalia
-
0
Ce e iubirea?

Ce e iubirea? Despre iubire

Un sentiment, a cărui definiție nu poate încăpea în niciun dicționar din lume. Eu aș pune la termenul de „iubire”  o poză cu un cuplu oarecare sau cu fluturi deasupra unei flori. Iubire e atunci când ai trecut prin toate ipostazele și a mai rămas doar un schelet de dor.

Din copilărie simțim pulsul iubirii datorită celor din familie, căldura excesivă, siguranța,  sentimentul de libertate, iar mai târziu în viață termenul se extinde. Prin adolescență, descoperim romantismul și cât de fermecător este! Norocoșii se îndrăgostesc pentru prima dată și unora nici că le mai trece. Se vor întoarce din când în când în amintirile grăitoare ale unei iubiri simple și pline de efect.

Iubirea înseamnă nemurire, pe scurt, e atât de simplu, atunci când îți pui o coroană imaginară și stăpânești lumea ținându-te de mână. Atunci când după o zi ploioasă plină de vești rele, se risipesc toate sub zâmbetul celuilalt. Iubirea nu este o acțiune,  este un mod de a fi. Indefinită,  tânjim cu toții după ea la infinit, însă când o avem,  sentimentul este de nedescris. Se râde mult când iubești, fiecare zi este întâmpinată cu bucurie și stresul frumos apare, temeri legate de relație, de persoana iubită, griji cosmetizate.

Iubirea e laitmotiv în artă. Din timpuri străvechi iubirea i-a pus în dilemă si pe cei mai mari gânditori. Există o sete acerbă de iubire, pe care nici măcar o fântână magică nu ar potoli-o. Aș putea înșira o mulțime de singtame clișeice despre iubire și tot nu ar fi plictisitor.

Probabil că toate cărțile despre iubire vor arde cândva și din cenușa lor se va ridica o statuie pentru toate marile iubiri ce încă n-au murit, ci doar s-au topit în timp, s-au topit după moarte.

Iubirea poate însemna durere pe alocuri, dar cui îi pasă, mergem înainte pentru că de fiecare dată merită. Nefericiți sunt cei care iubesc în zadar, dar mai nefericiți sunt cei care nu iubesc deloc.

Iubirea ne prinde la orice pas indiferent că o redirecționăm într-un sens romantic sau în alt fel. Orice iubire merită gloria sa. Important este să iubim în viață, ne va colora mersul prin ea, va fi ca o cafea tare într-o dimineață înnorată.

Zdreanță

Japie Mihai
-
0
Zdreanță

L-ați văzut cumva pe Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”?

Ei bine, nu despre el este vorba, ci despre o altă „vedetă autohtonă” – Barbie de România, domnișoara Deagușanca. Asemănarea dintre ea și păpușa originală este absolut uluitoare, până într-acolo încât inclusiv creierul acesteia pare a fi turnat în același mulaj cu cel al blondei din Petroșani.

Are atâta plastic în ea, încât supermarket-urile din București au propus deja un contract de colaborare post-mortem, pentru a asigura stocul de pungi de plastic pe următorii trei ani. Într-o lume dominată de reciclare și sustenabilitate, Deagușanca pare să fie singura resursă regenerabilă de polietilenă cu ADN uman.

Cu un IQ comparabil cu temperatura camerei și o pasiune sinceră pentru filtrele Instagram, domnișoara a reușit performanța de a transforma prostul gust într-o carieră și ignoranța într-un brand. În timp ce restul lumii se chinuie să evolueze, ea reușește, printr-un miracol al siliconului, să rămână neschimbată — la propriu și la figurat.

Dar poate că într-o țară unde kitsch-ul are certificat de naștere și prostia se dă cu gloss, Barbie de România e doar oglinda fidelă a vremurilor noastre: lucioasă, goală pe dinăuntru și mereu pregătită să dea interviuri despre „valoare”.

Fanatismul nostru cel de toate zilele

Ioana Kantea
-
0
Fanatismul nostru cel de toate zilele

Fanatismul  (din latină fanaticus) este un termen prin care se caracterizează atașamentul necondiționat al unei persoane sau al unui grup la o idee, doctrină, opinie sau la un scop, animat de un zel orb, fără să se țină seamă de eventualele consecințe pentru sine sau pentru alții. Expresiile ,,necondiționat” sau ,,cu orice preț” definesc aceasta tipologie, a fanaticului.

Principalele trăsături ale fanatismului sunt:

• Dependență nelimitată de o idee, ideologie, religie, considerate de individul fanatic drept norme absolute pentru întreaga colectivitate.

• Intoleranță față de alte opinii sau alte puncte de vedere, chiar dacă sunt demonstrabil pozitive, când aparțin altor partide, altei religii sau altor grupe sociale considerate ostile, fără admiterea nici unui compromis, după principiul: ,,Cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Adversarii nu sunt combătuți cu argumente raționale, ci aduși la tăcere prin teroare sau chiar nimiciți fizic.

• Pierderea simțului critic în ceea ce privește propriile opinii sau convingeri, de cele mai multe ori situate în afara realității. Fanaticul este adesea agresiv și impenetrabil la o argumentare logică.

Cu siguranță vă sună din ce în ce mai cunoscut. Vedem această categorie tot mai prezentă și mai vocală și mai agresivă atât în jurul nostru, cât și pe orice platformă de social media. Cu siguranță cel puțin o dată ați avut sau ați încercat să aveți vreo conversație cu cineva, despre care foarte repede ați simțit că e pur și simplu impenetrabil la orice argument, la orice demonstrație sau evidență.

Replicile, singurile replici pe care sunt capabili să le livreze sunt mereu aceleași, repetitive și din ce în ce mai agresive. Da, dacă ați întâlnit deja acest individ, să știți că aveți în față un potențial fanatic.

Fanatismul nu a prea făcut parte din spațial nostru european, cel puțin nu cel al ultimilor câțiva zeci de ani. E ceva ce noi de obicei vedem la știri că ar exista în lumea musulmana sau prin Asia, sau aflăm sporadic câte ceva despre fanatismul religios. Nu e ceva care să ne fie familiar și poate din acest motiv ne este greu să recunoaștem acest fenomen. Ei bine, îl trăim, e la noi în curte. Nu mai pun în discuție pe ce fond de lipsă de educație poate să apară și să se dezvolte și care este procesul prin care se realizează o astfel de manipulare până devine o psihoză de masă.

Din punctul meu de vedere, explozia internetului a contribuit mult la răspândirea acestui fenomen. Atunci când pui la dispoziția unor oameni care nu au un filtru bine definit și nici foarte multe noțiuni elementare, informații pre-gândite și livrate cu fundă roșie, nimeni nu își va pune întrebări. Cei mai mulți nici nu vor citi sau urmări țoață informația, va suna ceva bine, ceva care își doresc să audă și vor distribui imediat. Așa se fabrica fanatismul ideologic.

Nu există societate perfectă sau sistem politic perfect, nemulțumire și frustrare există pretutindeni. Dacă nu ne educăm și nu învățam să practicăm măcar cât de cât gândirea critică, vom aluneca spre extremism și fanatism, ne vom sui în copaci, ne vom tăia actele de identitate, ne vom rupe hainele de pe noi și vom urla în stradă cu icoane din mărgele în mâini.

Ideea e că avem de ales între o lume cu niste valori pe care le putem negocia sau un nou ev întunecat cu arderi pe rug și cu ghilotine.

Dacă nu vrem să ajungem acolo, chiar dacă ar fi într-o variantă modernă, am face bine să rămânem susținători și simpatizanți și să nu ne transfomăm în adepți. Să ne privim liderii cu încredere, dar și cu un ochi critic permanent și nu să-i trasformăm în mici Dumnezei pe Pământ la care să alergăm să le pupăm mâinile și picioarele.

Femeia care minte: cum îți rescrie viața cu zâmbetul pe buze

MBM - KritiQ
-
0
Femeia care minte: cum îți rescrie viața cu zâmbetul pe buze

Femeia care minte nu-ți fură doar liniștea, ci îți fură și identitatea. Descoperă mecanismele, tiparele și consecințele devastatoare ale minciunii feminine

De ce femeia care minte este mai periculoasă decât un politician sincer

Există multe tipuri de mincinoși pe planeta asta: politicienii, avocații, adolescenții care spun că „au învățat pentru examen” și mecanicii auto care îți zic că mașina are „o problemă mică”.
Dar peste toți, ca regina unei șarade universale, tronează femeia care minte.

Diferența dintre minciunile unui bărbat și minciunile femeii care minte e simplă: bărbatul minte stângaci, cu transpirație rece pe frunte și cu vocea tremurândă, în timp ce femeia care minte o face cu un calm chirurgical, cu ochii umezi și cu o naturalețe demnă de un premiu Oscar.

Bărbatul minte ca să scape. Femeia care minte, o face ca să construiască o realitate paralelă. Și culmea ironiei? Tu ajungi să te muți cu chirie în acea realitate, fără măcar să-ți dai seama.

Geneza femeii care minte – minciuni mici cu efecte mari

Totul începe inocent.

  • – „Nu, nu m-am supărat.”

  • – „Jur că pantofii erau la reducere.”

  • – „Nu ești tu de vină, e doar universul care complotează împotriva noastră.”

Aparent, fleacuri. Dar femeia care minte tratează fiecare fleac ca pe o repetiție pentru spectacolul cel mare. Micile minciuni sunt antrenamente, cu ridicări de greutăți emoționale.

Dacă la început minte doar despre cum arată în acea rochie, mai târziu va minți despre cine a trimis mesajul la miezul nopții, unde s-a dus cu „fetele” și de ce contul bancar comun s-a evaporat peste weekend.

Filosofia femeii care minte: „Nu te rănesc, te protejez”

Dacă o întrebi de ce minte, femeia care minte are întotdeauna justificări etice. Ea nu minte pentru că e rea, ci pentru că „așa e mai bine.”

  • – „Ți-am zis că n-am vorbit cu el, ca să nu te superi.”

  • – „Ți-am ascuns adevărul, ca să nu-ți stric ziua.”

  • – „Am zis că sunt ok, pentru că nu voiam să te încarc emoțional.”

Ea îți vinde iluzia că minciuna e un pansament emoțional. Dar, ca orice pansament neschimbat, ajunge să infecteze rana.

Femeia care minte și teatrul lacrimilor

Femeia care minte știe că nu trebuie să câștige cu argumente, ci cu emoții. Și aici intră în scenă lacrimile.

  • Când o prinzi, nu recunoaște. Plânge.

  • Când îi aduci dovezi, nu le citește. Plânge.

  • Când îi spui că știi adevărul, te acuză că o ataci. Și plânge.

Lacrimile femeii care minte sunt grenada ei emoțională. Nu rezolvă conflictul, îl câștigă prin capitularea ta.

Cum răstoarnă rolurile

Cea mai diabolică abilitate a femeii care minte este să inverseze rolurile.

  • – Ea a mințit? Tu devii controlatorul care „nu are încredere.”

  • – Ea a trișat? Tu devii abuzatorul care „a împins-o în brațele altuia.”

  • – Ea a ascuns bani? Tu devii materialistul care „o sufocă.”

Femeia care minte știe că vinovăția se mută mai repede decât un credit bancar. Și o mută pe numele tău.

Strategia socială a femeii care minte

  • O minciună spusă de tine moare în fața primului martor.

  • O minciună spusă de femeia care minte, înflorește, prinde rădăcini și devine poveste de familie.

Ea nu minte doar pentru tine, ci și pentru ceilalți. Se duce la prieteni, la părinți, la colegi. În scurt timp, tu ești „nesimțitul” din povestea ei, iar ea devine eroina neînțeleasă.

Femeia care minte în instanță

Capitolul cel mai negru: când femeia care minte duce teatrul în tribunal.

  • – Plânge despre „abuzuri inexistente.”

  • – Inventează scene de violență domestică.

  • – Îți rescrie întreaga identitate în fața unui judecător.

Și, culmea, sistemul o crede. Pentru că emoția bate logica, iar minciuna lacrimogenă e mai puternică decât dovezile reci.

Moștenirea minciunii

Cea mai toxică moștenire nu e datoria, ci minciuna.

  • – Copiii cresc convinși că tatăl a fost „călăul.”

  • – Părinții tăi își pierd respectul față de tine.

  • – Prietenii dispar, nu din lipsă de loialitate, ci din comoditate: e mai simplu să creadă minciuna, decât să caute adevărul.

Femeia care minte nu-ți fură doar prezentul, ci și viitorul și amintirile curate.

Cum recunoști femeia care minte

  • Contradicțiile frecvente („n-am zis asta” – deși ai înregistrare mentală clară).

  • Reacții emoționale disproporționate la întrebări banale.

  • „Gaslighting” constant – îți spune că „îți imaginezi.”

Povestiri mereu dramatice, unde ea e victima perfectă.

Lecția finală

Femeia care minte nu poate fi reeducată. Minciuna e sângele care îi circulă prin vene. Îți poate promite sinceritate, cu aceeași convingere cu care îți minte despre orice altceva.

Și aici e adevărul crud: dacă rămâi lângă ea, nu doar că vei fi mințit, dar vei fi redefinit. Vei fi protagonistul negativ al poveștii ei.

Femeia care minte nu rupe doar inimi, rupe biografii

Nu fiecare minciună are consecințe imediate. Unele au efect de bumerang. Dar femeia care minte știe să arunce bumerangul astfel încât să te lovească exact atunci când crezi că ești în siguranță.

De aceea, regula supremă e simplă: nu negocia cu femeia care minte. Nu spera să se schimbe. Pleacă înainte să devii legenda tragică din povestea ei.

Ridesharing-ul, sport extrem

Preafericitul Cornelius
-
0
Ridesharing-ul, sport extrem

Cum recunoști fostul taximetrist reconvertit (și de ce te bucuri că nu are Skittles)

BUCUREȘTI, LINIȘTEA TA INTERIOARĂ – Într-o metropolă în care timpul e aur și nervii sunt de tablă, serviciile de ridesharing au promis o gură de aer proaspăt: confort, profesionalism, predictibilitate. Sau cel puțin așa scrie în broșurile glossy. Realitatea, însă, aduce adesea la volanul mașinii tale un personaj care sfidează orice logică a serviciilor: șoferul de ridesharing care are o singură treabă de făcut – să te ducă de la A la B – dar reușește să rateze lamentabil chiar și acest obiectiv unic.

Pregătiți-vă pentru o călătorie inițiatică în lumea subterană a volanului, unde suspansul începe odată cu acceptarea cursei!

1. Expertul în acustică urbană (și masajul lombar gratuit)

Cum recunoști un fost șofer de taxi, reconvertit în Uber sau Bolt, în primele 30 de secunde de la plecare? Simplu: nu te-a întrebat dacă e ok temperatura, dar a găsit deja prima gură de canal sau prima groapă din raza vizuală. Și nu doar că a găsit-o, dar a țintit-o cu o precizie demnă de un practicant de tir cu arcul olimpic.

Mașina ia toate capacele de canalizare. Toate gropile. Nu le ocolește, nu le evită, le absoarbe. Fiecare denivelare e un mesaj subliminal: „Am trecut prin multe, tu ce știi despre viață?” Ai impresia că ai comandat un ridesharing, dar ai primit, de fapt, un tur gratuit cu off-road pe asfalt, cu masaj lombar inclus. Începi să te întrebi dacă nu cumva șoferul are un fetiș secret pentru vibrațiile urbane, sau pur și simplu vrea să-ți testeze rezistența coloanei vertebrale.

2. Comedianul intruziv și monologul fără sfârșit

Abia ai apucat să-ți așezi fundul pe scaun (dacă nu te-a trimis cu spatele în plafon la prima groapă) și începe simfonia intruziunii.

Vorbește la telefon, deschis, pe speaker, de parcă tu nu exiști sau, și mai bine, ești parte din conversație. Dar mai rău e când te abordează direct. „Ce mai faceți, unde mergeți? E de bine, e de rău? Cine e de vină? Ăștia de la guvern? Ați făcut vaccinul?” Dintr-o dată, devii psiholog, analist politic și sociolog, totul într-o cursă de 15 minute. Ai plătit să ajungi la destinație, dar te trezești cu o sesiune de coaching existențială și, pe deasupra, afli tot istoricul medical al șoferului și teoria lui despre conspirații. Libertatea de a fi tăcut în mașina ta de ridesharing devine un lux uitat.

3. Strategul climatic (și dictatorul termic)

Vine vara, 35 de grade Celsius în termometre, asfaltul frige, iar tu ai ales ridesharing ca să eviți transpirația în autobuz. Naivitate!

Aerul condiționat? O legendă urbană. Geamurile? Deschise, bineînțeles! „Să circule aerul, dom’le! E mai sănătos!” Te gândești să întrebi, dar ești prea ocupat să-ți imaginezi cum arată fața ta după 15 minute de vânt fierbinte. Părul îți stă ca un arici, machiajul e deja o poveste, iar tu te întrebi dacă nu cumva ai nimerit în episodul „Mad Max: Fury Road” varianta low budget.

4. Uniforma oficială: treningul roșu (și nepăsarea la bagaje)

Un alt semn distinctiv, aproape un dress code neoficial, este treningul.

Trening de culoare roșie (sau o nuanță similară de „agresiv” vizual). Nu contează ocazia, nu contează ora, treningul roșu este acolo, prezent, ca o declarație de stil. Iar la sfârșit, apogeul lipsei de servicii: ai bagaje? Pungile de cumpărături îți rup mâinile? Nu-i nimic! Șoferul rămâne la volan, cu ochii țintă pe tine în oglinda retrovizoare, de parcă te evaluează la proba de forță. „Portbagajul e acolo, dom’le. Dacă-ți trebuie, deschizi singur. Suntem parteneri, nu servitori.”

5. Momentul bomboanei: apogeul absurdului (și alinarea de la Skittles)

Aventura atinge apogeul la finalul cursei, într-un gest de o absurditate subtilă, dar profundă.

După tot zbuciumul — gropi, caniculă, și teoriile conspirației — șoferul bagă mâna adânc în torpedou. Caută. Insistă. Și găsește o pungă întreagă cu bomboane. Te gândești: „Uau, un gest frumos! Mă pot servi.”

Dar nu.

Scoate punga întreagă, o desface (moment în care îți crește speranța), apoi extrage o singură bomboană ambalată și ți-o întinde.

Exact ca acel copil de 5 ani care mănâncă sticks-uri și, întrebat dacă îți dă și ție, bagă mâna în pungă și îți întinde exact fix un sticks. Este generozitatea dozată la milimetru, o ofertă care te lasă cu un zâmbet amar și cu o singură întrebare: De ce nu mi-ai întins doar punga?

Te bucuri sincer că nu erau Skittles sau M&M. Orice ar fi fost mai mult de o singură bomboană (cu ambalaj) ar fi fost o încălcare flagrantă a etichetei de servicii proaste pe care tocmai a practicat-o.

Morala călătoriei (și un rating de 1 stea)

Așadar, data viitoare când comandați un ridesharing, pregătiți-vă. Nu pentru un drum liniștit, ci pentru o experiență complexă, multidisciplinară, cu elemente de thriller, comedy și survival. La final, singura ta speranță e să ajungi întreg la destinație, cu nervii la locul lor și, eventual, cu o bomboană (cu ambalaj!) în mână. E un fel de a spune „Mulțumesc pentru această experiență… unică.”

Și nu uitați: Rating-ul de o stea este o formă de artă.

 

Odă adevăraților profesioniști

Toate aceste aventuri comice descriu o raritate, nu o regulă. Ridesharingul de o stea este o formă de artă, nu oricine poate. Acești șoferi sunt o raritate. Marea majoritate a experiențelor de ridesharing sunt, de fapt, exact opusul: o plăcere.

Șoferii profesioniști, pe care ținem să-i apreciem cu 5 stele, fac ca serviciul să funcționeze impecabil. Mașina este curată, miroase discret și plăcut, muzica este la un volum adecvat (sau inexistentă), iar conversația nu este intruzivă, ci educată și cu bun simț. Sunt eleganți, politicoși și, cel mai important, sunt concentrați pe singurul lor scop: să te ducă din punctul A în punctul B în deplină siguranță și confort, respectând toate regulile de circulație și, mai ales, spațiul tău personal. Ei sunt coloana vertebrală a acestui serviciu, iar meritul lor este, adesea, subestimat.

Mulțumim, așadar, celor care ne scutesc de off-road-ul urban și ne oferă o călătorie civilizată!

Traian Băsescu și statul schizofrenic

MBM - KritiQ
-
0
Traian Băsescu și statul schizofrenic

Traian Băsescu, un marinar politic rătăcit între adevăruri, fantome și birocrația care se scufundă râzând în republica de carton

Traian Băsescu, arhetipul politicianului român

Traian Băsescu plutește prin România ca un marinar rătăcit într-o mare de absurdități. Într-un stat schizofrenic, unde instituțiile mimează competența, iar sugeraniștii creează confuzie pentru sport, el jonglează cu adevăruri și fantome.

După cum îl cunoaștem, fostul președinte nu se poate abține să nu ofere audienței o lecție de politică cu parfum dâmbovițean: anularea alegerilor a fost, în opinia lui, „o afacere dâmbovițeană”, o schemă domestică, nicidecum o mână străină care să tragă sforile. În aceeași notă, el ne asigură că Georgescu nu este „omul rușilor”, chiar dacă propaganda rusă ar fi „valorificat” situația – adică a profitabilizat haosul nostru electoral perfect sincronizat între locale, europene și prezidențiale. Ah, și  să nu uităm că fostul președinte face aluzie la buna educație profesională a lui Georgescu în instituțiile românești, de parcă asta ar transforma automat realitatea într-un basm electoral. Rezultatul? O combinație de ironie amară, adevăruri partiale și acea senzație că statul român, cu instituțiile sale incapabile, a lăsat scena pregătită pentru spectacolul absurd.

Statul român, un circ ambulant

Ah, România… Țara unde legile par să fi fost inventate de un colectiv de papagali sobri, unde instituțiile se învârt în cercuri infinite ca hamsterii de laborator, și unde orice încercare de normalitate e percepută ca o blasfemie. În acest decor grotesc, plutește el: fostul președinte. Un marinar de apă dulce, cu un trecut învăluit într-o mitologie proprie, cu zâmbetul ușor ironizat de toate hibele acestei țări și cu un fler remarcabil pentru a transforma orice criză într-o ocazie de a se pune în lumină. Sau cel puțin, așa îl percepe el însuși, iar statul nostru de carton pare să fie de acord.

Traian Băsescu are talentul unic de a vorbi despre adevăruri incomode, dar cu un farmec atât de narcisist, încât ai vrea să crezi că și el însuși se minte cu subtilitate. Într-o republică care s-a transformat într-un fel de circ perpetuu, el este trapezistul care jonglează cu fantomele trecutului, în timp ce acrobațiile birocratice ale instituțiilor trag cu ochiul din cortul oficial. Și, evident, spectacolul continuă, fără pauză, fără regie, și fără șanse reale de evadare.

Birocrația românească este o operă de artă în sine. Poți intra într-o instituție pentru a obține o hârtie, și ieși după ce ai completat cinci formulare, ai vorbit cu șapte funcționari, doi dintre ei purtând pantaloni prea scurți pentru gravitatea poziției lor, și ai primit trei copii xeroxate, toate semnate de un „șef” care se confundă cu fotoliul de birou. În acest tablou, fostul președinte își face simțită prezența ca un critic literar care apreciază absurdul: de fiecare dată când deschide gura, pare să fie cel mai lucid om din încăpere, în timp ce întreaga instituție dansează pe marginea prăpastiei.

Traian Băsescu privește acest spectacol și zâmbește ironic. Pentru el, statul schizofrenic este scena perfectă pentru a-și demonstra talentele de politician post-tranziție.

Unele adevăruri ale fostului președinte

Nu totul în vorbele lui Traian Băsescu este neadevăr. Există momente în care adevărul iese la suprafață. Chiar și în mijlocul comediei politice, fostul președinte poate puncta realități palpabile: corupția sistemică, incompetența birocratică și absurditatea legislativă.

„Dar poate spune adevărul, uneori”, aud cum murmură câțiva adepți încăpățânați. Sigur, fostul președinte poate spune unele lucruri care sunt corecte. Sau măcar par să fie. Adevărul e relativ, mai ales când vine de la cineva care a supraviețuit deceniilor de politică românească fără să fi pierdut niciodată simțul autoironic — un talent rar, dacă mă întrebați pe mine. Și totuși, chiar și când adevărul izbucnește în vorbe, el e învelit într-un ambalaj de spectaculos, între glumițe subtile și aluzii la catastrofele sistemice care ne fac să râdem amar.

Chiar dacă adevărul apare uneori, acesta vine întotdeauna împachetat cu glume și ironii, pentru ca publicul să nu-l digere prea repede.

Traian Băsescu sau marinarul turnător, la propriu și la figurat, cum îl mai știe lumea

Și acum vine partea cu adevărat delicioasă: trecutul. Traian Băsescu, marinarul care a navigat prin apele tulburi ale istoriei, nu doar că are povești cu valuri înalte și furtuni politice, dar e și un arhetip al ipocriziei cu zâmbet șiret. Într-o altă epocă, el era Petrov, un turnător ordinar. Turnător al unui sistem care acum nu mai există, dar al cărui parfum încă plutește prin coridoarele clădirilor oficiale.

Ironia amară e că, în timp ce critică „statul schizofrenic”, Băsescu însuși a fost parte din acest circ ambulant. Ca un actor care joacă rolul criticului în propria piesă, el navighează cu abilitate între rolurile de victimă, salvator și martor al istoriei. Fiecare apariție publică e un exemplu de cinism rafinat: știe să spună ceva care să provoace, să amuze, să enerveze și, totodată, să îți lase impresia că totuși există un sâmbure de adevăr în tot ceea ce spune.

În ironia amară a istoriei, Traian Băsescu critică instituțiile pe care odinioară le-a servit, jonglând cu propria reputație și făcând din trecutul său o piesă de teatru absurd, dovezile despre activitatea sa de turnător apărând după ce și-a incheiat cele două mandate de președinte.

Cum să supraviețuiești în republica de carton

  • 1. Învață arta dublului mesaj: Spune adevărul, dar maschează-l cu glume.

  • 2. Critică subtil: Critica directă atrage haosul, subtilitatea păstrează imaginea intactă.

  • 3. Zâmbește amar: Instituțiile sunt inutile, legile sunt sugestii, iar birocrația un circ.

Traian Băsescu oferă lecții magistrale: vorbește despre responsabilitate și moralitate cu ironie fină, făcând ca spectatorul să râdă amar de propria țară și de el însuși, tocmai el, Petrov.

Politica romănească

În România, politica este un circ. Fiecare scandal e un act de teatru; fiecare politician, un actor. Fostul președinte își joacă rolul cu măiestrie: apare atunci când e nevoie, tace când e mai profitabil și iese în față atunci când confuzia e maximă. Absurdul nu e doar tolerat, ci cultivat ca normă.

Traian Băsescu și statul schizofrenic sunt simboluri ale unui teatru perpetuu. Spectacolul continuă fără regizor, fără scenariu clar și fără vreun final previzibil. Instituțiile mimează competența, sugeraniștii mimează ideile, iar cetățeanul încearcă să supraviețuiască absurdului.

Râsul amar este singura certitudine, iar absurdul este singura lege. Petrov navighează cu măiestrie prin aceste ape tulburi, jonglând cu adevăruri, fantome și ironii, lăsând publicul să râdă, să plângă și să se întrebe cine a scris cu adevărat piesa.

1...161718...57Pagina 17 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID