Cei de la marketing își făcuseră bine treaba, afacerea Coldplay era în continuare un succes. La un moment dat Chris se opri din cântat, scoase o lumânare din buzunar și oftă pentru impresie artistică. Prelinse câteva picături de ceară pe degetul mijlociu, băgă degetul în nas și apoi își frecă gingiile. Oftă din nou, se întristă mai tare și spuse: “Știu și eu cum e să pierzi pe cineva drag, de aceea nu plec niciodată de acasă fără o candelă cu parfumul lansat de Gwyneth Paltrow.
Bine ai venit în epoca post-ficus, unde „partidul lui Piedone” vrea să fie copacul care umbrește România, dar de fapt e ghiveciul din sufrageria politică. Cristian Popescu Piedone, eternul primar de sector cu apetit pentru circ, control la tarabă și TikTok cu audiență mai mare decât la ședințele de Guvern, a decis că n-a mai rămas suficientă ciorbă la masa politică și trebuie să își facă propria oală sub brandul unic: „partidul lui Piedone”, PNRR, „Partidul Naționalist Reformarea României”, pentru românul de rând, cum îi zice el, sau partidul pentru prostul de rând, cum cred eu că i s-ar potrivi.
Ce poate merge prost? În fond, omul e cunoscut: un pic de Colectiv, un pic de ANPC, un pic de sarmale la Sala Palatului și hop, avem revoluție politică cu miros de cârnați arși.
Nu știm exact cine a fost mintea luminată care a zis: „Hai să numim partidul lui Piedone PNRR”, dar nici n-aș vrea să aflu. Probabil aceeași echipă de PR care a zis că Dacia Spring e „mașina poporului” și care vinde pepeni pe marginea drumului sub eticheta „bio”.
PNRR, pentru românul de rând, e planul ăla european cu miliarde, șantiere, hârtii și conferințe de presă plictisitoare. Pentru Piedone, PNRR e doar „Partidul Naționalist Reformarea României”. Adică a luat acronimul cu bani și l-a reciclat ca siglă de partid. Practic, „PNRR” e și eco, face reciclare de branduri. Dacă mâine ar apărea „Partidul Coca Cola al Poporului”, jur că l-ar semna pe loc.
Lansarea oficială a „partidului lui Piedone” a fost programată la Sala Palatului. Nu pentru că era nevoie de loc pentru mase de simpatizanți, ci pentru că sala are și catering inclus. Piedone fără bufet e ca PNL fără traseiști: imposibil de conceput.
Acolo, printre lumini, fanfare și ode populiste, „PNRR” va fi prezentat poporului. O imagine de vis: România 2025, locul unde revoluțiile se nasc între două tăvi de piftele.
Dacă ar exista un premiu pentru „cea mai mare cantină politică”, partidul lui Piedone l-ar lua detașat.
Programul politic? Simplu: „România va fi condusă de cetățeni”. Dar doar cetățenii care cumpără salam cu soia după ce expiră termenul, că acolo face ANPC control. În rest, „partidul lui Piedone” e ca meniul zilei la bodegă: tot ce a rămas de ieri, reîncălzit și servit cu muștar ieftin.
Promisiuni? Zero corupție, maximă transparență, meritocrație. Adică exact opusul a tot ce a reprezentat Piedone timp de 30 de ani. E ca și cum ai pune vulpea paznic la coteț și ai spune că acum face pe vegetariana.
Nu poți să vorbești despre „partidul lui Piedone” fără să îți vină în minte Colectiv. Piedone a fost condamnat, apoi achitat, apoi ridicat pe post de martir politic. În România, dacă nu ai o condamnare penală bifată, nu poți fi lider autentic.
Umor negru? Iată: „PNRR” e singurul partid din lume care poate organiza un congres și să ofere în pachetul promoțional extinctoare.
Cristian Popescu Piedone, omul care a transformat Sectorul 4 în expoziție de borduri și Sectorul 5 în festival de nepotism, vrea acum să facă același lucru la nivel național. Practic, „partidul lui Piedone” promite să mute bordurile patriei mai la dreapta sau mai la stânga, în funcție de unde bate vântul electoral.
Un comentator spunea: „Partidul lui Piedone e ca Ficus Maximus – există, dar nu face nimic”. Corect. Diferența e că ficusul nu ia salariu de parlamentar, și nu mă refer aici la ficusul KWI, să fie clar.
Valeriu Nicolae a spus clar: Piedone nu e antisistem, ci sistemul însuși. Tată comunist șmecher, diplome luate la kilogram, permis de conducere ca shaorma la lipie – totul la ofertă. „PNRR” e, în viziunea lui Nicolae, doar ultima glumă amară într-un spectacol deja prea lung.
Dacă ar fi să rezumăm în stilul lui Nicolae: partidul lui Piedone e un fel de shaorma politică – cu de toate, dar expirată.
În România, politica e un stand-up tragic. Iar „PNRR” e gluma principală: lungă, obositoare, dar cu punchline amar. Promite să curețe țara de corupție, de parcă ar face control la frigider și ar confisca salamurile expirate.
Dacă mâine se votează cu adevărat pentru „PNRR”, înseamnă că românii preferă umorul negru la cină, cu garnitură de populism și desert de nepotism.
Ah, femeia toxică… acel fenomen fascinant care reușește să transforme orice relație într-un spectacol de trădări și ironii. Și, cum era de așteptat, există o întreagă listă de motive pe care ea le invocă pentru a-și justifica escapadele: unele chiar amuzante, altele pur și simplu absurde, dar toate învăluite în zâmbetul ei irezistibil și toxic.
Hai să le disecăm, capitol cu capitol, cu sarcasm, umor negru și cu o atenție obsesivă la detalii! Atenție obsesivă, căci devii hipervigilent, ca reacție la abuzul narcisic la care te supune femeia toxică.
Primul motiv pe lista așa-ziselor scuze: „M-am plictisit”. Ah, da, femeia toxică e capabilă să transforme monotonia unei relații de ani de zile într-o dramă personală, în timp ce tu crezi că totul e bine. Pentru ea, o relație normală este plictisitoare, fapt pentru care alege să caute mereu prin alte părți, în afara relației, a mariajului.
Dialog ipotetic:
Și gata, tu ai devenit brusc piesa lipsă din puzzle-ul ei plictisitor. Plictiseala este scuză universală, iar femeia toxică o folosește cu o grație olimpică. Poți să dai orice argument logic, ea va transforma totul în „problema ta, nu a mea”.
Alt motiv favorit: femeia toxică are o nevoie constantă de confirmare a valorii ei. Fiecare compliment, fiecare privire admirativă, fiecare „te iubesc”, reprezintă combustibilul care o ține în viață. Dacă nu primește suficientă atenție? Boom, găsește pe altcineva care să-i ofere ce tu nu mai ai răbdarea să-i oferi sau îi oferi prea mult și prea facil, căci ești mult prea disponibil.
Bineînțeles, desigur, justificarea ei: „Am nevoie să mă simt dorită. Dacă tu nu-mi acorzi atenția și validarea de care am nevoie…” Traducere: „Am nevoie de mai multe victime care să-mi hrănească ego-ul, dar tu ești doar unul dintre ele.”
Ah, momentul dulce-amar: femeia toxică simte că are dreptul absolut să înșele pentru răzbunare. Un cuvânt greșit, o neatenție sau o uitare și hop – plan elaborat de trădare. Nici nu-i nevoie să fie real, are ea grijă să-l inventeze, să se lege de ceva, de orice.
Exemplu:
Totul e ambalat în calm, meticulos, sarcasm, cinism și multă cruzime. Iar tu rămâi cu senzația că ai devenit protagonistul unui film de groază romantic.
Nu e întotdeauna răzbunare sau plictiseală. Uneori, motivul e pur și simplu… curiozitatea. Da, femeia toxică vrea să testeze limitele, să experimenteze senzații noi, să-și confirme că încă mai poate seduce și manipula.
Explicația ei: „Nu contează nimic, doar am vrut să văd cum se simte.” Traducere: „E distractiv să te văd suferind și să simt puterea absolută de a controla emoțiile altora.”
Există femeia toxică care spune: „nu cred în angajament” sau „nu cred în etichete”. În realitate, libertatea asta se traduce prin: „Voi face ce vreau, cu cine vreau, când vreau și nu o să dau socoteală nimănui pentru asta.”
Tu, săracul muritor, credeai că ai o relație. Ea, zâmbind, are mai multe „opțiuni de distracție” și folosește termenii romantici ca să te țină orbit, până când apare cineva mai atractiv.
Femeia toxică folosește înșelatul ca pe un panaceu pentru insecuritățile sale. Fiecare flirt, fiecare aventură, fiecare secret e doar o doză de validare emoțională.
Dialog ipotetic:
În traducere, asta înseamnă că iubirea și încrederea ta nu sunt decât un fel de recuzită pentru spectacolele ei emoționale.
În concepția femeii toxice, toată lumea se învârte în jurul ei. Dacă nu primește atenția dorită, o caută altundeva. Înșelatul nu e niciodată despre partener, ci despre preamărirea ego-ului ei: ea trebuie să fie admirată, dorită și idolatrizată.
Și partea amuzant-cinică: ea poate spune cu seriozitate „Tu ar trebui să fii recunoscător că sunt cu tine.” Și, într-un fel, tu chiar ajungi să crezi asta.
Așa-zisele motive ale femeii toxice sunt fascinante prin absurdul lor. Plictiseală, validare, răzbunare, curiozitate, libertate, goliciune emoțională sau narcisism – toate sunt ambalate în zâmbet, sarcasm și manipulare subtilă.
Femeia toxică nu înșală pentru că „trebuie”, ci pentru că poate. Pentru că i se pare amuzant, interesant sau satisfăcător. Tu, de cealaltă parte, rămâi prins într-un dans bizar, încercând să înțelegi rațiunea unei ființe care a transformat înșelatul într-un spectacol de umor negru. Dar ea pune mereu presiune pe tine și stârnește reactive abuse, pe care-l folosește cu scopul de a te zugrăvi ca personajul negativ al poveștii sale narcisice.
Data viitoare când întâlnești o femeie toxică, amintește-ți: nu te enerva, nu încerca să înțelegi. Pur și simplu notează lecțiile și admiră măiestria cu care transformă motivele ei imaginare în arme emoționale împotriva ta.
Uneori, mă surprind în ipostaza de a încerca să ajut, acolo unde nu mi se cere ajutorul. E o prostie, știu. Alteori, constat că am o răbdare fantastică, până mă enervez. Mă enervează faptul că nu pot să mă enervez, deși ar fi cazul. Se întâmplă să zăbovesc prea mult, acolo unde îmi e clar că nu-mi e locul. Să caut diamante în căcat, chiar dacă știu că nu toți cacă diamante. Sper. Știu că speranța e prietena multora. Eu o găsesc a fi o purtătoare de lesă care ține un lup sălbatic și încearcă a-l purta ca pe un pet.
Două imperii ale minciunii, două bestii care au decis că viețile noastre sunt simple cifre într-un calcul rece de putere.
Unii ne-au sufocat cu boala și frica, ceilalți ne-au sfâșiat cu foc și metal.
Amândoi ne-au furat aerul, ne-au răpit liniștea, ne-au smuls dreptul de a trăi în pace.
Ei cred că suntem slabi.
Ei cred că dacă am ales să construim, să vindecăm, să educăm, nu știm să distrugem.
Uită însă că sângele Europei e amestecat cu milenii de războaie, că istoria noastră e scrisă cu spadă, cu baionetă, cu tun.
Noi iubim pacea tocmai pentru că știm prețul războiului, dar dacă ne forțează, le vom arăta de ce lumea a tremurat când Europa a pornit la luptă.
China ne-a omorât cu virusuri. Rusia ne-a omorât cu rachete. Dar nici virusurile, nici rachetele nu pot înfrânge un continent care știe să-și transforme durerea în furie și furia în sabie.
Extrema-dreaptă este ca varza murată uitată trei veri în beci: miroase urât, dar tot se găsesc unii care îți spun că e „autentică”, „tradițională” și „bună pentru stomac”. Din păcate, stomacul democrației are ulcer, iar varza asta stricată numită extrema dreaptă vine servită cu tot cu Elon Musk, George Simion și alți cavaleri ai ridicolului care se dau salvatori ai lumii, dar nu sunt în stare nici să-și salveze contul de Twitter de la propriile lor postări jenante.
Dacă ar fi un film, extrema-dreaptă ar fi „Fast and Furious 23: Trecutul nu se mai spală nici cu Domestos”, în care personajele principale sunt miliardari plictisiți și politicieni români care cred că sunt Che Gueiarna, dar de fapt seamănă mai mult cu Ghiță din piață care vinde pătrunjel cu teorii conspiraționiste la reducere.
Extrema dreaptă e ca un tort din frișcă stricată: arată spectaculos din poze, dar dacă bagi lingura, constați că e plin de mucegai și surprize neplăcute. Și totuși, avem clienți fideli ai patiseriei extremiste: Elon Musk, George Simion și alți eroi ai lumii care confundă libertatea cu dreptul de a țipa tâmpenii în portavoce.
În lumea asta, extrema dreaptă e vândută ca o „soluție” politică. În realitate, e un fel de ceai de păpădie recomandat de vecina de la trei pentru cancer: nu face nimic, dar te lasă cu impresia că măcar ai încercat ceva.
Elon Musk, acest Tony Stark de provincie, dar fără carismă, a decis să trimită un mesaj la cea mai mare demonstrație a extremei drepte din Marea Britanie. Omul care vrea să colonizeze Marte nu e în stare să înțeleagă Terra și totuși ne dă lecții despre „lupta pentru supraviețuire”. Serios, Elon, dacă e să aleg între tine și moarte, poate că moartea e mai puțin jenantă.
Omul ăsta, care ar trebui să fie preocupat de rachete și mașini electrice, și-a găsit vocația în a recicla lozinci de pe pancartele extremiștilor, ca un DJ de prost gust care pune aceeași melodie obosită la fiecare petrecere. „Ripostezi sau mori” – mare filozofie, Elon! Ai citit prea multă literatură de tip bancnotă de 1 dolar scrisă cu markerul, sau te-ai inspirat de la un film prost cu Steven Seagal?
Și mai amuzant este că Musk vorbește despre violență ca inevitabilă, de parcă nu ar avea destui bani să trăiască într-o bulă de sticlă pe o insulă privată. Dar nu, el trebuie să-i spună britanicului de rând cum să-și apere patria și familia, în timp ce el postează de pe un iPhone făcut în China de oameni care n-au văzut în viața lor o pauză de prânz. Bravo, Elon, extrema dreaptă are nevoie de tine: fiecare circ are nevoie de clovnul lui!
Dacă Elon Musk ar fi un personaj din benzi desenate ar fi Superman, doar că atunci când încearcă să salveze lumea, ar ajunge să-și ardă pelerina cu propriile rachete. Omul a reușit să facă ceva ce părea imposibil: să ia imaginea unui vizionar și s-o transforme în cea a unui vlogger ratat care trăiește din like-uri și retweet-uri.
Elon Musk spune „ripostezi sau mori” cu aceeași pasiune cu care un copil de clasa a cincea îți explică de ce Fortnite e mai bun decât Minecraft. Și lumea îl ia în serios. Da, miliardarul cu hobby-uri interplanetare dă sfaturi britanicilor cum să se lupte pentru „civilizația lor”. E ca și cum Jeff Bezos ar ține lecții despre cum să faci cumpărături ieftine la piață.
Dialog imaginar:
Extrema dreaptă adoră astfel de personaje, pentru că par inteligente. Dar adevărul e că Musk are aceeași profunzime în gândire ca un manual de utilizare pentru un fierbător electric.
Apoi avem cazul tragicomic numit George Simion, liderul AUR, care s-a dus la Londra ca să-și facă poză la cea mai mare manifestație a extremei drepte. Simion e genul de om care dacă ar fi trăit pe vremea dacilor, ar fi scris pe pereții peșterii cu cărbune: „Jos romanii, sus geto-dacii liberi, dați-mi microfonul că vreau să urlu puțin!”
Discursul lui a fost un fel de shaorma politică: un pic de Macron, un pic de Ursula von der Leyen, un pic de „dictatură globalistă” și o doză mare de „noi suntem poporul”. Sincer, dacă-l pui pe Simion să explice diferența dintre „dictatură” și „democrație”, o să-ți spună că dictatura e când nu-l lasă să urle în portavoce, iar democrația e când televiziunile îl filmează în slow motion în timp ce se aruncă pe jos la protest.
Partea cea mai comică e că omul chiar se crede un fel de Che Gueiarna al Carpaților, dar cu mai puțină gândire politică și mai multă transpirație de la scandări. Extrema dreaptă îl primește cu brațele deschise, pentru că e mereu bun de folosit ca mascotă: are energie, urlă frumos și se pozează gratis. Practic, Simion e influencerul perfect al fanatismului ieftin.
George Simion e dovada vie că extrema dreaptă are nevoie de mascote. Și ce mascotă mai bună decât un om care urlă mai tare decât aspiratorul tău vechi și care se filmează plângând la fiecare amendă?
Dacă-l privești atent, Simion are două fețe: în România e patriotul neînțeles, la Londra e turistul politic care se bagă pe scenă la orice eveniment unde miroase a scandal. Extrema-dreaptă internațională i-a deschis ușa și el a intrat cu portavocea în brațe, ca un invitat care vine la nuntă cu propria muzică pe stick.
Discursul lui la Londra a fost ceva între „Trăiască poporul dac” și „Jos dictatorii globaliști”. E fascinant cum poate spune aceleași lucruri la infinit, ca un papagal care a învățat trei propoziții și le repetă convins că schimbă lumea.
Dacă mâine Simion ar ajunge prim-ministru, prima lege ar fi să se declare zi națională în fiecare zi de luni. A doua lege: portavocea să devină simbol pe stema României.
Să vorbim sincer: extrema dreaptă este ca o nuntă la care te duci pentru mici și bere, dar descoperi că în loc de lăutari au chemat un DJ care urlă despre „pericolul imigrației”. Este un bufet suedez unde fiecare își aduce prostiile: unii vin cu conspirații despre Soros, alții cu teorii despre cipuri în vaccin, și toți se bat pe ultima felie de „noi suntem adevărații patrioți”.
Extrema dreaptă se hrănește din frică, prostie și nostalgie pentru vremuri care nici nu au existat. Îți promite „tradiție”, dar tot ce face e să reinventeze aceleași lozinci obosite, doar că acum le postează pe Facebook cu gif-uri patriotice și muzică de acordeon pe fundal.
Dacă ar fi o mâncare, extrema dreaptă ar fi ciorba reîncălzită de mai multe ori: nimeni nu o vrea, dar cineva tot o bagă pe gât, cu scuza că „e tradițională”. Dacă ar fi o aplicație, ar fi Windows 95 pe un telefon nou: nu funcționează, dar se laudă că „are suflet”. Dacă ar fi o religie, ar fi cultul în care toți cred în aceeași minciună doar pentru că le dă senzația că sunt „speciali”.
Undeva, într-o sală obscură din Londra, Elon Musk, George Simion și alți lideri autoproclamați ai extremei drepte se adună. Pe masă, în loc de documente serioase, au hârtii cu lozinci scrise cu carioca: „Stop imigrația”, „Jos globaliștii”, „Tradiție, nu inovație”.
Musk încearcă să proiecteze pe perete un plan de colonizare a Europei cu roboți patrioți, dar proiectorul nu merge pentru că n-a plătit curentul. Simion se enervează și începe să urle că „dictatura globalistă” i-a tăiat lumina. Între timp, un alt lider extremist propune să rezolve criza economică prin imprimarea mai multor bani cu poza lui. Toți aplaudă.
Așa arată brainstormingul extremei drepte: un amestec de prostie, paranoia și entuziasm de discotecă rurală.
Să ne imaginăm un viitor distopic: extrema dreaptă câștigă tot. Elon Musk e președinte mondial, George Simion e ministrul protestelor și fiecare țară are în frunte un influencer care crede că știe istorie doar pentru că a citit două statusuri pe Facebook, unul precum imbecilul Trump.
Economia: fiecare salariu se plătește în „like-uri” și „share-uri”. Cine nu postează poze cu tricolorul e considerat trădător.
Educația: manualele de matematică dispar, sunt înlocuite cu volume despre „gloria neamului” și „cum să urli mai tare la protest”.
Transportul: Elon Musk introduce Hyperloop-ul, dar doar pentru lozinci, nu pentru oameni. „Ripostezi sau mori” ajunge instantaneu pe toate pancartele.
Sănătatea: spitalele nu mai tratează boli, ci doar „trădarea de neam”. Dacă tușești, nu primești sirop, ci o lecție despre „cum globaliștii au inventat răceala”.
Într-o astfel de lume, circ ar fi prea puțin spus. Ar fi un festival permanent de prostie naționalistă, sponsorizat cu banii tuturor.
Extrema dreaptă nu e viitorul, nu e nici măcar prezentul – e doar trecutul reciclat prost, ca un meme vechi care nu mai face pe nimeni să râdă. Diferența e că acum clovnii principali au microfoane și platforme globale: Elon Musk, miliardarul cu complexe de salvator și George Simion, protestatarul profesionist care se crede lider istoric.
Dar poate că asta e partea bună: când vezi cine sunt port-drapelul extremei drepte, îți dai seama că nu e nevoie de mare efort să-i faci de râs. Ei se sabotează singuri, cu fiecare discurs plin de clișee și cu fiecare apariție publică unde arată mai degrabă ca niște personaje dintr-un sketch de comedie, decât ca niște lideri ai viitorului.
Extrema dreaptă e un circ ambulant, iar Musk, Simion și restul nu sunt decât clovnii care încearcă să facă lumea să plângă, dar sfârșesc prin a o face să râdă.
Extrema dreaptă e o farsă politică, o glumă lungă spusă prost, un stand-up show fără poante, dar cu foarte multă gălăgie. Elon Musk e clovnul miliardar, George Simion e clovnul cu portavoce, iar restul sunt spectatori care aplaudă doar pentru că li s-a spus că altfel vine „străinul rău” și le ia shaorma cu de toate.
Din păcate, problema e serioasă: extrema dreaptă nu dispare, pentru că mereu va exista cineva dispus să creadă că soluția la toate necazurile e un dușman imaginar. Dar vestea bună e că atunci când vezi cine sunt port-drapelul acestei ideologii, realizezi că singurul lor adevărat talent este să se facă de râs.
Drag cititor, dacă ai crezut că perioada de glorie a pionierilor și a șoimilor patriei a apus odată cu prăbușirea Cortinei de Fier, stai liniștit. România zilelor noastre continuă să ne surprindă, mai ales când vine vorba de propagandă comunistă în școli. Și nu vorbim despre lecții de istorie sau proiecte tematice cu Ceaușescu menționat „pentru context”. Nu! Vorbim despre adevărate festivități în care copiii preșcolari sunt transformați în mini-activiști ai partidului, cu aplauze pentru marii conducători și uniformă obligatorie.
În Satu Mare, o grădiniță s-a întrecut pe sine și a decis că micuții de 4-5 ani nu sunt suficient de ocupați cu Lego-urile și poveștile despre zâne. Așa că i-a pus în costume de pionieri și șoimi ai patriei. Pe scurt: propagandă comunistă în școli la nivel expert. Dacă te gândești că sună ca un episod dintr-un film SF cu realitate alternativă, ei bine, nu, este realitatea pe care o plătim cu taxe și impozite.
Să ne imaginăm scena: un grup de copii care abia au învățat să-și lege șireturile, ținând mândri manuale cu autoproclamatul „mare conducător” în paginile lor. Texte autobiografice, imagini de la defilări, șepcuțe roșii cu stea… tot pachetul complet.
Și, bineînțeles, pentru că o festivitate nu e festivitate fără spectatori, cadrele didactice și părinții sunt invitați să admire spectacolul. Totul se desfășoară sub ochii vigilenți ai directorului, care probabil își notează în agendă: „Astăzi am creat 20 de viitori nostalgici ai comunismului. Bravo mie!”
Să nu uităm partea comică: textul integral al volumelor era citit cu voce tare, așa că micuții, între două cuvinte stângace despre culori și animale, au rostit lozinci și pasaje de la Ceaușescu, în timp ce își mângâiau steaua roșie de pe piept.
Da, drag cititor, propaganda comunistă în școli nu înseamnă doar lecții plictisitoare la istorie, înseamnă paradă, aplauze și o doză serioasă de absurd, presărată cu ironie involuntară.
Pentru cei care se întreabă cum arată o astfel de festivitate, să ne amintim de momentul în care fosta prim-ministru Viorica Dăncilă, cunoscută și ca Veo, a fost întâmpinată de o paradă demnă de manualele de propagandă. Aplauze, defilări, salve de zâmbete protocolare… exact cum se procedează acum în grădinițele noastre cu propagandă comunistă în școli.
Ironia sorții? Copiii de 4-5 ani, care abia învățaseră să numere până la zece, defilau mai organizat decât orice gardă oficială. Părinții aplaudau cu politețe, probabil gândindu-se dacă nu cumva ar fi mai bine să se mute cu toții într-un muzeu de istorie vie, decât să fie martori ai unei parodii istorice cu cravată roșie.
Să fim sinceri: propaganda comunistă în școli la vârsta preșcolară are o componentă comică involuntară uriașă. Copiii nu înțeleg ideologia, ci doar repetă ceea ce li se spune. Și totuși, un adult responsabil ar trebui să fie conștient că, sub zâmbetul lor inocent, se ascunde o manipulare subtilă.
Dar conducerea grădiniței? Oh, aceștia au zâmbit cu aerul solemn al unui Stalin în miniatură. „E educație istorică”, spun ei. Sigur, pentru că nimic nu spune „educație” mai bine decât aplauzele pentru Ceaușescu și cravatele roșii la vârsta la care copiii abia învață să-și lege șireturile.
Și, ca un bonus, s-au tipărit chiar și manuale „autentice” cu texte care lăudau regimul. O mică comoară de propagandă comunistă în școli, pe care micuții o păstrează probabil în ghiozdan pentru amintire. Sau pentru viitorii mini-istorici care vor râde de absurdul acelor zile.
Inspectoratul Școlar Județean a demarat verificări, poliția a deschis dosar penal, iar IICCMER a criticat gestul. Dar cine nu a criticat, a râs. Pentru că nu poți să nu râzi când vezi copii de grădiniță imitând paradă militară cu aplauze și texte de propagandă.
Părinții, între uluire și amuzament, au realizat că „educația istorică” la această grădiniță implică mai mult decât litere și cifre: implică aplauze sincronizate, costume și o doză sănătoasă de absurd.
Să fim sinceri, cine ar putea să uite acea paradă cu care unii au întâmpinat-o pe Veo? Căci dacă ești în stare să organizezi așa ceva pentru un prim-ministru, cu siguranță poți să faci orice, atât timp cât comunismul a fost condamnat, dar doar pe hârtie.
Aici intervine ironia supremă: această propagandă comunistă în școli nu doar că a revenit, dar se face cu un profesionalism care ar face invidios orice aparat de propagandă al vremurilor trecute. Copiii sunt prezentabili, cadrele didactice sunt dedicate și aplauzele vin natural, pentru că, la urma urmei, nimeni nu poate opri râsul în fața absurdului.
Să fim onești: când vezi copiii defilând mai organizat decât politicienii la vizite oficiale, nu poți decât să-ți pui întrebarea existențială: cine e aici mai manipulat? Copiii sau adulții care îi privesc cu mândrie?
Această propagandă comunistă în școli, drag cititor, nu este doar despre trecut, este despre prezentul nostru care se reinventează cu aplauze și costume roșii. Am putea spune, deci, fără să greșim cu nimic, că umorul negru și sarcasmul devin singurele arme împotriva absurdului.
Fiecare festivitate de acest gen este, de fapt, un mic spectacol absurd: aplauze, texte de propagandă și, inevitabil, zâmbete stângace. Dar nu îți face griji: directorul zâmbește, Viorica Dăncilă aplaudă mental, iar Ceaușescu… ei bine, probabil râde din paginile manualelor.
Și așa, drag cititor, ne confruntăm cu propaganda comunistă în școli, în timp ce copiii noștri abia învață să-și lege șireturile, iar conducerea grădiniței pare că a trecut cu brio de toate examenele de absurditate. Rămâne doar să sperăm că următoarea generație va râde de asta, nu că va defila cu aplauze și stea roșie în piept.
Până atunci, să privim totul cu sarcasm, cu umor negru și cu convingerea că, în România, absurdul are întotdeauna prioritate la aplauze. Iar noi, ceilalți, putem doar să scriem, să râdem și să notăm pentru posteritate: Propagandă comunistă în școli, varianta 2.0, cu aplauze și zâmbete stângace.
Din direcția opusă, se auzeau niște pași. Coti la stânga. Tunelu-i părea a fi labirint. Făcu la dreapta și nimeri într-o încăpere luminată, unde găsi niște mâncare și apă. Sub farfurie, un bilețel în care scria să-și numere pașii. Până când? Se întrebă, nedumerit. Nu era timp de pierdut. Se ridică și ieși, numărând fiecare pas. Mai e un pic, simt că sunt aproape de ieșire. Își tot repeta în gând, de vreo doi ani. Ce joc stupid, mă simt precum un șoarece-n cursă. Lipsa predictibilități, îl scoate din minți.
Ah, America, țara unde poți să tragi cu pușca dintr-un acoperiș și să intri instant în trending topic, cu șanse bune la un documentar Netflix și o dezbatere la CNN. Țara unde un personaj ca Charlie Kirk reușește să devină martir înainte să-și termine fraza despre cum universitățile ar fi focare de comunism vegan.
Dar aici nu mai vorbim de o comedie ieftină, ci de o tragedie absurdă: un glonț, un activist cu microfonul încă fierbinte, și un suspect din Utah care, în loc să se ascundă în munți, s-a întors acasă, la tăticu’. Bravo, mă băiete, nimeni nu-ți fură premiul Darwin anul ăsta.
Aici apare expresia care va răsuna pe tot parcursul poveștii: ucigașul lui Charlie Kirk. Fără ea, textul ar fi doar niște titluri de tabloid lipite cu bandă adezivă pe realitate.
Tyler Robinson. 22 de ani. Crescut în Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (LDS), dar plictisit de cor, sobrietate și predici care durează mai mult decât Crăciunul în supermarket. „Inactiv” în termeni religioși înseamnă că poți să te botezi și să apari în registre, dar să nu mai participi la nimic. Adică perfect pentru cineva care vrea să-și facă singur „misiunea” cu o lunetă, fără să-ți întrebe părintele sau pastorul dacă-i OK.
Familia lui? „Toată MAGA”. Crăciunul la Robinson: tatăl citează din Trump, bunica cântă imnuri cu steagul, iar Tyler scrie mesaje obscene pe carcase de gloanțe. Și nu e metaforă: „Cu dragoste, Tyler” scria pe muniția lui. Glumim, dar trist: combinația dintre religie, politică și frustrări de tineret e exact felul de cocktail care-ți poate ruina reputația și poate termina viața altora.
Charlie Kirk n-a fost niciodată doar un om. A fost un brand, o mascotă, un PowerPoint cu părul perfect, care urla că progresiștii vor să-ți fure sufletul și frigiderul. Îl ascultai două minute și înțelegeai rapid: omul putea să vândă orice dacă avea microfonul în mână și un pupitru de carton.
Cum altfel să se termine viața unui brand decât pe scenă, cu reflectoarele aprinse și o mulțime care aplauda mecanic? Păcat doar că a intrat în legendă nu pentru un discurs de antologie, ci pentru că ucigașul lui Charlie Kirk i-a întrerupt live-ul definitiv.
Poliția distribuie poze cu suspectul. Tatăl lui Tyler deschide televizorul, ia telecomanda ca pe o lupă de detectiv și își zice: „Ia uite, ăsta seamănă cu fiu-meu. Ba nu, e chiar fiu-meu! Hai să-l întreb direct dacă a apăsat pe trăgaci.”
Fiul recunoaște și adaugă cu dramatism: „Mai bine mă sinucid decât să mă predau.” Tatăl, plictisit probabil de melodramă, sună la pastorul de tineret, care lucrează cu U.S. Marshals. Asta e America modernă: dacă nu ai conexiuni la FBI, s-ar putea să pierzi acțiunea.
Anchetatorii găsesc arma, casetele de muniție și mesaje pe Discord. Și partea cea mai comică? Gloanțe cu inscripții vulgare. Scrise manual. De parcă fiecare proiectil ar fi fost o felicitare de Paște cu mesaj personalizat: „Pentru Charlie, cu drag, Tyler.”
Dacă Shakespeare ar fi trăit azi, ar fi scris nu „Romeo și Julieta”, ci „Gloanțele vorbesc mai tare decât predicile”. Și ar fi avut dreptate. Fiecare cartuș părea mai expresiv decât predicile duminicale.
Trump nu e doar în background, el e virusul latent. Familia Robinson „all MAGA”, deci știm că băiatul a crescut cu știri, discursuri și memes care-ți șoptesc: „Dacă nu-ți place, ești dușman al Americii.”
Trump nu trebuie să fie prezent fizic. E ca un DJ invizibil: mixează ideologie și polarizare, iar rezultatul se aude exact când nu trebuie. Și uite așa, ucigașul lui Charlie Kirk devine produsul unei sinergii periculoase între influența mediatică, politica de bâlci și glonțul norocos.
Nici Kirk nu apucase să fie declarat mort că titlurile urlau deja „Ucigașul lui Charlie Kirk”. Etichetă vândută la kilogram, bună pentru SEO și rating. Un glonț a ucis un om, dar mass-media a transformat asta într-o franciză. Podcasturi dedicate, merch cu citate din discursul întrerupt, piesă de teatru: „Baletul Glonțului”.
Știi care e cel mai comic lucru? Că un bărbat cu microfon, un tânăr cu o pușcă și o familie conservatoare pot produce mai multă dramă decât orice sezon din Game of Thrones. Și că noi, spectatorii, râdem amar, pentru că absurdul lumii ne face să ne simțim vii.
Imaginează-ți scena: Charlie Kirk pe scenă, vorbește despre „pericolul progresismului vegan”, iar dintr-un unghi nevăzut, ucigașul lui Charlie Kirk îl privește prin lunetă. Publicul aplauda, nimeni nu știa că aprecierile lor vor fi acompaniate de un proiectil. Și ce e mai comic, dacă putem numi comic, e că toată scena arată ca un videoclip viral prost regizat, cu hashtag-uri care încurajează polarizare.
După incident, Twitter explodează. Oamenii postează JusticeForCharlieKirk, în timp ce altă tabără transformă cazul într-un soi de meme politic. În același timp, Trump își postează opiniile, probabil de pe un yacht invizibil, și primește like-uri de la 1.5 milioane de roboți umani. Ucigașul lui Charlie Kirk devine astfel nu doar un suspect, ci un simbol grotesc al spectacolului politic contemporan.
Între timp, tribunalul social funcționează cu program non-stop. Judecătorii sunt influenceri, jurații sunt internauți, iar sentința se dă pe baza numărului de retweet-uri. Și chiar dacă adevărul legal va veni mai târziu, ucigașul lui Charlie Kirk este deja condamnat, glorificat, demonizat și transformat în trending.
Și uite așa, Charlie Kirk e mort, ucigașul lui Charlie Kirk, Tyler Robinson e arestat, Trump încă produce content, iar noi râdem. Râdem amar, râdem ironic, râdem de absurdul lumii care poate transforma o crimă într-un fenomen cultural. Glonțul a terminat un discurs, iar mass-media a terminat ce mai rămăsese din simțul nostru critic.
Ah, Rusia! Pământul unde absurdul, grotescul și propaganda se amestecă într-un cocktail mortal și fascinant, un cocktail Molotov. Într-o lume în care tancurile sfințite fac ravagii în Ucraina și soldații criminali sunt declarați martiri, un mic gest simbolic, o fată care și-a vândut sufletul pentru niște păpuși Labubu și un bilet la concert, devine știrea internațională a săptămânii.
Karina, tânăra de 26 de ani din Moscova, a semnat un contract cu un tânăr de marketing pe nume Dmitri. Contractul, semnat cu sânge, pentru atmosferă gotică și dramatică, a fost postat online, împreună cu chitanța tranzacției: 100.000 de ruble transformate în ochi mari și urechi ciudate. Internetul a aplaudat, presa a urlat „Breaking News!”, iar BORu a intrat în panică morală.
Aici începe comedia burlescă: o fată și-a vândut sufletul pentru păpuși, iar biserica blamează gestul, în timp ce sfințește armele cu care oamenii sunt uciși în realitate. Cineva să-i reamintească BORu că sângele adevărat contează mai mult decât hârtia!
Expresia „și-a vândut sufletul” capătă sens literal atunci când adaugi sânge, marketing și jucării cu urechi mari. Karina ar fi semnat documentul ca într-un film horror de tip „corporate vampire”. Pentru BORu, însă, gestul este ofensă cosmică: cum îndrăznește cineva să facă un pact simbolic, când bombe reale sfințite ucid civili?
În realitate, fata nu ar fi vândut nimic altceva decât propria-i fantasmă. Merită, probabil, respectul nostru pentru absurditatea absolută.
Să ne uităm la presa care a preluat știrea. Titluri pompoase, subtitluri apocaliptice: „A semnat cu sânge!”, „Biserica avertizează că sufletul ei e în pericol!”, „Psihiatrul recomandat!”. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva e doar o glumă de marketing sau o farsă virală.
Într-o lume normală, povestea ar fi rămas în Reddit la categoria „cringe”. Dar nu, în era știrilor preluate fără verificare, fiecare click merită titlu grav. Și astfel, densitatea cuvântului cheie „și-a vândut sufletul” a crescut rapid, iar presa a câștigat traficul dorit.
Ipocrizia BORu merită un studiu de caz. Aceeași instituție care sfințește arme folosite la bombardarea satelor și ridică icoane pentru soldați criminali, are tupeul să declare că o fată care și-ar fi vândut sufletul pentru păpuși este păcătoasă.
Să recapitulăm:
Dacă nu ar fi tragic, ar fi genial. Dar e tragic, pentru că arată inversarea completă a valorilor într-o societate saturată de ipocrizie religioasă.
Păpușile Labubu sunt simple figurine cu ochi mari și urechi ciudate, dar în mâinile presei și BORu devin instrumente de panică morală. Când Karina și-ar fi vândut sufletul, presa a preluat știrea ca pe Revelația Finală, iar Biserica a emis condamnări morale fără precedent.
Gestul ei a fost inofensiv: semnătura pe hârtie, banii cheltuiți, păpușile cumpărate, concertul văzut. Totuși, această mică comedie a atras atenția lumii și a pus în evidență absurditatea instituțională și morală a Rusiei contemporane.
Să fim serioși: sufletele sunt deja vândute. Ori de câte ori oamenii acceptă propaganda, ori de câte ori mass-media vinde știri false pentru trafic, ori de câte ori biserica sfințește arme care ucid, sufletele se pierd. Karina doar a făcut-o oficial și vizibil, dacă a făcut-o.
Mai mult, gestul simbolic devine comic prin comparație: sângele real vărsat în Ucraina trece neobservat, dar sângele metaforic pe hârtie pentru păpuși provoacă scandal.
Din punct de vedere psihologic, gestul Karinei poate fi interpretat ca o formă de protest absurd, un experiment social sau pur și simplu un act de dorință de atenție. Societatea, însă, îi răspunde cu moralism exagerat: „a ales răul”, „sufletul ei e în pericol”, „i se recomandă psihiatria”.
Sociologic, acest caz reflectă o lume în care simbolul primează peste realitate. Într-un spațiu mediatic saturat de hiperbolă și propagandă, o păpușă Labubu poate deveni mai periculoasă decât o bombă reală.
Să detaliem puțin: Labubu nu sunt doar simple jucării. Ele sunt un fenomen social pe internet, inspirând meme-uri, colecții și teorii conspiraționiste. Când Karina și-a vândut sufletul, ea a intrat automat în cultura pop ca un fel de eroină tragicomică.
Fanii online au transformat gestul ei în performanță: meme-uri cu păpuși în loc de icoane, GIF-uri cu contractul semnat cu sânge și comentarii satirice despre moralitatea BORu.
Mass-media, în această poveste, joacă rolul hoților de suflete. Fiecare click este un fel de „vânzare de suflet” către algoritmi, iar fiecare știre preluată fără verificare transformă absurdul simbolic într-un fenomen global.
Prin urmare, putem spune fără teamă: Karina și-a vândut sufletul, dar presa a vândut întreaga noastră atenție și rațiune.
Să nu uităm paradoxul suprem: aceeași biserică care sfințește tancuri și rachete folosite la uciderea civililor se scandalizează că o fată și-a vândut sufletul pentru păpuși. Dacă nu ar fi tragic, ar fi un sketch de Monty Python adaptat la realitatea rusească.
Totuși, aceasta este realitatea: valoarea simbolică a unui gest este exagerată enorm, iar violența reală devine invizibilă.
Fenomenul nu e nou. În cultură și mitologie, vânzarea sufletului este un trope clasic, Faust, vampiri, pacte demonice. Dar Karina a adus un twist modern: marketing, meme-uri și păpuși Labubu.
Și-a vândut sufletul într-o manieră care e simultan ridicolă și revelatoare: ridicolă prin absurd, revelatoare prin faptul că arată cât de deformate sunt valorile instituțiilor religioase și ale mass-media.
Karina poate să regrete sau nu gestul. Labubu ar putea deveni icoană la Kremlin. BORu ar putea sfinți păpușa ca simbol al rezistenței la păcat. Nu e imposibil: aceeași biserică a făcut martiri din soldați care ucid.
Ironia supremă: într-o țară în care tancurile sfințite ucid civilii, cea mai mare problemă morală este o fată care și-a vândut sufletul pentru păpuși și un bilet la concert.
Și poate că adevăratul mesaj e acesta: nu Karina și-a pierdut sufletul. Noi l-am vândut deja, click după click, știre după știre și râs amar după râs amar.
Așa că, drag cititor, să nu ne mai pierdem timpul cu morală falsă sau indignare selectivă. Karina și-a vândut sufletul pentru păpuși Labubu și un bilet la concert, iar BORu a urlat, presa a țipat, iar internetul a râs cu hohote amare. Între timp, tancurile sfințite continuă să facă ravagii, iar martirii oficiali au încă voie să ucidă fără să li se clatine sprânceana.
Morala? Nu există. Sau dacă există, e ascunsă sub un strat gros de ipocrizie religioasă, fake news și absurd mediatic. Într-o lume în care click-urile valorează mai mult decât viața reală, gestul Karinei nu e nici pe departe cel mai grav lucru, e doar cel mai vizibil, cel mai comic și cel mai tăios.
Și, până la urmă, cine se mai miră? În Rusia, absurdul e religie, iar religia e absurd. Și dacă mai există cineva care încă mai crede că cineva își poate vinde sufletul și va fi pedepsit pentru asta… păi, ai citit deja știrea greșită.
