În episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, rătăcirea se vedea în retragere și în blocaj, în ordine suspendate și decizii amânate până la paralizie; aici, din primul pas, rătăcirea se manifestă prin mișcare continuă: ordine date zilnic, pedepse aplicate demonstrativ, oameni luați din case și duși în piețe, orașe întregi tratate ca suspecte prin simpla voință a lui Ivan al IV-lea al Rusiei (1530 – 1584). Dacă în cazul Ioanei de Castilia controlul se dizolva în inacțiune, aici controlul devine obsesie practică: se confiscă, se mută, se execută, se rescrie realitatea prin decrete și alaiuri negre, iar frica nu mai este o stare interioară, ci un obiect vizibil, purtat pe străzi și lăsat intenționat la vedere. Nu e o reluare a aceleiași rătăciri sub alt chip, ci un mecanism diferit, care nu fuge de lume, ci o apasă metodic, pas cu pas, până când însăși ideea de ordine începe să semene cu o amenințare.

Iată câteva fapte documentate din viața lui Ivan al IV-lea, prezentate critic, astfel încât să rezulte limpede deriva psihică progresivă, nu prin etichete medicale anacronice, ci prin comportamente extreme, incoerente și autodestructive şi vom vedea de ce a fost numit „cel Groaznic”:

Paranoia instituționalizată

Ivan cel Groaznic își face poliție politică, o plătește direct și o scoate zilnic pe străzi. Oamenii sunt luați din case, averile sigilate, curțile golite sub ordine scrise în grabă. Execuțiile se fac în piețe, fără judecată, cu liste schimbate de la o zi la alta. Opricinicii apar îmbrăcați în negru, cu capete de câine legate de șa, ca avertisment mobil. Frica personală devine procedură zilnică, iar suspiciunea circulă oficial, sub sigiliul lui Ivan cel Groaznic.

Acesta este un prim indicator de rătăcire mentală: transformarea fricii personale în mecanism de guvernare; confuzie între suspiciune și realitate.

Masacrul de la Novgorod (1570)

Convins (fără probe reale) că orașul conspiră cu Lituania, în 1570, Ivan cel Groaznic intră în Novgorod, își trimite oamenii prin case, scoate locuitorii în piețe și începe tortura publică.
Preoții sunt legați, duși la râu și aruncați în apă, cu hainele rituale pe ei.
Averile sunt confiscate sistematic, iar orașul este lăsat gol după jafuri organizate.
La final, suspiciunea rămâne neatinsă, iar orașul este pedepsit complet.

Şi acesta e un episod de alienare mentală: reacție disproporționată, bazată pe delir conspiraționist, cu violență compulsivă.

Alternanță mistic–sadică

După zile de post, Ivan cel Groaznic stă în genunchi și scrie scrisori despre păcat și mântuire.
A doua zi, semnează liste, ridică eșafoduri și poruncește execuții în piețe aglomerate.
În aceeași săptămână, postește din nou, se roagă ore întregi și corectează pasaje teologice.
Apoi asistă la torturi inventate pe loc, urmărește procedura și cere repetarea ei.
Rugăciunea continuă, sângele curge, iar programul zilnic merge mai departe.

Acest clivaj psihic arată că violența nu este „contrazisă” de religie, ci justificată mistic.

Uciderea propriului fiu (1581)

În 1581, Ivan cel Groaznic își lovește fiul cu sceptrul, într-o ceartă domestică. Moștenitorul se prăbușește pe podea. Curtenii privesc, medicii sunt chemați târziu, iar rănitul moare după câteva zile. Țarul își plânge fiul, apoi ordonă pedepse, exact ca într-o zi obișnuită. Linia de succesiune se rupe pe loc, printr-o singură lovitură dată acasă.

Pierderea controlului afectiv total, chiar asupra propriei linii de succesiune va genera o adevarată autodistrugere politică.

Groaznica scenă, cu tatăl ținând trupul fiului mort, este redată într-o pictură emoţionantă de Ilia Repin, intitulată „Ivan cel Groaznic și fiul său”.

Execuții arbitrare ale apropiaților

Incapacitatea de a menține relații stabile; suspiciunea universală, toate acestea îl conduc la alte crime:
Consilieri și generali sunt chemați la palat și pleacă direct spre locul de execuție. Ivan cel Groaznic schimbă acuzațiile din mers și semnează sentințe fără procese. Un favorit primește aur dimineața și lanțuri seara, în aceeași curte. Rudele sunt arestate la masă și dispăruți din registre a doua zi. Lista apropiaților se subțiază zilnic, iar cercul fricii rămâne plin.

Autopercepție mesianică

Ivan cel Groaznic scrie scrisori lungi în care explică execuțiile ca ordine primite direct de sus. Trimite mesaje boierilor, îi ceartă pe nume și le corectează credința frază cu frază. Se declară judecător, semnează pedepse și adaugă că este vânat de aceiași oameni. Se proclamă apărător al credinței și poruncește ucideri în aceeași zi. Textele circulă, ordinele se aplică, iar autorul rămâne mereu nevinovat.

Aici avem o fuziune între ego și absolut, tipică liderilor în derivă psihică, la care se adaugă auto-victimizarea grandioasă şi megalomania morală.

Scrisorile circulă, ordinele se execută, iar semnătura acoperă execuții, confiscări și tăceri grăbite. Palatul rămâne plin de documente, dar gol de oameni care să mai stea aproape. Cazul se închide aici, cu un stat care funcționează exact ca mâna ce a ținut toiagul. În serie, următorul reper este Elisabeta I a Angliei, unde, în episodul următor, controlul ia o formă diferită și la fel de vizibilă. Aici s-a terminat scena, dar mecanismul a rămas pornit.

După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care rătăcirea s-a manifestat prin ordine, strigate, focuri aprinse și mulțimi disciplinate prin frică, seria se mută într-un spațiu mai tăcut, dar nu mai puțin concret: un corp refuzat pământului, un sicriu mutat din loc în loc, nopți petrecute în compania unui mort și decizii suspendate în timp ce alții așteaptă la ușă. Aici controlul nu se exercită prin interdicții publice, ci printr-o obsesie practică dusă până la capăt, repetată metodic, indiferent de costuri și de ridicolul efectului. Nu avem de-a face cu o minte care vrea să corecteze lumea, ci cu una care nu mai acceptă realitatea așa cum este și încearcă să o țină pe loc prin gesturi insistente și perfect verificabile. Ioana de Castilia intră în serie nu prin discurs, ci prin fapte care se învârt obsesiv în jurul aceluiași obiect, iar forma exactă a acestei rătăciri abia începe să se contureze.

Cu rezerva că multe „probe” provin din relatări interesate politic (Ferdinand al II-lea, tatăl și Carol Quintul, fiul, aveau motive să o declare incapabilă), iată câteva din faptele invocate ca semne ale „rătăcirii mentale”, motiv pentru care a mai fost numită şi „Ioana cea Nebună”:

Refuzul separării de cadavrul lui Filip cel Frumos

După moartea, în 1506, a soțului, Filip I („cel Frumos”), la scurt timp l-a exhumat şi a păstrat sicriul deschis, însoțindu-l luni întregi în procesiuni nocturne, oprindu-se la mănăstiri pentru „a-l veghea”.
După moartea soțului, Ioana de Castilia a ordonat deschiderea sicriului și a refuzat închiderea lui. A mutat trupul din oraș în oraș, însoțit de gărzi și preoți obosiți. A mers noaptea, a oprit la mănăstiri și a cerut spațiu pentru veghe. Invocând gelozia față de cel decedat, a interzis femeilor să se apropie de sicriu, deși mortul nu mai protesta. Între timp, documente au rămas nesemnate, iar curțile au așteptat decizii care nu mai veneau.

Crize emoționale violente și alternanțe extreme

Ioana de Castilia a chemat curteni dimineața și i-a alungat înainte să vorbească. A cerut documente urgente și le-a împins deoparte fără semnătură. A acceptat o audiență și a ieșit din sală înainte de primul răspuns. A stat zile întregi închisă în cameră, cu ușile păzite. Când a revenit, a cerut din nou aceleași hârtii, ca și cum nimeni nu le adusese.

Neglijarea actului de guvernare

Ioana de Castilia primea documente pe masă și le lăsa zile întregi neatinse. A refuzat semnături cerute insistent, în timp ce solii așteptau pe coridoare. A blocat numiri și ordine, iar funcțiile au rămas ocupate provizoriu de alții. A permis consilierilor să decidă în locul ei, fără mandat clar. Între timp, deciziile au circulat pe ocolite, iar puterea a mers înainte fără ea.

Comportamente ritualice repetate

A cerut redeschiderea mormântului lui Filip și verificări repetate ale rămășițelor, gesturi considerate morbide chiar și de contemporani. A purtat exclusiv haine de doliu timp de decenii, fără a accepta tranziția simbolică spre alt statut.

A refuzat mâncarea pe perioade lungi, invocând conspirații sau suspiciuni de otrăvire, apoi a reluat hrănirea fără explicații.

A fost închisă la Tordesillas aproape o jumătate de secol (1509–1555); perioadele de resemnare totală au alternat cu accese de refuz și suspiciune. Astfel, a refuzat ani la rând igiena, schimbarea hainelor și contactul social, apoi a opus rezistență când a fost forțată.

Ușa camerei din Tordesillas se închide, iar timpul continuă să curgă în afara ei. Ioana de Castilia nu mai mută trupuri și nu mai semnează hârtii, dar ritualul rămâne suspendat, inert și intact. Cazul se stinge prin imobilitate, nu prin rezolvare, iar mecanismul se gripează în liniște. În episodul următor, seria părăsește claustrarea și intră într-un palat zgomotos, unde Ivan cel Groaznic transformă puterea într-un instrument personal de teroare. Aici nebunia nu mai stă pe loc, ci se mișcă, lovește și lasă urme. De la trupul păstrat ca relicvă se trece la trupurile distruse ca metodă de guvernare.

După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care controlul se risipea prin indecizie și retragere, urmează un caz în care controlul se exercită obsesiv, prin ordine zilnice și gesturi vizibile: în locul tăcerii neputincioase asociate cu Henric al VI-lea al Angliei, apare o voce care nu mai tace, care indică ce trebuie ars, ce trebuie purtat și ce trebuie condamnat în piața publică, transformând orașul într-un spațiu de corecție permanentă. Dacă acolo realitatea era evitată, aici ea este forțată să se conformeze prin interdicții, ritualuri și frică organizată, iar devierea nu se manifestă prin absență, ci printr-un exces de certitudine afișată pe străzi și în mulțimi. Această schimbare de mecanism — de la retragere la invadare — deschide episodul dedicat lui Girolamo Savonarola (1452 – 1498), unde rătăcirea nu se ascunde, ci se impune metodic, pas cu pas, sub forma unei ordini care pretinde că știe exact ce trebuie eliminat înainte ca ceva să mai poată fi înțeles.

Iată fapte concrete, documentate, care arată nu doar fanatism religios, ci o dezorganizare progresivă a judecății, tipică pentru un profet autoproclamat care ajunge să confunde delirul moral cu misiunea divină:

Convingerea obsesivă că este „alesul” lui Dumnezeu

Savonarola susținea fără dubiu că Dumnezeu îi vorbește direct și îi dictează misiuni politice și morale.

Girolamo Savonarola nu vorbea despre inspirație sau îndoieli lăuntrice, ci despre instrucțiuni primite, pe care le rostea public ca pe niște ordine administrative: anunța în predici că Dumnezeu i-a spus ce trebuie corectat, ce trebuie interzis și cine trebuie mustrat, iar mesajul nu rămânea în aer, ci cobora imediat pe străzi sub forma unor reguli aplicate. Nu sugera o reformă morală generală, ci indica precis că Florența trebuie „curățată” prin el, iar această certitudine se traducea în acțiuni concrete — liste de lucruri condamnabile, apeluri la denunț, ritualuri publice de ardere — ca și cum orașul ar fi fost un șantier lăsat temporar în grija unui unic supraveghetor autorizat. Diferența dintre un predicator și un executant al voinței divine era, în discursul lui, anulată metodic: nu cerea să fie ascultat pentru că are dreptate, ci pentru că știe deja ce urmează, iar această siguranță practică, afișată zilnic, deschide seria de măsuri care vor transforma certitudinea personală într-o obligație colectivă.

Nu era metaforă mistică, ci certitudine literală. avem de-a face cu un simptom clasic: delir de misiune (mesianism personal).

Predicții apocaliptice repetate, ajustate după eșec

Girolamo Savonarola anunța pedepse iminente asupra Florenței cu precizia cuiva care a văzut deja programul execuției: dezastrele urmau să vină, dușmanii să cadă rapid, iar orașul să fie transformat într-o versiune locală, proaspăt inaugurată, a „noului Ierusalim”. Termenele erau suficient de clare cât să creeze neliniște, dar suficient de elastice cât să supraviețuiască fiecărei zile în care nu se întâmpla nimic vizibil, moment în care mesajul era recalibrat public — nu profeția fusese greșită, ci oamenii nu citiseră corect semnele. Când orașul nu era lovit de foc ceresc, explicația era simplă și repetabilă: avertismentul fusese amânat din milă sau blocat de lipsa de credință a populației, ceea ce transforma fiecare eșec într-o dovadă suplimentară că mesajul trebuie reluat, mai apăsat. Astfel, realitatea nu invalida anunțurile, ci le prelungea, iar predicția ratată devenea pretext pentru una nouă, ușor ajustată, pregătind terenul pentru un sistem în care viitorul nu sosește niciodată, dar este permanent folosit ca instrument de presiune.

Acesta este un mecanism tipic de autoimunizare a delirului: realitatea nu infirmă credința, ci este reinterpretată.

„Focurile deșertăciunilor” (1497) – ritual de purificare compulsiv

Într-o piață centrală, sub ochii unei mulțimi convocate, Girolamo Savonarola a organizat o ardere publică atent regizată: grămezi de cărți, tablouri, oglinzi, haine luxoase și instrumente muzicale au fost adunate, inspectate și aruncate în foc, nu ca resturi inutile, ci ca probe materiale ale unui proces moral. Fiecare obiect avea un rol clar în spectacol — oglinda pentru vanitate, haina pentru exces, muzica pentru distracție — iar flăcările nu distrugeau lucruri, ci „corectau” simbolic orașul, transformând bunurile personale în inculpați fără drept de apel. Ritualul nu cerea convingere, ci participare: aduci obiectul, îl predai, privești cum dispare, iar dispariția lui devine dovada vizibilă că ai înțeles mesajul. În acel moment, controlul nu mai trecea prin legi sau discursuri, ci prin focul care stabilea ce are voie să existe și ce trebuie eliminat pentru ca ordinea promisă să poată continua.

Totul în numele „curățării morale” – comportament de control simbolic total, unde obiectele devin „vinovate moral”.

Radicalizarea copiilor ca instrumente morale

Girolamo Savonarola nu s-a mulțumit să predice adulților deja obosiți de interdicții, așa că a apelat la o soluție mai eficientă și mai zgomotoasă: a organizat copii în grupuri care patrulau străzile, intrau în case, urmăreau trecătorii și notau cu seriozitate cine poartă haine „nepotrivite”, cine cântă, cine râde sau cine nu pare suficient de îngrozit de mântuire. Acești copii erau trimiși să denunțe public adulți, să îi rușineze în piețe și să transforme gesturi banale în probe morale, funcționând ca o poliție miniaturală care nu avea nevoie de dovezi, ci doar de entuziasm. Scena era perfect recognoscibilă: oameni maturi mustrați de copii instruiți să vorbească în numele purității, într-un oraș unde educația morală se făcea prin fluierături, acuzații și priviri aprobatoare din mulțime. Prin acest mecanism, controlul nu mai era impus doar de sus, ci circula pe străzi sub forma unei vigilențe juvenile, iar ordinea pretins sacră începea să semene suspect de mult cu o joacă organizată prost, în care copiii nu mai erau protejați de lume, ci folosiți ca unealtă pentru a o corecta.

Instrumentalizarea copiilor este un semn clar de fanatism rupt de realitate socială.

Confuzia completă între morală, politică și voință divină

Girolamo Savonarola anunța din amvon ce reguli trebuie respectate, ca și cum ar fi citit un ordin zilnic. În aceeași predică stabilea pedepse, indicând cine greșește și ce urmează să pățească. Apoi intervenea în buzunarul orașului, cerând schimbări de taxe și cheltuieli, prezentate ca porunci divine. Nu discuta, nu negocia și nu explica, ci transmitea mesajul ca pe o instrucțiune primită direct. Astfel, deciziile publice ajungeau să fie luate nu prin vot sau dezbatere, ci prin certitudinea că vocea auzită nu poate fi contrazisă.

Această incapacitate de a recunoaște limitele propriei competențe conduce la dizolvarea discernământului.

Refuzul total al corecției externe (Papa, concilii, teologi)

Girolamo Savonarola a primit condamnarea papei și a anunțat public că verdictul este greșit. În predici, a numit conducerea Bisericii coruptă și incapabilă să judece corect. A ignorat scrisorile oficiale și a continuat să vorbească mulțimilor fără permisiune. A declarat că ascultă doar de „Biserica cerească”, nu de cea vizibilă din oraș. Prin acest gest, orice autoritate care nu îi confirma mesajul a fost eliminată dintr-o singură frază.

Aici avem de-a face cu o izolare cognitivă completă: orice autoritate externă devine „ilegitimă”.

Proba focului – apogeul delirului (1498)

Girolamo Savonarola a acceptat o probă publică (ordalie), promițând că focul va confirma adevărul predicilor sale. Mulțimea s-a adunat, rugurile au fost pregătite, iar miracolul a fost anunțat dinainte. Focul nu a confirmat nimic, căci spectacolul s-a blocat între ploaie, haos și ezitări penibile. După eșec, Savonarola a indicat vinovați auxiliari, invocând erori, piedici și lipsă de credință. Revelațiile au rămas intacte, deși realitatea tocmai le contrazisese în văzul tuturor.

Aşadar, deşi realitatea îl contrazice public, convingerea rămâne intactă.

Calm aproape patologic în fața prăbușirii totale

După arestare, Girolamo Savonarola nu a chemat mulțimea și nu a cerut ajutor. A stat închis fără să organizeze vreo rezistență sau vreo reacție coordonată. În interogatorii, trecea de la declarații exaltate la tăceri lungi și inexplicabile. Nu a trimis mesaje clare și nu a formulat cereri concrete. Omul care ordonase orașului ce să facă privea acum prăbușirea fără grabă, ca pe o pauză între două predici, acesta fiind un semn de epuizare psihică după supratensiune mistică.

După arestare, când a stat închis fără să cheme mulțimea și fără să ceară ajutor, Girolamo Savonarola a lăsat în urmă un oraș plin de reguli, frică și tăceri, ca un spațiu recent evacuat de propria certitudine. Omul care dictase ce se arde, ce se poartă și ce se pedepsește nu mai dicta nimic, iar ordinea impusă zilnic rămânea suspendată, fără voce care să o confirme. Prăbușirea nu a venit cu zgomot, ci cu liniște, iar liniștea a arătat cât de mult se sprijinise totul pe o singură convingere repetată suficient de tare. Cazul se închide aici, într-o celulă în care siguranța absolută nu mai produce nici ordine, nici reacție, doar pauză. Următorul episod o va aduce în serie pe Ioana de Castilia, nu pentru contrast spectaculos, ci pentru continuitatea unui tipar care schimbă decorul, nu mecanismul. Aici se termină scena, dar certitudinea care a pus totul în mișcare rămâne, așteptând un alt corp în care să funcționeze.

În episodul precedent al seriei Istoria minților rătăcite dedicat lui Carol al VI-lea al Franței, rătăcirea se vedea în izbucniri vizibile, în gesturi care întrerupeau brutal ordinea și o făceau imposibil de ignorat; aici mecanismul se schimbă: nu mai avem un om care intervine prea mult, ci unul care nu intervine deloc, un tron ocupat fizic, dar golit de comandă, unde documente sunt semnate fără inițiativă, decizii sunt luate în jurul regelui, nu de către el, iar lucruri majore se întâmplă în timp ce figura centrală rămâne prezentă doar ca decor oficial. În acest episod, dedicat lui Henric al VI-lea al Angliei, nu urmărim o minte care deraiază spectaculos, ci una care se retrage metodic din realitate, lăsând în urmă un gol administrativ perfect funcțional — iar felul în care acest gol ajunge să conducă va deveni rapid vizibil.

Iată fapte documentate și episoade relevante din viața lui Henric al VI-lea, selectate strict pentru a evidenția rătăcirea sa mentală, nu pentru a-i face o biografie convenabilă:

Episodul de catatonie totală

Henric al VI-lea al Angliei intră, în 1453, într-o stare de schizofrenie catatonică, ce a durat mai bine de un an şi care poate fi descrisă simplu prin efectele ei concrete: nu mai vorbește, nu mai răspunde, nu mai recunoaște pe nimeni și nu mai pare să observe că există o lume în jurul lui. Curtea continuă să funcționeze, oamenii intră și ies, documentele circulă, dar persoana aflată în centrul mecanismului rămâne complet inertă, ca o piesă de mobilier ceremonial. Momentul devine imposibil de ignorat când, în același interval, se naște fiul său, Edward de Westminster, iar regele nu manifestă nicio reacție — nici bucurie, nici curiozitate, nici măcar confuzie. Pentru un monarh, acest lucru nu este un detaliu intim ratat, ci proba că autoritatea nu mai este suspendată temporar, ci pur și simplu absentă: un tron ocupat de un corp viu, dar fără niciun semn de comandă, într-o tăcere care nu anunță pacea, ci vidul.

Pentru un rege medieval, acesta nu e doar un simptom medical, ci un vid complet de autoritate.

Incapacitate de a guverna

Când incapacitatea devine imposibil de mascat, guvernarea lui Henric al VI-lea este rezolvată administrativ: puterea nu mai stă unde ar trebui, ci este mutată, cu tot cu ștampile și sigilii, într-un Consiliu de Regență care ia decizii în numele unui rege perfect prezent fizic și perfect absent funcțional. La vârf este instalat Richard, duce de York, numit Protector al Regatului — adică persoana care face efectiv ceea ce regele ar fi trebuit să facă, fără a se mai preface cineva că este vorba de o situație temporară. Henric nu inițiază politici, nu arbitrează conflicte, nu semnează acte esențiale și nu conduce nimic; în schimb, tronul rămâne ocupat, ceremonia continuă, iar titulatura este păstrată intactă, ca o etichetă lipită pe un mecanism care funcționează deja fără piesa principală. Nu asistăm la o lovitură de stat, ci la ceva mai stânjenitor: o delegare totală, acceptată tacit, în care regele nu este înlăturat, ci pur și simplu ocolit.

Episoade recurente de regres mental

După colapsul din 1453, Henric al VI-lea al Angliei nu revine la conducere, ci doar la prezență. Există momente în care regele este din nou capabil să stea în picioare, să fie îmbrăcat corect și să apară în încăperi oficiale, dar aceste „reveniri” au un tipar clar: nu sunt urmate de decizii, inițiative sau ordine coerente. Documentele se adună, problemele se agravează, conflictele cer soluții, iar el răspunde printr-o combinație constantă de apatie și amânare, ca și cum guvernarea ar fi o activitate opțională, nu funcția pentru care se află acolo. De fiecare dată când pare să revină, urmează o nouă retragere mentală, iar lipsa de reacție devine regula, nu excepția. Tocmai această alternanță — prezență fizică, absență decizională — îi face pe istorici să vorbească despre o afecțiune recurentă, nu despre un episod trecător: un rege care nu cade o singură dată, ci care se ridică doar cât să poată cădea din nou.

Religiozitate excesivă și infantilizare politică

Într-o Anglie sfâșiată de lupte nobiliare, Henric se comportă ca un novice monahal rătăcit pe tron, nu ca un monarh.
Își face simțită prezența politică mai ales prin absență: în timp ce conflictele dintre nobili se înmulțesc și cer arbitraj, el preferă programul stabil al rugăciunilor, al procesiunilor și al donațiilor pioase, lăsând guvernarea să aștepte la ușă. Investește energie și bani în fundații religioase și educaționale — colegii, capele, slujbe zilnice — dar evită cu consecvență orice decizie care ar presupune confruntare, sancțiune sau alegere clară între tabere rivale. Când tensiunile cer un verdict, răspunsul este amânarea; când se cere autoritate, oferă morală creștină; când se așteaptă comandă, livrează evlavie. Rezultatul este un rege care tratează tronul ca pe o chilie extinsă: un spațiu sacru, bine întreținut, în care conflictele lumești nu sunt rezolvate, ci ignorate cu speranța că vor dispărea singure.

Manipulabil până la anulare

Henric al VI-lea nu controlează evenimentele; este controlat de ele. Ajunge să exercite puterea exact în măsura în care o exercită alții prin el. Fragil, indecis și ușor de împins dintr-o direcție în alta, este dominat fără efort de Margareta de Anjou, care vorbește, negociază și acționează acolo unde el aprobă prin simpla prezență. În jurul său, facțiunile nobiliare se succed rapid, fiecare reușind pentru scurt timp să-i smulgă o semnătură, un titlu, o revocare sau o răzgândire oficială, înainte ca documentele să fie anulate de următorii veniți. Ordinele se bat cap în cap, alianțele se rescriu, iar deciziile regale se comportă ca niște bilete temporare, valabile până la următoarea vizită în anticameră. Regele nu dirijează jocul, nu arbitrează conflictul și nu impune linia — el funcționează ca un suport administrativ mobil, peste care evenimentele trec, se imprimă și se șterg, fără ca el să pară vreodată autorul lor.

Pierderea totală a Franței (fără reacție)

Sub domnia sa, Anglia pierde aproape toate posesiunile din Franța, inclusiv Normandia, Aquitania. Henric nu oferă nicio reacție strategică coerentă. Eșecul militar este dublat de absența oricărei voințe politice.

Mai mult, slăbiciunea sa mentală creează un vid de putere şi legitimează pretențiile rivalilor, ceea ce conduce direct la Războiul celor Două Roze. Deci Henric nu e doar o victimă a conflictului, ci condiția lui de posibilitate.

Finalul: moarte suspectă, fără rezistență

Prizonier în propria domnie, fără să joace un rol activ, fiind de mai multe ori capturat, detronat, reinstalat şi din nou detronat, Henric al VI-lea are un final cum era de aşteptat: Istoria îl elimină ca pe o piesă inutilă pe o tablă de șah.

Moare în 1471 în Turnul Londrei, într-un spațiu destinat prizonierilor incomozi, nu suveranilor activi, iar dispariția lui trece aproape fără ecou politic: nu există vreo tentativă de eliberare, nici un apel public, nici măcar un gest simbolic care să sugereze că s-ar fi opus finalului. Nu convoacă pe nimeni, nu lasă instrucțiuni, nu declanșează vreo reacție; pur și simplu încetează să mai fie, la fel de pasiv cum fusese și în viață. Moartea, probabil violentă, nu schimbă nimic esențial, pentru că autoritatea fusese deja absentă de mult timp: nu cade un regim, nu se prăbușește o voință, ci dispare o prezență formală care nu mai exercita control. Henric al VI-lea nu rămâne în istorie ca un tiran temut sau ca un strateg ratat, ci ca un caz mai greu de digerat — un rege care a ocupat funcția până la capăt fără să o umple vreodată cu comandă, un vid administrativ dus consecvent până la moarte, fără zgomot și fără rezistență.

Henric al VI-lea al Angliei dispare fără zgomot, fără ordine, fără ultim cuvânt, așa cum trăise politic: prezent fizic, absent funcțional, un corp regal care nu mai opune nici măcar inerție. Cazul se închide nu printr-un act decisiv, ci prin continuitate perfectă — aceeași lipsă de reacție care a golit tronul ajunge, firesc, să golească și scena. Nu cade nimic spectaculos, nu se rupe nicio tensiune: pur și simplu nu mai e nimeni acolo care să poată pierde sau apăra ceva. Și tocmai când această formă de rătăcire — tăcută, pasivă, retractilă — pare să se fi consumat complet, linia se mută, fără explicații, spre un alt tip de exces, unul care nu dispare din lume, ci încearcă să o ardă pentru a o corecta, acolo unde numele lui Girolamo Savonarola va apărea, în episodul următor, nu ca o ruptură, ci ca o schimbare de direcție a aceleiași deformări a judecății.

După un personaj care, în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, își exercita influența prin strigăt, mulțime și mișcare continuă, seria se mută brusc într-un spațiu închis, unde controlul nu mai trece prin convingere, ci prin teamă și evitare: Carol al VI-lea al Franței (1368 – 1422), un om înconjurat de servitori care primesc ordine să nu se apropie, haine întărite cu elemente rigide, gesturi atent calculate pentru a preveni o atingere banală. Nu mai e vorba de a împinge alții înainte, ci de a ține lumea la distanță, de a organiza curtea în jurul unei frici concrete, administrate zilnic prin reguli, interdicții și coregrafii absurde. Rătăcirea nu mai caută exteriorul, nu mai produce marșuri sau excese vizibile, ci se instalează chiar în centrul puterii, unde realitatea începe să fie tratată ca un pericol fizic permanent, iar deciziile se construiesc în jurul acestei fragilități presupuse — un mecanism care abia începe să se arate.

Iată fapte istorice clare și documentate despre Carol al VI-lea al Franței care ilustrează „rătăcirea sa mentală”, motiv pentru a fost numit şi „Carol cel Nebun”:

Prima criză psihotică majoră

În august 1392, într-o deplasare militară, care ar fi trebuit să însemne ordine, comandă și protecție, Carol al VI-lea a decis că pericolul real nu vine din față, ci din spate: s-a întors brusc asupra propriei curți și a atacat-o cu sabia, rănind grav și ucigând oameni care mergeau lângă el, neînarmați și convinși că rolul lor este să-l păzească, nu să se apere de el. Fără avertisment, fără explicație, fără ordin prealabil, suveranul a transformat coloana regală într-un spațiu de execuție improvizată, lovind repetat până când a fost doborât și imobilizat de cei care, cu câteva clipe înainte, îi țineau calul și îi respectau rangul. Campania nu s-a oprit din cauza inamicului, ci pentru că centrul de comandă a devenit o sursă imprevizibilă de violență, iar autoritatea, în loc să dea ordine, a început să taie în carne vie — un mod de guvernare care nu avea încă un nume, dar deja își făcea loc.

Delirul sticlei — una dintre cele mai bizare manifestări

Regele a ajuns să creadă că este făcut din sticlă, cu riscul de a se sparge la cea mai mică atingere, un fenomen psihiatric extrem de rar numit „glass delusion”.

La un moment dat, Carol al VI-lea a decis că problema centrală a regatului nu mai este războiul, trădarea sau lipsa banilor, ci propria sa fragilitate materială: era convins că trupul îi este din sticlă și că o atingere neatentă l-ar putea transforma într-o colecție de cioburi regale. Consecința practică a acestei revelații a fost una perfect funcțională: hainele nu au mai fost croite pentru prestigiu sau ceremonie, ci întărite cu bare metalice și captușeli rigide, astfel încât suveranul să poată fi purtat prin palat ca un obiect de porțelan valoros, nu ca un om. Curtea s-a adaptat rapid — distanță fizică, mișcări lente, gesturi calculate — iar viața politică a început să se organizeze în jurul unei misiuni simple: să nu-l atingă nimeni. Puterea nu mai stătea în decizie sau autoritate, ci în evitarea contactului, iar realitatea, devenită periculoasă la propriu, urma să fie gestionată cu grijă, ocolită și amortizată, semn că rătăcirea intrase într-o fază în care lumea trebuia ajustată, nu înțeleasă.

Pierdere temporară a identității

În anumite momente, Carol al VI-lea a suspendat nu doar guvernarea, ci și propria persoană: nu-și mai recunoștea soția care stătea lângă pat, copiii care îi erau aduși ca dovadă de continuitate, nici oamenii care îi vorbeau cu formulele rezervate exclusiv unui rege. Într-un episod consemnat de martori, a fost întrebat cine este și nu a putut răspunde, tratând întrebarea ca pe o intruziune, iar pe cei din jur ca pe niște străini insistenți care trebuie îndepărtați. Curtea, obișnuită să gestioneze ceremonii, documente și ordine solemne, s-a trezit administrând o situație mult mai practică: un om care nu știe cine este, dar care încă are gărzi, palate și supuși obligați să-i respecte autoritatea chiar și atunci când el nu o mai recunoaște. Puterea nu a dispărut nicio clipă, însă identitatea celui care o deținea devenise intermitentă — o condiție incomodă, cu efecte care abia urmau să se vadă.

Comportamente extreme și auto-neglijare

La un moment dat, Carol al VI-lea a decis că între el și apă nu mai există nicio relație instituțională: luni întregi a refuzat să se spele sau să-și schimbe hainele, transformând corpul regal într-un obiect pe care nimeni nu avea voie să-l atingă sau corecteze. Curtea, capabilă să organizeze ceremonii fastuoase și să reglementeze eticheta până la ultimul gest, a asistat neputincioasă la acumularea de murdărie, răni infectate și paraziți, toate purtate cu aceeași autoritate ca o mantie. Situația a devenit suficient de gravă încât medicii au fost chemați nu pentru sfaturi, ci pentru intervenție: spălarea a trebuit impusă, coordonată și supravegheată, ca o operațiune delicată, nu ca un act elementar. Puterea continua să funcționeze, palatul își urma rutina, dar omul din centrul ei nu mai respecta nici cele mai simple reguli ale propriei întrețineri — un detaliu aparent mărunt, care începea să spună mult prea multe.

Privit din prezent, episodul pare mai puțin o criză izolată și mai degrabă un pionierat involuntar al mișcării „no wash”, cu diferența că aici refuzul igienei nu era un manifest online, ci o problemă medicală gestionată cu gărzi, doctori și ordine de palat.

Episoade recurente de psihoză pe decenii

Problema nu a fost un accident izolat, tratabil cu pauză și discreție, ci un program reluat cu regularitate: Carol al VI-lea intra în crize, ieșea din ele, revenea la curte, semna documente, primea ambasadori, apoi dispărea din nou în episoade în care nu mai recunoștea oameni, locuri sau propriile decizii anterioare. Timp de peste trei decenii, regatul a funcționat într-un ritm bizar, ajustat nu după anotimpuri sau campanii, ci după starea psihică a celui din centru: perioade scurte în care regele era „din nou el”, urmate de luni în care nu putea fi lăsat singur, nu putea decide și nu putea fi contrazis. Continuitatea nu era asigurată de stabilitate, ci de repetiție — aceeași prăbușire, aceeași revenire, aceeași reluare a puterii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu domnia era intermitentă, ci mintea celui care o exercita, iar sistemul s-a adaptat, disciplinat, la această alternanță, transformând imprevizibilul într-o rutină administrativă.

În acele perioade în care nu-și recunoștea apropiații, nu-și putea spune numele și trebuia ținut departe de oameni ca să nu atace, Carol al VI-lea continua totuși să existe ca punct fix al curții: documentele îi purtau sigiliul, deciziile se amânau „până își revine”, iar medicii și consilierii consemnau, neputincioși, că rătăcirea se instalase complet. Puterea nu s-a retras nici măcar atunci când identitatea a dispărut, ci a rămas suspendată peste un om care apărea și dispărea din sine însuși, lăsând administrația să funcționeze în jurul acestei absențe recurente. Cazul se închide aici, nu printr-o prăbușire spectaculoasă, ci printr-o obișnuință rece cu dereglarea, iar, în episodul următor, firul seriei merge mai departe, către Henric al VI-lea al Angliei, unde mecanismul se va relua sub altă formă, cu aceeași capacitate de a fi tolerat, organizat și acceptat. Ultima imagine rămâne aceea a unei puteri intacte, administrată zilnic, deși mintea care o susține nu mai este întreagă.

În episodul precedent al seriei Istoria minților rătăcite, am văzut un om care își ținea lumea în mână prin tăieri, frică și ordine urlate, intrăm într-un alt tip de control: nu mai vine dintr-un tron, ci dintr-o rasă ponosită și o voce care adună mii de oameni, îi scoate din sate cu promisiunea unei recompense invizibile și îi pune în mișcare fără hrană, fără arme și fără destinație clară, lăsând în urmă orașe jefuite, familii dispărute și un șir de morți care nu pot fi numărați de nimeni, pentru că nimeni nu i-a trecut vreodată pe vreo listă — iar din mijlocul acestei mulțimi iese un călugăr desculț, Pierre Sihastrul (Pierre l’Ermite, ? – 1115) care vorbește despre o misiune primită direct și este urmat de zeci de mii de oameni până când primele orașe prin care trec rămân cu porțile sparte și gropile comune pline, suficient cât să se vadă că forma de rătăcire care urmează nu are nevoie de sabie ca să ucidă.

Iată cum un om, aparent mic, dar cu halucinaţii mari, pune în mişcare mii de oameni, chiar în marşuri fără merinde (!) şi cum psihoza religioasă distruge oraşe şi creează gropi comune:

A pornit Cruciada Populară fără armată, fără provizii, fără plan

Pierre nu ridică o armată, ci o mulțime: iese în piețe și la marginea drumurilor, spune că i-a vorbit Dumnezeu, iar în câteva săptămâni îl urmează zeci de mii de oameni — țărani desculți, vagabonzi, femei cu copii în brațe — pe care îi împinge spre răsărit ca pe o turmă mutată dintr-un sat în altul, fără să le dea nici saci de grâne, nici căruțe, nici rute, nici ordine; în schimb le oferă o propoziție simplă, repetată obsesiv, că mâncarea va veni singură, iar pe drum rezultatul se vede imediat: hambare sparte, târguri jefuite, oameni care se bat pentru coji de pâine, sate care își baricadează porțile și o masă de flămânzi care se destramă în violență pe măsură ce înaintează, suficient cât să fie clar că aici nu funcționează o credință, ci un om care vorbește sigur despre ceva ce nu există și lasă realitatea să plătească pentru asta. Aceasta este „Cruciada țăranilor”. Rezultatul: foamete, jaf, violență, dezintegrare socială.

A provocat primele pogromuri masive din Europa

Pe drumul spre „misiunea” promisă, mulțimea adunată de Pierre nu se limitează la a flămânzi: în orașele din Renania se oprește direct în cartierele evreiești, sparge porți, incendiază sinagogi și ucide familii întregi, mii de oameni fiind măcelăriți sub o logică rostită cu aceeași siguranță cu care li se promisese pâinea pe drum — că nu are rost să plece să lupte cu necredincioșii de departe atâta timp cât cei de lângă ei încă respiră; Pierre nu ridică niciun deget să oprească scena, iar predicile lui despre „voia divină” fac suficient zgomot încât cuțitele să pară morale, demonstrând cum o frază despre Dumnezeu poate transforma un oraș locuit într-un teren de vânătoare.

Masacrarea a mii de evrei şi sinagogile arse au ca rațiune delirantă: „Cum putem lupta cu necredincioșii din Ierusalim dacă îi tolerăm pe cei de lângă noi?” Pierre nu doar că nu oprește asta, retorica lui o legitimează. Este modelul clasic: „Dumnezeu vrea” = licență de crimă.

A dus armata de ţărani direct în capcană

Ajuns cu mulțimea lui în Asia Mică, Pierre primește avertismente clare de la cei care cunosc drumurile și războiul, dar le trece pe lângă urechi ca pe un zgomot de fond, nu ține oamenii laolaltă, nu fixează tabere, nu stabilește ordine de marș și lasă mii de flămânzi să se împrăștie pe câmpuri și prin sate, până când grupurile se rup unele de altele și devin ținte ușoare, iar când selgiucizii apar, nu găsesc o armată, ci bucăți de mulțime care pot fi tăiate pe rând; rezultatul este un câmp presărat cu trupuri, coloane dispărute și un proiect care se termină în măcel, cu zeci de mii de morți pe care nimeni nu îi mai adună — în timp ce omul care i-a scos din case rămâne în viață, suficient cât să confirme regula după care cei care vorbesc în numele cerului nu sunt niciodată cei care plătesc nota.

Rezultat: aproape toată Cruciada Populară este masacrată de către selgiucizi, zeci de mii mor, Pierre supraviețuiește. Asta este tipic: profetul scapă, credincioșii mor.

După dezastru, se agață de armata de nobili ca un parazit mistic

Când mulțimea pe care o pornise la drum se transformă în morminte și fugari, Pierre nu dispare odată cu ea, ci face un pas lateral și se lipește de următoarea coloană de oameni înarmați, de data aceasta nobili cu steaguri și provizii, intră în tabără ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și continuă să vorbească despre aceeași misiune primită de sus, fără să pomenească de satele jefuite, de foamea pe care a lăsat-o în urmă sau de zecile de mii de oameni pe care i-a pierdut pe drum, iar faptul că este acceptat și ascultat din nou spune tot ce trebuie despre acest tip de rătăcire care nu recunoaște niciodată greșeala, ci doar caută o nouă mulțime în care să se dizolve. Deci continuă să se prezinte ca trimisul lui Dumnezeu şi nu își asumă nicio vină, niciun moment de: remușcare, responsabilitate sau luciditate.

Având simptome ca: viziuni, mesianism, convingere absolută, indiferență față de consecințele reale, justificare divină a violenței, putem spune că Pierre Sihastrul este un delirant charismatic şi care prezintă una dintre cele mai periculoase forme de rătăcire: nebunia care se crede morală.

În tabăra plină de steaguri și provizii unde Pierre își mutase vocea după ce prima mulțime îi fusese îngropată pe drum, același bărbat în rasă prăfuită continua să vorbească despre misiunea primită, în timp ce cavalerii își lustruiau armele și nu-l întrebau nimic despre satele lăsate goale în urma lui, iar mai târziu, într-o altă curte, Carol al VI-lea al Franței, despre care vom vorbi în episodul viitor, avea să fie înconjurat de oameni la fel de siguri pe ceea ce nu vedeau, suficient cât să se înțeleagă că vocea care pornește mulțimi și mintea care le pierde pot schimba doar decorul, nu și tiparul.

După un episod din Istoria minților rătăcite, în care Eliogabal îşi manifesta puterea prin spectacol, corpuri expuse și reguli răsturnate în văzul tuturor, intrăm acum într-un alt tip de ordine impusă: una în care orașe întregi sunt stoarse prin biruri noi, oameni sunt scoși din case pentru a fi marcați pe față, iar palate și biserici cresc din aceeași mână care trimite liste cu nume spre execuție, totul sub pretextul unei normalități restaurate prin forță. Dacă acolo excesul se juca pe scenă, aici Iustinian al II-lea (669–711) se instalează în registre, în curți și în piețe, sub forma unei administrații care taie, confiscă și pedepsește cu o regularitate aproape obsesivă. Această schimbare de mecanism — de la provocare publică la disciplinare compulsivă — deschide o rătăcire care nu strigă, ci apasă, și ale cărei prime semne abia încep să se vadă.

Iustinian al II-lea este unul dintre acele cazuri rare în care „instabilitatea” nu este o insultă modernă, ci o descriere tehnică a domniei. Nu a fost doar un împărat brutal; a fost un om care a trecut, vizibil, de la calcul politic la compulsie distructivă.

Iată faptele care arată asta:

A confundat imperiul cu o pușculiță personală

În primul său mandat (685–695), Iustinian a impus taxe noi și abuzive pentru a-și finanța proiectele megalomane (războaie, palate, biserici). Nu vorbim de austeritate, ci de stoarcere sistematică.

Nu a început cu parade sau cuvinte mari, ci cu ordine scrise și sigilii bătute pe pergament: noi taxe, noi „contribuții”, noi motive pentru care vistierii imperiali puteau intra în casele oamenilor și pleca cu lăzi, pungi și documente de proprietate. În orașe, negustorii erau opriți în piețe și somați să plătească din nou pentru aceleași mărfuri, iar familiile bogate erau „invitate” să-și predea averile sub pretextul unor nevoi publice care se transformau rapid în palate, biserici cu cupole strălucitoare și campanii militare fără pauză. Când un oraș nu scotea suficient aur din pământ, era pedepsit colectiv prin biruri suplimentare, ca și cum zidurile și piețele ar fi fost vinovate de lipsa de entuziasm financiar. Totul era administrat cu o regularitate aproape contabilă: confiscare, taxare, sancțiune, iar apoi din nou confiscare, până când imperiul începea să sune mai mult a casierie decât a stat — iar oamenii, previzibil, au răspuns nu cu aplauze, ci cu revolte care au izbucnit exact acolo unde fusese stoarsă ultima monedă.

Logica lui nu era „cum mențin statul”, ci „cum alimentez obsesia mea de control” şi a generat revolte peste tot.

A inventat un nou tip de teroare administrativă

Iustinian a folosit masiv mutilarea ca instrument politic. Astfel, când cineva cădea în dizgrație, nu primea o amendă și nici nu era trimis la pensie forțată, ci era scos în piață și transformat într-un mesaj ambulant: un nas tăiat ca să se vadă de la distanță cine a „greșit”, o limbă smulsă ca să nu mai poată vorbi, ochi scoși ca să nu mai poată privi nimic din ce fusese cândva. Nu erau execuții în sens clasic, ci corecții vizuale, aplicate în mod repetat, pe generali, funcționari și opozanți, astfel încât orașul să fie plin de fețe care explicau, fără cuvinte, ce înseamnă să ieși din linie. Mesajul nu venea din proclamații, ci din mulțimea de trupuri mutilate care circulau zilnic pe străzi, un fel de afișaj viu al voinței imperiale. Iar ironia crudă este că tocmai acest sistem de semne, construit ca să pară definitiv, avea să îi ofere mai târziu propriul portret, când aceeași logică a desfigurării se va întoarce spre cel care a pus-o în funcțiune.

Ideea era simbolică: „Dacă te opui, te desfigurez public”, ceea ce depășea pragmatismul, fiind un teatru sadic de intimidare. Vom vedea imediat cum exact asta i s-a întors împotrivă.

Când a fost răsturnat, a refuzat realitatea

În 695, este detronat: i se taie nasul și este exilat.

În momentul în care a fost scos din palat și trimis în exil cu nasul tăiat — o mutilare făcută public tocmai ca să arate că nu mai are dreptul să apară în fața nimănui ca suveran — Iustinian a ales să trateze gestul ca pe o mică problemă de estetică, nu ca pe o sentință politică. În loc să accepte regula limpede a curții care spunea că un împărat trebuie să fie fizic întreg, el a comandat un nas din aur, l-a fixat pe față și a început să se prezinte din nou ca stăpân legitim, ca și cum metalul prețios ar fi putut repara nu doar un chip, ci și un verdict. Exilații din jur vedeau o față strălucitoare ieșind dintr-un trup declarat inexistent, iar mesajul era clar: realitatea putea fi ignorată dacă era suficient de bine poleită. De aici înainte, domnia nu mai urma regulile imperiului, ci logica unui om care credea că, dacă arată suficient de imperial, lumea va fi obligată să-l creadă.

În lumea bizantină, asta ar fi însemnat: nu mai poți domni, împăratul trebuia să fie „fizic intact”. Dar Iustinian refuză să accepte. Asta nu e doar ambiție, e negarea compulsivă a realității politice și simbolice.

Se întoarce cu o armată străină și începe o vendetă

Revine la putere în 705 cu ajutor bulgar și slav. Se întoarce în oraș în fruntea unei armate care nu vorbește limba locului și nu are niciun motiv să iubească ce urmează să apere, intră pe porți ca un proprietar care își recuperează casa și, în loc să cheme ingineri, vistiernici sau judecători, cheamă scribi. Pe mesele din palat apar suluri, nu planuri, iar pe ele nu sunt trecute poduri sau taxe, ci nume: generali care l-au trădat, senatori care au aplaudat prea puțin, funcționari care au supraviețuit greșit, rude care au avut ghinionul să poarte același nume. În zilele care urmează, acele liste se transformă în coloane de oameni scoși din case, unii duși spre săbii, alții spre cuțite care le lasă fețele ca niște avertismente ambulante, alții direct spre apă, aruncați peste zidurile portului ca niște obiecte care încurcă. Orașul nu vede un program de refacere, ci o contabilitate a urii pusă în aplicare cu metodă, iar ceea ce se prezintă ca „restabilirea ordinii” arată, pas cu pas, ca o ceremonie de răzbunare care abia își deschide ritualul.

Această epurare sistematică, printre victime numărându-se: generali, senatori, funcționari, foști opozanți şi familiile acestora, este o răzbunare ritualică, nu o guvernare.

A transformat Constantinopolul într-un teatru al groazei

Execuțiile nu erau discrete, erau publice, ostentative, repetate. Condamnații nu dispăreau noaptea, pe uși laterale, ci erau aduși în plină zi în piețe, unde mulțimea îi vedea legați, dezbrăcați de rang și uneori de nas sau de limbă, înainte ca execuția să fie dusă la capăt, sub ochii soldaților care primeau ordin să nu grăbească nimic. În loc să fie o procedură scurtă, moartea devenea un eveniment programat: nume citite din liste oficiale, trupuri expuse pe platforme de lemn, bucăți de carne arătate ca dovezi că porunca a fost respectată. Orașul nu era lăsat să uite, pentru că pedepsele se repetau, săptămână după săptămână, ca un ritual administrativ al fricii. Totul se făcea „în numele ordinii”, dar ordinea însemna de fapt o contabilitate a răzbunării, în care fiecare adversar trecut pe hârtie trebuia să fie văzut murind. Iar când un conducător își conduce capitala ca pe un registru de vendete, cu piețele pe post de sală de execuții, devine clar că ceea ce urmează nu mai are legătură cu guvernarea, ci cu o rătăcire care tocmai începe să-și arate adevărata formă.

Scopul nu era stabilitatea, ci satisfacerea resentimentului personal. Acesta era un semn clasic de minte rătăcită: liderul confundă statul cu trauma lui.

A reușit imposibilul: să fie urât de toți

Deşi este tot mai urât atât de populaţie, cât şi de armată şi aristocraţie, iar provinciile ajung la revoltă, Iustinian al II-lea continuă pe aceeași linie: La fiecare revoltă locală a răspuns cu execuții, la fiecare plângere fiscală cu noi taxe, la fiecare semn de nesupunere cu mutilări demonstrative. Nu a retras ordine, nu a căutat compromisuri, nu a încercat să repare nimic din ceea ce tocmai stricase — a continuat să aplice aceeași rețetă până când a reușit performanța administrativă supremă: un imperiu în care nimeni nu mai avea nici interes, nici dorință să-l apere.

Asta e definiția clinică a comportamentului autodestructiv rigid.

Finalul: exact ce a semănat

În anul 711 izbucnește o nouă revoltă , iar Iustinian este prins ca un fugar oarecare, scos din ascunzătoare și adus în fața celor pe care îi condusese cu sabia și cu foarfeca. Iustinian este decapitat pe loc, iar capul lui devine ultima piesă lipsă din colecția de corpuri pe care el însuși o administrase. Fiul său este ucis imediat după, fără discursuri despre continuitate sau drept dinastic, iar odată cu el dispare și întreaga familie imperială. Dinastia sa este ștearsă cu aceeași eficiență cu care Iustinian își ștergea adversarii de pe liste. Ceea ce frapează nu este violența — ea fusese monedă curentă sub domnia lui — ci liniștea din jur: nimeni nu se grăbește să-l apere, nimeni nu încearcă să cumpere timp, nimeni nu cere clemență, ca și cum orașul întreg ar fi decis, fără să se consulte, că povestea se poate încheia aici. Un om care a guvernat prin mutilări publice, epurări și teroare administrată moare exact așa cum a trăit: rapid, brutal și complet singur, într-un gol de loialitate pe care el însuși îl construise pas cu pas.

Capul lui Iustinian al II-lea, despărțit de trup în mijlocul unei revolte care nu i-a mai cerut voie, a închis o epocă de liste, mutilări și ordine date din spatele zidurilor imperiale, lăsând în urmă un palat gol și o dinastie ștearsă ca o greșeală pe pergament. În tăcerea care a urmat, mecanismul care transformase frica în instrument de guvernare a rămas intact, gata să se lipească de o altă voce. În episodul următor vom vedea cum, într-un alt colț de lume, un simplu călugăr, Pierre Sihastrul, urma să-l pună din nou în mișcare. Aici s-a oprit un corp, dar roata care l-a zdrobit continuă să se învârtă.

După un episod al seriei noastre Istoria minților rătăcite în care Caracalla a exercitat controlul prin frică, ordine scurte și execuții care lăsau orașul tăcut, noul protagonist, Eliogabal (203–222 d.Hr.), intră pe scenă făcând exact opusul: deschide porțile palatului pentru ceremonii interminabile, aduce în curte o piatră sacră străină și cere ca toți zeii Romei să-i facă loc, în timp ce el își schimbă hainele și rolurile cu o viteză care îi lasă pe cei din jur fără repere, semn că mecanismul nu mai este cel al constrângerii directe, ci al unei realități remodelate după obsesii personale — iar ce urmează nu va fi o domnie a cuțitului, ci una a spectacolului care începe să înghită totul.

La Eliogabal nu vorbim de excentricitate inofensivă, ci de un adolescent pus la butoanele celui mai mare imperiu al epocii, fără frâne interne. Iată un nucleu de fapte relevante, selectate nu pentru picanterie, ci pentru pattern-ul psihologic pe care îl arată:

A mutat centrul religios al Imperiului după propriile obsesii

La scurt timp după ce a pus mâna pe oraș, Eliogabal a adus din Siria o piatră neagră, un meteorit venerat ca zeu, și a instalat-o nu într-un colț discret, ci chiar în inima Romei, după care a ridicat pentru ea un templu, numit „Elagabalium” pe Palatin, locul unde până atunci se decideau treburile serioase ale imperiului, iar prin ordin imperial a cerut ca Jupiter, Marte și restul panteonului să fie oficial „retrogradați” și puși în slujba acestui obiect cosmic, transformând religia publică într-o scenă unde un singur cult primea toată lumina reflectoarelor, nu pentru că ar fi convins pe cineva, ci pentru că era cultul lui, iar orașul trebuia să creadă ce vedea.

Nu era „toleranță religioasă”, ci monomanie mistică: „Dumnezeul meu trebuie să fie deasupra tuturor, pentru că eu sunt el. În psihologia politică, asta se numește fuziune narcisică cu divinitatea.

A încercat să „mărite” zeul cu alte divinități

Pe Palatin, în mijlocul Romei, Eliogabal a pus pe picioare ceremonii publice în care piatra neagră a zeului său oriental, El-Gabal, era adusă în procesiune, așezată pe un pat nupțial și „căsătorită” pe rând cu zeițe romane precum Minerva sau Urania, cu preoți, muzică și mulțimi convocate să asiste, ca și cum panteonul Imperiului ar fi fost o listă de invitați la o nuntă improvizată. Nu era un ritual discret într-un colț de templu, ci un spectacol oficial, desfășurat în spațiul sacru al orașului, în care divinitățile vechi de secole erau mutate, unite și despărțite după capriciul unui adolescent cu putere absolută, transformând religia publică a Romei într-un decor de teatru care putea fi rearanjat oricând, dacă asta făcea povestea din capul lui să pară mai coerentă.

Mesajul implicit: „Religia Romei este jucăria mea de teatru.” Este un tipar de derealizare ideologică: tratezi instituțiile milenare ca recuzită personală.

Comportament sexual compulsiv și exhibiționist

La Roma, unde toga era încă un cod social și nu un costum de carnaval, Eliogabal apărea în public în haine feminine, cu fața machiată și pielea epilată, transformând fiecare apariție oficială într-un spectacol care nu mai avea nimic de-a face cu guvernarea. Cassius Dio notează că nu se mulțumea să poarte aceste semne ale travestiului în intimitate: le etala în fața curtenilor, a gărzii și a delegațiilor, ca și cum palatul ar fi fost o scenă, iar imperiul un public captiv. Herodian adaugă un detaliu și mai incomod: împăratul își numea propriul corp „soție” și „regină”, formulă pe care o repeta nu ca glumă, ci ca titlu, cerând să fie tratat în consecință.

Aceeași logică a trecut rapid de la cuvinte la cereri concrete. Sursele spun că Eliogabal căuta un medic dispus să îi „construiască” un vagin, nu într-un gest privat, ci ca parte din acest ritual public de redefinire a propriei persoane. Aici nu mai e vorba de viață intimă, ci de putere pusă în vitrină: omul care decide legi și destine își transforma trupul în obiect politic, iar fiecare dorință personală devenea ordin nerostit. Nu era suficient să fie așa — trebuia ca toți să vadă, să știe și să fie forțați să participe la spectacol.

Aşadar, nu e vorba de identitate modernă, ci de dizolvare a limitelor Eului, plus exhibiționism de putere.

A transformat palatul într-un bordel imperial

Într-o zi obișnuită la palat, nu găseai gărzi la intrare, ci pe însuși Eliogabal, stând dezbrăcat în prag, așa cum notează Cassius Dio, invitând trecătorii să intre nu la audiență, ci la ceea ce el numea „serviciile” sale personale, după care îi taxa simbolic, ca un hangiu care ține să marcheze că tranzacția a avut loc. Palatul, clădirea în care se dădeau ordine pentru armate și provincii, devenise astfel un spațiu unde împăratul se oferea ca marfă, transformând cea mai înaltă instituție a statului într-un decor de prostituție jucată ostentativ, nu pentru plăcere privată, ci pentru ca toți să vadă că el poate coborî tronul până la nivelul străzii și să rămână tot el stăpânul. Nu era vorba de discreție sau escapade ascunse, ci de un ritual public de auto-umilire afișată, în care mesajul era simplu și greu de ignorat: dacă împăratul poate să-și vândă trupul în palatul imperial, atunci nimic din ceea ce era sacru sau stabil nu mai este în afara capriciului său.

Acest libertinaj este de fapt o compulsie de degradare rituală, combinată cu: „Uite, eu sunt împărat și pot face asta.”

A distrus orice criteriu de merit

În palatul imperial, lista de numiri a început să semene cu afișul unui spectacol ambulant: un vizitiu trezit direct din grajd ajungea să semneze ordine, un amant primea o sală plină de funcționari în subordine, un dansator era pus să decidă cine intră și cine iese, iar un om de circ primea cheile unor birouri de unde plecau hotărâri pentru provincii întregi. Nu exista vreo conspirație, nici vreun sistem de mită care să explice aceste alegeri; exista doar gustul personal al celui din vârf, care ridica sau cobora oameni exact cum ar fi schimbat costumele, transformând aparatul de stat într-o anexă a preferințelor sale de moment — un mecanism care începea să funcționeze nu după reguli, ci după toanele celui care îl mânuia.

Aceasta este forma clasică de stat transformat în prelungire a impulsurilor personale.

Banchete sadice și teste de umilire

În sala de mese a palatului, unde invitații veneau să mănânce și să fie văzuți mâncând, Eliogabal a ordonat ca din tavan să fie aruncate tone de petale de trandafir peste cei așezați pe divane. Nu câteva flori decorative, ci o ploaie continuă, atât de densă încât mesele, fețele și podeaua au dispărut sub un strat moale și alunecos. Oaspeții au început să se ridice, să se împingă, să caute aer, dar petalele continuau să cadă, transformând un banchet într-o capcană parfumată. Sursele antice notează că unii dintre cei prinși sub grămezile de flori au murit sufocați, iar scena nu a fost întreruptă de strigăte sau de panică, ci privită din capătul sălii, de pe un podium, unde împăratul urmărea cum invitații săi luptă pentru aer. Nu era o neglijență organizatorică, ci un test: cât de mult poți să te zbați sub ceva frumos fără să ai voie să te plângi. Acolo, printre roze și cadavre, ospățul nu mai avea nimic de-a face cu mâncarea, ci cu demonstrația că, dacă vrei, poți transforma chiar și florile într-un instrument de control.

Este sadism ludic de tip: „sunt Dumnezeu, vă pot îneca în flori.”

Dispreț total pentru realitate și consecințe

Asta se vede cel mai bine într-o scenă repetată până la grotesc: în timp ce garda care îl păzea murmura tot mai deschis, iar în jurul palatului se adunau priviri care nu mai erau deloc loiale, Eliogabal își petrecea zilele schimbându-și costumele de ceremonie, ordonând noi procesiuni pentru piatra zeului adusă pe Palatin și testând pe rând bucătari, dansatori și favoriți ca și cum întreg imperiul ar fi fost o garderobă și o listă de distracții, nu un mecanism care scârțâia periculos; în loc să răspundă la ostilitatea armatei sau la ura Senatului cu vreo măsură concretă, el răspundea cu încă un ritual, încă o ținută, încă o plăcere, ca un copil care, auzind zgomote în casă, dă muzica mai tare și se ascunde după o mască strălucitoare, convins că dacă spectacolul continuă suficient de convingător, realitatea va obosi și va pleca singură.

Căutarea de noi plăceri, când imperiul se destabiliza şi armata îi devenea ostilă, este un tipar clasic de regresie infantilă sub stres.

Finalul e previzibil

Într-o dimineață din anul 222, garda care trebuia să-l păzească decide să-l scoată din palat pe ușa din dos, nu pentru o ceremonie, ci pentru o execuție improvizată: îl ucide pe loc, îi prinde trupul de picioare și îl târăște prin curțile Romei, lăsând în urmă dâre de noroi și sânge, iar la capătul traseului îl aruncă în Tibru ca pe un obiect de care orașul vrea să se debaraseze rapid, fără proces și fără discursuri. Nu e o răzbunare morală și nici o reacție la vreo idee scandaloasă, ci un gest de igienă politică: omul care până ieri muta zei, schimba ritualuri și transforma palatul într-o scenă permanentă ajunsese să fie mai imprevizibil decât orice dușman extern, iar când un conducător începe să fie perceput ca o amenințare mai mare decât haosul din jur, finalul nu mai are nevoie de explicații.

Eliogabal nu a fost doar „nebun poetic”, ci şi un caz de psihologie distructivă la putere absolută, marcat de: narcisism extrem, confuzie identitară, impulsivitate, fetișizarea umilirii, fuziune cu sacralul şi de pierderea completă a realității politice. Un adolescent cu tulburări, pus pe tronul Romei.

Trupul lui Eliogabal, scos din palat, târât prin curți și aruncat în Tibru ca un obiect care nu mai are întrebuințare, rămâne ultima imagine a unui spectacol care a ocupat prea mult timp și prea mult spațiu pentru a mai fi tolerat, iar apa care îi închide gura face ceea ce nici ritualurile, nici costumele și nici mulțimea de zei mutați de colo-colo nu au reușit: oprește fluxul continuu de capricii care devenise guvernare. În aceeași galerie de personaje, în episodul următor (când vom ajunge în Evul Mediu), numele lui Iustinian al II-lea se va așeza firesc lângă acest final, nu pentru că ar semăna, ci pentru că mecanismul rătăcirii caută mereu un nou corp în care să continue să se manifeste, chiar și atunci când unul tocmai a fost înghițit de râu.

După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care Commodus menţinea controlul prin gesturi teatrale și prin reguli impuse ca spectacol, noul personaj, Caracalla (188–217 d.Hr.), intră în scenă printr-un alt tip de ordine: unul care nu caută aplauze, ci tăcerea, obținută prin porunci executate cu lama, cu ștergerea unor nume din documente și cu interdicția de a rosti anumite cuvinte în public, până când orașe întregi învață să nu mai pomenească ceea ce a fost interzis. Aici nu mai e vorba de a fi privit, ci de a controla ce există și ce nu există în jur, prin liste, edicte și absențe forțate, iar această schimbare de mecanism — de la afișare la eliminare — este punctul de plecare al unui tip de rătăcire care abia începe să se arate.

Pentru Caracalla nu vorbim de „excentricitate imperială”, ci de o patologie a puterii dusă până la delir paranoic și violență compulsivă. Câteva fapte-cheie, atent alese ca să se vadă rătăcirea mentală, nu doar cruzimea:

Uciderea fratelui în brațele mamei (211)

Caracalla și fratele său Geta erau destinaţi să domnească împreună.

În apartamentele Juliei Domna, pregătite pentru o scenă de „reconciliere”, Caracalla și-a chemat fratele la o discuție în familie, cu divanul pus între ei și ușile închise ca pentru o conversație privată, iar în clipa în care Geta s-a apropiat, el a intrat în cameră însoțit de soldați cu săbiile scoase. Gărzile au înconjurat locul și, la un semn, l-au lovit pe Geta, care s-a prăbușit peste trupul mamei sale, stropind cu sânge hainele și pernele din jur. Julia Domna a încercat să-l țină, dar loviturile au continuat până când corpul a rămas inert, după care soldații l-au ridicat și l-au scos din încăpere, lăsând în urmă o cameră care fusese pregătită pentru o „împăcare” și fusese folosită pentru o execuție. Câteva minute mai târziu, servitorii au șters podeaua și au schimbat țesăturile, ca și cum întâlnirea ar fi avut loc exact așa cum fusese anunțată.

Acest asasinat politic rece poate fi considerat gest ritualic de eliminare a „geamănului rival” — tipic psihologiei paranoide: celălalt trebuie să dispară complet pentru ca „eu” să existe.

Epurarea paranoică: zeci de mii de oameni uciși

După moartea lui Geta, Caracalla a lansat o vânătoare de vrăjitoare: rude, prieteni, profesori, slujitori. Istoricii antici vorbesc de aproximativ 20.000 de victime.

După moartea lui Geta, Caracalla a trimis liste prin palat și prin oraș, iar pe ele nu erau trecuți rebeli sau complotiști, ci rudele fratelui ucis, prietenii lui, profesorii care îi fuseseră aproape și slujitorii care îi deschiseseră ușa cu o zi înainte. Oamenii erau scoși din case, din școli și din birouri pentru lucruri simple și vizibile: pentru că vorbiseră cu Geta, pentru că îl jeliseră, pentru că îi păstrau portretul sau pentru că îi rosteau numele prea tare. În piețe și pe coridoarele palatului, soldații verificau fețe, relații și amintiri, iar cine apărea legat de fratele dispărut era trimis la execuție. Cifrele adunate de cronicari ajung la aproximativ douăzeci de mii de morți, un bilanț obținut nu din bătălii, ci dintr-o operațiune administrativă care a tratat memoria ca pe o infracțiune. Orașul a fost curățat nu de adversari, ci de urme, iar după câteva luni Geta nu mai era o persoană, ci un subiect interzis.

Aceasta nu este represiune politică, ci o ștergere a memoriei — sindrom clasic de tiran paranoid: dacă nimeni nu-l mai amintește pe Geta, Geta „n-a existat”.

Ștergerea simbolică a lui Geta din realitate

După scena din apartamentele Juliei Domna, Caracalla a trecut la lucrări de renovare la scară imperială și a trimis ordine scrise prin orașe și garnizoane ca numele lui Geta să fie răzuit din inscripții, de pe plăci de piatră și de pe monumente publice. Statuile în care apărea alături de fratele său au fost dărâmate sau cioplite din nou, lăsând socluri goale sau corpuri fără cap, iar portretele oficiale au fost zgâriate și refăcute astfel încât un chip să dispară din cadrele comune. În arhive, scribii au primit dispoziții să rescrie documente și liste de onoruri ca și cum un nume n-ar fi fost niciodată trecut acolo, iar în palate și reședințe private au fost „corectate” chiar și imaginile de familie, unde o siluetă a fost ștearsă din mozaicuri și fresce. Rezultatul a fost un peisaj plin de goluri, pete și suprafețe refăcute, o lume oficială în care un om fusese eliminat nu doar din viață, ci și din piatră, hârtie și culoare, ca și cum realitatea însăși ar fi fost pusă să țină minte doar ce i se permitea.

De aceea cazul lui Geta este unul dintre cele mai bine documentate exemple de „damnatio memoriae” din Imperiul Roman: avem încă statui cu un cap lipsă, inscripții cu goluri vizibile și texte rescrise stângaci, exact acolo unde fusese numele lui.

Aşadar, Caracalla nu s-a mulțumit să-l omoare. A pus imperiul să-l șteargă. Încă o dată un comportament obsesiv de control al realității: lumea trebuie să reflecte iluzia tiranului.

Identificare delirantă cu Alexandru cel Mare

Caracalla îl admira atât de mult pe Alexandru cel Mare, încât credea că este reîncarnarea lui.

În palat și pe străzile orașelor prin care trecea, Caracalla a apărut îmbrăcat în haine copiate după portul macedonean, cu tunici scurte și mantii purtate exact ca în reprezentările lui Alexandru, schimbându-și până și coafura pentru a semăna cu busturile celebrului cuceritor. În jurul lui a fost format un corp special de aproximativ 16.000 de soldați, aliniați și instruiți ca o falangă macedoneană, care îl însoțea ca decor mobil al acestei transformări. În documente și în discursuri, Caracalla se prezenta ca „noul Alexandru”, iar această etichetă nu era doar formală, ci era purtată pe haine, pe insigne și în ritualurile publice, ca un titlu de uz zilnic. Astfel, un împărat roman ajunsese să se plimbe prin propriul imperiu într-un costum străin, flancat de o armată organizată ca pentru o bătălie de acum patru secole, hotărât să dovedească prin uniformă, coafură și escortă că altcineva îi locuia deja numele.

Acesta e delir de identitate grandioasă, nu branding imperial.

Masacrul din Alexandria (215)

În Alexandria, după ce prin oraș au circulat glume despre uciderea fratelui său, Caracalla a trimis invitații pentru o adunare „festivă”, promițând jocuri și distribuiri de bani într-o piață publică. Când mulțimea s-a strâns, soldații au închis ieșirile și au format un inel de scuturi și sulițe în jurul oamenilor care veniseră să sărbătorească. La un ordin, trupele au început să lovească în interiorul cercului, iar piața s-a umplut de corpuri și strigăte, în timp ce clădirile din jur priveau scena fără să se poată închide la ochi. După ce atacul s-a încheiat, străzile din apropiere au fost curățate, iar cadavrele au fost adunate și aruncate, ca după un eveniment reușit care trebuia doar să lase loc liber pentru următorul.

Moartea: ucis de propriii oameni

Un asemenea tiran, violent, instabil, suspicios până la delir, nu îşi putea găsi moartea decât prin asasinarea de către un soldat din propria gardă.

În drumul spre un templu, însoțit de oamenii care îi păzeau zilnic viața, Caracalla a coborât din trăsură pentru o oprire scurtă, iar unul dintre soldații gărzii sale s-a apropiat suficient cât să-i înfigă lama în corp, sub ochii celorlalți. Nu a fost o ambuscadă din exterior, ci o lovitură venită din cercul de protecție pe care îl construise cu grijă, din oamenii înarmați care îi stăteau la câțiva pași în fiecare zi. În acea coloană de escorte, fiecare știa că listele de arestări și execuții se pot prelungi oricând, iar cuțitul a ajuns primul la țintă înainte ca următorul ordin să poată fi rostit. Astfel, un drum către un loc de cult s-a încheiat cu un corp pe marginea drumului și cu un sistem de pază care și-a rezolvat problema în cel mai direct mod posibil.

Lângă drumul pe care coloana se oprise, corpul lui Caracalla a rămas întins acolo unde propriul soldat îl lovise, iar oamenii care îi purtau zilnic armele au format un cerc tăcut în jurul lui, ca în jurul unei probleme deja rezolvate. Trăsura a fost întoarsă, garda și-a reorganizat rândurile, iar câțiva pași mai încolo numele lui Eliogabal, despre care vom vorbi în episodul următor, a început să circule printre aceiași ofițeri care cu câteva clipe înainte îl protejau pe cel căzut. Drumul spre templu a rămas gol, iar trupul, cândva păzit cu grijă, a devenit un obstacol care trebuia ocolit. Acolo unde frica fusese metodă de guvernare, liniștea a venit nu prin ordine, ci printr-o lovitură care a scos piesa din joc și a lăsat mecanismul să meargă mai departe.