sâmbătă, decembrie 20, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 20

O sală goală

Cucu Constantin
-
0
O sală goală

Și bătrânul criminal a încercat să se adreseze plenului reunit, moment în care un fapt fără precedent s-a întâmplat. Aproape toată sala s-a ridicat și a plecat lăsând doar reprezentanții SUA și o mână de alți diplomați să se expună la tribulațiile lui Bibi.

Al cărui discurs a fost cel dintotdeauna, povestea cu teroriștii și hotărârea omului acesta de a duce război cu oricine, câtă vreme nu găsește yala schimbată la el la guvern. Hotărârea lui de a nu vorbi niciodată despre pace și negocieri.

Doua chestii

Prima ar fi izolarea în care statul condus de Netanyahu a ajuns. Disprețul, oprobiul și atitudinea de dezgust a unei lumi din ce în ce mai unită în fața crimelor și a dezgustătoarelor tentative ale criminalilor de a le justifica, eventual de a le transforma în rezoluții obligatorii pentru umanitate.

Pare ca toată propaganda cu teroriștii, cu ostaticii, 7 octombrie și nevoile de a se apăra ucigând și înfometând copii nevinovați, a fost în fine dezmembrată.

Pare că lumea reacționează în fine adecvat la un regim criminal.

A doua chestie, mai profundă, este responsabilitatea poporului israelian.

Va fi prea ușor ca la sfârșitul masacrului, al genocidului și al înmormântărilor, când perdeaua de minciuni va fi ridicată și criminalii vor fi trași la răspundere de către justiție, opinie publică și istorie, poporul evreu să o facă pe inocentul.

Să pretexteze faptul că a fost vorba doar de un nebun și de clica lui politică. Că ei nu au fost întrebați și nu au avut ce face.

Au fost întrebați. Trei sferturi dintre ei susțin genocidul și doresc doar să fie mai intens.

Au ce face, că doar pretind că la ei este singura democrație funcțională din Orient.

Sunt singurii care ar avea ce face. Singurii de a căror voce eventual Bibi ar asculta. Singurii a căror eventuală acțiune ar opri prompt genocidul.

Dacă poporul german din perioada Holocaustului poate pretinde într-o oarecare măsură ignoranța privind amploarea monstruozității, poporul evreu al zilelor noastre nu mai poate pretinde asta. Nu cu toate imaginile răzbătând prin toate mediile de informare. Nu cu toate zgomotele, mirosurile și imaginile de carnaj de care îi despart doar câțiva kilometri.

Din păcate nu doar lui Bibi îi întoarce spatele zilele astea comunitatea mondială și omul nu este singurul criminal.

5 Adevăruri crude pe care trebuie să le știi înainte de a face primul pas

Preafericitul Cornelius
-
0
5 Adevăruri crude pe care trebuie să le știi înainte de a face primul pas

Divorțul de un narcisist/o narcisistă

Divorțul este, fără îndoială, una dintre cele mai dificile experiențe din viața unui om. Dar când partenerul sau partenera manifestă trăsături narcisiste, provocările trec la un cu totul alt nivel. Nu mai vorbim despre o simplă separare, ci despre un proces complex și delicat, care devine și mai dureros atunci când sunt implicați copii. Dacă te afli în fața acestei decizii, probabil te simți copleșită, confuză și epuizată.
Scopul acestui articol este să aducă claritate și să distileze cele mai importante și, adesea, contra-intuitive adevăruri despre acest proces. Înțelegerea lor te va ajuta să te pregătești emoțional și strategic pentru drumul pe care îl ai de parcurs.

1. Nu este o despărțire, ci un război de putere

Primul și cel mai important lucru de înțeles este că partenerul tău sau partenera ta nu va vedea divorțul ca pe o separare amiabilă. Pentru el/ea, este o luptă pentru dominanță, o bătălie în care trebuie să câștige cu orice preț, pentru a-și proteja imaginea și a-și menține controlul.
Așteaptă-te la o avalanșă de tactici menite să te destabilizeze. Vei avea de înfruntat manipulare emoțională prin inducerea vinovăției, răzbunare și încercări constante de a-ți face viața un iad. Va minți fără scrupule și va distorsiona realitatea (gaslighting) până la punctul în care vei începe să te îndoiești de propria sănătate mintală. Scopul lui/ei final este să te prezinte pe tine drept ,,omul negru”, singurul vinovat pentru eșecul relației.
A-ți seta așteptări realiste este primul pas esențial. Nu vei avea parte de cooperare, empatie sau înțelegere. Conștientizarea acestui fapt te va ajuta să nu cazi în capcanele lui/ei și să te protejezi mai eficient.

2. Legătura traumatică: motivul pentru care plecarea doare mai tare

Dacă simți că decizia de a pleca este sfâșietor de dureroasă, poate chiar mai grea decât abuzul pe care îl înduri, nu ești singur/ă. Acest sentiment se numește ,,legătură traumatică” (Trauma Bonding). Este atașamentul intens, dar toxic, care se formează în cicluri repetate de abuz și recompense intermitente.
Această legătură se cimentează prin tactici subtile de gaslighting, care te fac să nu mai ai încredere în propriile simțuri. A rămâne nu este o dovadă de putere, ci o ,,adaptare patologică” la un mediu toxic. Gândul că ar fi mai bine să te întorci este un simptom al acestei legături, nu un semn că ai luat decizia greșită.
Adevărul dur, dar eliberator, este următorul: partenerului abuziv/partenerei abuzive ,,nu-i pasă de tine nici cât negru sub unghie”. Acceptarea acestei realități poate fi catalizatorul de care ai nevoie, pentru a acționa pentru binele tău.

3. Copiii vor deveni pioni pe tabla de șah

Una dintre cele mai crude realități ale divorțului de o persoană narcisistă, este că acesta nu va ezita să folosească copiii ca instrumente pentru a te controla, a te răni și a-și menține influența.
Fii pregătit(ă) pentru scenarii de manipulare menite să te submineze și să te înnebunească, de la subminarea autorității tale (ex: sabotarea dietei sau a rutinei de somn) până la externalizarea vinovăției direct în fața copiilor, poziționându-se pe sine ca ,,părintele iubitor” care acceptă schimbările doar din ,,iubire profundă” pentru ei.
Protejarea copiilor este prioritatea absolută. Este vital să îi ții cât mai departe posibil de conflicte și să le oferi un mediu stabil și sigur, în care să se simtă iubiți și protejați.

4. Armele tale secrete: documentarea riguroasă și granițele de oțel

În acest război psihologic, ai nevoie de o strategie clară pentru a te proteja. Cele mai eficiente arme ale tale sunt documentarea meticuloasă și stabilirea unor granițe de neclintit.

  • Documentarea: Deoarece narcisiștii distorsionează faptele, păstrează dovezi scrise ale tuturor interacțiunilor. Mesajele, emailurile, înregistrările (dacă este legal) sunt singurele care pot contracara minciunile în instanță.

  •  Granițe de oțel:

  • Comunică exclusiv în scris, pe o singură adresă de email. Blochează-l/blochează-o pe telefon, WhatsApp și orice alt canal care permite impulsivitatea.

  • Evită conflictele directe. Răspunde doar la ce este strict necesar și factual, legat de copii.

  • Folosește adresarea formală (,,dumneavoastră”). Acest mic detaliu creează o distanță psihologică uriașă, îi arată că nu mai are putere asupra ta și adesea, îl/o destabilizează.

5. Procesul este un maraton, nu un sprint

Pregătește-te pentru un drum lung și anevoios. Divorțul de un/o partener(ă) narcisist(ă) este un maraton. Vor fi momente în care te vei simți epuizat(ă), descurajat(ă) și tentat(ă) să renunți la luptă, doar pentru a avea liniște.
În aceste momente, este crucial să îți amintești motivele pentru care ai pornit pe acest drum: sănătatea ta mentală și emoțională și bunăstarea pe termen lung a copiilor tăi. Acestea sunt ancorele tale.
Nu încerca să duci această luptă singur(ă). Caută sprijin în prieteni de încredere, în grupuri de suport pentru victimele abuzului narcisic sau în ajutorul unui terapeut specializat. O rețea de sprijin solidă te va ajuta să nu cedezi jocurilor de putere și să duci procesul până la capăt.

Deși perspectiva unui divorț de un/o partener(ă) narcisic(ă) pare copleșitoare, este un pas absolut necesar pentru a-ți recupera viața și a construi un viitor liniștit și sănătos pentru tine și copiii tăi. Merită să lupți până la capăt pentru liniștea ta.
Ești pregătit(ă) să o faci?

O întrebare, trei ore de răspuns

Preafericitul Cornelius
-
0
O întrebare, trei ore de răspuns

Există o categorie aparte de oameni în România: cei care nu știu să dea un răspuns scurt. Tu pui o întrebare simplă, ei îți dau tot Wikipedia, cu tot cu notele de subsol

Exemplu clasic: am ajuns în fața blocului cu mașina, pentru două minute, cât să urc în casă să iau ceva. O văd pe vecina care tocmai ce-și termină parcarea. „Sărut mâna, plecați în următoarele cinci minute?” întreb politicos. Ea, zâmbitoare:
„Aaa, nu, eu doar miercurea și joia plec la serviciu, și atunci dimineața pe la opt. Dar mă întorc pe la 16, am timp și de piață, și de copii, soțul mai stă și el, că el muncește mai mult, dar cât o mai merge, că viața e grea, că viața e scumpă, banii puțini…”

Și tu rămâi acolo, blocat, cu mâna pe clanța ușii, gândindu-te: ,,Doamnă, întrebasem doar dacă plecați acum sau nu!”

Dar nu, nu e singurul caz. Mai avem și altele:

  • Întrebarea la farmacie

    „Aveți paracetamol?”

    „Avem, dar să știți că acum toată lumea ia, că e sezon, că au fost și reduceri la cutiile mari, de 20 de pastile, deși eu nu recomand decât dacă chiar aveți febră. Dar febra poate fi și de la oboseală, nu știți câți vin aici cu oboseală! De fapt, azi de dimineață a venit un domn care a zis că… ”

    Și tu te întrebi: frate, mai bine căutam pe Google.

  • Întrebarea de la țară

    „Unchiule, la ce oră plecăm la câmp?”

    „Păi, depinde. Dacă plouă, nu mergem. Dacă nu plouă, mergem. Dar și dacă bate vântul, mai bine nu mergem. A, și să știi că pământul ăsta nu mai e ce-a fost, parcă-i blestemat. Și plugul e stricat, că deh, de când cu UE, toate-s scumpe. Dar oricum, să știi că în ’84 am făcut cea mai bună recoltă…”

    Și tu, copil, adormi cu capul pe coada sapei.

  • Întrebarea din taxi

    „Până în centru cât faceți?”

    „Depinde de trafic. Dar să știți că traficul e nasol rău, că n-au știut ăștia să facă drumuri. Eu v-am zis, trebuia metrou, dar n-au vrut. Așa-i la noi: fură toți! Și apropo, eu am lucrat și eu în construcții înainte, am fost în Spania 7 ani, și acolo să vedeți ce drumuri au, dar nici spaniolii nu-s mai breji…”

    Și tu te gândești că, la cum merge conversația, ajungi mai repede pe jos.

Deci da, asta e boala noastră națională: să vorbești mai mult decât trebuie și să răspunzi la întrebări pe care nimeni nu ți le-a pus.
De fapt, dacă întrebi pe cineva în România „ce mai faci?”, trebuie să-ți iei liber jumătate de zi.

Navasta ta, copiii altora

Japie Mihai
-
0
Navasta ta, copiii altora

Zvonuri și povești picante despre un lider de partid: scandaluri, iubiri secrete și misterul copilului blond

Zilele trecute, rătăcind prin meandrele infinite ale Facebook-ului, am dat peste o poză cu un lider de partid și fi-su. Nimic de comentat despre cel mic, doar că e… cam blond. Coincidență, moștenire sau doar lumina proastă din cadru? Rămâne de văzut.

Despre tatăl în cauză însă, circulă povești mai picante decât un ghiveci de la birtul din colț. Gurile rele spun că și-ar fi descoperit talentul la flaut pe după blocurile gri din Focșani, patria sa natală. Nu se știe dacă era fan Bach sau manele, dar instrumentul cică l-a consacrat.

Mai târziu, talentul i-ar fi fost confirmat și de celebra europarlamentară de Moscova, Daiana Ivanovich Sosoaka, care – povestesc zvonurile – l-ar fi prins într-o ipostază cam intimă cu șoferul. „Ce lume rea!”, ar spune unii.

Nici pe plan sentimental lucrurile nu par mai liniștite. Înainte de nuntă, liderul nostru politic s-a afișat luni bune cu o mireasă, ca în telenovelele ieftine. La marele eveniment, surpriză: pe scenă a apărut alta! Se zvonește că prima n-ar fi trecut testul Moscovei sau, mai banal, că n-au bătut palma la preț. Cert e că nunta a fost ca la țară: chiolhan cu promisiuni politice, vorbe goale și „pleava cea vestită” la mese. Se mai spunea că banii de dar vor fi donați unei cauze nobile. Se spunea.

La câteva luni de la cununie, fix de Valentine’s Day, doamna lider de partid posta pe Instagram o poză dulce-dulce, nu cu proaspătul soț, ci cu un „unchi”. Atât de multă „love” cu unchiul, încât până și copilul a ieșit blond. Minune genetică sau doar încă un episod dintr-o telenovelă politică ce pare să nu se mai termine?

În mintea impostorilor: unde logica moare și tupeul înflorește

MBM - KritiQ
-
0
În mintea impostorilor: unde logica moare și tupeul înflorește

Descoperă ce se ascunde în mintea impostorilor: iluzii de grandoare, scuze penibile și ambiții de carton însoțite de un tupeu monumental

Unde se nasc impostorii

Dacă ar exista un atlas al speciei umane, undeva între „homo sapiens” și „homo erectus” ar trebui adăugată o subspecie aparte: homo impostorus, adică omul care crede că știe, dar n-are habar nici măcar cum se scrie „habar”. Dar, totuși, îl găsești peste tot: la birou, în politică, în medicină, în artă, în educație și, mai nou, chiar și la ședințele de părinți unde îți explică doct că „tabla înmulțirii e opresivă pentru copil”.

Ceea ce fascinează nu e doar prezența lor, ci mai ales ceea ce se petrece în mintea impostorilor. Acolo, într-un univers paralel, totul pare posibil: dacă Ion a ajuns primar, poate și Ghiță, vecinul cu trei clase și-un carnet de șofer. „Dom’le, cât de greu să fie? Apeși niște butoane, semnezi niște hârtii și gata, ești lider”. Simplu, nu?

În mintea impostorilor: locul unde școala vieții bate orice școală

Cei mai mulți impostori n-au terminat facultatea. Și nu pentru că n-ar fi încercat, ci pentru că, la un moment dat, profesorii au avut pretenții absurde: să citească. Dar asta nu-i împiedică să creadă că „școala vieții” e singura universitate valabilă. În mintea impostorilor, diploma de facultate e doar o hârtie, pe când experiența de a-ți pune picioarele pe masă la birtul din colț, valorează cât trei doctorate.

De fapt, impostorii au mereu o scuză pentru lipsa lor de pregătire: „Dom’le, eu ce să fac cu facultatea, dacă Steve Jobs n-a terminat-o?” Evident, Jobs a creat Apple, pe când impostorul abia știe să deschidă un fișier Word, dar cine mai stă să compare?

În mintea impostorilor: butoanele rezolvă tot

Pune un impostor în fața unui calculator și vei descoperi un adevărat artist al butoanelor. Apasă tot, în toate combinațiile, convins că undeva, prin magie, se va rezolva problema. În mintea impostorilor, butoanele sunt ca niște talismane: apeși destule și, până la urmă, se-ntâmplă minunea.

Spre exemplu, în loc să caute în manual cum se folosește un soft, impostorul preferă să-l întrebe pe „nea Google”: „Cum să fiu expert în trei minute?”. Răspunsul e mereu același: nu poți. Dar impostorii citesc doar titlurile, așa că sunt convinși că s-au transformat instant în specialiști.

Meserii absurde unde ar excela impostorii

De ce să distrugă un minister, o companie sau un spital, când ar putea să-și folosească „talentele” în meserii potrivite nivelului lor? Să facem o listă de sugestii pentru reconversie profesională:

  • Frizer de melci – ședințele durează trei ani, dar rezultatul e impecabil.

  • Antrenor de umbre – să le învețe să nu mai fugă de stăpân.

  • Dresor de păpădii – să facă să nu le mai zboare puful fără aprobare.

  • Cascador de pernă – se aruncă spectaculos în puf și așteaptă aplauze.

  • Consilier spiritual pentru pești roșii – „Dom’le, și peștii au suflet, trebuie motivați să dea din coadă mai ambițios”.

  • Fabricant de pârțuri premium – ediție limitată, cu certificat de autenticitate.

  • Călăuză pentru râme rătăcite – pentru când ies din pământ și nu știu încotro să o apuce.

În mintea impostorilor, toate aceste joburi sunt absolut respectabile. Și chiar sunt – măcar n-ar mai strica instituțiile publice.

Cum se văd impostorii pe ei înșiși

Dacă îi întrebi pe impostori cine sunt, îți vor răspunde cu mândrie: „Lideri, vizionari, oameni practici”. În realitate, sunt mai degrabă un fel de Mona Lisa a prostiei: toată lumea îi vede, nimeni nu înțelege ce caută acolo.

În mintea impostorilor, fiecare dintre ei e un fel de Napoleon, doar că fără armata lui Napoleon și, uneori, fără pantalonii potriviți. Dar nu contează, pentru că tupeul ține loc de uniformă.

Tupeul, combustibilul impostorului

Dacă inteligența ar fi benzină, impostorii ar merge pe rezervă permanentă. Dar noroc cu tupeul – e combustibil regenerabil și aparent nelimitat. În mintea impostorilor, tupeul e mai valoros decât orice competență: „Dom’le, dacă țip destul de tare și mă dau mare, sigur mă cred oamenii.” Și, culmea, uneori chiar îi cred.

De ce sunt periculoși impostorii

Ar fi ușor să râdem de ei (și e, slavă Domnului, chiar amuzant), dar problema e că impostorii nu se opresc la glume. Îi găsești conducând ministere, spitale sau școli. Și atunci, în loc să taie părul la melci, taie bugete, cariere și, uneori, vieți. În mintea impostorilor, consecințele nu există. Ei sunt convinși că lumea se descurcă „cumva”, exact cum se descurcă și ei.

Alte exemple savuroase de impostori în acțiune

  • Doctorul impostor, care îți prescrie ceai de mușețel pentru fractură de picior.

  • Profesorul impostor, care confundă tabla înmulțirii cu sudoku.

  • Politicianul impostor, care promite că face autostrăzi „pe hârtie igienică reciclabilă”.

  • Artistul impostor, care expune „instalații” compuse din trei PET-uri și o coajă de banană, iar apoi îți explică doct: „e despre alienarea postmodernă a individului în context transumanist”.

  • Inginerul impostor, care montează o priză și, cumva, rămâi fără curent în tot cartierul.

În mintea impostorilor: unde logica e opțională

Dacă logica ar fi o aplicație, impostorii ar fi cei care dau mereu „skip install”. În mintea impostorilor, nimic nu trebuie să aibă sens. Dacă ești prins că habar n-ai ce faci, soluția e simplă: inventezi un jargon complicat, dai vina pe alții și ridici din umeri. „Dom’le, eu am făcut tot ce am putut. Să vedem ce zice sistemul.”

Ce putem face cu impostorii?

Răspuns scurt: nimic. Răspuns lung: să-i luăm peste picior, până își dau seama singuri că sunt ridicoli (deși șansele sunt minime). Singurul loc unde impostorii ar trebui să aibă acces nelimitat e scena unui teatru de comedie, pentru că acolo măcar fac oamenii să râdă, fără să distrugă nimic.

Adevărul e că ceea ce se petrece în mintea impostorilor rămâne un mister. Dar măcar, până descoperă cineva răspunsul, avem ocazia să ne amuzăm pe seama lor – și, eventual, să-i împingem discret către meserii mai potrivite, precum îmblânzitor de purici sau dresor de umbre.

Ce este viața? Răspunsuri cinice și comice

MBM - KritiQ
-
0
Ce este viața? Răspunsuri cinice și comice

Ce este viața? O farsă cosmică cu final previzibil, descrisă ironic, cinic și cu umor negru, pentru cei care vor să râdă de inevitabil

Ce este viața? Manual ironic pentru supraviețuirea în absurd

Ce este viața? Spoiler: nimeni nu supraviețuiește finalului

Ai căutat pe internet „ce este viața?”, ca și cum Google ar fi Dalai Lama, dar cu reclame la pastile pentru hemoroizi în bara laterală? Bravo, ai venit unde trebuie! Eu, modest cronicar al absurdului, îți ofer un manual cinic și autoironic care explică totul și nimic deopotrivă: ce este viața, de ce nu are manual de utilizare și de ce, oricât ai încerca, ea te bate la toate jocurile.

Viața, dragă cititorule, este un fel de abonament nelimitat la o piesă de teatru absurd, în care intri pe gratis, dar ieși scump. E ca un concert la care nu voiai să mergi, dar te-au târât părinții, iar la final tot trebuie să aplaude cineva. Problema e că atunci când ajungi la final, tu nu mai ai palme să aplauzi… nici respirație.

Ce este viața? Un banc prost spus de un clovn beat

Unii filozofi au spus că viața e o călătorie. Eu spun că e o glumă de autobază, spusă de un clovn beat care și-a pierdut pantofii mari. Viața nu e o călătorie, e mai degrabă o excursie cu clasa a opta la Mănăstirea Voroneț: nu ai cerut-o, nu înțelegi ce se întâmplă, dar la final primești un magnet de frigider.

Cineva a zis odată, cu multă poezie: „Viața este un strigăt între două tăceri”. Eu, mai pragmatic, aș spune: „Viața este un drum între două găuri, una din care ai ieșit și nu mai poți intra și alta în care o să intri și nu mai poți ieși”. Romantic, nu? Mă întreb dacă nu cumva Beethoven ar fi scris simfonii mai vesele, dacă i-ar fi explicat cineva asta la timp.

Ce este viața? O reclamă mincinoasă

Te naști și ți se spune că viața e frumoasă. Spoiler alert: e ca reclama la iaurt cu zero grăsimi: toată lumea zâmbește, dar nimeni nu îți spune că după două linguri o să ai o criză existențială. Viața e un contract cu litere mici pe care nu le citește nimeni. Semnezi cu prima respirație și îl plătești cu fiecare rid.

Când te întrebi „ce este viața?”, să-ți imaginezi că e ca o garanție la frigider: durează puțin, nu acoperă nimic important și când chiar ai nevoie, ți se spune că nu e valabilă pentru defectele tale.

Ce este viața? O ședință interminabilă

Dacă ai lucrat măcar o zi într-o corporație, deja știi răspunsul: viața e o ședință care putea fi un e-mail. Ai impresia că decizi ceva, dar de fapt doar completezi slide-uri PowerPoint pentru o prezentare cosmică pe care n-o va citi nimeni. Și fix când crezi că pauza de cafea vine, vine de fapt… sfârșitul.

În copilărie, viața e vacanța mare. În adolescență, viața e o petrecere la care ai voie să bei sucuri carbogazoase și să plângi în baie. În maturitate, viața e doar Excel și facturi. La bătrânețe, viața e un meniu redus: supă pasată și pastile. Asta e viața, dragă cititorule: o ședință lungă cu un catering prost.

Ce este viața? O farsă cosmică cu haz de necaz

Ai observat că toată lumea caută sensul vieții? Întreabă Google, citește cărți motivaționale, meditează în poziția lotus, postează citate pe Facebook. Spoiler: viața n-are sens. Are doar direcție: înainte, spre groapă. Ceea ce numim „sens al vieții” e doar un hobby temporar, până când corpul decide că s-a plictisit.

Viața e ca un prieten care-ți promite că îți aduce pizza, dar vine cu salată. Și când întrebi de ce, îți spune: „E mai sănătos”. Mulțumesc, viață, dar nu asta ți-am cerut!

Ce este viața? Netflix fără telecomandă

Ai intrat pe Netflix fără telecomandă? Rulează ceva la întâmplare și tu trebuie să suporți. Exact așa e și viața. Nu alegi când începe, nu alegi când se termină, și de multe ori rulează fix genul care ție nu-ți place. Dacă îți doreai comedie romantică, o să primești horror psihologic. Dacă îți doreai acțiune, o să primești documentar despre plante medicinale. Și dacă îți doreai liniște, o să primești o ședință cu părinții.

La final, cineva apasă pe „Skip intro” și gata! Mulțumim că ați vizionat!

Ce este viața? Un test de anduranță cu final cunoscut

Sportivii spun că viața e ca un maraton. Eu cred că e ca un test de anduranță organizat de un sadic. Ai impresia că ajungi la finish, dar la final descoperi că premiul e… să te odihnești permanent. Și nici măcar nu ești pe podium, pentru că acolo urcă doar rudele care vin să își împartă averea ta.

E ironic: oamenii fac abonament la sală ca să trăiască mai mult. Dar oricât alergi pe o bandă, tot într-o cutie de lemn te vei odihni. Singura diferență e că vei avea bicepși mai mari când te pun în ea.

Ce este viața? O glumă cu punchline mortal

Glumele bune au un punchline. Viața are și ea unul: moartea. Singura diferență e că nu râde nimeni la final. Sau, dacă râde, sunt doar cei care ți-au spus „Ți-am zis eu că nu e sănătos să mănânci atâta șaorma!”.

Dacă ar fi să rezum, viața e ca un banc prost spus de un comediant cosmic fără timing. Și tu ești spectatorul care a plătit biletul scump, stă în spate și nu aude nimic clar. Dar la final tot trebuie să pleci din sală.

Ce este viața?

Hai să fim onești: viața nu e nici filozofie, nici poezie. Viața e o ironie cosmică, un show absurd, o farsă cu final previzibil. Îți dă impresia că ai ales ceva, dar totul era setat dinainte: ai venit dintr-o gaură, vei pleca în alta. Între timp, îți faci poze cu filtre pe Instagram ca să uiți că oricum nu contează.

Deci, ce este viața? Este exact ceea ce încerci să ignori când cauți răspunsuri pe internet. Un drum între două tăceri, o glumă lungă cu un final prea scurt, o întrebare la care nici Google, nici Dalai Lama, nici cardul de credit nu îți dau răspunsul corect.

Și totuși… dacă tot suntem aici, hai să râdem. Măcar atât putem fura din mâinile absurdului.

Școala ne ucide, ea, ne salvează Universitatea

Ioana Kantea
-
0
Școala ne ucide, ea, ne salvează Universitatea

Cum Universitățile alternative transformă Școala Vieții în diplome și pseudo-specialiști cu patalama

Conform unui om politic care s-a retras din politică, dar este totuși omniprezent – pentru că, nu-i așa, oamenii treziți în conștiință pot exista în mai multe stări existențiale în același timp – „Școala ne ucide libertatea”. Acest adevărat dicton a rezonat în mintea tuturor celor care au crescut cu replici precum „Lasă, mamă, că prea multă școală strică” sau „Ce-ți trebuie atâta carte?”. Oamenii s-au regăsit, iar succesul a fost garantat – „Vezi? E de-al nostru, nu înțelegem tot ce spune, dar ce bine le spune!”.

Hei, dar stați, nu e totul pierdut. Oameni isteți, pentru care ultimele alegeri s-au dovedit un adevărat studiu de fezabilitate, au realizat că aici e rost de bani mulți care se fac aproape singuri. Așa că au înființat noi instituții de învățământ. Nu, nu vorbesc despre acea Academie care, la o adică, te poate recomanda pentru statutul de parlamentar, ci despre o Universitate. Da, o Universitate în toată regula. Life University se numește. Un fel de studii universitare pentru toți cei care au absolvit Școala Vieții.

Oferta acestei Universități este foarte variată: acolo puteți găsi cursuri sau masterclass-uri de la Tainele și puterea ierburilor magice, Cele 72 de nume ale lui Dumnezeu, Numerologie, până la cursuri de inițiere la distanță în Shambala unu, doi și trei. Toate aceste cursuri sunt ținute de specialiști reciclați sau pseudo-specialiști care doar știu să vândă ceea ce au citit în câteva cărți sau au parcurs în câteva cursuri online făcute, la rândul lor, cu alți specialiști asemenea lor.

Pe cei mai mulți dintre acești oameni i-am mai văzut online, pe TikTok sau pe alte platforme de social-media, chiar și în emisiuni TV, pe la tot felul de posturi obscure. Unii au chiar și cărți publicate. Asta este, trăim într-o țară liberă și ne bucurăm de libertate – da, acea libertate pe care școala o ucide.

Lucrurile însă iau amploare, pentru că una e să vinzi un curs pe internet sau să ai o cărticică într-o librărie în care „lumea bună”, căreia i te adresezi, nu prea intră și alta e să predai într-o Universitate. „Universitate” sună altfel. „Academie” la fel. Pentru noi toți înseamnă studii superioare, desfășurate într-o formă instituționalizată. De acolo chiar îți iei o diplomă pe care o poți expune și cu care te poți lăuda. E ceva important de trecut în CV și ceva care îți schimbă statutul social.

Poți spune și tu, în sfârșit, că ai studii superioare, adică ești un fel de intelectual ca „ăia” care se cred deștepți. Ai trecut la next level. La întâlniri te poți lăuda acum cu ceva mai mult decât Școala Vieții – ai patalama! Ți s-a dat oportunitatea să absolvi o Universitate și să arăți tuturor că toți anii de vrăjeală, combinații, păcăleli și mici învârteli nu au fost degeaba.

În sfârșit, prin existența și promovarea acestei Universități se recunoaște un statut și se oferă validare pseudo-științelor și pseudo-specialiștilor. Este promovată agresiv și, cu siguranță, lumea se va înghesui să se înscrie – că doar nu e cu vreun examen, așa cum e la celelalte, pe care oricum „le faci degeaba”. Ai nevoie doar de bani și merită investiția, pentru că, chiar dacă se dovedește a fi o țeapă, nu-i bai – nu ești tu destul de șmecher să o dai eventual mai departe? Prostești tu pe cineva, mai ales că acum ai și școala de așa ceva.

Acestea fiind spuse, da, nu totul este pierdut. Noi Academii și Universități se vor deschide în țara noastră, iar noi generații de specialiști vor ieși pe piață. Piața este generoasă – conform ultimelor alegeri, se estimează că ar fi vreo patru milioane și ceva de posibili clienți… pardon, viitori absolvenți.

Șoșoacă și dihania SOS: fabula politică a scandalului

MBM - KritiQ
-
0
Șoșoacă și dihania SOS: fabula politică a scandalului

Șoșoacă și dihania SOS, între vaca isterică și boul juridic, într-un spectacol grotesc al acuzațiilor, imunității și scandalurilor conjugale

Când politica rumegă scandal

În țara în care micii se mănâncă cu muștar electoral, iar știrile se beau la halbă, a apărut un nou meniu de vară: Șoșoacă și dihania SOS. N-ai nevoie de digestiv, că îți cade greu oricum. Este combinația unică dintre o vacă isterică – Diana Șoșoacă – și un bou juridic – Silvestru Șoșoacă. Fabula „Vaca și boul” s-a reîncarnat în secolul XXI și s-a mutat la televizor, unde protagoniștii rumegă acuzații, mug declarații și își aruncă bălegar verbal în direct și-n reluare.

De data asta, nu mai avem morală cu parfum de literatură clasică, ci o dihanie SOS, un urlet național care răsună din Parlament până la Parchet. E un SOS care nu cere salvare, ci audiență, like-uri și voturi.

Șoșoacă și dihania SOS – definiția termenilor

Ce este Șoșoacă și dihania SOS? Un monstru cu două capete, ambele urlând, dar în direcții diferite.

Pe de o parte, avem Vaca politică, Diana Șoșoacă, care rumegă microfoane și le transformă în lapte acru de breaking news. Ea nu paște iarbă, ci televiziuni, și le digeră în comunicate de presă. Vaca asta nu dă lapte, ci mugete cu iz de amendamente imposibile.

Pe de altă parte, avem Boul juridic, Silvestru Șoșoacă, un biet ruminant care a descoperit trei articole de lege și crede că e avocatul diavolului. El nu mai are plug, are declarații de presă. Nu mai trage la căruță, ci trage de fosta soție la DNA, cu urarea pioasă: „Sigur o s-o rețină. Doamne ajută!”.

Iar dihania SOS este o vită încălțată purtătoare de râtniță. Nu e un animal mitologic, ci unul mediatic: o combinație de isterie, frustrare și dosare penale. Este mugetul conjugat care se aude până la Bruxelles și face Parlamentul European să sune ca o fermă în plin sezon de împerechere.

Capetele de acuzare, capetele de vită și capetele goale

Diana Șoșoacă se poate lăuda cu o colecție impresionantă de capete. Nu de vacă, ci de acuzare: 11 la număr.

  • Lipsire de libertate în mod ilegal – adică varianta modernă a „cine a legat vaca de stâlp”.

  • Promovarea ideilor fasciste sau antisemite – o fermă de idei periculoase.

  • Ultraj – când mugetul devine insultă.

  • Și alte delicii juridice care transformă vaca într-un soi de minotaur legislativ.

Un critic observa că fiecare acuzație seamănă cu un cap de vită din abator: le pui la rând și îți iese o șaorma juridică. Problema e că șaorma asta se vinde pe post de „adevăr politic”.

Șoșoacă, în schimb, își linge botul și spune că e doar lapte acru turnat peste biata ei libertate. Pentru ea, imunitatea parlamentară nu e un privilegiu, ci un talisman magic: „Binecuvântată fie imunitatea, căci ea spală toate păcatele și înghite toate dosarele!”.

Criticii – corul mugetelor din tribună

Un scandal fără critici e ca o vacă fără clopot. Iar în cazul nostru, clopoțelul sună puternic.

  • Silvestru Șoșoacă spune că Diana este „foarte ușor de dus de nas”, adică vaca poate fi dusă de bot în orice direcție de oricine îi flutură o bucată de iarbă mediatică.

  • Analiști politici comentează că totul seamănă cu o telenovelă de doi bani, un circ ieftin cu actori plătiți la minut de audiență.

  • Deputatul Cristescu îi numește „doi cretini care se ceartă zilnic”, ceea ce ridică întrebarea: dacă vaca și boul sunt cretini, ce sunt spectatorii care îi urmăresc zilnic? Probabil publicul fidel de la ferma politică.

  • Juriștii spun că invocarea obsesivă a imunității e o farsă juridică, un lapte stricat vândut drept smântână constituțională.

Criticii nu mai sunt neutri: unii dau cu biciul, alții cu tămâie, dar toți recunosc că în ringul acesta se luptă două animale politice, care n-ar trebui să fie lăsate libere în curtea democrației.

Fabula „Vaca și boul” rescrisă în stil contemporan

În versiunea clasică, vaca și boul dialogau cu o minimă înțelepciune. În varianta modernă, Șoșoacă și dihania SOS, fabula sună așa:

  • Vaca (Diana) se plimbă prin Parlament și spune: „Uite cât lapte dau eu poporului!”. Doar că laptele e plin de spume și miroase a urină electorală.

  • Boul (Silvestru) răspunde dintr-o tribună: „Sigur o să o rețină, Doamne ajută!”. Nu știe exact pe ce articol de lege, dar important e să mugească mai tare decât vaca.

  • Morală: când vaca și boul se ceartă, ies doar balegă și breaking news.

Această fabulă contemporană e prima din literatură care nu se încheie cu „Morala fabulei este…”, ci cu „Continuarea mâine, pe toate posturile de știri”.

Spectacolul scârbavnic al scandalului

Imaginează-ți un circ fără clovni. Nu e nevoie, că avem deja. Se numește scandalul Șoșoacă și dihania SOS.

În arenă, vaca Diana urlă la presă, boul Silvestru se roagă să o vadă la arest, iar spectatorii se îndoapă cu popcorn politic. Fiecare declarație e transmisă live, fiecare acuzație devine trending topic, fiecare insultă se transformă într-un titlu cu majuscule.

Dacă Shakespeare ar fi fost român și ar fi prins vremurile astea, piesa lui s-ar fi numit „Arest sau nu arest, aceasta-i întrebarea”.

Cine pierde, cine câștigă

  • Publicul pierde timp și nervi, dar câștigă râsete amare.

  • Politica românească pierde orice urmă de demnitate și devine o fermă de meme-uri.

  • Șoșoacă și dihania SOS câștigă notorietate, like-uri, rating și, eventual, câte o anchetă penală bonus.

Vasăzică…

Șoșoacă și dihania SOS nu e doar un cuplu scandalagiu, e un bestiar politic: vaca urlă, boul se răzbună, hienele din presă se hrănesc, iar corbii din instituții dau târcoale.

Morală? Când o vacă isterică și un bou juridic transformă divorțul în telenovelă, statul de drept devine grajd de circ.

Și, ca să parafrazez un clasic, „în România, nimic nu se pierde, totul se transformă în pamflet”.

Post Scriptum: Părerea mea despre Șoșoacă și dihania SOS

Să fie clar de la început: dacă cineva mă trezește în toiul nopții și mă întreabă ce cred despre Șoșoacă și dihania SOS, răspunsul meu ar fi simplu: „Exact ce crede ficusul din sufragerie despre furtuna de afară: știe că îl zguduie vântul, dar nu are cum să fugă din ghiveci.” Și cam așa suntem toți în România, spectatori captivi într-un ghiveci politic, unde apa e murdară și lumina vine doar din reflectoarele televiziunilor de știri.

Cuplul Șoșoacă și dihania SOS e ca tusea și junghiul: vin la pachet, te sufocă, te înțeapă și nu-ți dau pace până nu ajungi la doctorul numit „rating”. Unul tușește isteric în Parlament, celălalt junghie juridic prin declarații și plângeri, iar împreună îți dau senzația că politica românească a intrat direct în secția de pneumologie.

Și nu, nu e doar o figură de stil. Șoșoacă și dihania SOS sunt precum clovnul și vaca dresată: el face tumbe pe lângă codul penal, ea rage în microfoane, iar împreună îți vând un spectacol penibil care ar face invidios chiar și Circul de Stat. Problema e că biletul la circ îl plătim noi toți, contribuabilii care am sperat la o democrație, dar am primit o grajd-crație.

Câștigătorii? Simplu. Câștigătorii sunt chiar ei, cei doi protagoniști ai fabulei moderne. Șoșoacă și dihania SOS câștigă capital electoral, capital de imagine și capital de circ. Fiecare ceartă televizată le mai aduce un vot, fiecare insultă publică le mai adaugă un fan pe Facebook, fiecare dosar penal le mai oferă o medalie de „victime ale sistemului”. Într-o țară normală, asemenea comportament te-ar trimite acasă, să rumegi în liniște, dar în România te trimite direct în Parlamentul European cu diurnă și imunitate.

Pierzătorii? Noi, evident. Publicul, spectatorii de bună credință, oamenii care își plătesc impozitele și au încă tupeul să creadă că statul există pentru altceva decât să ofere scenă vacilor și boilor cu diplomă. Noi pierdem timp, pierdem răbdare, pierdem încredere și pierdem iluzia că votul contează. Pentru că, să fim sinceri, votul nostru a fost deja confiscat de sugeraniștii care au susținut și au votat cuplul Șoșoacă și dihania SOS. Da, acei votanți entuziaști, cu ochii în lacrimi și inimile pline de nădejde, care au confundat zgomotul cu soluția și isteria cu democrația.

Dar nu e nimic nou sub soare. România are tradiție în a transforma personaje caricaturale în eroi de stat. Doar că în cazul de față, caricatura nu e desenată cu creionul, ci cu dosare penale și declarații isterice. Și aici se vede cel mai bine cât de bine funcționează marketingul politic: Șoșoacă și dihania SOS sunt, în esență, un brand, o franciză grotescă, un fel de McDonald’s al scandalului, cu meniul „Big Muget” și desertul „Doamne Ajută!”.

Când privești atent, realizezi că povestea asta nu e despre doi foști soți certați. Nu, e mai mult. Este despre cum o țară întreagă devine spectator la un meci de noroi, în care vaca și boul se hârjonesc în public, iar mulțimea aplaudă frenetic, ca la luptele de gladiatori. Doar că aici nu curge sânge, ci curg postări virale și comunicate de presă.

Și pentru că tot vorbim de fabule, să rescriem una pe scurt: „Vaca și boul s-au certat pe câmpul politic. Vaca spunea că are imunitate, boul că știe legea. Vaca mugea, boul răgea. Poporul privea. Și, la final, poporul plătea.” Morală: când Șoșoacă și dihania SOS se bat, noi suntem paiele care se aprind la jarul scandalului.

Așadar, dragă cititorule, părerea mea e simplă: Șoșoacă și dihania SOS nu sunt un accident al democrației, ci o oglindă perfectă a ei. Sunt produsul unei culturi politice unde scandalul e mai valoros decât soluția, unde țipătul bate argumentul și unde votul e ghidat de spectacol, nu de rațiune. Și până când nu vom înceta să confundăm circul cu politica, vom continua să trăim în această fabulă absurdă, unde vaca și boul sunt staruri naționale, iar noi suntem doar rumegușul pe care calcă.

În concluzie, dacă cineva mă mai întreabă ce cred despre Șoșoacă și dihania SOS, o să răspund așa: „Sunt ca tusea și junghiul, ca șnițelul cu muștar, ca ciorba reîncălzită de trei ori – îți fac rău, dar unii continuă să o consume, convinși că e hrană pentru suflet. De fapt, e doar fast-food politic servit în grajdul național.”

Taxiul din noapte

Melnic Amalia
-
0
Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.
– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară. Mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând in considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit morții într-o tăcere apropiată. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

La colț, o ambulanță neagră era parcată și într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.
Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță. Umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare întinse. ,,Sunt sufletele celor stinși” mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo”. Șoferul ambulanței a crăpat geamul și am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer. Un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi. Atunci am realizat că îmi părea cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului. Unul sofisticat, care depășea mintea umană, nu genul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om, nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.
Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, iar în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar. Mi-am observat vag numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical?, m-am întrebat uluită.
– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în cateva luni dispariția.
A spus toate astea, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.
M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor privind în jurul interiorului ambulanței. Mâinile mele erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei spuse într-o ceartă ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”. Acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica. Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă. Oare cu ce greșisem în cei 25 de ani ai mei de existență, să merit o asemenea soartă?

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:
– Pensă, vă rog! Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Taxa pe cultură generală

Preafericitul Cornelius
-
0
Taxa pe cultură generală

România – țara unde plătești taxa pe cultură generală și dai examen ca să intri pe Facebook

Taxa pe cultură generală – noul plan genial al Guvernului

România nu dezamăgește: la capitolul taxe absurde, guvernanții noștri sunt olimpici. După „taxa pe stâlp” și „taxa pe lăcomie”, vine bomba: taxa pe cultură generală.

Și nu, nu e pe grâu, pe porumb sau pe floarea-soarelui. E pe cât de mult știi.

  • – Ai răspuns corect că Eminescu a fost poet? Pac, 5 lei pe hectar.

  • – Știi cine a inventat becul? Mai scoți un ban.

  • – Nu știi nimic? Felicitări, scapi de impozit!

Deci, cu cât ești mai neinformat, cu atât ești mai protejat. E genial, nu? Sărac și prost, dar scutit de taxe.

Și, sincer, parcă are sens. Întrebi în sat „cine a scris *Ion*”? Răspunsul vine imediat: „Păi, Ion, normal!”. Întrebi „Unde e Polonia?” – „La Champions League”.

Guvernul justifică frumos: „Vrem să încurajăm simplitatea, oamenii curați, muncitori.” Da, exact! Pentru că un popor cu o cultură generală redusă votează liniștit, fără întrebări incomode.

Facebook – acces doar cu test IQ

Dar nu doar statul are idei „inovatoare”. Facebook vine cu un plan și mai tare: logarea doar după un test IQ.

Ai trecut testul? Bravo, ai acces la poze cu pisici și la citate motivaționale scrise greșit.
Ai picat? Îmi pare rău, dar rămâi offline. Și nu, parola „1234567890” nu mai funcționează.

După trei încercări ratate, ești retrogradat: test de cultură generală, exact ca agricultorii. Întrebări simple, gen:
– „Cine a fost Eminescu?”

  • A) Poet

  • B) Fotbalist

  • C) Influencer pe TikTok

Ghici ce aleg mulți? Da, C.

Rezultatul? Internetul s-ar goli în România. Fără live-uri cu mici și bere, fără selfie-uri în baie cu ochelari de soare, fără comentarii gen „nu mai beți apă plată că are cipuri de la Bill Gates”. Ar fi liniște.

Și partea cea mai tare? Politicienii ar fi primii blocați. La taxa pe cultură generală nu plătesc nimic – că n-au ce. La testul IQ, picați pe capete. Și-atunci internetul ar fi mai curat decât o grădină de la țară după ploaie.

Dar, ce să vezi, prostia nu are nevoie de taxă, nici de parolă. Prostia e mereu logată. Și, ca bonus, are și abonament nelimitat direct în fruntea țării.

1...192021...57Pagina 20 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID