luni, octombrie 27, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 20

Scandal în România: Circ, haos și nervi la pachet

MBM - KritiQ
-
0
Scandal în România: Circ, haos și nervi la pachet

România trăiește din scandal – în politică, social- media sau showbiz, totul se desfășoară cu aplauze și injurii

Scandalul: moneda oficială a României

România respiră scandal. Dacă deschizi ziarele, televizorul sau Facebook-ul, primul lucru pe care-l întâlnești e un scandal. Și nu orice scandal, ci un scandal autentic, care te face să te întrebi: „Oare mai respirăm sau doar urlăm?”

Scandalul e aerul condiționat al societății românești – invizibil, dar esențial. Politicieni, preoți, vecini, jurnaliști, fotbaliști – toți concurează la Campionatul Național de Scandal. Dacă am putea exporta scandalul, am fi pe primul loc mondial. Dar noi îl consumăm intern, ca alcoolicii din filmele vechi: cu lăcomie, până rămâne doar fundul sticlei și un gust amar de resentimente.

Fără scandal, românul se plictisește. Cine vrea să se plictisească în țara unde fiecare zi e un spectacol scârbavnic de nervi și orgolii?

Scandalul, un sport național cu potențial olimpic

Românul e campion la scandal. Fotbalul, emisiunile TV, blocurile de la periferie – toate sunt terenuri de antrenament. Regulile sunt simple: strigi, ameninți, arunci ceva, dai vina pe altul și aplauzi când cineva strigă mai tare.

Televiziunile organizează emisiuni care par dezbateri serioase, dar sunt adevărate arene de gladiatori. Cinci invitați, doi moderatori care habar n-au ce fac și un public care plătește pentru dreptul de a fi spectator la propria frustrare. La final, nimeni nu știe tema, dar scandalul e garantat.

Și aici intervine magia românească: dacă nu e scandal, nu e audiență. Dacă nu e audiență, nu e rating. Dacă nu e rating, nu e contract. Dacă nu e contract, nu sunt bani. Așadar, scandalul nu e doar cultură, e economie.

Politica: un teatru permanent al scandalului tâmpiților

Parlamentul românesc e cel mai mare teatru de scandal din estul Europei. Deputați și senatori urlă, se acuză reciproc, își fac selfie-uri în timpul discuțiilor, și totul se desfășoară sub privirea atentă a televizoarelor și a opiniei publice care, între două injurii, mai respiră adânc și se întreabă dacă mai există vreun pic de rațiune.

Scandalul politic e ritual: cine strigă mai tare, cine are microfonul mai aproape, cine face gesturi mai teatrale, acela câștigă. Banii dispar, imunitatea crește, iar țara rămâne într-o stare perpetuă de circ.

Liniștea politică e un semn că se fură în taină, iar scandalul e confirmarea că toți fură cu stil și cu aplauze.

Exemple recente: Cine a uitat scandalul din Parlament de luna trecută, când doi deputați s-au certat pe amendamente privind voucherele sociale, rezultând scene ca în filmele de acțiune? Da, scandalul a fost live, cu microfonul deschis și aplauze de la colegi.

Biserica și scandalul sfânt

Și Biserica are scandalul ei. Preoți prinși cu amante, conturi secrete în Elveția, construcții monumentale care costă cât spitalele. Toate, desigur, cu binecuvântarea Domnului și aprobarea conturilor obscure.

Dar scandalul aici e cu fum si tămâie: oamenii se ceartă pe cine a dat mai mult pentru lumânări, cine are cea mai mare icoană, cine merge mai des la biserică. E un teatru sacramental, cu replici, aplauze și clopote care sună mai degrabă a alarmă, decât a rugăciune.

Nuntă și botez: ritualuri scandaloase

Românul nu concepe o nuntă fără scandal. E o regulă nescrisă, mai sacră decât biserica. Nașii se bat, mireasa ceartă rudele, DJ-ul pleacă supărat că nu a primit plicul așteptat, iar invitații urmăresc cu popcorn certurile care se transformă în spectacole de comedie neagră.

Botezul nu e mai prejos: cine ține copilul, cine dă plicul mai gras, cine are cea mai mândră lumânare – totul devine un mini-scandal. Pruncul plânge, pentru că simte energia negativă care plutește în aer. Și da, toate aceste mici scandaluri alcătuiesc adevărata cultură românească.

Rețelele sociale: arena virtuală a scandalului

Facebook, Instagram, TikTok – toate sunt arene de scandal. Aici românii devin gladiatori digitali: postează, răspund cu injurii, blochează și reîncep.

Un scandal pe social media are trei faze:

  • 1. Un idiot postează ceva.
  • 2. Zeci de alți idioți comentează cu injurii.
  • 3. Toată lumea își blochează jumătate din lista de prieteni și se pregătește pentru următorul scandal.

Exemple recente: Cine nu a văzut scandalul viral al influencerilor care s-au certat pentru cine face primul un video „amuzant” despre politica locală? Rezultat: mii de comentarii, blocări și memele care circulă până azi.

Scandalul de cartier

La bloc sau în suburbii, scandalul e omniprezent. Vecinul dă muzica tare la 3 dimineața, baba de la etaj strigă că i s-a furat găina imaginară, copilul sparge geamuri, iar părinții fac scandal pentru că „e copil, domnule, lasă-l să se joace!”.

Aceste mici scandaluri cotidiene sunt adevărata școală de viață românească. Dacă supraviețuiești unei săptămâni de scandal de cartier, ești veteran al societății. Și, firește, râzi pe dinafară și plângi pe dinauntru.

Fotbalul și scandalul

Fotbalul românesc nu e despre mingea care zboară, ci despre scandal. Bătăi între galerii, acuzații de blat, arbitri luați la țintă, fani care înjură tot ce mișcă – toate sunt ingrediente pentru tensiunea zilnică.

Dacă scoatem tot ce înseamnă scandal, din fotbal, rămâne doar o minge și 22 de oameni alergând. Plictisitor, nu? În România, un meci fără scandal e o crimă împotriva umorului negru al spectatorilor.

Showbiz-ul și scandalul: glorie și injurii

România showbiz-ului e condusă de scandal. Vedetele se ceartă public, dau replici tăioase în presă, își acuză colegii de plagiat sau de lene. Fără scandal, o celebritate nu există. Publicul consumă fiecare gest ofensator, fiecare tweet agresiv, fiecare glumă proastă transformată în scandal național.

Exemple recente: Actori, cântăreți și influenceri s-au certat pentru „cine a fost primul pe covorul roșu” sau cine a postat poza care i-a supărat pe fani. Rezultat: trending topic-uri și scandal național de zile întregi.

Cultura și scandalul artistic

Și cultura e supusă scandalului. Premii, vernisaje, festivaluri, toate sunt acompaniate de șușoteli, bârfe și acuzații subtile sau directe. Un actor nu e celebru dacă nu a făcut un scandal public, un pictor nu e recunoscut dacă nu s-a certat cu criticii, iar un scriitor nu e relevant dacă nu a provocat indignarea publicului.

Scandalul e limbajul universal al recunoașterii sociale în România.

Tărăboiul culinar

Nici bucătăria românească nu scapă de tărăboi. În restaurante, clienții fac harababură pentru că sarmalele nu sunt destul de calde, iar la nunți se declanșează zarvă națională dacă micii nu au gustul de la Obor. Bucătarii devin gladiatori ai circului gastronomic, iar chelnerii niște arbitri neputincioși. De la ciorbă la desert, totul e condimentat cu tămbălău – și, ironic, e mai picant decât orice ardei iute.

Zarva de pe litoral

La mare, zarva e inevitabilă. Parcarea e un tămbălău, plaja e o vânzoleală, iar apa devine câmp de luptă pentru colaci și saltele gonflabile. Turiștii se ceartă pe șezlonguri, patronii de terase se bat pe clienți, iar salvamarii fac harababură pentru că nu-i ascultă nimeni. Rezultatul? Un balamuc turistic pe care îl numim, cu drag, „vacanță la români”.

Harababura educațională

Școlile nu educă, ci produc harababură. Elevii fac tărăboi pe holuri, profesorii se ceartă pentru salarii, părinții se acuză între ei că „ăla copiază” sau că „ăla are pile la directoare”. La examene, tămbălăul e obligatoriu: ba lipsesc subiecte, ba apar subiecte greșite, ba nu funcționează xeroxul. Educația românească e o fabrică de zarvă perpetuă, unde rezultatele contează mai puțin decât vânzoleala creată.

Tămbălău la grădiniță

Nici copiii mici nu scapă. La grădiniță, tămbălăul e în sânge. Cine are jucăria mai mare, cine desenează mai frumos, cine a primit mai multă atenție de la educatoare. Micii gladiatori urlă, plâng, aruncă jucării și pun bazele vânzolelii viitoare. Acolo se formează viitoarea elită a circului românesc, pregătită să continue tradiția la școală, liceu, facultate și, în final, în Parlament.

Balamucul medical

Spitalele sunt templele balamucului. Bolnavii se ceartă la coadă, asistentele se iau la harță cu pacienții, iar medicii sunt prinși la mijloc într-un circ perpetuu. Dacă vrei liniște, sănătate și profesionalism, mai bine stai acasă. Sistemul medical românesc e construit pe tărăboi – de la lipsa de medicamente, la șpăgile cerute pe față. Și, desigur, când izbucnește un nou conflict sanitar, televiziunile își freacă mâinile: rating garantat.

Vânzoleala din transporturi

Pe drumurile publice, vânzoleala e permanentă. Șoferii se claxonează, pietonii țipă, taximetriștii și șoferii de autobuz fac zarvă de fiecare dată când se intersectează. Gara și autogara sunt scene ale unui circ național, cu harababură, împingeri și tămbălău. În trenuri, balamucul apare inevitabil: ba lipsește aerul condiționat, ba întârzie ore întregi, ba vine controlorul și găsește 50 de oameni cu același bilet xeroxat.

Zarva de la supermarket

Reduceri la detergent? Vânzoleală. Promoție la carne? Harababură. Oamenii se calcă în picioare pentru 2 lei reducere, transformând fiecare supermarket într-o arenă de gladiatori. Casierițele asistă neputincioase la tărăboi, în timp ce clienții își descarcă frustrările prin tămbălău. Până și coșurile de cumpărături devin arme albe.

Circ cultural

Festivalurile de film, de muzică sau de teatru nu pot exista fără circ. Actorii se ceartă pe roluri, regizorii se acuză de plagiat, organizatorii dispar cu banii. Publicul, spectator inocent, primește în loc de artă o harababură mediatică care face mai multă reclamă decât afișele publicitare. Cultura românească e construită pe tărăboi: fără conflict, nimeni nu ar băga în seamă un festival sau o lansare de carte.

Conflict birocratic

Instituțiile statului sunt fabrici de conflict. La ghișeu, oamenii se înghesuie, se ceartă, fac zarvă și vânzoleală. Funcționarii privesc cu superioritate, aplicând regulamente inventate pe loc. Dacă vrei o hârtie, ai nevoie de trei tărăboaie, cinci circăreli și zece vizite inutile. Birocrația românească nu funcționează fără balamuc, pentru că balamucul e singura formă de comunicare dintre cetățean și stat.

Tărăboiul sportiv amator

La sala de forță, tărăboiul e regula de aur. Unii se bat pe gantere, alții urlă în oglindă ca să-și vadă mușchii, iar instructorii își dau aere de zei. Fotbalul dintre blocuri nu e despre sport, ci despre cine face mai mult tămbălău. Fiecare fault e un conflict, fiecare gol e o tragedie, fiecare fluier e o insultă personală. Sportul românesc pentru amatori e mai degrabă o harababură emoțională, decât o activitate sănătoasă.

Zarva festivalurilor de bere

Dacă vrei să vezi România la maximă capacitate de zarvă, du-te la un festival de bere. Acolo se adună mii de oameni care beau, urlă și fac balamuc pentru fiecare pahar vărsat. Micii sfârâie, berea curge, iar conflictul se declanșează inevitabil: cine a stat primul la coadă, cine a primit mai multă spumă, cine a furat șervețelul. Atmosfera? Un circ național cu halbe.

Harababura turistică montană

La munte, harababura e obligatorie. Cabanierii se ceartă cu turiștii, turiștii se bat pe locuri de parcare, iar ursul intră în tabără doar ca să mai adauge puțină vânzoleală. Pârtiile sunt un balamuc: schiori, snowboarderi și sănii într-un conflict permanent. Nimeni nu respectă reguli, toată lumea urlă și, paradoxal, exact asta face vacanța „memorabilă”.

Tămbălău în familie

Familia românească nu există fără tămbălău. De la mesele de sărbători, unde fiecare își spune părerile politice, la moșteniri unde toți vor aceeași casă, conflictul e parte din ADN-ul familial. Tămbălăul e condimentul tradițional al mesei de Crăciun, iar harababura e desertul preferat al Paștelui.

Vânzoleala parlamentară nocturnă

Pe timp de noapte, Parlamentul nu doarme. Se organizează ședințe secrete unde vânzoleala e și mai intensă decât ziua. Deputații se ceartă, se împing, dau telefoane, urlă la asistenți. Legile trec într-o harababură generală, în care nimeni nu mai știe ce votează. Dimineața, televiziunile au titluri șocante, iar poporul înțelege doar că a mai fost un tămbălău oficial.

Balamucul imobiliar

Când vine vorba de apartamente și terenuri, balamucul e garantat. Proprietarii umflă prețurile, chiriașii fac zarvă că sunt jecmăniți, agențiile imobiliare vând aceeași garsonieră la cinci persoane. Negocierile se transformă în conflict deschis, iar contractele seamănă cu scenarii de film prost. Piața imobiliară din România nu e economie, e un circ continuu.

Conflictul digital

Pe internet, conflictul e inevitabil. Un simplu comentariu pe YouTube naște un tămbălău mondial. Pe Facebook, fiecare postare banală se transformă în harababură ideologică. Pe TikTok, vânzoleala e motorul platformei: cine dansează prost primește aplauze ironice, cine cântă fals devine vedetă, cine insultă mai bine câștigă respect. Internetul românesc e un balamuc globalizat.

Circ agricol

Nici agricultura nu scapă de circ. Fermierii se ceartă cu Guvernul, Guvernul se ceartă cu Uniunea Europeană, iar vacile se uită nedumerite la toată harababura. Tractorul devine armă de protest, recolta devine motiv de zarvă, iar subvențiile generează tămbălău național. Țăranii se transformă în gladiatori agricoli, iar ogorul e arena conflictului etern.

Tărăboi corporatist

În corporații, tărăboiul e ascuns sub PowerPoint-uri și cafele. Ședințele sunt un tămbălău cu costume scumpe, unde oamenii se ceartă pe KPI-uri ca și cum ar fi moșteniri. Harababura birocratică e mascată sub „deadline-uri”, iar vânzoleala e redenumită „team building”. De fapt, totul e un circ elegant, cu laptopuri și badge-uri.

Zarva electorală rurală

Prin sate, campaniile electorale se transformă în zarvă folclorică. Politicienii vin cu saci de făină, cu ulei, cu promisiuni, iar localnicii fac balamuc pentru fiecare pungă. Bătrânii urlă că „ăștia ne fură”, tinerii se ceartă pentru locuri de muncă inexistente, iar primarii organizează harababură oficială cu mici și bere. Rezultatul? Conflict local cu iz de circ mondial.

Harababură universitară

Universitățile românești sunt fabrici de harababură. Profesorii se ceartă pentru granturi, studenții fac vânzoleală pentru examene, iar rectorii organizează tămbălău cu diplome onorifice. În loc de cercetare, avem balamuc. În loc de catedre, avem circ. Educația superioară e un conflict permanent între orgolii și pile.

Tămbălău ecologic

Chiar și natura devine teren de tămbălău. ONG-urile se ceartă cu firmele, firmele cu primăriile, iar cetățenii cu toată lumea. O pădure defrișată generează harababură națională, un râu poluat creează vânzoleală mediatică, iar un urs filmat la marginea drumului declanșează balamuc pe rețelele sociale. România e țara unde ecologia înseamnă circ cu pancarte.

Conflictul muzical

În industria muzicală, conflictul e regulă de bază. Cântăreții se ceartă pentru topuri, compozitorii pentru drepturi de autor, iar managerii pentru onorarii. Fiecare festival e un tămbălău organizat cu harababură maximă. În loc de muzică, avem zarvă. În loc de artă, avem vânzoleală. Publicul râde, plânge și, inevitabil, consumă balamucul ca pe un hit de vară.

Balamucul gastronomic urban

În orașe, restaurantele trăiesc din balamuc. Ospătarii se ceartă cu clienții, clienții cu bucătarii, iar șefii cu toată lumea. Reducerile la pizza declanșează harababură, iar recenziile pe Google creează vânzoleală națională. Industria culinară e mai mult circ decât gastronomie: o ciorbă cu gust de conflict și o friptură cu garnitură de zarvă.

România respiră scandalul

România fără scandal ar fi ca o ciorbă fără sare: fadă, tristă și imposibil de înghițit. Fie că e politică, biserică, sport, social media sau showbiz, scandalul e viața noastră.

Data viitoare când auzi că e scandal, zâmbește: totul e normal, trăim, iar scandalul nu e problemă, e soluție. Scandalul abia începe, iar noi suntem pregătiți cu popcorn și nervi la pachet.

România nu e doar țara scandalului. România e țara tărăboiului, a zarvei, a tămbălăului, a harababurii, a vânzolelii și a balamucului. Fiecare sector – familie, politică, sport, educație, cultură, transport, sănătate, turism – e o arenă unde circul e permanent, conflictul e zilnic și liniștea e o utopie.

Dacă altădată ziceam „unde-i scandal, e și progres”, acum putem spune liniștiți: „unde-i tărăboi, e și România”.

 

Patriotism de AUR – farsa naționalismului ieftin

MBM - KritiQ
-
0
Patriotism de AUR – farsa naționalismului ieftin

Patriotism de AUR, un spectacol absurd de ipocrizie, ignoranță și populism, unde mândria devine circ electoral pentru proști și impostori

Patriotism de AUR – între comedie și tragedie

Dacă ar fi să rezum patriotismul de AUR într-un singur cuvânt, acela ar fi „comedie”. Dacă ar fi două, aș zice „comedie neagră”. Iar dacă ar fi trei, ar fi „comedie neagră proastă”. Pentru că exact asta este. Nu are nimic glorios, nimic autentic, nimic care să inspire respect. Este doar o copie ieftină a ceea ce, cândva, se numea naționalism, dar acum seamănă mai mult cu un banc prost spus la o masă plină de oameni beți.

În teorie, patriotismul ar trebui să fie un sentiment de apartenență, un respect pentru valorile reale ale unei comunități, un atașament față de istoria și cultura unei țări. În practică, așa-zisul patriotism de AUR e o ciorbă reîncălzită de lozinci, fake news, dacopatii, conspirații cu „oculta mondială” și discursuri citite de pe foi scrise cu CAPS LOCK.

Naționalismul de carton și cetățeanul de mucava

Când auzi de patriotism de AUR, îți imaginezi imediat un om cu tricolorul legat la gât, urlând pe Facebook „NOI SANTEM ROMÂNI!!!”. Și da, cu „santem”, pentru că gramatica e opțională. Acești „patrioți” sunt dovada vie că analfabetismul funcțional poate fi transformat în armă politică.

Naționalismul de carton funcționează simplu: le spui oamenilor că sunt speciali pentru că s-au născut români, omițând complet faptul că nu au niciun merit pentru asta. E ca și cum te-ai mândri că răsare soarele dimineața. Bravo, ești genial, ai contribuit enorm la rotația Pământului.

Patriotism de AUR, despre a transforma mândria nemeritată în voturi. Și cine prinde cel mai ușor acest mesaj? Exact: oamenii nemulțumiți, dezamăgiți, manipulați, care au fost furați 35 de ani la rând și care acum își caută salvarea în strigăte de tipul „Trăiască dacii!”.

Limba română – victima colaterală a patriotismului de AUR

Cea mai mare ironie e că acest patriotism de AUR se vinde drept „apărarea identității naționale”, dar identitatea asta începe cu limba. Ori exact limba e masacrată zilnic de patrioți.

Îi vezi scriind „Romania mare si tare!!!”, „Jos straini!!”, „Toti hoti!!”. Toate cu trei semne de exclamare, fără diacritice și cu un dispreț crunt față de gramatică. Pentru ei, limba română e doar un accesoriu de paradă, nu un instrument de gândire.

Cum să respecți un popor dacă nu respecți limba lui? Cum să te autoproclami patriot când nu știi să scrii corect două fraze? În lumea patriotismului de AUR, a ști să scrii e considerat „elitism”. A fi prost e, paradoxal, o virtute.

Istoria rescrisă pe genunchi și miturile dacopate

Un alt ingredient esențial al așa-zisului patriotism de AUR este rescrierea istoriei. Ștefan cel Mare devine influencerul vremii lui, Mihai Viteazul un fel de supererou Marvel, iar dacii… ei bine, dacii devin tot. De la inventatori ai internetului la constructori de piramide, orice poveste absurdă prinde dacă e servită cu voce gravă și muzică patriotică pe fundal.

Dacopatia este religia oficială a patrioților de carton. Cine are nevoie de adevăr istoric, când poți inventa mituri care dau bine la public? Patriotismul de AUR se hrănește cu aceste aberații pentru că realitatea nu vinde, dar ficțiunea ieftină da.

Și ce e mai ușor de manipulat decât un popor frustrat, căruia îi spui că e „urmașul direct al celor mai tari luptători din istorie”? Nu contează că acești „luptători” erau învinși de fiecare dată când se intersectau cu romanii. Important e să crezi că sângele tău are super-puteri.

Politicienii „respectabili” – adevărații părinți ai așa-numitului patriotism de AUR

Să fim sinceri: patriotismul de AUR nu a apărut din neant. A fost creat de clasa politică „serioasă” care, timp de 35 de ani, și-a bătut joc de oameni. Toți cei care au promis marea cu sarea și au livrat șanțul plin de gunoaie, sunt adevărații artizani ai extremismului.

Dezamăgirea e mama impostorilor. Oamenii au fost furați, mințiți, manipulați de partidele mari, și când au rămas fără speranțe, au fost împinși direct în brațele patriotismului de AUR. Practic, impostorii de azi sunt doar reciclarea minciunilor de ieri, ambalate mai strident și mai kitschos.

Biserica și ceea ce-și zice patriotism de AUR – parteneriat profitabil

Nu putem ignora nici rolul bisericii. Preoții, mereu atenți să nu piardă teren în fața altor manipulatori, au înțeles rapid că „patriotismul” poate fi monetizat. Au apărut slujbe pentru „neam și țară”, predici despre „apărarea credinței” și, evident, apeluri la donații.

Patriotismul de AUR e sprijinit de aceeași instituție care vrea o populație săracă și obedientă. Politicienii îți promit paradisul terestru, popii îți promit paradisul ceresc. Atât unii, cât și ceilalți îți golesc buzunarul și împreună-ți fură viitorul.

Bufonii și gloata

Poate cea mai sinistră comedie e felul în care se manifestă patriotismul de AUR la mitinguri. Liderii urlă lozinci cu voce spartă, gloata aplaudă, se cântă imnul falsat, se flutură steaguri cumpărate din piață la reduceri. Totul seamănă cu o parodie de stand-up, dar fără glume bune.

Bufonii mimează curajul, gloata mimează entuziasmul, iar la final toată lumea pleacă acasă cu iluzia că „a luptat pentru țară”. Realitatea? Nu au făcut decât să participe la un spectacol grotesc, regizat de niște impostori care râd în spatele cortinei.

Congresul imaginar al unui patriotism de AUR

Să ne imaginăm, pentru amuzament, cum ar arăta un congres AUR organizat la Sarmizegetusa. Pe scenă, Zalmoxe în rol de președinte onorific, cu microfon wireless și o hologramă care le spune delegaților: „Românii sunt buricul universului”.

Se votează moțiuni absurde: să reintroducem „alfabetul dacic” în școli, să declarăm tricolorul ca și culoare obligatorie la haine, să interzicem importurile de kebab pentru că „dacii mâncau doar brânză și ceapă”. Sala aplaudă frenetic, iar cine nu aplaudă e etichetat imediat drept „vândut la străini”.

Acesta este, de fapt, nivelul la care funcționează patriotismul de AUR: între circ și delir.

Cum ar arăta România sub un patriotism de AUR?

Dacă mâine ar conduce AUR, patriotismul de AUR ar transforma România într-un Disneyland al dacopatiei. Manualele de istorie ar începe cu „Înainte de daci a fost întuneric”. În școli s-ar învăța că Traian era, de fapt, spion american infiltrat. În magazine ar dispărea tot ce nu e „100% românesc” – inclusiv telefoanele și internetul.

Ședințele de guvern ar începe cu o horă și s-ar termina cu un colind. Premierul ar avea în birou bustul lui Burebista și o tablă pe care ar scrie cu cretă: „România Mare din Carpați până-n Himalaya”.

S-ar institui o sărbătoare națională numită „Ziua lupului dacic” – cu parade obligatorii în fiecare sat. Și evident, televiziunile ar transmite știri doar în versuri patriotice.

Ridicol? Da. Imposibil? Nu chiar, când vezi ce hal de aberații prind la public.

Manualul alternativ al acestui patriotism de AUR

Dacă AUR ar scrie un manual de istorie, ar arăta cam așa:

  • Capitolul 1: Dacii au inventat tot. De la roata olarului, la YouTube.
  • Capitolul 2: Romanii nu au cucerit niciodată Dacia, ci au venit să ia lecții de spiritualitate.
  • Capitolul 3: Ștefan cel Mare a bătut turcii, tătarii, NASA și UEFA Champions League.
  • Capitolul 4: Mihai Eminescu nu era poet, ci profet.
  • Capitolul 5: România e centrul universului, iar restul lumii există doar pentru a ne fura resursele și mândria.

Acesta ar fi bestseller-ul unui patriotism de AUR, vândut la tarabă între reviste cu diete minune și DVD-uri cu filme turcești.

Patriotism de AUR sau prostie aurită?

La final, acest patriotism de AUR nu e altceva decât o prostie aurită. O păcăleală electorală, o scamatorie ieftină, o insultă la adresa inteligenței. Nu e iubire de țară, e manipulare. Nu e mândrie, e kitsch. Nu e soluție, e o fundătură.

Cei care cad în capcana asta nu devin patrioți, devin victime. Și cât timp există victime dispuse să aplaude, impostorii vor continua să urce pe scenă. Asta e tragedia, dar și comedia neagră a României post-decembriste.

Poliloghii intens aplaudate și delirul autorilor fals erudiți

MBM - KritiQ
-
0
Poliloghii intens aplaudate și delirul autorilor fals erudiți

Poliloghii intens aplaudate apar peste tot: texte logoreice, pseudo-intelectuale, scrise doar pentru a epata și a prosti spectatorii docili

Nașterea și gloria poliloghiilor intens aplaudate

În universul cultural al secolului XXI, unde fiecare individ are acces la un ecran, un cont și o tastatură, poliloghiile intens aplaudate au devenit specie protejată. Nu doar protejată, ci și cultivată cu religiozitate, ca o viță nobilă ce dă roade amărui, dar pe care degustătorii de pretenții jură că le simt ca „note subtile de autenticitate metafizică”.

Adevărul e că nimeni nu pricepe nimic, dar asta nu împiedică mulțimea să aplaude frenetic. Cine are curajul să recunoască, public, că „Împăratul e gol” atunci când se află înconjurat de o hoardă de adepți care fac selfie-uri cu poliloghii intens aplaudate? Nimeni, pentru că ridicolul s-ar abate asupra lui ca o ciumă medievală.

Cum se nasc poliloghiile intens aplaudate

Rețeta e simplă și ar putea fi tipărită pe un pliant distribuit la metrou:

  • 1. Ia un cuvânt rar – eventual ceva care miroase a dicționar vechi, prăfuit.
  • 2. Amestecă-l cu alt cuvânt pretențios, chiar dacă sensul final devine un nonsens învelit în poleială.
  • 3. Presară metafore imposibile, de genul „spleenul incandescent al destinului catifelat” – că doar nimeni nu are curajul să întrebe „Ce naiba înseamnă asta?”.
  • 4. Servește textul publicului cu o aură de superioritate, ca și cum ar fi revelat ultima taină a cosmosului.

Astfel se nasc poliloghiile intens aplaudate. Nimic mai mult decât o supă călduță de cuvinte alese la întâmplare, dar ridicată la rang de caviar intelectual.

Publicul poliloghiei: spectatori docili în delir

Partea cea mai grotescă nu e că poliloghii există, ci că ele sunt intens aplaudate. Publicul, îngrozit să nu pară incult, cască ochii și face fețe complice, aprobând grav, de parcă ar fi înțeles. În realitate, tot ce pricep e că ar trebui să înțeleagă. Și cum prostia are un talent aparte de a se ascunde în haine pompoase, nimeni nu îndrăznește să spună că „poliloghii intens aplaudate” sunt doar niște gunoaie literare parfumate cu verbiaj.

E un spectacol de masă: autorul scrie, cititorul mimează înțelegerea, iar ceilalți aplaudă ca la circ. Un circ în care clovnii poartă frac și monoclu, iar animalele vorbesc în latină.

Autorii de poliloghii intens aplaudate

Aceștia sunt o specie aparte. Îi recunoști ușor: poartă ochelari groși, chiar dacă n-au dioptrii, și țin mereu în buzunar un carnet pe care scriu „idei” sub formă de fraze interminabile, ca niște intestine verbale. În esență, autorul de poliloghii intens aplaudate e un prestidigitator al limbajului: scoate din pălărie cuvinte rare și le amestecă într-un delir pseudo-filozofic, cu aerul că face literatură.

În realitate, ceea ce face este un soi de logoree literară. Nu e clar dacă scriu pentru a fi citiți sau doar pentru a-și hrăni egoul, dar e limpede că fiecare poliloghie intens aplaudată e o piatră pusă cu mândrie la templul ridicolului.

Și culmea ironiei? Se felicită între ei. Un autor de poliloghii intens aplaudate îl citează pe altul și amândoi fac schimb de aplauze, ca doi papagali care se laudă reciproc pentru frumusețea penajului.

Poliloghii intens aplaudate ca formă de artă ratată

Dacă există un sport național al pseudo-intelectualilor, acesta nu e șahul, nu e cititul și cu atât mai puțin nu e gândirea. Este practicarea neobosită a unor poliloghii intens aplaudate, ca și cum ar fi maratonul suprem al minții. Fiecare frază devine o cursă cu obstacole, fiecare paragraf – un turn Babel ridicat din cărămizi ale nonsensului.

Și, evident, cu cât turnul e mai instabil și mai inutil, cu atât mai intens e aplaudat. Nu pentru că ar fi de înțeles, ci pentru că oamenii se tem să spună: „Domnule, ești un impostor verbal!”.

Tehnica de fabricare a poliloghiei intens aplaudate

Fraza trebuie să fie lungă. Ideal, să curgă pe cel puțin cinci rânduri, să aibă virgule, paranteze, digresiuni și subordonate care se împletesc ca niște liane. Dacă cititorul ajunge la capătul ei și a uitat începutul, felicitări: ai creat o poliloghie intens aplaudată!

Adaugă cuvinte exotice: „Incongruență”, „subsumare”, „heuristică”, „ontologic” – oricum nimeni nu verifică.

Metafore imposibile. „Liniștea urlă cu o tăcere incandescentă.” Publicul adoră contradicțiile absurde.

Tonalitatea profetică. Spune banalități cu aerul că dezvălui un secret cosmic.

Publicul – sclavii fricii de prostie

Poliloghii intens aplaudate trăiesc și respiră nu datorită autorilor, ci datorită publicului. Nimic nu sperie mai mult masele decât perspectiva de a fi etichetate drept „neînvățate”. Și atunci, oamenii intră într-un pact tacit: „Aplaudăm împreună, ca să nu se prindă nimeni că nu am înțeles nimic”.

Poliloghii intens aplaudate în epoca digitală

Internetul e cel mai fertil teren pentru această specie literară. O frază absurdă cu fundal negru devine virală. Algoritmii confundă logoreea cu profunzimea, iar oamenii confundă like-urile cu inteligența.

Frazele tipice din poliloghii intens aplaudate

Dacă ai curajul să răsfoiești textele autorilor care își dedică viața producerii de poliloghii intens aplaudate, vei descoperi un univers paralel.

Mostre inventate:

1. „În convalescența metafizică a abisului lăuntric, vibrația policromă a tăcerii își caută sinele refractar.”

2. „Ontologia desuetă a clipei efemere devine catedrala unde timpul își îngroapă propriile ecouri.”

3. „În incongruența luminii catifelate, umbra se naște ca o sinteză a neantului erotic.”

Criticii – ventriloci ai imposturii

În loc să spună pe șleau „textul acesta e o poliloghie intens aplaudată, o glumă proastă scrisă cu cuvinte scumpe”, criticul preferă să-și adauge propria logoree.

Conferințe și auto-mitologizare

Autorii își pun poze alb-negru, recită fraze imposibile pe scenele festivalurilor, publicul ia notițe pline de „???” și la final izbucnește în aplauze. Totul e un spectacol penibil al imposturii.

Religia poliloghiei

  • Texte sacre: frazele fără sens, declarate „capodopere”.
  • Preoți: autorii care își recită logoreea cu solemnitate.
  • Credincioși: cititorii care aplaudă și nu pun întrebări.

Evrica

MBM - KritiQ
-
0
Evrica

M-am trezit dintr-un vis ciudat. Se făcea că mă rătăcisem, cautând ceva. Teama de singurătate a cuprins copilul din mine. Fiori reci îmi încălzeau broboanele înghețate care-mi alunecau pe șira spinării. Orbecăind, îmi căutăm sticla cu apă, pachetul de țigări și bricheta. I-am auzit respirația greoaie, dormea, era acolo, lângă mine. I-am atins pielea-i umedă, caldă. Mâna mea a început să alunece, încet, ca într-un tango dansat cu formele corpului ei. Mângâindu-i coapsele, s-au deschis, îmbiindu-mă să continui.

O confuzie cu un rânced

Ene Iulian
-
0
O confuzie cu un rânced

Cică imnul Rapidului ar fi cel mai tare. Posibil, nu zic ba. Mare competiție nici n-ar avea, oareșce de la Craiova, poate. Și ăla în mod nefast legat de și mai nefastă lighioană, marfarul cu rime și rât al literaturii române.

Acest îndrăgit imn debutează cu aplomb, fără menajamente, fără rușine, clasic paunescian: Sunteeeeeeem peste tooot acasaaaa/Porțile ni se deschiiiiiiiid… După ce te dezmeticesti , ți se arcuiește puțin sprânceană a oareșce scepticism. Acum, pe de o parte, debuturile în forță – urmate cel mai adesea flacidizari progresive, de pe undeva de prin etapă a 7-a, culminând într-un final de deraieri și dramolete lumpene- sună foarte rapidistic,da. Pe de alta, metaforele “suntem peste tot acasă”, cum ar veni nu contează că joacă în deplasare, Rapidul ți-o trage ca-n Giulești, dublată de “porțile ni se deschid”, ploaie de goluri “în poartă nefericitului portar advers”, gen , ar da o imagine a unui Rapid ultradominant. Istoric vorbind, fals la modul cras. Vorbim de un club alintat la un moment dat cu duiosie cu apelativul ABBA despre cum faceau naveta intre A si B.

Acuma, cât să te și consumi pe un asemenea minor subiect? Am lăsat-o cum era, bravada infantilă, e fotbal, domne’, nu academie – afară de cazul că e Academia Română, care tot un fel de fotbal românesc cu popi, badesti și brebani pe post de mitici dragomiri, becali, porumboi, sumudici etc e. Divaghez.

Dar ce să vezi, metaforele nu prea erau, de fapt, metafore, trebuiau luate cam literal voabulele respective. Ne-a lămurit demnul fiu al nedemnului tată, Andrei Zdranganescu, sadic torționar al instrumentelor cu corzi, iar când începea să și vocalizeze, aoleu!, într-un articol l de Cristina Negrilă – Publicat vineri, 26 iunie 2020 pe gsp.

Lighioana avea impresii de mare fotbalist nerealizat. A ales ea eroic, în schimbul unei cariere glorioase de mare jucător sacrificiul pe altarul artei, limbii române și al dragostei de neam – vax, de sine însuși. Iar unii, că alde mine nu apreciază… Fanteziile maradoniene în sine n-ar fi așa remarcabile, tulburarea asta psihică e comună printre microbistii români. Doar că în timp ce alde noi stăteam cu rândul să se elibereze terenul pe alocuri de bitum, de obicei, de gropi, că să jucăm fotbal , când I se scula hahalerei parvenite să dea în bășică cu anturajul lui de tutari, dădea un telefon, la clubul Rapid, de exemplu și “I se deschideau porțile” să se zbenguie în voie. Pe gazon de calitate, tată, de echipa de divizia A, să se simtă Dobrin, dar mai bun. Mă rog, fiind vorba de Rapid, posibil B.

Păi, ce, puteai să zici, nu? Dracu’ te lua, te execută de nu te vedeai. Gazeta avea, Cenaclu avea, prim-pupator de buci dictatoriale și apologet de frunte al național-ceausismului era. Era “acasă” la el. Cam așa era atunci, eram chiriași tolerați cu mărinimie “acasă” la ei . La alde fam Ceaușescu, nomenclatura, secu, păunești. Așadar, primele două versuri fiind, deci, despre ce stânga mare avea Păunescu în ceaușism. cum rămâne? Al cui dracului e imnul asta, de fapt? Al Paunescului, al lui Rapid cel “nemembru de partid”, al amândurora?

În articol zice și cum l-a chemat pe brotacul fals bonom Ioanițoaia, să transcrie că un sclavete prostioarele astea de versuri scolaresti, chipurile fulgerare de geniu- în fapt imnul se ține pe rifful de chitară simplist dar eficace, ca versurile le compuneam și eu într-o recreație în clasa a 3-a. Rahat, gest vulgar de dominare, așa se simțea el bine, să-i umilească pe aia de pe lângă el, să se simtă stăpân. După o aventură ratată în SUA, repatriatul Ioanitoaia, având oareșce dificultăți la reîncadrarea în câmpul socialist al muncii, este “salvat” de lighioană și I se da un post oficial de redactor la Flacăra și neoficial de sclav personal. Asta se întâmplă undeva pe la mijocul anilor ‘70. Pe undeva prin 2000 Păunescu, reproșa iritat lui Ioanițoaia nerecunoștința de a avea o emisiune de trăncăneală fotbalistică concurentă, chiar dacă începută cu vreo 2-3 ani mai devreme. După câte făcuse pentru el…Pentru noi… Pentru țară…

Cuvintele omoară tot: ghid ironic pentru relații toxice

MBM - KritiQ
-
0
Cuvintele omoară tot: ghid ironic pentru relații toxice

Cuvintele omoară tot: află cum frazele greșite și sarcasmul afectează iubirea și emoțiile, cu umor negru și exemple din viața reală

Cuvintele omoară tot în relațiile moderne

Orice om cu un dram de experiență știe că cuvintele omoară tot. Nu e doar un titlu dramatic de melodie – e un avertisment: fiecare „te iubesc” spus la timp greșit, fiecare minciună emoțională și fiecare tăcere prelungită pot transforma iubirea într-un adevărat câmp de război psihic.

Dacă ai crezut că relațiile moderne sunt simple, gândește-te din nou. În realitate, ele sunt circuri emoționale, iar frazele rostite la nervi sau cu sarcasm sunt glonțul de mare calibru emoțional care ucide tot ce e frumos.

Cum să recunoști semnele, când cuvintele omoară tot

  • 1. Zâmbetele care mint: cineva zâmbește, dar ochii lui/ei spun altceva. Aici intervine primul semn că cuvintele omoară tot optimismul tău.
  • 2. Epifania tardivă: realizezi că nu cunoști persoana de lângă tine și că orice legătură reală a fost doar o iluzie.
  • 3. Cuvintele contradictorii: „nu te cunosc” spus cu sinceritate poate distruge ore întregi de speranță.
  • 4. Tăcerea agresivă: lipsa de comunicare este un instrument subtil de tortură emoțională.

Lecții sarcastice din versurile melodiei

  • „Am așteptat mult să prind, să te cuprind, să te simt” – Așteptarea devine prizonieră a minciunilor emoționale.

  • „Bunătatea mea a dispărut” – Oferi totul, primești dezamăgire și sarcasm.

  • „Totu-i pe dos, al nostru-i viitorul” – Viitorul relațional arată ca un labirint construit de un sadic.

  • „Adu-ți aminte că inima minte, dincolo de cuvinte” – Lecția finală: nu poți avea încredere niciodată complet în emoțiile exprimate-n cuvinte.

Exemple din viața reală

  • Trimiți un mesaj romantic „Te iubesc” – primești un „Haha”. Rezultat: covor de cioburi emoționale.
  • Persoana pleacă „cu capul sus” – factura pentru inima ta folosită.
  • Cineva zâmbește fals – cadou elegant dar mortal, exact ca o umbră care lovește din spate.

Aceste exemple arată clar cum cuvintele omoară tot, de la speranțe, la demnitate și optimism.

Ghid de supraviețuire: cum să nu fii victimă

  • 1. Râsul cinic și sarcasmul – singurele scuturi împotriva atacului emoțional.
  • 2. Distanta emoțională calculată – nu da totul înainte să vezi consistența cuvintelor.
  • 3. Atenție la semnale subtile – ochii și limbajul corpului spun mai multe decât orice frază dulce.
  • 4. Umorul negru ca antidot – transformă tragedia emoțională în comedie autoironică.

Cuvintele omoară tot: ghid ironic pentru relații toxice

De ce cuvintele omoară tot?

În lumea în care ne prefacem că totul e roz, că iubirea e eternă și că oamenii nu mint niciodată, vine o realitate brutală: cuvintele omoară tot. Nu doar relații, ci și încrederea, entuziasmul, cheful de viață și, uneori, chiar și capacitatea de a mai bea un pahar de vin fără să ți se strângă stomacul.

Când le auzi prima dată, cuvintele par inocente, chiar frumoase. Un „te iubesc” spus cu voce tremurată îți dă fiori, un „îmi e dor de tine” îți accelerează pulsul, iar un „îmi place cum gândești” îți umflă ego-ul până când crezi că ești mic filosof de cartier. Dar, mai devreme sau mai târziu, aceste perle lingvistice se transformă în gloanțe emoționale. Și ghici ce? Ținta ești tu.

Cum funcționează mecanismul: cuvintele omoară tot, pe etape?

  • 1. Iluzia inițială – Cuvintele vin ca un cocktail dulce, plin de promisiuni. E ca și cum ți-ar oferi cineva un mojito gratis. Îl bei, zâmbești și spui „viața e frumoasă”.
  • 2. Primele fisuri – Apoi apar micile contradicții: „nu ești tu problema, sunt eu”, „hai să mai luăm o pauză”, „te sun mâine”. Toate aceste replici sunt de fapt bilete de loterie pierzătoare.
  • 3. Eroziunea sistematică – Pe termen lung, frazele devin arme. „Niciodată nu faci asta”, „mereu greșești”, „nu mai simt nimic”. Și atunci înțelegi: cuvintele omoară tot.
  • 4. Apocalipsa finală – Momentul în care realizezi că ai stat ani întregi alături de cineva pe care nu-l/n-o cunoști cu adevărat. Și că ai fost un figurant într-o telenovelă low-budget.

Analiza sarcastică a realității: cuvintele omoară tot în viața de zi cu zi

  • La locul de muncă: șeful îți spune „suntem o familie aici”. Traducere: vei lucra peste program pe gratis și, în final, tot tu vei fi vinovat.
  • În prietenii: „hai să ieșim săptămâna viitoare” înseamnă, de fapt, „te voi evita până uiți că exist”.
  • În relații: „avem nevoie de o pauză” e echivalentul emoțional al mesajului „Windows is shutting down”.

Anecdote ridicole care demonstrează cum cuvintele omoară tot

  • 1. SMS-ul fatal: un tip trimite iubitei un mesaj romantic – „Te iubesc până la stele și înapoi”. Ea răspunde: „Ok”. Rezultatul? O explozie emoțională mai mare decât Big Bang-ul.

  • 2. Conversația cu final neașteptat: la o cină, ea îi spune lui: „Nu mai simt nimic pentru tine”. El, calm, continuă să mănânce ciorba. E dovada supremă că acolo cuvintele omoară tot, chiar și pofta de sarmale.

  • 3. Declarația ironică: un prieten te felicită ironic cu „Bravo, boss!” după ce ți-ai ratat viața. Îți dai seama că sarcasmul nu e doar o glumă, ci un cuțit înfipt elegant în spate.

Cuvintele omoară tot în versurile melodiei (comentarii cinice)

  • „Am realizat că nu te cunosc” – Evident, nu-l cunoșteai, pentru că nu era el, era un actor în propriul său teatru.
  • „Totu-i pe dos, anost al nostru-i viitorul” – Așa arată fiecare plan comun după ce relația se rupe: ca o ciorbă reîncălzită de trei ori.
  • „Adu-ți aminte că inima minte” – Desigur, inima e politicianul emoțiilor: promite mult, livrează puțin.

Exemple hiperbolice: când cuvintele omoară tot mai rău ca un dezastru natural

  • Mai devastatoare decât un cutremur: un simplu „nu te mai iubesc”.
  • Mai letal decât o tornadă: un „ești ca un frate pentru mine”.
  • Mai imprevizibil decât un tsunami: un „hai să rămânem prieteni”.

Lecții cinice pentru supraviețuire

  • 1. Râzi când te doare – nimic nu derutează adversarul emoțional mai mult decât să reacționezi cu un hohot isteric.

  • 2. Folosește sarcasmul ca scut – dacă tot urmează să fii atacat, măcar fă-l să sune ca un stand-up comedy.

  • 3. Nu uita că și tăcerea omoară – dar măcar tăcerea e elegantă, spre deosebire de replicile false.

  • 4. Cuvintele omoară tot, dar umorul negru resuscitează – râzi de tragedia ta, altfel vei plânge până la faliment emoțional.

Cuvintele omoară tot

Dacă vrei să supraviețuiești în relațiile moderne, trebuie să accepți un adevăr simplu: cuvintele omoară tot ce e frumos, pur și stabil. Dar există o cale de salvare: sarcasmul, umorul negru și o doză sănătoasă de cinism.

În lumea reală, iubirea e un circ, cuvintele sunt gloanțe, iar tu ești clovnul care râde de propria-i suferință. Învață să râzi, să privești ironic și să folosești sarcasmul ca armură – altfel, cuvintele omoară tot, inclusiv ultima fărâmă de speranță și orice cafea consumată fără lacrimi.

După toată această analiză, rămâne un singur adevăr: cuvintele omoară tot. Ucid iubirea, încrederea, speranțele și viitorul. Dar există un antidot: râsul. Cinic, sarcastic, negru, dar râs.

Relațiile sunt un circ, oamenii sunt clovni triști, iar frazele rostite cu patos sunt gloanțe în travesti. Tot ce poți face este să-ți pui nasul roșu imaginar, să te așezi în lumina reflectoarelor vieții și să spui: „Dacă tot trebuie să mor emoțional, măcar să fie amuzant.”

Pentru că da: cuvintele omoară tot, dar râsul prostesc, isteric și sarcastic e singurul supraviețuitor adevărat.

CFR Călători: trenuri lente, glume rapide

MBM - KritiQ
-
0
CFR Călători: trenuri lente, glume rapide

CFR Călători transformă 80 km în 12 ore și un vagon pierdut, record mondial la lentoare și absurd feroviar

 

Nu știm dacă să râdem sau să plângem. Ba nu, știm: râdem până ne ia salvarea, pentru că altfel ajungem să ne smiorcăim 12 ore pe câmp, într-un tren CFR Călători care se chinuie să facă 80 de kilometri. Atât, 80. Cât un drum mai scurt decât de la București la Ploiești. Cât un traseu pe care bunica ta l-ar face în sandale, împingând un cărucior plin cu borcane cu murături. Numai că, surpriză!, la CFR Călători orice regulă a fizicii devine opțională, iar timpul are o elasticitate proprie: se dilată mai mult decât promisiunile electorale.

Căci ce altceva să spui când un tren pleacă din Petroșani și ajunge în Simeria după 12 ore și 17 minute, timp în care reușește să piardă și un vagon, de parcă era un bagaj uitat la toaletă? În mod normal, oamenii pierd șosete la spălătorie, umbrele la metrou sau virginitatea în tabere de liceu. CFR pierde vagoane. Și asta nu într-o țară din lumea a treia cu junglă și elefanți, ci în România europeană, membră a NATO, unde se presupune că avem trenuri, nu epave pe roți.

Dar hai să nu fim răutăcioși. CFR Călători nu e doar o companie feroviară. E o școală de răbdare, un exercițiu spiritual, un fel de mănăstire mobilă pe șine. Dacă vrei să te iluminezi, să înțelegi sensul vieții și să înveți să-ți accepți soarta, nu ai nevoie de yoga, ayahuasca sau un retreat în Bali. Îți iei un bilet la CFR Călători și gata. După 12 ore într-un tren care merge 80 de kilometri și pierde un vagon, îți dai seama că nimic nu contează și că universul e un banc prost.

România, țara unde trenurile merg mai încet decât știrile

Cândva, România era lăudată pentru locomotive cu aburi și mecanici mustăcioși care conduceau trenurile conform orar, cu mai multă precizie decât ceasurile elvețiene. Astăzi, CFR Călători reușește performanța rară de a face ca un cal să pară Tesla și o căruță să fie echivalentul unui TGV.

Trenurile noastre nu doar că întârzie. Ele îmbătrânesc. Se transformă din tineri Regio în pensionari decrepiți pe parcursul aceleiași călătorii. Urcă un student în Petroșani și, până ajunge la Simeria, a terminat facultatea, masterul, doctoratul și a prins și două posturi de asistent universitar. O mireasă urcată la Petroșani ajunge la destinație divorțată, cu doi copii și cu rate la apartament.

Și asta nu e metaforă. Trenul 2703 a demonstrat-o: plecat cu întârziere, a adunat întârzieri suplimentare ca pe timbre la colecție și a pierdut și un vagon pe drum, pentru diversitate. În total, peste 9 ore întârziere. În termeni CFR, asta e doar o dimineață mai lungă. În termeni normali, e o epopee demnă de Iliada.

Vagoane desprinse, călători blocați, dar moralul e bun

Desigur, în toată povestea asta, nimeni nu moare. Sau, cel puțin, nu fizic. Psihic, da: mori de nervi, mori de plictiseală, mori de sete, dacă n-ai luat apă la tine. Dar CFR Călători îți oferă ceva unic: experiența unui escape room pe șine. Trebuie să ghicești dacă vagonul tău va ajunge la destinație sau va fi lăsat printr-o gară uitată de lume, ca un copil abandonat la maternitate.

Și partea cea mai frumoasă? Nimeni nu se simte responsabil. Vagonul cade, trenul stă 4 ore în câmp, mecanicul mai bea o cafea și realitatea merge mai departe. În România, responsabilitatea e o glumă bună, dar nu prinde la public.

CFR Călători, campion mondial la slow travel

Prin această performanță, România poate intra liniștit în Cartea Recordurilor: cel mai lent tren din lume care încă funcționează pe o linie activă. În alte țări, slow travel e o chestie cool, un trend eco: mergi încet ca să vezi peisajul, să respiri, să te reconectezi cu natura. La noi, slow travel e default, e inevitabil, e blestemul moștenit de la Ceaușescu și menținut cu sfințenie de toți miniștrii Transporturilor.

Diferența e că în Italia plătești 300 de euro pe un pachet de slow travel cu tren vintage. În România, plătești 20 de lei pe un bilet Regio și primești slow travel hardcore, cu miros de toaletă infectă și scârțâit de șine.

Statul român: părintele abuziv al CFR

CFR Călători nu e de vină. E doar copilul bătut și neglijat al statului român. Statul, în schimb, e părintele alcoolic care promite de fiecare dată că se schimbă, dar tot cheltuie banii pe altceva: pe panseluțe, pe combinezoane de vânătoare sau pe contracte cu dedicație. În loc să repare șinele, statul repară imaginea ministrului. În loc să cumpere trenuri noi, statul cumpără voturi.

Și atunci, CFR Călători supraviețuiește cum poate. Cu trenuri second-hand, cu vagoane ruginite, cu mecanici obosiți și cu întârzieri care ar face până și ceasurile din Gara de Nord să se sinucidă.

Călătorul român, eternul cobai

Desigur, cel mai mare fraier în toată povestea e călătorul român. El plătește biletul, el suportă întârzierile, el înghite promisiunile și el scrie pe Facebook „Mulțumim, CFR Călători!”. Românul are răbdare. A stat la cozi la lapte, stă la cozi la ANAF, stă la cozi și pe șine. CFR îl antrenează să accepte absurdul ca pe o normalitate.

Și, într-un fel, e frumos. Pentru că în timp ce francezul blochează Parisul pentru o oră de întârziere, românul face glume, mănâncă semințe și își face noi prieteni în tren. Din 12 ore de drum, scoți un stand-up show întreg.

CFR Călători, sinonim cu Kafka

Călătoria cu CFR Călători e, în esență, o experiență kafkiană. Te urci într-un tren fără să știi dacă vei și ajunge. Faci 80 km în 12 ore și ajungi fără un vagon. E ca și cum ai comanda pizza și, după o jumătate de zi, ți-ar aduce doar cutia goală. Dar Kafka nu a trăit în România. Dacă ar fi trăit, „Procesul” ar fi fost despre cumpărat bilete la CFR.

Epilog amar

Într-o țară normală, un astfel de episod ar fi scandal național. Directorul ar demisiona, ministrul ar fi anchetat, presa ar urla. În România, știrile despre trenul care a mers 80 km în 12 ore se pierd printre meme cu Șoșoacă și scandaluri cu gogoși electorale. CFR Călători rămâne neatins, statul merge mai departe, iar noi, călătorii, râdem. Că altfel am înnebuni.

CFR Călători e România pe șine: lentă, absurdă, ruginită, dar incredibil de rezistentă. Nu se strică definitiv, nu moare, doar se târăște înainte, an după an, guvern după guvern. Și, dacă nu-ți convine, du-te pe jos!

O zi în imaginația lui Piersic

MBM - KritiQ
-
0
O zi în imaginația lui Piersic

Mâine mă văd cu ciocoflenderii ăia din Cluj. Ce le spun? O să le zic povestea aia din tren. Le-am mai zis-o, oare? Și ce dacă, lor le place să mă asculte. Cui nu-i place, îl invit să-mi giugiulească bărzoiul. Cum i-am zis și purtătorului de cuvânt al lui Ion Iliescu. Ce-am mai râs, atunci. I-am povestit și lui Iliescu. O să le zic și povestea aia. Mai am una cu Marga Barbu. Aia e faină de tot. Și ea mi-a giugiulit bărzoiul. Câte povești am și ăia mi-au zis să mă încadrez în doar două ore. Dar cum?

Cereale cu lapte

MBM - KritiQ
-
0
Cereale cu lapte

Cereale cu lapte, micul dejun al campionilor învinși, fulgi moi înecați într un lichid alb suspect, reciclare de copilărie ambalată în carton lucios, ce aiureală, să numești asta hrană, când e doar preludiul perfect pentru un diabet cu zâmbet, mesteci carton aromatizat și spui că începi ziua sănătos, e hilar, la fel de sănătos ca un cui bătut în tâmplă, dar hei, ai un tigru pe cutie, ce ar putea merge prost, poate doar viața ta, dar măcar crocantă, cu lapte rece și viitor cald la reanimare. Cum să nu-ți placă?

Medici fără creiere și conspirațiile pandemice

MBM - KritiQ
-
0
Medici fără creiere și conspirațiile pandemice

Medici fără creiere, antivax și conspiraționiștii care transformă știința în circ, cu umor negru și ironie tăioasă

Medici fără creiere și profeții vaccinului cosmic

Există o specie aparte în peisajul nostru medical: medici fără creiere. Nu, nu e vorba de un diagnostic clinic, ci de o realitate crudă și totodată comică. Unii au renunțat la rațiune de bunăvoie, ca la fumat sau la carne, doar că în loc să țină post intermitent cu semințe de chia și smoothie de kale, țin post de neuroni. Și rezultatul se vede: conferințe în care COVID e o invenție, vaccinul e nanocip, iar Bill Gates îți programează cardul de STB direct pe timus.

În țara unde legendele urbane se amestecă cu protocoalele medicale, acești medici fără creiere au decis că diploma lor nu mai e un instrument de practică, ci o sabie Jedi cu care să reteze capetele pacienților creduli. Cum altfel să explici spectacolul grotesc din Brașov, unde în loc de simpozion științific am asistat la o combinație de piață de vechituri, grup de suport pentru paranoici și festival medieval al vrăjitoarelor?

Brașov – capitala mondială a delirului medical

N-ai fi zis că Brașovul, cu centrul lui pitoresc și aerul de burg civilizat, se transformă pentru o zi într-un Woodstock al medicilor fără creiere. În loc de chitare și LSD, am avut proiector și PowerPoint cu grafice desenate probabil în Paint. În loc de flori în păr, fluturașe cu titluri apocaliptice: „Mortalitatea explozivă post-vaccinare”, „Copii care mor din cauza serului diabolic” și, preferata mea, „Convergența bio-digitală” – o expresie care sună ca un meniu vegan sofisticat, dar care, în mintea lor, ascunde Matrix 2.0.

Aplauze din sală, ca la un show de stand-up, doar că bancurile erau involuntare. Și printre spectatori, o combinație interesantă: pensionari cu mască pe cot, influenceri spirituali care au descoperit „adevărul” în timp ce făceau yoga la salteaua de 50 lei și pacienți convinși că în punga de perfuzie se ascunde botnița digitală a lui Klaus Schwab.

Așa arată, doamnelor și domnilor, apogeul civilizației medicale made in Romania: medici fără creiere care se dau experți în conspirații, în timp ce îți dau cu flit când ceri o rețetă pentru banalul antibiotic.

Profetul cu stetoscop și discipolii lui

În față, la pupitru, un doctor care și-a pierdut de mult busola. Vorbește despre cancerul exploziv de după vaccin, de parcă ar descrie oferta de Black Friday: „Luați repede, doar azi, trei metastaze la preț de una!”. Publicul cască gura ca la Cirque du Soleil. Medici fără creiere, dar cu aplomb, recită din Apocalipsa după WhatsApp, cu slide-uri pline de grafice pe care nici Excel-ul nu le mai recunoaște.

Dacă ar fi fost un spectacol teatral, am fi zis că e un pamflet reușit. Dar nu, oamenii aceștia chiar cred. Și, mai grav, au pacienți. Pacienți reali, cu plămâni, ficat și rinichi. Iar acești pacienți devin material didactic pentru experimentele lor spirituale: ceaiuri, uleiuri esențiale, ba chiar și recomandarea de a „gândi pozitiv” până când virusul se plictisește și pleacă.

Știți care e diferența dintre un medic și un șaman? Primul ar trebui să aibă studii. Dar iată că în România, șamanul are mai mult bun-simț decât unii medici fără creiere.

Cazul Flavia Groșan – între mântuire și stand-up medical

Cum să nu pomenim de Flavia Groșan, devenită icoana neoficială a mișcării antivax autohtone? Doamna doctor care, în plină pandemie, își trata pacienții după rețete proprii, cu un aer de vindecătoare reîncarnată. A ajuns la televizor, a primit like-uri, a fost apărată de un cor de conspiraționiști care ar fi pariat oricând că Oxford și Harvard sunt sucursale ale diavolului.

Dar analiza cazului e simplă: dincolo de glorie, rămâne realitatea dură că pacienții au fost transformați în cobai pentru „metode alternative”. E fix genul de poveste în care medicina se confundă cu Home & Deco: puțină ventilație, o linguriță de claritromicină și multă credință. Cam asta a fost rețeta Groșan. Și totul în numele libertății. Libertatea cui, însă? A pacientului să fie înmormântat cu principiile alternative sub braț.

Astfel, medici fără creiere devin ușor eroi de carton, protejați de mase care confundă libertatea cu loteria supraviețuirii.

Antivaxerul de serviciu – de la like la sicriu

Să trecem și la credincioșii laici ai acestei religii noi. Conspiraționiștii, antivacciniștii, cei care trăiesc între un podcast cu Joe Rogan și un clip pe TikTok despre cum să-ți detoxifici corpul cu bicarbonat și lămâie. Pentru ei, medici fără creiere sunt niște apostoli ai adevărului. Dacă ar putea, le-ar construi statui din cristale de ametist.

Problema e că în timp ce unii like-uiesc frenetic și dau share la citate motivaționale cu grafice desenate pe șervețel, alții chiar refuză tratamente, refuză spitalizarea și se duc glonț către cimitir. Iar acolo, surpriză, nu-i mai așteaptă nicio convergență bio-digitală. Doar sobrietatea pământului și un preot obosit.

Colegiul Medicilor – pompierii fără furtun

În tot acest circ, Colegiul Medicilor încearcă să fie serios. Emite comunicate, promite sancțiuni, mimează autoritatea. Dar adevărul e că medici fără creiere au găsit deja breșa: dacă nu-i doare capul de logică, nici amenzi sau dosare nu-i mai sperie. Se simt ca niște martiri ai cauzei, persecutați de un sistem opresiv. În realitate, sunt niște stand-up comedians neplătiți, care fac glume proaste pe sănătatea altora.

Cât de eficient e Colegiul? Exact cât un prezervativ găurit. Adică pe hârtie, protejează. În realitate, rămâi cu surprize.

Medici fără creiere – upgrade spiritual

De ce să-i mai păstrăm în profesie? Propun, cu dragoste și umor negru, să le dăm ceea ce-și doresc: libertatea supremă. Jos halatul, sus mantia! Să devină profeți, șamani, vraci, guru de cartier. Lăsați-i să practice pe lună plină, să prescrie cristale și să invoce energia universală. Dar să nu mai aibă acces la pacienți reali, pentru că aceștia nu au nevoie de „convergență bio-digitală”, ci de medicină adevărată.

În fond, un medic fără creier nu e un medic. E un influencer ratat cu stetoscop la purtător.

Râsu’-plânsu’ planetar

Între conspirații cu tuneluri secrete, nanocipuri și ședințe de Reiki aplicate pe plămânul bolnav, România a produs o galerie impresionantă de medici fără creiere. Ei nu mai cred în știință, ci în propria revelație psihotronică. Și, cum se întâmplă adesea, găsesc un public avid de miracole ieftine.

Umorul negru al situației e că pacienții care se lasă pe mâna lor nu mai au nevoie de certificate digitale sau de pașapoarte biometrice. Pașaportul către lumea de dincolo e gratis, iar ștampila finală nu o pune OMS, ci groparul din sat.

Până atunci, să aplaudăm acest spectacol grotesc, cu sarcasmul la vedere: medici fără creiere care, din frustrare, ego și ignoranță, au decis să devină profeți ai prostiei. Și să ne rugăm ca pacienții lor să aibă parte, măcar o dată, de un doctor adevărat.

1...192021...49Pagina 20 din 49

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID