Războiul sexelor, femei vs bărbați, o bătălie cu sonorul dat la maxim și cocktail de strigăte și injurii pe un fundal apocaliptic
Nu pot să nu observ cu tristețe în ultima vreme, un război absurd între femei și bărbați
Zici că s-au terminat toate motivele pertinente pentru care oamenii să se ia la harță și a mai rămas doar unul, singurul neluat în vizor într-un mod serios până acum și împotriva căruia ar trebui să ne apucăm cu toții să ne înarmăm până în dinți, fiecare cu ce are în dotare, și să-i dăm drumul pe câmpul de bătălie, până nu vine sfârșitul lumii, apocalipsa sau ce-or mai prevesti clarvăzătorii lumii ăsteia în derivă. E ca și când asta ar fi ultima noastră șansă, și dacă o ratăm acum, o să rămânem nerăzbunați și o să plecăm pe lumea ailaltă frustrați și complet nedreptățiți, că nu am reușit să ne rezolvăm problema asta și să îngenunchiem inamicul suprem – bărbații, respectiv femeile, în funcție de genul căruia îi aparține fiecare.
Și ce regăsim pe câmpul de luptă?… bineînțeles, femei vs bărbați. Două tabere care, deși într-un conflict „armat” de când lumea și pământul, par că astăzi, mai mult ca niciodată, s-au separat în două entități conflictuale atât de puternice, că nici Dumnezeu din cer nu i-ar mai putea despărți, ce să mai vorbim de conciliat.
Miza războiului – cine are dreptate, cine e la putere, cine e mai trezit sau cine e mai cu moț
Și deși suntem cu toții conștienți de rivalitatea perpetuă femei vs bărbați, parcă niciodată cele două tabere nu au fost atât de vehemente, nu au avut adepți atât de inflexibili, de o parte și de alta, parcă niciodată nu au dat dovadă de atâta lipsă de empatie, înțelegere sau înțelepciune.
Fiecare parte consideră că are dreptate, că i se cuvine, că merită mai mult ș.a.m.d. Cu argumente, lozinci și strigături și de o parte și de alta, cu toate armele aruncate în lupta crâncenă, fără ca vreun beligerant să se poată abține în a arunca cu injurii unul în celălalt, în a-și proclama cu patos, sus și tare dreptatea, dreptate pentru care, e capabil să facă și vărsare de sânge ca s-o demonstreze, sau să nu rămână care cumva în dezavantaj.
Avem pe de o parte în tabăra numărul unu – bărbații vremurilor noastre
Distruși și răniți de o mână de femei cu tulburări patologice de personalitate și care, pe cale de consecință, ajung să fie atât de traumatizați încât nu mai reușesc nici cu toată terapia din lume și tot self-help-ul să mai fie bărbați de calitate pentru femeile cu adevărat bune. Aceia care, prin prisma experiențelor lor singulare și personale, ajung să generalizeze totul și să catalogheze toate femeile planetei în aceeași găleată emoțională, cu etichetă și diagnostic precis, ca fiind – prefăcute, pe interes, curve, profitoare, narcisiste, nebune etc., fiecare în funcție de ce și cum a trăit pe propria-i piele.
Bărbați crescuți într-o societate care le cere mereu: ,,să fie bărbați, să nu arate nicio emoție, să fie stâlpul casei, să ofere, să facă, să dreagă”.
Să facă, dar niciodată să fie! Un mediu care nu le-a permis niciodată să fie deschiși și vulnerabili, cu părinți care, la rândul lor traumatizați și răniți, le-au transmis propriul bagaj emoțional nerezolvat să îl ducă mai departe cu ei. Mediu, societate, școală, familie, religie – tot atâtea credințe limitative și percepții greșite precum: ,,așa e corect”, „așa e bine”, „așa face toată lumea” etc. Toate întipărite adânc în subconștientul colectiv și manifestate fără a fi nicio secundă conștienți de ele.
Și apoi, avem cealaltă tabără, numărul doi – implicată până în gât în conflict – femeile
Ah, femeia, eterna poveste… Doar că asta nu e vreo poveste gen basm, cu unicorni, floricele pe câmpii și happy-end. Nu… asta e genul de poveste thriller psihologic, cu criminali în serie, violatori, tirani și câte și mai câte grozăvii…
Vezi tu, dragă cititor, dacă e să aruncăm doar o privire superficială la secolele în care femeia a fost asuprită, marginalizată, desconsiderată, umilită, lipsită de drepturi, tratată ca un obiect (de decor sau de folosință personală) ș.a.m.d, nu e chiar de mirare de ce o mare parte a populației feminine a lumii resimte în acest moment o furie profundă pentru sexul opus. Nu e surprinzător că secolele de nedreptăți suferite de-a lungul istoriei se doresc răzbunate acum, că femeia simte că acum s-a creat spațiul propice și e momentul potrivit pentru ca vocea să-i fie auzită și în care bărbații trebuie să își plătească toate datoriile acumulate de-a lungul vremurilor, cu tot cu dobânzile și penalitățile aferente.
Este adevărat că nici societatea nu e de vreun ajutor și doar aruncă cu gaz pe foc. La fel de adevărat ca și faptul că toate curentele astea de feminism și dezvoltare personală, au indus femeilor un fals adevăr, cum că nu mai au nevoie de niciun bărbat, ele însele fiindu-și auto-suficiente, la fel de puternice, deștepte, independente și all inclusive – cu toate calitățile la purtător, pe persoană fizică – la fel ca și bărbații de pe acest pământ.
Acestea fiind premisele, gata-i conflictul. Acum fiecare parte nu are decât să se înarmeze până în dinți cu tot ce consideră util în acest război imaginar și să înceapă distracția. Cred că nu mai este cazul să vă spun eu, pentru că ați văzut probabil cu toții gălețile de lături pline până la refuz de mizerii, pe care cele două entități beligerante le aruncă unul în capul celuilalt non-stop, ca într-un concurs de cine are mușchii mai mari și mai multe ofense și acuzații de adus.
Nimeni nu cedează. Nimeni nu se retrage. Toată lumea urlă. Toată lumea împroașcă cu rahat. Fiecare are propria sa dreptate. Nimeni nu ascultă. Nimeni nu aude. Un circ grotesc al penibilului în care cele două părți se bălăcesc ca într-o mlaștină emoțională de joasă frecvență, din care nimeni nu iese întreg, care epuizează pe toată lumea de resurse, dar la care nimeni nu vrea să renunțe.
Dacă am putea să ne detașăm un pic de toată gălăgia asta fără vreun sens sau noimă, care plutește între noi ca un spectru al morții emoționale și relaționale iminente, poate am reuși să zărim măcar puțin adevărul.
Și care ar fi adevărul? Că fiecare dintre cele două tabere are nevoie de cealaltă ca de aer. Că suntem croiți din punct de vedere biologic să trăim în relații și conexiune unii cu alții, că avem mare trebuință de ceilalți pentru a naviga prin această experiență numită viață, că suntem setați să conviețuim împreună și că împreună, cu susținere, efort și mai ales iubire și empatie, putem să ne creăm niște vieți liniștite alături de semenii noștri, fie că suntem femei sau bărbați.
Nu dau sfaturi, nu sunt în măsură, doar vă îndemn să vă uitați cu mai multă blândețe, empatie și compasiune la cei de lângă voi. Poate nu știți tot adevărul, poate nu știți prin câte furtuni a fost nevoit să treacă fiecare până acum, poate nu reușiti să-i înțelegeți pe deplin frământările, dar, atâta vreme cât fiecare este suficient de conștient și responsabil astfel încât să își facă propria muncă interioară de cunoaștere și vindecare, fără a mai arunca vina pe celălalt pentru orice, eu sunt de părere că șanse de reconciliere există.
Așa că, hai să părăsim câmpul de luptă cât încă nu ne-am măcelărit unul pe altul definitiv, cât încă mai avem sufletul intact și, cu respect și loialitate, fiecare în lumea sa mică, să ne căutăm propria liniște și vindecare, fără să mai lezăm demnitatea celuilalt, fără să mai considerăm că deținem adevărul absolut sau dreptatea divină.
Să intri în război e simplu. Să găsești pacea e mult mai complicat. Haideți să alegem înțelept! Nu există superior și inferior. Fiecare dintre noi are propriile calități și defecte, abilități și slăbiciuni, daruri și talente. Suntem diferiți? Absolut! Suntem și asemănători în anumite privințe? Cu siguranță! Dar suntem, dincolo de toate, Oameni!
Atât timp cât suntem dispuși să ne acceptăm și să ne recunoaștem astfel unii pe alții, lumea asta chiar poate deveni un loc mai bun în care să trăim. Împreună.
