sâmbătă, decembrie 20, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 23

Agresiuni

Cucu Constantin
-
0
Agresiuni

Dublu standard în geopolitică: drona rusească sperie Europa, dar bombele „aliaţilor” nu stârnesc aceeași indignare

Când și când, câte o dronă rusească mai survolează, într-o încălcare a suveranității de neadmis, teritoriul legendar al patriei noastre, al celei poloneze sau al vreunei țări baltice.

Asta crează o fornăiala media infernală și o hârâială complet spontană și nepropagandistică la nivel de experți, care cu toții înfierează genul acesta de superagresiune și conchide că doar tranzacționând austeritatea pe armament de toate tipurile, luat de la americani, putem să facem față cu curulețul virgin la această tevatură.

În răstimp, la nu prea mare distanță de noi, un premier poate mai putinist decât Putin într-o zi plină de putinism, trimite avioane, drone sau rachete în ce țară vrea poolișoara lui cea circumcisă: Iran, Qatar, Liban, Yemen, asta în zilele în care nu își bate zdravăn nevasta prin fâșia Gaza.

Niciun specialist în niciun studio nu ne explică despre aceste împrejurări, probabil pentru că datul cu bombe ale binelui in ciuhabi, nu este la fel de grav și tulburător cum este, să fim cinstiți, vreo dronă scăpată de vreun muscal beat peste Dunăre.

Că doar nu om trăi o realitate în care există un dublu standard în ceea ce privește semnificația unor termeni ca agresiune, putinism sau genocid…

Rechizitoriul lui Călin și comedia națională a prostiei

MBM - KritiQ
-
0
Rechizitoriul lui Călin și comedia națională a prostiei

Rechizitoriul lui Călin arată nu doar delirul unui personaj, ci și falimentul unui stat incapabil să-și țină sub control proprii clovni

Rechizitoriul lui Călin, primul act de stand-up politic pe scena penală

Într-o țară unde până și tragediile se termină cu glume proaste, a apărut, inevitabil, și Rechizitoriul lui Călin. Nu e doar un document judiciar, e un one-man show, un stand-up cu dosar penal, o farsă pusă în scenă de un om care crede că, dacă pronunță cuvântul „patriot” de destule ori, primește la final nu doar aplauze, ci și cheile de la Cotroceni.

Și cum altfel? România are tradiție: când nu știm să construim drumuri, construim mituri. Când nu știm să prindem infractori, inventăm eroi de carton. Iar acum, cu Rechizitoriul lui Călin, avem și un clovn penal oficializat.

O țară unde prostia are drept de vot și pașaport diplomatic

Rechizitoriul lui Călin nu este doar al lui. E al nostru, al tuturor. E radiografia unei țări unde prostia nu mai e o rușine, ci o meserie de stat. Unde „susținătorii” nu citesc, dar au opinii; nu gândesc, dar votează; nu pricep, dar se simt „iluminați”.

În spatele lui Georgescu nu e un partid, ci un cor întreg de oameni convinși că dacă tușesc în coridorul Parlamentului, se cutremură NATO. Pentru fiecare paragraf din rechizitoriu există câte un like pe Facebook, câte o teorie despre „statul paralel” și câte un share la un video filmat în bucătărie, cu voce tremurată, despre „adevărul ascuns”.

Statul român – bodyguardul beat care doarme în fața clubului

Să nu ne mințim: Rechizitoriul lui Călin nu ar fi fost posibil fără statul român. Instituțiile care trebuiau să ne apere de „demenți cu petarde și trei capse” au fost ocupate cu lucruri mai importante: licitații de mașini scumpe, cafele lungi și comunicate despre cum „statul e vigilent”.

Vigilent, da, dar cu ochii închiși și mâna pe șpagă. Între timp, în spatele lor, un grup de trepăduși își făceau planul de a pune mâna pe putere. Și culmea: aproape că le-a ieșit. Asta spune mai mult despre noi ca țară, decât despre ei ca infractori. Dacă un grup de indivizi cu două petarde și o pungă de semințe poate destabiliza un stat, atunci statul e, de fapt, o glumă proastă spusă prea serios.

Fanii lui Georgescu: între orgoliu și halucinație

Să ne uităm și la susținătorii lui Călin Georgescu, acești apostoli ai absurdului. Pentru ei, Rechizitoriul lui Călin e ca un certificat de martir: dacă omul e acuzat, înseamnă că e și mai curat. Dacă are dosar, e clar că „sistemul” se teme.

Logica lor e simplă: dacă te fură statul, ești hoț; dacă furi tu statul, ești erou. Dacă ai planuri cretine, ești vizionar. Dacă ești prins, e conspirație. Și uite așa, cu fiecare like și share, prostia devine o religie națională, iar Georgescu e sfântul protector al delirului colectiv.

România – teren fertil pentru conspirații, buruieni și gropi în asfalt

Rechizitoriul lui Călin e și un studiu sociologic: cum ajunge o țară întreagă să creadă în povești de carton. O țară unde oamenii nu au încredere în Revoluție pentru că „prea a fost românească, prea simplă, trebuie să fi fost un complot mondial”, dar cred că doi indivizi cu capse de jucărie ar fi putut răsturna NATO și UE la un loc.

În România, conspirațiile cresc mai repede decât buruienile pe marginea drumului. Iar drumurile… știm cum sunt. Când nu mai ai spitale, îți faci tratament cu povești. Când nu mai ai justiție, îți inventezi dușmani secreți. Când nu mai ai lideri, îți votezi bufoni.

Statul: maestru al eșecurilor în serie

Să fim clari: Rechizitoriul lui Călin e și rechizitoriul statului român. A unui stat care nu și-a făcut treaba, care a lăsat „grupuri de trepănați” să se organizeze nestingherite. A unui stat care e mereu puternic când e vorba de amărâți, dar paralizat când vine vorba de pericole reale.

Aici e ironia maximă: procurorii fac acum dosare, instanțele le judecă, dar toată lumea știe că finalul poate fi oricare. Dacă pică, e dezastru; dacă se confirmă, e minune. Or, o justiție care funcționează doar pe bază de minuni e deja o catedrală a absurdului.

Nicușor – mână moartă, semnătura vie

În tot acest tablou grotesc, avem și „liderii” noștri, figuri de carton, printre care Nicușor strălucește prin absență. „Mână moartă” e definiția lui: un om care ocupă o funcție pentru care nu era pregătit și care se dovedește perfect adaptat să fie figurantul principal într-un teatru al restaurației.

Cât timp Georgescu își scria manifestele și-și strângea adepții, Nicușor era ocupat să se spele pe mâini de responsabilitate. Dacă mai prinde două mandate, îl vom putea trece în manualele de istorie drept „cel mai eficient paznic la poarta prostiei”.

O țară plină de proști isterici, dar cu orgoliu nemăsurat

Știți ce e cel mai amar? Rechizitoriul lui Călin arată că România e plină de proști isterici. Nu e o noutate, dar acum e oficializat în dosar. Ne place să credem că suntem victime ale comploturilor, că suntem „speciali”, că cineva acolo sus ne vrea răul.

Realitatea e banală: ne facem singuri răul, prin indiferență, prin prostie, prin tolerarea unor clovni care se dau lideri. Și apoi ne mirăm că doi-trei indivizi ajung aproape să pună mâna pe putere.

Concluzia amară, dar comică

La final, Rechizitoriul lui Călin e ca o oglindă. Nu-l arată doar pe el și gașca lui de nefericiți, ci pe noi toți: statul care a dormit, instituțiile care au fost complice prin nepăsare, societatea care a preferat glumele și conspirațiile în locul lucidității.

Călin Georgescu și susținătorii lui nu au apărut din neant. Sunt produsul perfect al unei țări care se minte singură de 35 de ani, care face mișto de procurori și râde de orice formă de ordine, dar care se teme de propria prostie.

Așadar, Rechizitoriul lui Călin nu e doar un act juridic, ci un certificat de naștere al Republicii Bufonilor. Iar noi, cetățenii, suntem spectatorii fideli ai celui mai lung show de stand-up prostesc din istoria Europei de Est.

Și, dacă nu învățăm nimic din asta, finalul e simplu: nu va mai fi nevoie de lovituri de stat. Vom preda singuri cheile, cu flori, cu like-uri și cu hashtag-uri.

Marea Dictare și micimea nației educaționale

MBM - KritiQ
-
0
Marea Dictare și micimea nației educaționale

Marea Dictare ne amintește că școala e o ruină, iar România produce analfabeți funcționali la kilogram și aberații guvernamentale la tonă

România scrisă cu cratime greșite

Când vezi sute de oameni adunați în Piața Libertății din Timișoara ca să scrie corect după dictare, primul gând este că trăim într-o distopie cu parfum de absurd: am ajuns să celebrăm alfabetizarea ca pe o victorie națională, de parcă am cucerit Polul Nord pe jos, desculți și în șlapi. Marea Dictare devine nu doar un eveniment cultural, ci și o ironie cosmică: într-o țară unde școlile cad peste elevi, unde manualele se schimbă mai des decât guvernele și unde ministrul Educației pare să fie selectat prin tragere la sorți, oamenii ies în stradă pentru a demonstra că încă mai există consoane și vocale care se pot așeza în ordine logică pe hârtie.

Statul român, profesorul de prostie

Statul român a avut un plan măreț pentru educație: să o facă praf. Și a reușit! În 30 de ani, a transformat școala dintr-o instituție care producea oameni școliți, într-o fabrică de diplome cu termen de valabilitate mai scurt decât un iaurt uitat pe balcon. Reforma educației a fost o telenovelă tragicomică: fiecare ministru a venit cu ideea lui genială — ba se dă Bac-ul mai greu, ba mai ușor, ba fără subiecte grilă, ba doar cu subiecte grilă, ba cu camere de supraveghere, ba cu supraveghere divină. Rezultatul? O generație de elevi care cred că „cratimă” e o băutură energizantă și că „Mihai Eminescu” a fost vlogger de succes pe YouTube.

Analfabeții de serviciu

Ah, Marea Dictare e un spectacol comic și tragic în același timp. Îți dai seama ce înseamnă să scrii după dictare „a avea grijă” și să vezi pe foaie variante precum: „aavea grije”, „aa veagriză”, „a vega ricea”?

Un exemplu real: cuvântul „întotdeauna” a fost scris de un elev în 11 variante diferite, toate greșite. De la „întodeauna” până la „în todeauna” și apogeul: „întrodeauna”. Poate că, undeva, într-un univers paralel, există și „îndouădeauna”, dar nu putem exclude surprizele.

Alt caz: „S-a dus la școală”. Simplu, nu? În România, asta devine: „sa dus la școala”, „s-a-ți dus la școala”, „sati dus la școala”, „să-ți dus la școala”. E un fel de bingo lingvistic.

Și cum să uităm capodopera: „La mulți ani”, scris invariabil „La mulțiani” sau „La multi ani”, căci diacriticele sunt pentru cei slabi și pentru scriitorii care nu au descoperit tastatura de pe telefonul de 4000 de lei.

Marea Dictare e necesară tocmai pentru a expune aceste opere abstracte de artă lingvistică, de parcă am viziona un muzeu al greșelilor gramaticale.

Analfabetismul funcțional – sport național

România conduce topurile europene la analfabetism funcțional. Adică, ai terminat școala, știi literele, dar când citești un text, pricepi cât pisica ta, atunci când îi explici teoria relativității.

Și uite comedia: un absolvent citește un articol despre Marea Dictare și înțelege doar că „a fost ceva mare”. Altul crede că e vorba de un marș al pensionarilor pentru dictatură. Și nu, nu glumesc.

România excelează la gimnastică prin Nadia, la prostie prin generații întregi crescute pe Facebook. Pentru mulți, școala online a fost ocazia perfectă să copieze cu Google Translate și să creadă că „prietenii mei sunt fericiți” se traduce „my prietens are happy”.

Marea Dictare devine antidotul pentru aceste catastrofe, o tentativă de resuscitare cu defibrilatorul, pe o limbă română aflată în comă indusă.

Rețelele sociale: cimitirul gramaticii

Dacă vrei să vezi moartea lentă a limbii române, nu te uita în manuale. Intră pe Facebook. Acolo, logica gramaticală a murit de mult. „Am fost la mare” devine „Am fost la mari”, iar „te iubesc” apare scris „te iubesq”. Este ca și cum cineva ar fi decis că e cool să scrii în halul ăsta.

Marea Dictare e o palmă peste fața digitală a națiunii. Îți amintește că nu trebuie să pui „k” în loc de „că”, nu trebuie să scrii „bn” în loc de „bine” și că „lol” nu e conjuncție.

Marea Dictare – insula de normalitate

Totuși, în toată această mare de absurd, apare o minune: Marea Dictare. Oameni de toate vârstele se adună să scrie corect, să-și verifice memoria, să se bucure că limba română mai are șanse. Cel mai mic participant avea 9 ani, cel mai vârstnic 87. Între ei, o Românie care încă mai crede în litere, în propoziții, în semne de punctuație puse unde trebuie.

Într-o țară unde politicienii pun virgule în buget doar ca să le iasă lor calculele, e reconfortant să vezi oameni care pun virgulele acolo unde le este locul.

Marea Dictare e un act de rezistență culturală. E o palmă dată mediocrității instituționale și o lecție pentru toți miniștrii educației, care n-au trecut niciodată printr-o dictare fără să copieze.

Marea Dictare la București

Și nu e doar o glumă locală, căci Marea Dictare a fost și la București, în rondul Kiseleff, acolo unde câteva sute de bucureșteni s-au așezat cuminți în bănci improvizate, ca să scrie „la dictare” în mijlocul traficului bucureștean. Ironia e cruntă: într-un oraș unde șoferii îți dictează zilnic înjurături cu viteza sunetului, câțiva oameni au demonstrat că încă mai există fraze care se termină cu punct și nu cu semne de exclamare agresive. Marea Dictare din Capitală a fost o dovadă că, în ciuda betoanelor, a șantierelor și a haosului urbanistic, există încă loc pentru cultură și pentru o virgulă pusă acolo unde este necesară.

Marea Dictare la Timișoara

Iar recent, Marea Dictare de la Timișoara a transformat Piața Libertății într-o clasă uriașă sub cerul liber, cu sute de participanți — de la copii de 9 ani până la seniori de 87 — care au scris cot la cot, demonstrând că dragostea pentru limba română nu are vârstă. Într-un oraș care a fost Capitală Culturală Europeană, momentul a avut ceva simbolic: într-o Românie unde școala oficială e un eșec monumental, oamenii și-au făcut singuri școala lor, cu bănci improvizate și texte dictate cu respect. Ironia supremă: în Timișoara, în timp ce politicienii mai scapă câte un „sa votat” pe rețelele sociale, oamenii de rând scriu corect și cu plăcere, la Marea Dictare.

Statul și nepăsarea lui milenară

România educă generații după principiul „merge și-așa”. Profesorii sunt prost plătiți, școlile n-au toalete, manualele apar după ce începe școala, dar statul investește cu generozitate în panseluțe și borduri.

Un ministru al Educației a spus odată că „avem prea mulți absolvenți care nu se regăsesc pe piața muncii”. Corect, pentru că se regăsesc pe piața de like-uri, unde să scrii „boss, esti tare frate” valorează mai mult decât un doctorat.

Dacă ar exista o dictare pentru parlamentari, am asista la cea mai mare catastrofă lingvistică din istoria umanității. Îți imaginezi cum ar scrie „s-a aprobat bugetul de stat” un senator cu trei doctorate plagiate? „Sa aprobat bugetul de stat” — fără cratimă, dar cu mult tupeu.

Exemple de comedie educațională

Am întâlnit un tânăr care, întrebat ce e „substantivul”, a răspuns: „o chestie care ține loc de verb”. Altul, la Bac, întrebat ce simbolizează codrul la Eminescu, a spus: „codul PIN de la bancă”. Și nu e banc.

Altcineva a scris că Mihai Viteazul „a fost primul domnitor care a unit Țara Românească, Moldova și Ardealul într-un singur cont de Instagram”.

Marea Dictare vine să repare aceste fracturi logice, să arate că, dincolo de glume, limba română merită respect.

România scrisă cu „â” din „a”, nu cu “î” din “i”

Într-o țară unde rata analfabetismului e rușinos de mare și analfabetismul funcțional e ridicat la rang de politică publică, Marea Dictare devine un miracol urban. Nu repară școala, nu schimbă miniștrii, nu transformă parlamentarii în oameni care brusc știu să scrie, dar arată că există speranță.

Și dacă la următoarea ediție de Marea Dictare vom avea 1000, 2000 sau 10.000 de participanți, poate că undeva, încet-încet, România își va aminti că limba nu e doar mijloc de comunicare, ci și o reflexie a demnității.

Până atunci, să ne bucurăm: am avut Marea Dictare. O victorie mică, într-o țară mare doar la prostie. Și poate, cine știe, la anul ministrul Educației o să vină și el. Dar cu condiția să nu scrie „mărea dictare”.

Capitalism și comunism

Cucu Constantin
-
0
Capitalism și comunism

Cum capitalismul ne modelează viețile și libertatea: o reflecție asupra inegalității, datoriei și visului unei lumi mai echitabile

Meditând la motivele ciudate pentru care atâția oameni din jurul meu, în principiu morali și inteligenți, au o opinie fermă procapitalistă am ajuns la o concluzie un pic bizară.

Este vorba strict de limbaj și de aplicarea de etichete. De persuasiunea neobosită pe care repetarea unor pseudorealități și a unor valori din carton presat o induc minții umane, fie ea și una nuanțată. De distanța la care ajunge la un moment dat un termen definitoriu de realitatea pe care o definește, fără ca nimeni să se sesizeze cu privire la asta.

Din punctul meu de vedere, capitalismul este descendentul direct al feudalismului, sclavagismului; este continuarea inechității sociale la nivelul vremurilor noastre și principalul motiv pentru care noi nu suntem liberi.

Așa că ne ducem viața printre ipoteci, termene de plată, impozite, scadențe, cumpărături și chestii la care râvnim, dar nu le vom avea vreodată și taman sistemul capitalist este cauza unei astfel de vieți înrobite și lipsite de orizonturi.

Dăm voioși mai mult de trei sferturi din ceea ce producem, dăm în stânga și dăm în dreapta, dar mai ales dăm capitalismului cu sentimentul că doar așa se poate.

Că este normal să dăm, că ăia merită. Că și noi dacă am face mai mult am ajunge ca ei, cu o franciză sau două, că nu ne oprește nimeni.

Mă întreb dacă tot așa gândeau și negrii ăia care tăiau trestia de zahăr prin coloniile franceze acum 300 de ani; că dacă ar fi mai harnici și ar da din mâini mai repede, ar face un viitor familiei lor și și-ar asigura un destin mai bun.

Tirania simplă a faptului că unii, adică noi puliștii, suntem sclavi și alții, becalienii, bezoșii și elon muskii planetei sunt stăpânii care încasează partea lor din orice bășină tragem pe acest pământ, scapă atât de multora dintre noi.

Mai ales celor care primesc de la sistemul capitalist o parte ceva mai mare, o viză mai lungă sau un spor la salariu, cât să miroasă când și când bucuria de a trăi.

Și toate astea pentru că, de fapt, capitalismul a monopolizat termenul de libertate. Cumva a convins lumea, arătând cu degetul la Gulag, de faptul că libertatea există doar în societățile de tip capitalist și în forma asta financiară. Că ei, capitaliștii din țările capitaliste apără fervent dreptul omului de a fi liber încă de când părinții fondatori ai Americii, mulți dintre ei deținători de sclavi, au vorbit despre asta.

Sigur, ei se refereau mai mult la eliberarea de impozitul plătit Angliei, nu neapărat la negri, mexicani, femei sau amerindieni, dar la dracu, libertatea e libertate și e un cuvânt foarte mișto. Aproape la fel de mișto precum cuvintele: credință, națiune etc.

Sigur dacă belești ochii mai atent, dacă ridici colțurile mai prăfuite ale istoriei, dacă elimini dublul standard din evaluări și dacă pleci fără păreri preconcepute, realizezi că Gulaguri au fost și de partea liberal-capitalistă a planetei. Doar că, acolo au fost mereu dictaturi și escadroane ale morții și genociduri în numele binelui. Făcute pentru libertate, democrație și propăvăduirea civilizației care, cumva, nu intră spontan în tărtăcuțele, de obicei colorate, ale tuturor robilor care aveau de făcut treabă și profit pentru alții.

Sigur că în zilele noastre este mai greu să arăți cu degetul gulagurile din China, că la ăia acum sunt luminițe mai ceva ca în America, că la ăia merge cu trenul hipersonic, îți vine Glovo cu drona și fac roboți care să îi șteargă la cur, în timp ce în patria libertății există escadroane plătite de stat care caută prin parcări oameni, pe baza de culoare a pielii, pe care să îi arunce în pușcării și să îi expulzeze.

Mi-a zis cineva la un moment dat că sunt comunist și asta m-a afectat inițial într-un resort intim.

Nu am urât în tinerețea mea pe aici nimic mai mult decât dictatura din jurul meu, până la cepuirea lui Ceaușescu și, ca oricare altul, am numit-o comunism.

Așa că, inițial interpelarea doamnei m-a amărât și mi s-a părut nedreaptă.

Poate că acest cuvânt folosit a exprimat realitatea vremurilor oribile în care am crescut sau poate nu. Poate, de fapt, în România a fost la fel de nasol ca în Chilele lui Pinochet, sau ca în Iraqul bombardat de americani, sau ca în Congoul spoliat de belgieni la începutul secolului. Poate că ceea ce eu am numit o viață ca fiind comunism, a fost de fapt unul din acele momente Homo Sapiens în care unii îi spoliază pe alții.

Poate că în felul ei, orânduirea în care am trăit a fost tot un fel de capitalism centrat pe unii stăpâni și alții sclavi și nu neapărat comunismul egalitarist și fără sclavi care s-a dorit a fi.

Cred că dacă oamenii ar fi determinați cumva să iasă din cutia în care îi așează educația, dacă ar verifica tabuurile și convingerile înrădăcinate fără vreo bază în mințile lor, poate că ar vedea și ei că ceea ce ni se întâmplă nu este o lume și o viață liberă, ci una de sclavi tributari unui sistem care ne folosește și ne stoarce, storcând cu același prilej și planeta, spoliind totul și  distrugând orice pentru un procent sau două în plus la dividende.

Și că, poate, există o lume mai bună, fără dividende, chiar dacă am numi-o, în lipsă de alte termene, atât de înfiorător: comunism.

Securitate pe hârtie, vulnerabilitate în realitate

Galatar Adriana
-
0
Securitate pe hârtie, vulnerabilitate în realitate

România și lipsa unui plan civil de reziliență: ce putem învăța din Polonia și țările baltice pentru a fi pregătiți în fața crizelor

România, fără un plan civil de reziliență: între exemplul Poloniei, experiența baltică și riscurile de acasă

  • În Varșovia, Ministerul Apărării distribuie ghiduri de reziliență civilă: ce faci dacă pică curentul, cum te protejezi în caz de atac aerian, ce provizii minime ar trebui să ai.

  • În Lituania, premierul Ingrida Šimonytė vorbește deschis despre apărarea totală, iar populația e invitată la exerciții civile.

  • În Estonia, președintele Alar Karis participă personal la simulări de criză, pentru a arăta că întreaga societate contează.

În România, pregătirea civilă rămâne aproape inexistentă.

  • Suntem pe frontiera de est a Uniunii Europene, cu baze NATO care dau impresia de siguranță, dar cetățeanul de rând e lăsat singur în fața oricărei crize. Puțini dintre noi știu cum ar trebui să reacționeze dacă s-ar opri curentul o zi întreagă, sau unde se află cel mai apropiat adăpost de protecție civilă.

  • Informațiile sunt fragmentare, ascunse prin documente oficiale greu de găsit, iar exercițiile de simulare lipsesc aproape cu desăvârșire.

  • Astfel, avem o țară bine încadrată strategic, dar cu oameni nepregătiți pentru primele ore de haos – exact momentul când instinctul și organizarea locală pot face diferența.

Cele trei vulnerabilități-cheie pentru România

1. Energie

Experții BNR arată că piața energetică este vulnerabilă la șocuri externe. România, ca parte a pieței regionale, nu poate rămâne neatinsă. Un atac asupra infrastructurii ucrainene se resimte imediat în tot estul Europei: chiar dacă avem resurse proprii, șocurile de preț și riscul de întreruperi ajung inevitabil și la noi.
(BNR – Impactul macroeconomic al războiului din Ucraina)

2. Migrație

OSCE a consemnat că sute de mii de refugiați au trecut deja prin Moldova și România de la începutul invaziei. Dacă Rusia va intensifica atacurile asupra civililor, un nou val de refugiați ar fi un scenariu realist. Sistemul nostru social, oricum tensionat, ar fi pus la mare încercare din lipsa de resurse și coordonare.
(OSCE – Raport vizită Republica Moldova, 2023)

3. Militar

NATO și presa internațională confirmă transformarea bazei Mihail Kogălniceanu într-un hub militar major pentru flancul estic și pentru sprijinul Ucrainei. Prezența Alianței oferă garanții de securitate, dar și o expunere sporită. Dacă escaladarea continuă, teritoriul României devine inevitabil coridor strategic și, totodată, punct vulnerabil.
(NATO – Military presence in the East; NV.ua – Romania to host NATO’s largest base)

Ce pregătiri civile sunt realiste?

Nu vorbim de scenarii apocaliptice, ci de măsuri practice de preventie, inspirate după modelul nordicilor și al polonezilor:

  • Polonia – kituri de supraviețuire 3 zile
    Guvernul polonez încurajează cetățenii să pregătească provizii pentru cel puțin 3 zile de autonomie (apă, alimente, medicamente, produse de igienă, iluminat independent, power bank, radio portabil) în caz de criză. UNITED24 Media+1
    De asemenea, Polonia lucrează la un ghid de criză („Guide for Crisis and War”) inspirat de manualele nordice, care prezintă detalii concrete: cum să-ți pregătești rucsacul, ce să ai acasă, cum să reacționezi în situații de evacuare. Gov.pl+2UNITED24 Media+2
  • Europa – recomandarea de 72 de ore pentru provizii
    Comisia Europeană le recomandă cetățenilor UE să aibă provizii esențiale (apă, alimente, alte necesități) pentru 72 de ore (3 zile), ca parte din strategia de pregătire pentru crize majore: dezastre naturale, atacuri, situații de urgență. The Guardian
  • România – sistemul de protecție civilă, legislație și strategie

România are pe hârtie un sistem solid de protecție civilă: DSU coordonează, IGSU intervine, rapoartele europene confirmă structuri clare de prevenire și răspuns. Dar „Peer Review Report 2023” arată și fisura: localitățile mici au resurse minime. Proiecte ca TAFF (Banca Mondială, GFDRR) încearcă să umple golul, însă realitatea rămâne aceeași — strategii la centru, improvizație în teren. GFDRR

Lecția baltică

Țările baltice au arătat că reziliența nu ține doar de armată, ci și de civili.

Oamenii pregătiți pot reduce haosul, panica și dezinformarea. România, desi este expusă la aceste riscuri, se bazează doar pe “umbrela NATO” uitând că, în primele ore ale unei crize, fiecare om trebuie să știe singur cum să reziste.

Președintele Volodimir Zelenski spunea: „Războiul modern nu e doar pe front, e și în casele oamenilor.”
Polonia și balticii au înțeles acest lucru. România, nu.

Întrebarea rămâne: dacă mâine se înrăutățește situația, tu cum  te-ai pregătit?

Homosexualii vin să vă ia copiii?

Japie Mihai
-
0
Homosexualii vin să vă ia copiii?

Sperietoarea cu homosexualii, în România: între panică morală TV și realitatea sărăciei, abandonului școlar și recordurilor la mame minore



De câteva zile, România e din nou în flăcări morale. Nu din cauza prețurilor, a pensiilor mizere sau a faptului că spitalele ard cu pacienți în ele, ci pentru că — țineți-vă bine — homosexualii au fost anunțați ca o invazie iminentă pe plaiurile mioritice.

Zilele trecute mă sună o prietenă, venită în România pentru câteva zile, să-mi spună că la Romania TV, un post de televiziune scos parcă direct din vechile fose septice ale Mamei Rusia, se anunța cu caractere mari și roșii:
„Vin homosexualii să vă ia copiii!”


Evident, nea Gică instalatorul și tanti Florica, femeia de serviciu de la grădiniță, știu „foarte bine” cine sunt acești homosexuali. Sunt un fel de extratereștri care scuipă curcubee, veniți de pe planeta UrANUS, iar simpla lor privire te transformă instantaneu în queer și te trimite să arborezi steagul curcubeu la balconul blocului din Pantelimon.

Valorile morale „adevărate”

Nu, domnule, nu e normal așa ceva. Tu, ca cetățean responsabil, trebuie să iei atitudine și să te întorci la valorile morale. Adică la vremurile bune, când aveai voie să-ți bați nevasta de cel puțin trei ori pe săptămână, când după o noapte de beție era obligatoriu să te piși pe ușa vecinului și să faci scandal la trei dimineața.

Alea erau vremurile sănătoase, nu cu poezii decadente scrise de Oscar Wilde (1854-1900) sau cu informatică modernă pusă la punct de Alan Turing (1912-1954). Ce nevoie avem noi de literatura Virginiei Woolf (1882-1941) sau de muzica lui Freddie Mercury (1946-1991), când adevăratele versuri care ne-au crescut erau „Vine moșul de la baie/cu-n ceaun legat de c***e” și „Coana Mița Biciclista a căzut și și-a rupt p**da”?

Cultura națională contra curcubeului

Noi suntem daci de la Adam și Eva, am trăit în spațiul carpato-danubiano-pontic de mii de ani și am construit tunelurile din Bucegi de teama invaziei poponăuților. Avem cultură, nu ne jucăm!

Am crescut cu bijuteriile moșului și scorbura coanei pe buze, dar acum ne simțim amenințați de „cultura occidentală” și de curcubeii lor.

Recorduri de țară: noi, campioni la mame minore

Noi suntem urmașii lui Traian și Decebal, creștini ortodocși de la prepuț, până-n creștetul capului. Suntem campioni la numărul de mame minore: peste 45% dintre mamele sub 15 ani din Uniunea Europeană provin din România. Record, nu jucărie!

Dar să nu uităm, adevărata amenințare nu e sărăcia, nu e educația sexuală lipsă, nu e faptul că abandonul școlar explodează. Nu! Adevărata primejdie e că vin homosexualii să se înmulțească și ei.


Între timp, în lumea reală, Elton John își crește liniștit copiii adoptați și cântă pe stadioane, în timp ce noi cerem vecinului 100 de lei până la salariu și ne dăm mari urmași ai dacilor liberi.

The Ticket vs Românii au talent: duelul umorului prost și al emoției prefabricate

MBM - KritiQ
-
0
The Ticket vs Românii au talent: duelul umorului prost și al emoției prefabricate

The Ticket sau Românii au talent? O analiză cinică a juriului, concurenților și publicului într-un show de prost gust cu bani pe loc

The Ticket: revoluția talentului sau deja o farsă televizată?

Ah, The Ticket! Dacă până acum credeai că talentul în România este o chestie serioasă, acest show a venit să-ți demonstreze că nu, talentul se măsoară în bilete virtuale pe care publicul le aruncă ca pe niște bomboane expirate. Pentru că nimic nu spune „spectacol de calitate” mai bine decât niște oameni cu ochii lipiți de telefoane, numărând bani virtuali și aplaudând mai mult pentru algoritmi, decât pentru prestația propriu-zisă.

The Ticket promite să aducă pe scenă tot felul de „talente” care mai de care mai ciudate: jonglerii cu fructe sparte cu capul, duete tată-fiu care plâng mai mult decât impresionează și interpreți de muzică improvizată care par să fi descoperit ultimele note ale universului printr-un accident genetic. Iar pentru că nu ne puteam lipsi de clasica „atracție a banalului”, avem și momentul costumat în pantera roz, cântând la clape cu entuziasmul unui robot defect.

Dar, să fim serioși, nu contează performanța artistică. Contează câți bilete virtuale arunci și cât de tare simulezi emoția. Pentru că publicul The Ticket nu este acolo să aprecieze talentul, ci să participe la un soi de loterie emoțională: „Cine merită să primească 10.000 de lei pe loc? Hai să aruncăm un bilet, poate ne nimerim norocul!”

Românii au talent: clasicul divertismentului controlat

Și dacă The Ticket este o explozie de absurditate și bani aruncați ca la păcănele, Românii au talent rămâne veșnicul bătrânel care-și face datoria religios la televizor. Format clasic, unde povestea de viață a concurentului contează mai mult decât talentul propriu-zis, unde jurații dau like-uri ca niște roboți cu emoții programate, iar publicul votează prin SMS-uri care costă cât un sandviș cu cartofi prăjiți.

La Românii au talent, totul e calculat: lacrimi regizate, aplauze previzibile, emoție sub formă de pepene tăiat frumos și aruncat strategic pentru rating. Fiecare câștigător este o combinație între poveste de viață și talent la limita toleranței: să fii bun la ceva contează mai puțin decât cât de mult te plângi pe scenă sau cât de mult te poate manipula producția să treci drept „emoțional”.

Juriile: profesioniști sau comedie involuntară?

The Ticket are un juriu care pare mai degrabă un grup de prieteni la o petrecere exclusivistă, decât niște experți în divertisment. Delia cu energia ei suprarealistă, Bendeac cu umorul acid și uneori incomod, Anca Dinicu cu perspectivele ei fresh (adică neînțelese), Micutzu cu subtilitatea lui… și Maurice Munteanu care, sincer, există pentru că cineva trebuia să aducă o notă de „rafinament”.

Criticii ar putea spune că sunt talentați, dar adevărul este că îi privești și te întrebi dacă nu sunt acolo doar pentru ca producția să arate diversitate. Sarcasmul lor, comentariile acidulate, privirile de superioritate – toate sunt un spectacol în sine. Totuși, când un concurent face ceva extrem de spectaculos, juriul reacționează ca niște roboți cu baterii descărcate: „Wow… ok… bine… continuă!”

La Românii au talent, juriul este clasic: Andi Moisescu, Andra, Bobonete sau, în trecut, Florin Călinescu. Eleganță, empatie, severitate sau umor, toate împachetate în ambalajul siguranței. Florin Călinescu putea rupe scena cu un simplu gest, iar Andra te face să te simți vinovat că nu ai plâns la momentul emoțional de pe ecran. Totul e calculat, precis, previzibil. Dacă te uiți mai atent, e ca un muzeu al reacțiilor umane standardizate: „Apasă butonul de emoție aici, râzi acolo, aplauze moderate.”

Concurenții: talente sau victime ale unui circ mediatic?

În The Ticket, orice concurent poate fi considerat „talent” dacă reușește să impresioneze publicul suficient ca să primească bani pe loc. Victor și Damian Barbu, tată și fiu, au câștigat direct finala cu un moment emoționant – pentru că nimic nu spune „merit” mai mult decât să faci oamenii să plângă în fața unui ecran. Muhammad Rashi a spart bere și fructe cu capul pentru recorduri Guinness – da, asta contează mai mult decât orice melodie frumoasă sau coregrafie bine lucrată.

La Românii au talent, concurenții sunt selectați cu mai multă finețe, dar totul rămâne o loterie a emoției. Povestea personală valorează mai mult decât talentul, și dacă ai fost crescut într-un garaj fără lumină și cu 7 frați mai mari, bravo, ai șanse să câștigi chiar dacă cânți ca o pisică speriată.

Publicul și telespectatorii: complicii acestui teatru absurd

Publicul The Ticket joacă un rol esențial: acordă bilete virtuale care se transformă în bani reali. Sună genial? În realitate, e ca și cum ai pune niște copii să dea note profesorului, în timp ce acesta îi privește neputincios. Telespectatorii urmăresc, dau like-uri sau bilete și se simt implicați într-o decizie pe care, sincer, nu au capacitatea să o evalueze critic. Tot ce contează e senzația de putere.

La Românii au talent, publicul votează după ce emisiunea a fost difuzată, dar majoritatea nu o face din aprecierea talentului, ci pentru că vrea să fie parte din jocul emoțional. E un soi de manipulare colectivă: plângi la momentul cu copilul care cântă la vioară, trimiți SMS-ul de vot și te simți erou civic.

Reacții critice: cinism și ironie în media

Criticii au fost generoși cu ambele show-uri, dar nu fără comentarii ironice. La The Ticket, aprecierea pentru inovație este rapid umbrită de spectacolul de absurditate: „Bine, au adus bilete virtuale… dar totul arată ca un circ digital pentru adulți cu telefon.”

La Românii au talent, criticii apreciază consistența și platforma de lansare a talentelor, dar ironia apare când povestea de viață contează mai mult decât talentul: „Bravo, ai plâns suficient de mult, acum ești câștigător. Felicitări, ești talentat la emoție.”

Densitatea The Ticket în tot acest spectacol absurd

Cuvântul The Ticket apare aproape la fiecare pas în acest articol, pentru că nu poți discuta despre „talent” în România fără să-l menționezi. Fie că e vorba de juriu, concurenți, public sau critici, The Ticket este punctul de sprijin al absurdității.

  • Concurenții își pun speranțele în The Ticket.

  • Publicul aruncă bilete în The Ticket.

  • Juriul comentează fiecare secundă a The Ticket.

  • Criticii scriu despre inovația și ridicolul The Ticket.

Vasăzică…

The Ticket vs Românii au talent nu este doar o competiție între show-uri. Este un duel între absurdul direct și absurdul rafinat, între emoția prefabricată și emoția manipulată. În ambele cazuri, spectatorul devine complice la un spectacol în care talentul este doar un accesoriu.

The Ticket ne arată că banii pot fi transformați instant în emoție, iar talentul nu contează dacă nu poate fi cuantificat în bilete virtuale. Românii au talent ne arată că povestea contează mai mult decât abilitatea reală și că lacrimile bine plasate pot câștiga mai mult decât vocea sau dansul.

Juriile? Mai mult niște personaje decât experți. Concurenții? Mai mult victime ale unui sistem de divertisment artificial. Publicul? Complici nevinovați, care aplaudă, votează și plânge pentru că li s-a spus să o facă.

În final, indiferent dacă preferi The Ticket sau Românii au talent, realitatea e aceeași: te uiți la un spectacol de ridicol, în care singurul talent real este abilitatea producătorilor de a manipula emoții, buzunare și atenția națională.

Puric, între ortodoxie și geopolitică: premisele unui lider suveranist?

Galatar Adriana
-
0
Puric, între ortodoxie și geopolitică: premisele unui lider suveranist?

Dan Puric – între artă, ortodoxie și suveranism – fenomen cultural sau viitor lider politic în România?

Intrarea în scenă

În ultimii ani, numele lui Dan Puric a depășit zona teatrului și a cărților de inspirație morală.

Cu săli pline, preoți și cruci alături, discursuri virale și un public conservator fidel, Puric se conturează nu doar ca artist ortodox, ci și ca posibil lider suveranist.

Întrebarea firească pe care mulți și-o pun, e una simplă:
E  Dan Puric  doar un fenomen cultural, sau o piesă într-un proiect politic mai amplu?

Dosarele trecutului

Un prim episod controversat apare în arhivele CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), instituția care gestionează dosarele fostei poliții politice.
În 2012, o adeverință a scos la iveală faptul că Dan Puric a fost recrutat de Securitate în 1976, la numai 17 ani. Numele de cod ales pentru el a fost “Cristian”.

Sarcina atribuită era clară: să-și supravegheze și să-și raporteze colegii de liceu – un fapt consemnat istoric, deși nu există probe care să arate că ar fi dus această misiune la bun sfârșit. Puric a negat constant orice colaborare de acest fel.

Chiar și așa, simpla recrutare rămâne o pată greu de șters.

De aici vine și întrebarea incomodă: poți vorbi astăzi despre “demnitatea românească” după ce ai fost, fie și pentru o vreme, parte din mecanismul Securității?

Pozițiile controversate din prezent

Parte din presa ultimilor ani l-a prezentat fie ca simpatizant al lui Putin, fie ca critic al Uniunii Europene.
În iunie 2016, Dan Puric a publicat pe platforma Katehon — un articol intitulat „In the name of Christianity, we have to be together”. În text, el vorbeste despre unitatea lumii creștine și critică direcția globalistă a Occidentului. Ulterior, presa românească a consemnat acest episod ca dovadă a apropierii lui de un ecosistem mediatic pro-Kremlin.

Platforma Katehon este asociată ideologului rus Aleksandr Dughin – cunoscut drept „Rasputinul lui Putin”, un strateg ultranaționalist care pledează pentru dominația Rusiei asupra “lumii ortodoxe”.

Puric, în schimb, a respins eticheta de “om al rușilor”, spunând că mesajele lui sunt spirituale și morale, nu politice.

Ortodoxie militantă și discurs anti-globalist

În conferințe și volume precum Să fii român! sau Despre omul frumos, Dan Puric își construiește un discurs recognoscibil, bazat pe câteva teme obsesive.

Ortodoxia devine nucleul identității naționale. Pentru Puric, a fi român înseamnă a fi ortodox, iar orice încercare de a separa identitatea culturală de credința religioasă este prezentată ca o mutilare a sufletului colectiv.

Apărarea familiei și moralității tradiționale.
În conferințe și interviuri, Puric invocă familia ca fundament al rezistenței spirituale. Adesea, el vorbește despre pierderea reperelor morale și denunță pervertirea tinerilor prin valori străine. În viziunea lui, apărarea familiei nu este doar o chestiune privată, ci un act de supraviețuire colectivă.

Astfel, mesajul lui Puric nu e doar spiritual sau cultural, ci are o puternică încărcătură politică.

Dualismul “noi” vs. “ei”
Puric împarte mereu lumea în două tabere: pe de o parte românii ortodocși, care țin de tradiție, pe de altă parte Occidentul și elitele globaliste, văzute ca o amenințare la identitate. În această cheie, românii devin paznicii unei moșteniri spirituale, în timp ce Occidentul apare ca un spațiu decăzut.

Aceste teme îl plasează direct în ecosistemul suveranist românesc. Oricât ar încerca să spună că e doar artă sau spiritualitate, realitatea e că mesajele lui sunt politice și alimentează un curent precis.

Legături periculoase

În mai 2012, la Casa Titulescu, a avut loc lansarea volumului „Pentru un ideal comun” al lui Călin Georgescu. Printre invitați s-a aflat și Dan Puric, venit să susțină mesajul autorului. Momentul a arătat că Puric începea să apară tot mai des în spații cu miză ideologică și ambiții politice.

Mai târziu, în 2024–2025, presa a scris că AUR l-a testat pe Dan Puric în sondaje interne ca posibil candidat la prezidențiale.

Simion spune:,,…Dan Puric, spre deosebire de ceilalți doi contra-candidați, are harul vorbirii, stăpânește limba română și poate aduce argumente în favoarea unei majorități dintre români. Îl consider pe Dan Puric un frate mai mare, care apără valorile pe care le apăr și eu, de mulți ani.”

Privite împreună, aceste episoade conturează un traseu care trezește multe semne de întrebare.

De ce Dan Puric are profil de posibil lider suveranist

  • Carismă și public fidel – vine din teatru și pantomimă, știe să țină sala captivă emoțional. Mulți români îl cunosc din spectacole, din cărți, din conferințe. PR-ul politic are deja o bază reală pe care se poate clădi, nu pornește de la zero.
  • Mesaj identitar simplu – „întoarcere la rădăcini”, „salvarea prin ortodoxie”, „lupta cu globalismul”. Sunt lozinci ușor de reținut, pe care le poți auzi la orice miting suveranist din Europa.
  • Ambiguitate geopolitică – critică Occidentul, dar nu se declară pro-război. Această „zonă gri” îi aduce audiență din ambele tabere: unii îl cred curajos, alții îl cred periculos.
  • Rețele și vizibilitate – Trecutul lui Dan Puric arată că știe să adune oameni și să atragă atenția. A apărut în reviste și platforme cu mesaj ideologic, a vorbit la evenimente și lansări de carte cu miză politică și a umplut săli mari precum Ateneul Român sau Casa Titulescu. Vizibilitatea lui nu se limitează la Facebook, ci se extinde în instituții și spații publice importante.
  • Context politic – Suveranismul românesc caută figuri din afara partidelor, care să pară voci morale sau profeți culturali. Dan Puric se potrivește perfect acestui tipar: nu e politician de meserie, dar vorbește despre destinul și identitatea națională ca un lider moral.

Puric are vizibilitate și audiență, dar îi lipsește infrastructura politică: nu are partid, alianțe sau finanțare. Deocamdată e doar o voce influentă, dar cu sprijinul potrivit ar putea trece ușor de la comentator la jucător în zona suveranistă.

Întrebarea rămâne: poate Dan Puric să devină noul lider al suveraniștilor români?

Curva dracu’

Japie Mihai
-
0
Curva dracu’

 

Politica românească, între promisiuni deșarte, orgolii și trădări — experiența din interiorul unei lumi corupte și false

Vă mai aduceţi aminte de tipa aia care se dădea la toţi şi pe unde apuca, dar în viaţa de zi cu zi era o mironosiţă? Nu despre ea este vorba, ci despre o curvă şi mai mare: una care, de mii de ani, ne freacă până ne sar ochii — politica! Am fost acolo, i-am simţit gustul şi n-am simţit o scârbă mai mare. Cu cât vorbeşti mai mult oral (a se citi: trăncăneşti mult, prost şi fără rost), cu atât ajungi mai sus. Fiecare partid e, de fapt, o sectă, iar membrii au de ales între a intra în orgie sau a fi daţi afară.


Dar s-o luăm cu începutul: în momentul în care intri, devii un fel de frumoasă a balului. Toată lumea te curtează, te face să te simţi important — mai o ocheadă, mai o pipăială — ţi se dă senzaţia că eşti vital, că au nevoie de tine.

Şi începe dansul şi bârfa: care mai de care mai aprinsă, care ţopăie, care buriceşte, care dă limbi şi pupă în dos. Ți se pare că sunt vulgar? Nu, nu atât cât aş vrea — şi încă n-am ajuns la părţile mai importante… Pentru orice eventualitate, pregăteşte-ţi un suc de lămâie, înainte de a continua lectura; nu de alta, dar nu-mi asum eventualele inconveniente.

Acestea fiind spuse, să revenim la curva noastră şi la orgie. Dintr-o dată, te vezi înconjurat de zeci de „prieteni” — ghilimelele sunt deliberate, că de prietenie nici vorbă. Intră o perioadă în care eşti stors de informaţii. Fiecare personaj are rolul deja predestinat, astfel că, mai la un grătar, mai la o cafea sau la o bere, apar personaje care te descos; totul se va folosi mai târziu împotriva ta.


Şi încep campaniile: eşti dus de nas cu aceleaşi cuvinte mieroase, ţi se promit funcţii cu nume pompoase — dar doar atât. Pe lângă companiile interne, la vedere, există şi cele ascunse (telefonul). Pe lângă listele cu favoriţi care se transmit direct, eşti făcut „albie de porci” doar pentru că ai vreo rudă de gradul nouă într-un partid adversar, sau pentru că acum 20 de ani ţi-ai tras-o cu persoana nepotrivită după o noapte de beţie la discoteca din sat.
Din frumoasa balului devii balcâză şi lălăie, pentru că te-ai împotrivit, pentru că ai idei proprii, pentru că ai încercat să faci ceva diferit sau nu eşti pe linia partidului. Şi uite-aşa s-au terminat limbile, s-a terminat pupatul în cur şi eşti îndepărtat cu şuturi, cu şantaj şi cu ameninţări fizice şi verbale. Deputaţii şi senatorii care până atunci ţi-o sugeau ca să-i votezi, te ignoră acum, pentru că nu ai făcut ce au vrut ei.

Nu contează dacă partidul e de stânga sau de dreapta — vei găsi în ambele tabere aceiaşi proşti. Poţi fi pro-avort, dar dacă partidul vrea să fii contra, trebuie să te adaptezi. Poţi fi pro-LGBTQ, dar dacă linia partidului e împotrivă, te acceptăm ca să ne fii sclav, dar nu te tolerăm. Poţi fi ambientalist — dar când ţi se spune că e pentru binele tău să arzi pădurea, va trebui s-o faci.

Am încercat să nu intru prea mult în detalii, să nu dau prea mult din casă pentru a nu deveni evident, dar ştoarfa asta de politică e la fel… De la Elena din Troia la Elena Udrea, nimic nu s-a schimbat — dacă ai ştiut s-o sugi bine, ai fost cineva.

Becali și Georgescu: alianța dintre scursură și șarlatan

MBM - KritiQ
-
0
Becali și Georgescu: alianța dintre scursură și șarlatan

Becali și Georgescu se visează salvatorii patriei, dar în realitate seamănă mai degrabă cu doi clovni care joacă teatru pe banii și nervii noștri

România, patria unde clovnii conduc circul

România e țara unde, dacă ai bani sau un discurs suficient de halucinant, ești imediat promovat la rang de „lider providențial”. De la noi nu lipsește nimic: avem hoți în costume, profeți de Facebook și vizionari de scara blocului. Nu în ultimul rănd, desigur, avem Becali și Georgescu, doi oameni care, în orice țară normală, ar fi doar numere de ordine într-o pușcărie. Dar cum la noi grotescul face rating, îi avem acum pe afiș ca „salvatori”.

Becali și Georgescu: un duo comic involuntar

Becali, latifundiarul care confundă Biblia cu caietul de pariuri

Să-l luăm pe Gigi. Omul care, în alt context, ar fi vândut șosete în piață cu sloganul „Așa vrea Domnul!”. Becali face cruci largi, dar are sufletul mic și buzunarul mare. Tot ce știe să facă e să țipe mai tare decât microfonul și să împartă citate biblice cu aceeași subtilitate cu care un tractorist îți cântă Chopin.

Gluma amară e că România l-a luat în serios. Într-o țară normală, Becali ar fi avut abonament la Jilava, dar la noi are abonament la televiziuni.

Georgescu – Nostradamus de balcon cu laptop second-hand

De partea cealaltă, Călin Georgescu. Un șarlatan reciclat în „vizionar”. Omul are talentul de a vorbi zece minute fără să spună nimic, ceea ce, în România, e considerat „profund”. Îți promite renaștere națională, dar tot ce-ți servește e o ciorbă reîncălzită de conspirații și pseudo-filosofie.

Într-o societate sănătoasă, Georgescu ar fi fost un impostor la categoria „escrocherii spirituale”. La noi? E invitat la talk-show-uri să explice cum România va renaște prin „suveranitate” și „energie cosmică”.

Becali și Georgescu: când șmecheria dă mâna cu minciuna

Banii murdari întâlnesc teoriile halucinante

Dacă pui împreună banii dubioși ai lui Becali și delirurile lui Georgescu, obții un cocktail care explodează instantaneu: impostură cu efect de masă. Unul aduce zgomotul, celălalt aduce conspirațiile. Împreună, îți dau migrene și scârbă în același timp.

E ca și cum ai combina o shaorma stricată cu o predică falsă. Efectul e garantat: indigestie morală.

Becali: „patriotismul” la kilogram

Pentru Becali, „patriotism” înseamnă să faci cruci în direct și să promiți că „îți dai averea săracilor”. Realitatea? Nu dă nimic. Își dă doar spectacolul. Dacă mâine ar putea vinde aerul din biserici la litru, ar face-o fără ezitare.

Georgescu: șarlatanul cu planuri scrise pe șervețele

Între timp, Georgescu vine cu planuri pentru România: independență economică, reindustrializare, prosperitate. Doar că planurile sunt scrise cu pixul pe șervețelele de la cantina TV. În traducere: vorbe goale pentru fraieri.

De ce prinde combinația Becali și Georgescu

Poporul obosit, escrocii în ofensivă

Românii sunt obosiți de hoți și corupți. Și exact în acest vid moral apar impostori care se vând ca salvatori. Becali și Georgescu sunt produsul perfect al frustrării colective: doi oameni fără valoare reală, dar cu tupeu cât să umple un stadion.

E ca și cum, într-o țară de oameni flămânzi, ar veni doi clovni și ar promite mâncare. Unul îți arată un covrig, celălalt îți arată o poză cu un covrig. Și oamenii, disperați, aplaudă.

Într-o țară normală…

Într-o țară normală, Becali și Georgescu ar fi cazuri clinice, nu cazuri politice. Primul la secția de egomanie acută, al doilea la terapie pentru delir mistic. Dar aici? Sunt vedete, cu like-uri, share-uri și potențiale voturi.

România sub Becali și Georgescu – scenarii de coșmar și râs

Ministerul Economiei – planurile de pe șervețele

La Ministerul Economiei, Georgescu ar aduce un plan revoluționar: „România trebuie să-și redescopere vocația cosmică”. Traducere: nimic concret, dar sună bine la televizor.

Ministerul Apărării – crucile lui Gigi

La Apărare, Becali ar trimite armata să planteze cruci. „Așa vrea Domnul!”, ar declara el, în timp ce generalii ar încerca să-și dea demisia prin fax.

Ministerul Justiției – grațiere pentru „patrioți”

Evident, toți „patrioții” cu dosare penale ar fi grațiați. Că doar România trebuie să se curețe… prin murdărie.

Becali și Georgescu: un circ cu bilete scumpe

Spectacol sinistru pe banii noștri

Tot acest circ are un preț: timpul, nervii și viitorul nostru. Becali și Georgescu nu plătesc nimic. Noi plătim. Și plătim scump. Cu ani pierduți, cu speranțe risipite, cu instituții batjocorite.

Clovni pe scena politică

Imaginează-ți doi clovni într-un circ. Unul urlă, altul filosofează. Publicul râde, dar în spatele scenei, animalele mor de foame. Cam așa arată România cu Becali și Georgescu în prim-plan.

Becali și Georgescu, simbolul imposturii românești

Becali și Georgescu nu sunt salvatorii României. Sunt doar doi escroci care exploatează frustrarea colectivă. Becali, scursura care ar fi trebuit să rămână la pușcărie. Georgescu, șarlatanul care ar fi trebuit să scrie poezii în celulă, nu programe politice.

Împreună, sunt dovada vie că România confundă circul cu politica și impostura cu soluția. Și, cel mai trist, cei doi sunt dovada că noi, ca societate, încă ne lăsăm păcăliți de clovni cu cruce și profeți cu șervețel.

1...222324...57Pagina 23 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID