Iar doarme pe el și numai ce i-am zis să nu mai fumeze, să nu mai bea așa mult. Bietul de el, povară grea o fi avut, să mă primească în grijă, la nașterea-mi, acum încerc să-l ajut. Îl înțeleg că-i epuizat, e dificil a lupta c-o legiune de demoni pe care-i vede în mine. Îmi zice mereu că n-are-ncotro, că el poate doar să asculte porunca divină. Îi zic să mai lase dracului țigara și să-mi mai paseze și mie damigeana din mână. E căpos și nu-l pot scoate din ale sale. Eu cred că îngerul meu păzitor fumează legale.
Ultimul apel
De când a fost articulat mitul androginilor de la greci, povestea s-a perpetuat generații întregi printre visătorii romantici. Ozana se număra printre ei, o naivă care spera că își va întâlni sufletul pereche. Poate chiar se ciocnise de el în momentele în care viața o distrăsese. Ea continua să spere.
,,Pasajele dintre oameni sunt ușor de dărâmat” gândea, căci la o singură clipire, dragostea îi zbura printre gene și lăcrima.
Câțiva ani a scris epistole Universului așteptând să-i trimită ursitul. Și-a tot așteptat. Până-ntr-o zi…
,,Jalnic al meu suflet cutreieră prin Univers
Cu falnică singurătate, alunec
Spulber în pumn petale de iubire
Unde să te găsesc a mea ruptură de androgin?
Ceas pe ceas, inimile noastre se balansează în tăcere
Departe una de alta, străine în firi și suspine
Stelele ard în spume, scânteia lor îmi spală ochii
Și toate numai ca să te pot vedea.”
Când s-a ciocnit de Damian, Ozanei i-au sărit scântei din suflet, convinsă fiind că, în sfârșit, destinul intrase pe făgașul normal. De parcă normalitatea o întâlneai așa pe toate drumurile.
Damian nu era un bărbat foarte ambițios, considera visele puerile, la fel și pe Ozana. Era genul care lucra până la epuizare și strângea în jur oameni cu aceeași religie. Banul. Banii. Cu cât erau mai mulți, cu atât îi socotea mai tare, nu cumva să îi scape vreun leu printre degete. Avea o singură dorință. Să știe cine se va gândi la el până la sfârșitul vieții. Își pusese în minte că dacă va trăi o sută de ani, cumva, va afla și va putea muri liniștit. Ultimul apel pe care îl va primi îi va confirma. Cu toții avem nevoie de confirmări, nu?
Intuindu-i dorința, a noastră visătoare a făcut un pact demonic și lui Damian i s-au oferit cei o sută de ani de viață și timpul a trecut ca un vis. Chiar dacă respingerea lui a durut-o, ea l-a lăsat în pace.
20 februarie 2092. Aniversarea de un secol al lui Damian.
Anii au zburat, prietenii lui Damian s-au risipit care-ncotro, unii au murit, căsnicia lui s-a finalizat cu un divorț. Toți banii agonisiti i-au dispărut în urmă unej crize financiare. Acum locuia într-o vilă dărâmată, cu acoperișul spart, învăluit de propria lui singurătate.
Când i-a sunat telefonul Damian moțăia pe un fotoliu jerpelit. Era Ozana, hotărâtă să îi facă urări. Nu i-a recunoscut vocea din prima. Într-un final ea s-a recomandat și s-a creat declicul. Și-a revizuit toate deciziile luate până în acel punct și a realizat că a greșit respingând-o toată tinerețea. Scuzele erau de prisos. ,,A venit timpul să mă cauți tu” au fost ultimele cuvinte, înainte să audă tonul strident al telefonului. A plecat în căutarea ei și la capătul țării a găsit doar un mormânt rece.
Acum îl chinuia o singură întrebare. Oare a fost o halucinație?
Pământul de pe mormânt s-a clătinat, din el a ieșit Ozana, plină de răni și având doar toracele. O moartă vie care avea să-l bântuie dincolo de neființă.
Andi Moisescu și divorțul secolului
Andi Moisescu a divorțat din cauze bizare, de la teorii conspiraționiste la diete vegane și sex interzis între vaccinați și nevaccinați
Într-o Românie care se hrănește zilnic cu știri picante și cancanuri crocante, evenimentul anului a fost, fără îndoială, divorțul lui Andi Moisescu de Olivia Steer. Dar, în stilul tradițional de pamfletar, nu voi alerga după „surse apropiate de cuplu” și nici nu voi aștepta declarații oficiale. Eu am întrebat lumea, am intervievat personaje absurde, am stat de vorbă cu vecini, doctori în domenii inexistente și filosofi de mahala, pentru a afla adevărul adevărat despre motivele divorțului. Rezultatul? O epopee a absurdului, cu Andi Moisescu în rol principal.
La vânătoare de adevăruri
Mă numesc Reporterul Costel Știrbu, zis și „Microfonul Fără Filtru”. Mi-am luat pantofii de investigație și am plecat să aflu de ce Andi Moisescu a zis „adio” verighetei. Am început prin a întreba un trecător, pe numele lui Ghiță Trâmbiță, care părea bine informat:
„Dom’le, eu cred că s-au certat când Olivia i-a spus că Pământul e plat și că verigheta lui e de fapt o antenă 5G care îi scanează gândurile. Ăsta a fost semnalul cosmic că trebuie să se despartă. Andi Moisescu n-a mai suportat interferențele!”
Am notat conștiincios. Interferențe matrimoniale. Motiv valid, deși absurd.
Doctorul pneumolog și sexul conspiraționist
Următorul pas a fost să intru în cabinetul celebrei doctorițe Flavia Groșan, rebotezată de mine Doamna Fluieraș Groșan, specialistă în pneumologie, astrologie și horoscop zilnic. Ea mi-a spus:
- „Olivia a venit la mine să întrebe dacă e bine să aibă relații cu un vaccinat. Eu i-am zis că nu, pentru că în timpul actului, microparticulele de grafen intră în fluxul energetic și se schimbă vibrațiile karmice. După ce a auzit asta, a pecat acasă, l-a privit în ochi pe Andi Moisescu și i-a spus: Dragă, eu nu mai bag carne de vaccinat în mine,prin niciuna dintre găuri! Și uite așa s-a încheiat povestea.”
Concluzie medicală: sexul între vaccinați și nevaccinați e contraindicat în manualul fictiv al conspiraționiștilor.
Veganismul erotic
Pentru echilibru, am întrebat-o și pe Marioara Țelină, nutriționistă de balcon și expertă în smoothie-uri dubioase:
„Olivia, fiind vegană convinsă, i-a spus lui Andi Moisescu: Nu mai vreau să bag carne în mine, nici măcar pe a ta. Și gata! Cum să reziști la așa ceva? Nici nu mai contează iubirea, când filosofia alimentară devine abstinență erotică.”
Un motiv clar: veganismul dus la extrem poate distruge nu doar frigiderul familiei, ci și patul conjugal.
Declarații conspiraționiste
Aici intră în scenă Profesorul Pătru Nebunel, specialist în teorii alternative. El mi-a spus:
„Olivia a început să creadă că Andi Moisescu este dublura lui Elon Musk. Cică stă seara pe acoperiș și trimite sateliți Starlink din balcoane. Andi a încercat să-i explice că el doar prezintă Românii n-au talent, dar ea n-a mai vrut să audă. A zis că televiziunea e, de fapt, o formă de control al maselor prin luminițe care hipnotizează.”
Și uite-așa, o declarație conspiraționistă s-a transformat într-o dramă conjugală.
Interviu cu vecinii
Vecinul de la trei, Nelu Zgomot-Mut, a dat verdictul:
„Eu i-am auzit certându-se pe tema asta. Olivia striga că vaccinul transformă oamenii în reptilieni, iar Andi zicea că reptilienii măcar știu să gătească. Acolo s-a rupt totul. Eu, ca vecin, confirm: ăsta a fost momentul când Andi Moisescu și-a împachetat verigheta.”
Intru în transă
După atâtea declarații, am simțit nevoia să fac o meditație. Mi s-a arătat în vis însuși Spiritul lui Nostradamus (rebotezat „Nostradamusu’ din Pantelimon”), care mi-a șoptit:
„Divorțul lui Andi Moisescu e scris în stele. Motivul? O eclipsă parțială de cuplu, generată de alinierea planetelor Marte, Venus și… Antena 1. Nu putea rezista această combinație cosmică!”
Vasăzică…
Așadar, până acum avem: interferențe 5G, sex contraindicat între vaccinați și nevaccinați, veganism erotic, conspirații cu Starlink și eclipse conjugale. Orice alt cuplu s-ar fi despărțit mai devreme. Andi Moisescu, în schimb, a rezistat eroic până la data magică de 18 mai 2024, când verigheta a dispărut definitiv.
Galeria personajelor absurde
- Ghiță Trâmbiță – trecător convins că Pământul e plat.
- Doamna Fluieraș Groșan – pneumolog de horoscop.
- Marioara Țelină – nutriționistă vegană de balcon.
- Profesorul Pătru Nebunel – specialist în conspirații cosmice.
- Nelu Zgomot – vecinul cu urechea lipită de perete.
- Nostradamusu’ din Pantelimon – profet de scară bloc.
Toți aceștia au pus câte o cărămidă în explicarea divorțului.
Revenind
După 200 de pagini de notițe, după 17 cafele și trei semne de întrebare, am ajuns la concluzia că divorțul lui Andi Moisescu e mai mult decât un fapt divers: e o alegorie națională despre cum conspirațiile, dietele și rețelele sociale pot strica până și cea mai trainică verighetă.
Epilog
Și, dragă cititorule, dacă vreodată te întrebi de ce s-a destrămat un cuplu celebru, nu uita: poate n-a fost din cauza banilor, nici a infidelității, ci a faptului că unul dintre ei nu mai voia „carne în el”, în timp ce celălalt insista să creadă în sateliții Starlink. Asta e lecția pe care Andi Moisescu ne-o lasă ca testament conjugal.
NOTĂ IMPORTANTĂ
Acest articol este un pamflet satiric și ficțional, fără legătură cu realitatea. Niciunul dintre personajele menționate (inclusiv Andi Moisescu) nu a făcut vreodată astfel de declarații. Totul e scris pentru umor și divertisment.
La psiholog
Ce vă aduce aici?
– Azi taxiul…
– Dar ce vă supără?
– Lumea. E rea…
– Nu m-ați înțeles. De ce anume suferiți?
– Depresie, anxietate și durere cronică în cot…
– Am notat. Nu vă panicați. Găsim soluții.
– Le aștept cu sufletul la gură, dragă doamnă…
– Ați încercat să vă zâmbiți în oglindă?
– Chiar azi-dimineață. Prima oară.
– Și?
– S-a spart.
– Trebuie să vedem partea bună!
– Care-o fi…?
– Să fim pozitivi!
– Seropozitivi sau…?
– Viața e frumoasă!
– Cu mine mereu e demachiată…
– Nu vă gândiți la probleme!
– Ei, aș! Dar la ce?
– Priviți copacii! Mirosiți o floare!
– Mai bine miros zeamă de varză, îmi face poftă de sarmale.
– Gustați o amandină!
– Mersi, am diabet!
– Dom’le! Deci nu o scot la capăt cu dumneata. Sunteți prea negativist!
– Bă, femeie! Viața mea e distrusă, sănătatea praf. Am pierdut tot ce-am avut și nu mai am nici bani! Și te plătesc pe tine! Să-mi spui să miros flori!
Mersi!
– Pentru nimic!
– Într-adevăr!
Hipnoza
Dragonul, un tip care vorbea ambiguu, uneori își ferea privirea, însă atunci când o muta în ochii ei, întreaga ei ființă se cutremura, căci îl iubea mult, încă din adolescență. Era materializarea unui ideal pentru ea. Matildei îi era aproape imposibil să gândească atunci când era în preajma lui, dar când reușea capul îi era inundat de imaginea lui. În sinea ei ținea vagi prelegeri despre iubire:
,,Noi, oamenii mari, ne jucăm chiar și acum, uneori fără să știm. Ne jucăm pueril când iubim.
Ne numărăm unii pe alții și alegem câțiva din lumea toată. Fără sa realizez, te-am ales pe tine sau tu m-ai ales primul. Cine mai știe? Și în loc să te dau afară la numărătoare, te-am chemat la mine în suflet. Și ai strălucit. De atunci, te chem neîncetat, iubire, te număr dintre oameni. Căci, îmi este clar că ești inegalabil.”
El, Dragonul, stătea acum drept, cu statură arogantă în picioare în fața ei.
– Ce vrei să facem acum? Întrebă ea. Hai să ne jucăm de-a hipnoza, vrei?
– Nu știu, răspunse el ușor intrigat. Nu am mai încercat niciodată până acum.
– Am să te-nvăț eu, se oferi ea. Am să te-nvăț să mă duci spre alte lumi. Să sapi cât mai adânc în mintea mea, în subconștientul meu.
– Bine… hai să încercăm. Cum se procedează?
Ea zâmbi în sinea ei, iubirea ei îi oferea atenție, în sfârșit. Se vor juca de-a Freud, asta e de bine. Apoi Matilda se întinse pe-o saltea plină cu aer, moale și se relaxă. Ea urma să îl învețe pe maestru cum să se joace împreună. Își dădu jos ceasul de la gât și i-l puse pe mână.
– Uite, dai drumul la o melodie relaxantă, pui ceasul în fața ochilor mei și îmi spui să îi urmăresc mișcările, apoi numeri descrescător de la 20, apoi creezi un scenariu și mă ghidezi cu vocea prin el.
El luă ceasul și începu să îl penduleze în fața ochilor ei.
– E prea rapid! Nu îl pot urmări!
Dragonul încetini ritmul.
– Așa, numără acum…
– 20,19,18…3,2,1. Acum ești sub puterea cuvântului meu, spuse el. Te afli într-un glob de cristal ca cel pe care îl aveam când eram mici, de îl clăinai și fulgi de zăpadă dansau în el.
Ea văzu globul de cristal, văzu o pădure în interiorul lui. Intră rapid în starea de vis cu ochii deschiși.
– Vezi munții? Vezi pădurea? Întrebă calm Dragonul.
– Da.
– Mergi pe o cărare prin pădure.
Ea deja simți pietrele reci și umezi sub picioare, era desculță
– Coboară pe potecă, alunecă în mintea ta.
Și Matilda coborâ.
– Acum ce vezi? Întrebă el.
– Văd un munte cât Everestul, nu îl pot cuprinde cu privirea.
– Urcă pe el, spuse Dragonul.
Apucă cu mâinile rădăcinile copacilor pe care le vedea cu ochii minții și începu să urce, era un drum abrupt, anevoios.
Și urcă, urcă, urcă… avea picioarele rănite, însângerate, dar nu se lăsa.
– Ce vezi în vârf?
– O ușă
– Deschide-o
Și ea a deschis-o, iar dincolo de ea era o lumină albă, vie, care a orbit-o, a învăluit-o
– Acum că ești hipnotizată pe de-a-ntregul, spune-mi ce vezi.
– Văd un lac limpede. Văd un lac neliniștit și pe acest lac se află un coș, iar înăuntru, un copil în vârstă de o lună. Copilul sunt eu, m-au abandonat părinții.
Plutesc pe apă și nu știu încotro merg, sunt la mila lumii, la mila lacului și el mă poartă duios și nu mă răstoarnă. Am ajuns pe o insulă, e una pustie, am să-mi petrec copilăria aici. Dumnezeu îmi va da semințe și eu le voi planta.
Matilda povesti mai departe:
Și am crescut, nehrănită de nimeni, doar cu apa din lac. Am crescut singură, fără părinți, iar din semințe mi-am plantat o pădure. Stejari falnici, cu miros proaspăt, cu licheni pe ei. Ciuperci crescură printre copaci. O pădure minunată, cum nu s-a mai văzut, poate doar în Eden. Și trecură anii, iar eu mă simțeam singură în pădure, chiar dacă îmi iubeam pădurea și pădurea mă iubea.
Dar din toată pădurea, cea mai dragă îmi era o ciupercă, una roșie cu picățele albe, ca cele din desenele din cărțile pentru copii. Aveam 15 ani și am cules ciuperca, am rupt-o din locul ei și am strâns-o la piept. Rădăcinile ciupercii s-au înfipt în pieptul meu, în stern, îmi căutau inima și cu timpul, cu anii, rădăcinile s-au îngropat în inima mea și au crescut, fiind conceput un bărbat(Dragonul).
Un bărbat care era frumos, brunet, cu plete, cu ochii negri și genele drepte, cel mai frumos bărbat și singurul pe care l-am văzut vreodată și m-am îndrăgostit imediat. Și ne-am iubit vreun an-doi, apoi el a decis să plece în lumea mare, să se maturizeze, s-a plictisit de mine, mă știa de dinainte să se nască. Să cunoască și alte fete, altele mai bune, poate, căci ea nu îl mai interesa.
Murmura, din când în când doar pentru sine:
,,Zambilele își descleștează genele,
în murmurul primăvăratic te simt aproape
Te aștept din iarnă, zăpezile s-au spălat
m-am dezghețat în timp și am uitat de mine,
Dar pe tine nu te uit și-ți văd chipul în vis
încerc să-l prind cu mâna,
înainte de prima rază,
nălucile toate mi te-au interzis
și poteca lină, strigă după pasul tău
și strig și eu, te vreau acum,
dar tu ce-ai vrea…
Aștepți să mor?”
Era bătrână acum, de dorul lui se sufoca și îmbătrâni.
Era acum cu părul alb și fața zbârcită de riduri și îl aștepta, îl tot aștepta și se ruga la Dumnezeu ca el să se întoarcă, să îl mai vadă o dată înainte de moarte. Până când…. într-o noapte pe cer îi apăru o stea pe care nu o mai văzuse până atunci. Știa că e el, doar crescuse din inima ei, era parte din ea. Și îl chemă:
-Hai, vino la mine. Știu că tu ești, te recunosc, te simt, din mine ai crescut. Vino înapoi!
Și el se coborî, era încă tânăr, umblase prin lume, dar tot frumos era cu părul încă negru
– Și… acum ce-o să facem? Întrebă ea.
Sub picioarele ei crăpă pământul, se deschise o groapă.
– Ia-mă în brațe sau aruncă-mă, căci fără tine am să mor dacă ai să pleci iar.
El o prinse în brațe deasupra surpării. Și apoi îi decise soarta.
O aruncă în groapă. Pământul o înghiți.
Suveraniștii și lebedele: prostie, pumni și populism
Suveraniștii între lebede prinse, violență pe stradă și ipocrizie politică: un pamflet despre prostia ridicată la rang de ideologie
Suveraniștii grațioși doar în imaginația lor
Când crezi că România a atins deja limita penibilului, vin suveraniștii să mai pună o lebădă pe foc. Dacă acum douăzeci de ani problema națională era cine a mai furat petrolul, acum problema supremă este cine a prins lebedele pe Argeș și cine îți livrează pizza la ușă.
În loc să discutăm despre spitale arse, salarii mizere și exodul românilor, sugeraniștii au găsit marea amenințare: livratorii străini și lebedele de pe Argeș. Așa se scrie „doctrina” sugeranistă: cu pumnul, cu lebăda și cu o mare doză de prostie.
Suveraniștii și fast-food-ul patriotic
Dan Tanasă, pedagogul de cartier al sugeranismului, a decis să ne învețe cum să comandăm mâncare „românește”. Potrivit lui, dacă refuzi o shaorma livrată de un pakistanez, îți crește automat tricolorul în ADN și devii mai român decât Mihai Viteazul la Alba Iulia.
Suveraniștii cred cu tărie că patriotismul se măsoară la cine îți aduce pizza la ușă. Dacă e român, e patriotism culinar. Dacă e nepalez, e trădare națională.
Ce nu pricep suveraniștii? Că jumătate din România mănâncă zilnic fast-food adus de „invadatorii” lor, iar cealaltă jumătate are rude în Spania, Italia sau Germania, unde românii fac fix aceeași muncă de livrare și curățenie.
George Simion și arta întrebărilor imbecile
George Simion, lebăda supremă a sugeraniștilor, a venit cu întrebarea fundamentală a secolului: „Trebuie expulzați pakistanezii care au prins lebede pe Argeș?”.
Această întrebare ar trebui studiată la Academia Prostiei Aplicate. Nici Caragiale, nici Ionesco nu și-au imaginat așa ceva. Suveraniștii transformă lebăda într-o problemă geopolitică. Parcă vezi cum, dacă ar fi fost ales președinte, la summitul NATO, Simion ar fi ridicat mâna și ar fi zis: „Domnilor, să discutăm urgent cazul lebedelor românești, răpite de pakistanezi!”.
Dar adevărul e simplu: suveraniștii nu caută soluții, caută scandal. Iar Simion e doar moderatorul de birt care întreține gălăgia.
Suveraniștii și lebedele martire
Cine ar fi crezut că lebăda va ajunge erou național? Dacă era prinsă de un român, era „supraviețuire”. Dacă a fost prinsă de pakistanezi, a devenit „martiriu”.
Sugeraniștii transformă lebăda într-un simbol, ca și cum ar fi Sfântul Gheorghe pe cal. Poate în curând vor cere canonizarea Lebedei de Argeș și declararea ei drept „Pasărea Sugeranistă Oficială”.
Nu contează că adevăratele animale sacrificate zilnic sunt contribuabilii. Pentru sugeraniști, lebăda e scuză perfectă să țipe împotriva străinilor.
Incidentul cu pumnul: suveraniștii și bărbăția de cartier
Când un tânăr de 20 de ani a decis să dea cu pumnul în fața unui livrator nepalez, nu a făcut decât să pună în practică „lecțiile” sugeraniștilor. Cu lozinca „Du-te în țara ta, invadatorule!”, viteazul cu IQ de pantof a devenit erou de cartier al prostiei sugeraniste.
Ce nu știa? Că polițistul aflat în timpul liber îl va imobiliza instant. Și că, în loc de medalie patriotică, va primi 30 de zile de arest preventiv.
Așa arată victoriile sugeraniștilor: pumni dați pe stradă, dosare penale și multă, multă prostie.
Suveraniștii și școala xenofobiei de duminică
Sugeraniștii au descoperit formula magică:
- Românul e frustrat de salarii mici – îi spui că vinovat e livratorul străin.
- Românul se plânge de spitale arse – îi spui că străinul fură oxigenul.
- Românul înjură autostrăzile terminate în porumb – îi spui că pakistanezii ocupă trotuarele.
E o rețetă simplă și eficientă: prostia ambalată în patriotism se vinde mereu bine.
Suveraniștii și dublul standard: românii îngerii, străinii demonii
În logica sugeraniștilor, românul care fură căpșuni în Spania e „descurcăreț și harnic”. Străinul care cară pizza în București e „invadator”.
Românul care face scandal într-un bar din Torino e „om cu sânge fierbinte”. Pakistanezul care prinde o lebădă e „pericol național”.
Sugeraniștii trăiesc în universul dublului standard, unde „ai noștri” sunt victime, iar „ai lor” sunt dușmani.
George Simion, lebăda marelui circ sugeranist
Simion nu e politician, e clovn de bâlci. Sugeraniștii îl urmează pentru că el știe să facă scandal din nimic. Dacă mâine ar dispărea lebedele din Dâmbovița, Simion ar organiza conferință de presă: „Străinii ne-au furat și lebedele!”.
Pentru Simion și sugeraniști, nu contează adevărul, contează spectacolul. Important e să urli destul de tare ca să acoperi realitatea.
Dan Tanasă, sugeranistul care confundă globalizarea cu sifilisul
Tanasă e mai direct: el nu întreabă, el ordonă. „Nu comandați de la străini!”, tună cu vocea sa de sergent major ratat.
Dacă ar fi după Tanasă, livratorii ar trebui să recite „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” înainte de a-ți lăsa pizza la ușă. Străinii ar fi expulzați pentru crimă culinară și sarmalele ar deveni mâncare obligatorie de stat. Paradoxal, el însuși a lucrat în stăinătate, probabil livrator.
În mintea lui, globalizarea e boală. În realitate, globalizarea e motivul pentru care jumătate din România trăiește din banii trimiși de românii „invadatori” din diaspora.
Suveraniștii ca religie a prostiei
Sugeraniștii funcționează ca o sectă religioasă:
- Liderii sunt predicatorii (Simion și Tanasă).
- Enoriașii sunt cei care cred orice aberație.
- Sfinții martiri sunt lebedele.
Dogmele lor sunt simple:
1. Străinul e mereu vinovat.
2. Dacă nu ai soluții, inventează conspirații.
3. Fă scandal, că altfel nu exiști.
Și funcționează: sugeraniștii adună voturi de la cei care confundă patriotismul cu ura.
România reală vs. România sugeranistă
- România reală: spitale arse, profesori prost plătiți, drumuri de Ev Mediu, milioane de români plecați.
- România sugeranistă: lebedele prinse de pakistanezi sunt tragedie națională, iar livratorii străini sunt invadatori.
Sugeraniștii trăiesc într-o telenovelă absurdă unde tot ce contează e să arăți cu degetul spre altul.
Sugeraniștii, lebedele și prostia națională
Tragedia nu e că un livrator străin a fost bătut sau că niște lebede au fost prinse. Tragedia e că sugeraniștii transformă incidente banale în ideologie de stat.
România nu e invadată de pakistanezi sau nepalezi. România e invadată de prostie, și prostia are sigla AUR și vocea lui Simion și Tanasă.
Sugeraniștii nu apără țara, sugeraniștii o compromit. Sugeraniștii nu protejează lebedele, sugeraniștii le sacrifică pe altarul populismului.
Mai grav e că sugeraniștii nu pot fi expulzați. Sugeraniștii votează si-i votează pe unii ca ei, iar asta e cea mai mare tragedie națională.
Șah mat
Regele e gol, bătrân și vulnerabil, își târăște după el valiza-n care-și poartă mantia-i neagră. Regina-i e-n floarea vârstei, brunetă, e vie, are libertate deplină și pofte pe care nu ezită-n a-și le satisface. Pioni se sacrifică pe altarul plăcerii carnale a damei, nu-i pasă nimănui de nimic. Armăsari pofticioși le iau locul, să termine lucrarea. Regele e-n șah, se îmbolnăvește și moare. Matul surprinde nepregătită regina-i. Nebunul de alb privește scenariul din turnu-i de veghe și vede, își face un plan.
Justiția română între proteste și dosare prescrise
Justiția română se oprește pentru pensii speciale, dar marile dosare rămân uitate, prescrise sau pierdute prin hârtii prăfuite
Justiția română e supărată. Atât de supărată încât își închide porțile, își aruncă robe pe umeraș și intră în grevă ca un chelner jignit de bacșișul prea mic. Nu pentru că dosarele Revoluției zac de 35 de ani prin sertare, nu pentru că Mineriadele s-au transformat într-o piesă absurdă unde inculpații mor înaintea sentinței, nu pentru că dosarele de corupție se prescriu cu o punctualitate de ceas elvețian. Nu. Justiția română iese la protest pentru că s-a atins de pensiile speciale.
În România, nimic nu-i mai sacru decât burta plină și contul lunar garantat. Independența justiției nu se apără prin sentințe corecte, ci prin talonul de pensie cu multe zerouri. Când s-a pus problema ca aceste pensii să fie plafonate sau amânate, justiția română a țipat ca și cum i-ai fi luat oxigenul. Dosarele Revoluției? „Mai așteaptă puțin, că acum avem miting”. Dosarul Mineriadelor? „Se prescrie oricum, nu are rost să ne agităm.”
Proteste pentru dreptul la tăcere
Marile instanțe și parchete își suspendă activitatea „pe termen nedeterminat”. Asta înseamnă, tradus din limbaj juridic în română simplă: „Nu lucram nici înainte, dar acum avem o scuză oficială”. Dacă până ieri justiția română era ocupată să amâne termene, azi e ocupată să lipsească cu totul.
Să nu ne amăgim: chiar și fără proteste, situația e aceeași. Dosarele mari, cu mize uriașe, zac prin sertare ca borcanele cu murături uitate în beci. Le descoperă cineva abia când au expirat și au prins mucegai. Numai că în cazul justiției române, „mucegai” se traduce prin „prescripție”.
Când vine vorba de Revoluție, avem un record mondial: justiția română a reușit să facă anchete mai lungi decât războaiele mondiale. Al doilea Război Mondial a ținut șase ani. Ancheta pentru Revoluția din ’89 trece bine de trei decenii și încă e în stadiul „să vedem, să analizăm, să disjungem dosarul, să facem expertize”. În ritmul ăsta, urmașii noștri vor învăța despre procesul Revoluției la muzeu, lângă dinozauri și scheletul lui Nea Nicu împăiat.
Mineriadele? Aici e și mai spectaculos. Justiția română a lăsat dosarul să doarmă atât de mult încât unii dintre inculpați au murit liniștiți, cu pensia specială la zi. Aici nu se mai pune problema de prescripție juridică, ci de prescripție medicală: „a decedat, se închide dosarul, mulțumim pentru participare”. Tovarășul Iliescu a mierlit-o zămbind fericit că a scăpat de ambele capete de acuzare, atât în dosarul Revoluției, cât și-n cel al Mineriadei din 1990, a doua Mineriadă fiind tot opera sa, cea din perioada în care Emil Constantinescu era președintele României.
Păzitorii pensiilor, nu ai dreptății
Când e vorba de „statul de drept”, magistrații invocă principii, Constituția, echilibrul democratic. Dar când e vorba de pensii speciale, se transformă brusc în sindicaliști cu pancarte. În România, „independența justiției” se traduce prin „dreptul de a nu răspunde niciodată pentru incompetență, dar de a încasa pensii uriașe indiferent de rezultate”.
Vă amintiți celebra replică: „Justiția este oarbă”? În România, justiția română e nu doar oarbă, ci și surdă și mută. Surdă la plângerile victimelor, mută în fața marilor corupți și oarbă când vine vorba de propriii colegi. Dar să nu greșim: când se atinge de portofel, justiția română capătă dintr-odată văz, auz și voce de stadion.
Prescripția ca metodă de lucru
Justiția română funcționează după un algoritm simplu: dacă un dosar e mic (un furt de găină, un șofer beat), verdictul vine repede și pedepsele curg. Dacă un dosar e mare (corupție, revoluție, mineriade), atunci e tratat după metoda clasică a amânărilor succesive până la prescripție.
Nu există mecanism mai eficient decât amânarea. În justiția română, amânarea e artă, ritual, religie. Se amână pentru lipsa avocatului, pentru concediul judecătorului, pentru că s-a schimbat completul, pentru că s-a schimbat Codul Penal, pentru că s-a schimbat vremea. Orice motiv e bun ca să nu se judece. Și uite așa, după ani de amânări, justiția română ajunge să constate că, vai!, faptele s-au prescris. Ghinion. Dosarul se închide, inculpatul se declară nevinovat prin simpla trecere a timpului.
Este o performanță remarcabilă: în nicio altă țară nu există atâta grijă pentru trecerea timpului. Ceasurile din instanțe ar trebui să fie martori asistenți în procese.
Revoluția din 1989, serial neterminat
În justiția română, dosarul Revoluției e „Dosarul Netflix” al națiunii. Are toate ingredientele: victime, vinovați, probe, martori, mărturii contradictorii, suspans. Singura problemă e că sezonul final nu mai vine. Episoadele se amână, scenariul se rescrie, actorii principali ies la pensie sau la cimitir.
După 35 de ani, avem doar concluzia că „au murit oameni”. Cine i-a ucis? „Vedem la termenul următor.” Când e termenul următor? Peste doi ani. Dacă nu se prescrie între timp. În final, justiția română a constatat cu un zâmbet superior: „Ah, ce păcat, s-a prescris. Nu mai putem face nimic. Dar pensia merge înainte, nu vă faceți griji”.
În tot acest timp, magistrații au protestat pentru pensii. Dacă s-ar protesta și pentru victimele de la Revoluție, poate am fi avut o sentință. Dar victimele nu plătesc pensii speciale, așa că nu contează.
Mineriadele, tragedia cu happy-end pentru inculpați
Mineriadele arată și mai grotesc. Zeci de oameni bătuți, omorâți, răniți, destine frânte. Justiția română a muncit serios: a muncit să uite dosarul prin sertare. În loc de condamnări, am avut parade de inculpați relaxați, cu mustață și burți respectabile, care și-au trăit viața liniștiți.
Dosarele de corupție: justiția română la stand-up
Nici la corupție nu stăm mai bine. Cazurile mari se prescriu la fel de elegant. Oameni cu averi uriașe, cu vile, iahturi și conturi externe ies curați ca lacrima. Prescripția e cel mai bun detergent inventat de justiția română. Scoate toate petele, albește orice CV, face dintr-un infractor un cetățean respectabil.
Când vine vorba de corupție, justiția română e un fel de stand-up comedy: râzi amar, dar spectacolul continuă.
Protestele de azi, prescripțiile de mâine
Acum, protestele pentru pensii sunt doar continuarea logică a acestui spectacol absurd. Căci dacă justiția română n-a reușit să facă dreptate în 35 de ani, de ce ar reuși acum? E mai simplu să ceri bani. Și să ameninți că nu mai lucrezi.
Întrebarea e: cum să nu mai lucrezi, când nu lucrai nici înainte?
Suspendarea activității pentru pensii speciale seamănă cu o grevă a fantomelor. Ca și cum un departament de Moși Crăciuni ar anunța că nu mai livrează cadouri în februarie.
În final, un gust amar
Justiția română e ca o mașină ruginită care merge doar atunci când e alimentată cu bani. Dreptatea nu contează. Victimele nu contează. Dosarele istorice nu contează. Contează doar talonul de pensie și dreptul de a protesta când cineva îndrăznește să-l micșoreze.
În România, justiția română nu e nici dreaptă, nici independentă, nici eficientă. E doar o caricatură tragică, o farsă în care cetățenii sunt spectatori captivi. Un spectacol lung, absurd, cu final mereu amânat. Și în timp ce noi așteptăm verdictul, justiția română își face calculele la pensie.
Ospăț pe gratis la Timișoara, scenă ca în filme
Povestea absurdă a doi tineri din Timișoara care au transformat un ospăț pe gratis într-o comedie urbană cu patroni și polițiști uimiți
Cum să devii vedetă locală cu un ospăț pe gratis
Într-o seară obișnuită de luni, într-un restaurant din centrul istoric al Timișoarei, doi tineri (aparent romantici și inocenți) au decis că dragostea trece prin stomac, dar portofelul poate rămâne în buzunar. După un ospăț pe gratis, au părăsit terasa cu o naturalețe de Oscar, lăsând chelnerii cu ochii în farfurii și patronul cu mâinile în șolduri. Camerele de supraveghere i-au surprins însă într-o scenă demnă de comedii burlești.
Hai să ne imaginăm cu a decurs tot scenariul!
Planul diabolic al cuplului – ospăț pe gratis cu aromă de telenovelă
- El: „Iubito, azi te duc la un restaurant de fițe. Merităm un ospăț pe gratis. E mai romantic când nu plătești, simți că mâncarea are gust de aventură.”
- Ea: „Dar dragul meu, dacă ne prind?”
- El: „Cum să ne prindă? Eu am văzut toate filmele cu James Bond. Avem un plan! Tu mănânci cu grație, eu țin geanta ta strategic, iar la final facem sprint ca Usain Bolt. Nicio șansă să ne observe.”
- Ea: „Dar să nu uităm desertul, iubire. Nu fugim înainte de tiramisu. Niciodată nu fugim fără desert.”
- El: „Normal! E regula de aur a oricărui ospăț pe gratis. La fel ca în bancurile cu ardeleni: întâi mâncăm, apoi vedem cum scăpăm. ”
Astfel, cei doi au intrat în restaurant cu o siguranță de parcă aveau rezervare la Palatul Versailles. În mintea lor, fiecare pas era parte dintr-un scenariu cinematografic. Chelnerii, oameni simpli și muncitori, habar n-aveau că urmau să devină personaje secundare într-un pamflet urban.
Ospățul legendar – farfurii, pahare și gânduri „profunde”
- Ea (savurând pastele): „Mmm, iubitul meu, ăștia pun prea mult parmezan. Parcă ar vrea să ne îngrașe să nu putem fugi.”
- El (serios, privind în jur): „Exact! E o conspirație culinară. Patronul sigur a făcut facultatea la FBI. Dar noi suntem mai deștepți. Am antrenat gleznele toată săptămâna la jogging în parc.”
- Ea: „Îmi place că te gândești la tot. Apropo, crezi că după un ospăț pe gratis ne putem numi gurmanzi profesioniști?”
- El: „Gurmanzi de libertate, iubita mea. Noi nu mâncăm, noi trăim poezia farfuriilor. Suntem artiști ai mesei gratuite.”
În jurul lor, ceilalți clienți discutau banalități despre politică, vreme și prețul la benzină. Dar la masa lor se desfășura o epopee gastronomică. Fiecare înghițitură era un vers, fiecare sorbitură de vin era o rimă albă. Și toate acestea, condimentate cu aroma inconfundabilă a unui ospăț pe gratis.
Momentul evadării – sprintul către glorie
- Ea: „Bine, iubire, acum ridică-te. Îți dau geanta, ca să arătăm că e normal. Eu plec prima, tu vii după mine. Să părem plictisiți, ca și cum am uitat ceva în mașină.”
- El: „Perfect! Eu plec relaxat, dar în interiorul meu urlu ca la finala Champions League. Știi că și Messi a făcut sprinturi mai scurte ca noi?”
- Ea: „Hai! Și să nu te împiedici de scaun, că iar ajungem pe TikTok.”
(Ambii ies din cadru, lăsând în urmă un ospăț pe gratis și un chelner care încă făcea calcule la nota de plată.)
Chelnerul, bietul om, se întreba: „Oare am uitat eu să le dau desertul sau ei au uitat să dea banii?” Câteva secunde mai târziu, patronul privea ecranul camerelor de supraveghere ca un detectiv în fața unui caz internațional.
Patronul intrigat – conversația fictivă cu poliția
Patronul (sună la poliție): „Bună seara, domn’ polițist. Am avut un caz de ospăț pe gratis. Au mâncat ca niște prinți, apoi au dispărut ca niște magicieni.”
Polițistul: „Îmi pare rău, dar la noi la secție avem doar cursuri de prindere a hoților de biciclete. Pentru ospăț pe gratis, există altă procedură?”
Patronul: „Cum altă procedură? Ăștia au băut vinul casei și au lăsat paharele goale ca probe clare!”
Polițistul: „Asta e dovadă circumstanțială. Poate paharele s-au golit singure. Am avut un caz cu un frigider care dispărea bere, dar judecătorul a zis că e fantomă.”
Patronul: „Domnule, eu vreau doar ca acești tineri să se întoarcă și să plătească. Nota era 100 de lei, dar principiul contează!”
Polițistul: „Principiul? În România, principiile se mănâncă la aperitiv. Dar să știți că îi vom căuta! Avem camere, avem imagini și un coleg pasionat de Facebook. În două zile, îi găsim cu like și share.”
Discuția polițiștilor între ei (fictivă, evident)
Polițist 1: „Băi, am primit sesizare de la un patron. Ospăț pe gratis, doi fugari.”
Polițist 2: „Dă-mi poza lor, să văd. Hmm… parcă îi știu. Nu sunt ăia care anul trecut au furat o shaorma și au fugit pe trotinete electrice?”
Polițist 1: „Ba da! Ăștia sunt recidiviști gourmet. Specializați în ospăț pe gratis. Trebuie să le facem dosar penal pentru gastronomie comparată.”
Polițist 2: „Să fim serioși. Dacă îi prindem, ce facem? Le luăm carnetul de fidelitate la restaurante?”
Polițist 1: „Nu, le dăm amendă cu bon fiscal obligatoriu. Să vadă și ei cum e să plătești o dată în viață.”
Dialoguri absurde cu vecinii, familia și prietenii cuplului
Vecina: „I-am văzut la televizor! Au mâncat pe gratis! Să știți că și la mine au venit să ceară zahăr și n-au mai adus înapoi cana.”
Mama băiatului: „Sunt mândră de el! Eu mereu i-am zis: ‘mănâncă tot din farfurie’. Nu mă gândeam că și farfuria restaurantului intră în plan.”
Prietenul cel mai bun: „Eu îi respect. Cine mai are curaj să facă ospăț pe gratis într-o lume în care și aerul se taxează? Ăștia sunt eroii noștri urbani!”
Unchiul: „Pe vremea mea, noi făceam ospăț pe gratis la nuntă. Mâncam, beam, dansam și plecam înainte să vină sarmalele reci. Acum văd că tineretul duce tradiția mai departe.”
Analiză sociologică absurdă: ospățul pe gratis ca fenomen cultural
Ospățul pe gratis nu e doar o farsă culinară, ci o metaforă a societății moderne. Într-o lume în care cardurile bancare piuie mai des decât păsările, un cuplu care mănâncă și fuge devine simbol al libertății gastronomice. Ei nu fură, ei testează limitele capitalismului cu tacâmul în mână.
Cândva, în satul românesc, se făceau ospețe la hramuri și nunți, unde tot satul mânca pe gratis. Era un ospăț pe gratis, dar cu binecuvântarea comunității. Astăzi, când fiecare covrig are preț cu bon fiscal, ospățul pe gratis devine act de rebeliune. Nu e jaf, e manifest. Nu e furt, e poezie socială.
Ecouri pe rețelele sociale – lumea comentează ospățul pe gratis
Comentariu pe Facebook: „Ăștia nu-s hoți, sunt atleți de performanță! Să-i punem la Olimpiadă la proba ‘100 de metri după ciorbă’.”
Comentariu pe Instagram: „Respect! Eu nici nu am curaj să ies din magazin cu punga de semințe neplătită, iar ei fac ospăț pe gratis la restaurant.”
Comentariu pe TikTok: „Challenge nou: Cine face ospăț pe gratis și scapă, primește 1 milion de vizualizări. Hashtag freefoodrun.”
Comentariu pe Twitter: „Când economia scârțâie, oamenii inventează soluții. Ospățul pe gratis e doar un start-up gastronomic neoficial.”
Cronologie absurdă a evenimentelor
- 19:45: Cuplul sosește la restaurant. El privește suspect meniul, ca și cum ar fi un dosar secret. Ea zâmbește larg, convinsă că totul e parte dintr-o telenovelă.
- 19:50: Chelnerul aduce meniurile. Băiatul întreabă dacă există reducere pentru „clienți pasageri”. Chelnerul nu înțelege.
- 19:55: Se comandă paste, vin și desert. Ea notează mental că „tiramisu-ul e biletul de avion către libertate”.
- 20:10: Mâncarea e savurată cu o seriozitate aproape academică. Ei discută conspirații despre parmezan și FBI.
- 20:20: Se cere vinul casei. El face un toast: „Pentru toate ospățurile pe gratis care vor veni!”. Ea aplaudă discret.
- 20:30: Desertul e servit. Ea îl privește ca pe Mona Lisa. El îl devorează ca pe un secret de stat.
- 20:40: Cei doi își reglează poziția pe scaune ca niște maratoniști la linia de start. Chelnerul, neatent, scrie pe notiță „100 lei”.
- 20:42: Ea se ridică brusc: „Am uitat ceva în mașină”. El confirmă cu un gest de agent secret.
- 20:43: Sprint! El cu geanta în mână, ea cu tiramisu în suflet. Chelnerul rămâne încremenit, ca la un tablou de Caravaggio.
- 20:45: Patronul revede scenele pe camere. Concluzionează că sunt „artiști ai evadării culinare”.
- 20:50: Telefon la poliție. Dialog absurd despre fantome, bere și principii.
- 21:00: Internetul explodează. Hashtag ospatpegratis intră în trending local.
Ce rămâne după un ospăț pe gratis?
Rămâne povestea. Rămâne râsul. Rămân imaginile cu doi tineri care fug ca la maraton, lăsând în urmă o notă de plată și o comunitate întreagă care comentează pe Facebook. Patronul se întreabă dacă să facă plângere, polițiștii dezbat dacă există procedură pentru hoții de tiramisu, iar noi, cititorii, ne delectăm cu un pamflet.
Cum să crești un dinozaur în frigider (fără să știe mama)
Cum să crești un dinozaur în frigider fără să știe mama? Simplu, îi spui că ai început o dietă cu proteine exotice și gata. Dacă urlă noaptea, îi zici că e motorul vechi al frigiderului. Dacă miroase, îi spui că ai uitat broccoliul în cutie. Dacă mănâncă din salam, îi spui că ai un frate invizibil. Iar când sparge ușa și se plimbă prin sufragerie, o vei auzi spunând că toți adolescenții sunt niște monștri. Tu doar să dai din cap și te să rogi ca dinozaurul să nu fie mai isteț decât tine sau să nu fie Ion Iliescu.