Fiule, ai 57 de anișori și cred că a sosit momentul să pot discuta cu tine ca de la bărbat la bărbat. La cât de incult te văd, nu mi-am închipuit vreodată că vei putea ajunge să faci o carieră militară, să scrii un doctorat și să ajungi prim-ministru. Ce-i drept, ai plagiat, dar chiar și asta-mi pare a fi o realizare, cunoscându-te. Că ai ajuns prim-ministru, avem servicii, grupuri de interese, dar tu ai meritul de a fi paiața potrivită. Însă, Lae, dragul meu, mă bucur să te văd în ultima ta zi de liceu.
Manipularea diasporei și spectacolul propagandei
Manipularea diasporei este o telenovelă digitală cu actori amatori, regizori invizibili și public dornic să fie mințit cu lacrimi pe Facebook
Manipularea diasporei – un scenariu regizat pe Facebook
Există ceva mai trist decât un român plecat la muncă în străinătate, care își amintește la fiecare sărbătoare de sarmalele din copilărie și de biserica din sat? Da, există un român plecat la muncă în străinătate, care își varsă amarul pe Facebook sub formă de romanță lacrimogenă, iar alt român dă share convins că a descoperit un manifest politic. Dar există și ceva mai amar decât asta, întreaga piesă e regizată, editată și împachetată ca un produs de supermarket pentru emoții. Pe etichetă scrie „dor de țară”, dar la casă îți scanează votul. Bine ați venit la telenovela care se cheamă manipularea diasporei.
Acest serial ieftin, cu actori amatori dar foarte entuziaști, are de toate: drame familiale, copii rămași acasă care-și îmbrățișează părinții doar prin ecran, bunici care mor singuri în satele pustii și părinți care „au pierdut copilăria celor mici” pentru că erau ocupați să care saci de ciment în Germania. Publicul plânge, distribuie și votează tembel. Cine regizează? Nu contează. Important e că funcționează. Emoția curge, like-urile cresc, algoritmul se linge pe bot, iar politicienii și propagandiștii își freacă mâinile.
Am putea crede că totul e spontan. Oameni simpli, povești simple, viață adevărată. Da, sigur. La fel de „adevărată” cum era și zâmbetul prezentatoarei de la Telejurnalul lui Ceaușescu. Doar că acum nu mai e nevoie de un partid unic să-ți bage în cap propaganda; E suficient să ai un cont de Facebook și o conexiune la internet. Restul vine de la sine: algoritmii știu deja că diaspora adoră să fie eroina unei drame care nu se mai termină.
Și uite-așa, manipularea diasporei devine un soi de fast-food emoțional: povești congelate, dezghețate la momentul oportun și servite cu garnitură de revoltă. Se mănâncă rece, cu indignare și nostalgie. Se digeră greu, dar nu contează, pentru că scopul nu e digestia, ci intoxicarea.
Manipularea diasporei nu este o întâmplare, este un proces regizat, cu miză politică și geopolitică. De ani de zile, diaspora românească reprezintă un bazin electoral decisiv, capabil să încline balanța la vot. De aceea, campaniile de influență lucrează subtil, prin emoții și povești atent calibrate. Facebook-ul e scena principală, iar lacrimile sunt valuta forte. Astăzi, nu mai vorbim doar despre dor și nostalgie, ci despre manipularea diasporei ca instrument politic.
Cum funcționează manipularea diasporei?
Rețeta e simplă și eficientă, testată pe milioane de utilizatori care cred că internetul e noul altar al adevărului:
1. Identifici o rană emoțională: dorul de părinți, sacrificiul pentru copii, nostalgia după „țara de acasă”.
2. Împachetezi povestea: o poză alb-negru cu un copil cu ochi mari, o postare lacrimogenă scrisă cu greșeli gramaticale (că dă bine la „autenticitate”), eventual și o rugăciune la final.
3. Distribui masiv: grupuri de Facebook cu nume patriotice, pagini care amestecă bancuri cu conspirații, influenceri care vând tricolorul pe post de adevăr absolut.
4. Recoltezi emoția: like-uri, comentarii, distribuiri. Fiecare lacrimă virtuală devine punct procentual în sondaje.
Și uite-așa, diaspora este transformată în ceea ce specialiștii numesc „resursă politică regenerabilă”. Nu contează cât ai plâns ieri, vei plânge și mâine. Lacrimile nu se termină niciodată.
Metodele prin care se face manipularea diasporei
1. Povești cu emigranți sacrificați
Un clasic: „Am plecat din țară pentru un trai mai bun, dar mi-am pierdut sufletul și familia”. Genul acesta de confesiuni circulă viral, transformând individul într-un simbol colectiv. Fiecare român din diaspora se regăsește și se simte parte dintr-o comunitate de martiri.
2. Exploatarea copiilor și a lacrimilor
O fotografie cu un copil care plânge, un desen cu un robot trist, un apel la caritate – toate devin instrumente de mobilizare emoțională. În realitate, ele pregătesc terenul pentru viitoare mobilizări politice.
3. Victimizarea diasporei
Se repetă obsesiv ideea: „Diaspora trimite bani, dar e tratată ca cetățean de mâna a doua”. Această victimizare creează frustrare și consolidă un sentiment de superioritate morală – diaspora devine „mai bună” decât cei rămași în țară.
4. Conspirații ambalate emoțional
„Străinii ne fură resursele”, „România este exploatată”, „diaspora știe adevărul și va salva țara”. Mesaje simple, repetitive, care creează indignare și disponibilitate de mobilizare.
Cum se pregătește manipularea diasporei?
Manipularea nu începe cu un mesaj electoral direct, este un proces lent, bine gândit:
- Crearea grupurilor aparent neutre
Pagini precum „Dor de acasă”, „Români în lume” sau „Inima românească” par comunități inocente. În realitate, devin incubatoare de emoții. - Picătura chinezească de emoție
Postări lacrimogene, videoclipuri nostalgice, poze cu părinți rămași singuri. Emoția picură zilnic, până devine rutină. - Consolidarea identității colective
Mesajul repetitiv: „Noi, diaspora, suntem mai buni”. Această mantră întărește apartenența și creează disponibilitatea de a răspunde la chemări. - Activarea politică
La momentul dorit – campanie electorală, protest, referendum – grupurile explodează cu mesaje direcționate. Emoția se transformă în acțiune politică.
Exemple concrete din manipularea diasporei:
- „Inginerul din Germania”
O poveste virală despre un român care a ratat copilăria copiilor săi pentru un salariu mai mare. Din drama personală s-a făcut mit colectiv. - „Copilul cu robotul care plânge”
O poveste emoționantă transformată în campanie virală. Distribuiri, donații, lacrimi digitale – toate capital social pentru viitoare acțiuni. - „Străinii care au furat apa din Vidraru”
Un fake news grotesc, dar eficient. A circulat masiv, alimentând frustrarea și sentimentul de „țară jefuită”.
Cine sunt păpușarii?
Beneficiarii direcți sunt partidele politice din România, care au învățat că diaspora este vaca de muls emoțional. Dar adevărații păpușari? Acolo e partea delicioasă. Pentru că, dacă tragi puțin de fir, ajungi inevitabil la Kremlin. Da, la propaganda lui Putin, mereu gata să bage bățul prin gard. Și ce gard mai bun decât cel al diasporei, mereu frustrată, mereu cu ochii umezi, mereu gata să creadă că Occidentul îi fură sufletul și că România a fost trădată de „sistem”?
De aceea, narativele sunt mereu aceleași: „Occidentul vrea să ne distrugă tradițiile”, „politicienii români ne-au vândut”, „noi, poporul simplu, suntem sfinți, dar victime”. E exact manualul de propagandă rusească, adaptat pentru export la kilogram, cu subtitrări în română.
Cine este publicul țintă?
Aici lucrurile devin de-a dreptul amuzante. Publicul țintă nu este întreaga diasporă, ci acea specie aparte de român: sugeranistul. Omul care trăiește într-o bulă virtuală în care se simte atât martir, cât și salvator. E convins că distribuirea unei postări cu „România trezește-te” este echivalentă cu un act de eroism civic. În realitate, singurul lucru pe care îl salvează e algoritmul de Facebook, care se hrănește cu fiecare like.
Sugeraniștii sunt acei oameni care cred că un share poate dărâma guverne, că o poză cu o lumânare aprinsă poate opri corupția și că un meme cu Putin călare pe urs e dovadă de analiză geopolitică profundă. Ei nu sunt victime. Ei sunt voluntari. Soldați amatori care merg la război cu emoticoane și gif-uri și, paradoxal, sunt fericiți să fie manipulați, pentru că manipularea le dă importanță.
Ținta este clară: românii care trăiesc între două lumi. Plecați de ani buni, dar neintegrați complet în Occident, nostalgici, singuri, conectați non-stop la Facebook. Ei devin consumatori ideali ai narațiunilor lacrimogene, public vulnerabil la manipularea diasporei. Emoția lor este materia primă a propagandei.
Beneficiarii manipulării diasporei
Oficial, toate partidele încearcă să profite. Dar există o direcție mai insidioasă: multe dintre teme seamănă izbitor cu discursurile propagandei ruse. Victimizare, conspirații, ură față de Occident, dezbinare între românii din țară și cei din diaspora – acestea sunt clasicile rețete ale Kremlinului. De aceea presupun că în spatele acestor campanii miroase a Moscova. Manipularea diasporei este, foarte probabil, parte din propaganda lui Putin.
Publicul sugeranist – soldații propagandei
Iar acum, partea savuroasă: publicul, așa-numiții „sugeraniști”, acei români convinși că doar ei iubesc țara, că doar ei suferă sincer și că un like pe Facebook e echivalent cu o revoluție. Ei trăiesc în bula lor de eroi autoproclamați, convinși că o postare lacrimogenă schimbă România. Ironia? În realitate, sunt marionete în mâna unor păpușari cu accent rusesc.
Sugeraniștii se cred salvatori, dar devin propagandiști voluntari. Îi hrănește ideea că „fac parte din ceva mai mare”, în timp ce realitatea e că își donează emoțiile, gratis, unei propagande care îi folosește și îi uită. Sunt soldați neplătiți într-un război informațional care îi depășește și totuși, le place. Le oferă iluzia eroismului digital.
Teatrul absurd al diasporei
Așa ajungem la apogeul spectacolului: diaspora transformată în decor pentru un teatru absurd, cu regizori invizibili și figuranți entuziaști. O parte plânge, o parte distribuie, o parte strigă lozinci. Împreună, formează corul antic al manipulării. Și totul pentru ce? Pentru ca, undeva, niște politicieni să mai prindă un mandat, iar niște propagandiști ruși să mai bifeze o victorie psihologică.
Sincer, dacă nu ar fi trist, ar fi de râs. Dar cum să nu râzi amar când vezi diaspora redusă la rolul de actor într-o telenovelă digitală, unde fiecare episod se termină la fel: cu lacrimi, indignare și zero schimbare reală?
Adresându-mă publicului țintă al manipulării: dragii mei sugeraniști, voi nu sunteți soldați ai adevărului, nici eroi ai națiunii. Sunteți spectatorii unui spectacol de prost gust, care se cred actori principali. Sunteți gladiatori care luptă cu umbre și se felicită pentru fiecare like primit. Sunteți, într-un cuvânt, materia primă a propagandei. Și cea mai mare ironie? Nu doar că nu sunteți plătiți, dar oferiți totul gratis, cu entuziasm. Asta da afacere pentru păpușari.
Cortina cade, spectacolul continuă, iar biletele pentru următorul act sunt deja vândute. Bravo, diaspora! V-ați câștigat încă un rol în teatrul absurd al manipulării.
Manipularea diasporei nu este accidentală, ci o strategie atent construită. Emoția, victimizarea și conspirațiile devin arme politice. Grupurile online sunt incubatoare de emoții colective, pregătite pentru a fi activate la momentul dorit. Beneficiarii pot fi partide interne, dar și actori externi, în primul rând propaganda rusă.
Iar publicul, acei sugeraniști cu lacrima pregătită pe Facebook, rămâne cu senzația că e erou. În realitate, e doar decor în telenovela geopolitică a lui Putin. Un decor ieftin, dar util și, desigur, foarte ușor de manipulat.
Soacra lui Ștefan cel Mare
Soacra lui Ștefan – Povestea hazlie și legendară a unei nopți de beție domnească
Pe o stâncă albă, lângă un nou castel, într-o bojdeucă mică, stătea soacra lui Ștefan și privea în zare. Era lună plină și-n jur făcea lumină. Cocoșul cântă pe la trei jumate, iar deodată, cu capul în poartă, cineva începu să bată.
— Care ești acolo, oăi? strigă bătrâna cu glasul ei aspru, deprins cu muncile și cu bârfele satului.
— Eu sunt, mamă soacră, ginerele tău iubit! Fost-am la Vaslui și mă-ntorc pilit, dar deschide poarta, că mi-e rău de mor și pe loc vomit!
Soacra lui Ștefan cel Mare se încruntă și dădu din mână.
— Ce spui tu acolo? Ștefan e la Vaslui, s-o dus s-aducă vinul cu răzeșii lui! Acolo-n cetate, brațul lui cel aprig mii de vedre-mparte. Cum să fii tu Ștefan, dacă eu știu bine unde-i omul?
Dar din tufă sări un aghiotant, abia ținându-se pe picioare:
— Deschide odată poarta, babo, că-i însuși Ștefan Vodă! Plecat-am nouă din Vaslui, vinul era cam rece, Ștefan cam mâhnit că Răreșoaia nu l-o mai primit, iar ceilalți zac înșirați, beți mangă, prin șanțuri, cu plosca-n mână. Nu l-au putut întrece, căci la mânie, știm cu toții, Ștefan bea cât zece!
Și așa începe povestea nemuritoare despre soacra lui Ștefan, o femeie care a văzut multe, dar care totuși nu se lăsa ușor păcălită de ginerică.
Soacra lui Ștefan și încercarea de la poartă
Bătrâna, cu năframa strâns legată sub barbă, nu dădu drumul la poartă din prima.
— Ia mai lasă-mă cu prostiile, măi bețiv ordinar ce ești! Dacă ești tu Ștefan Vodă, atunci spune-mi parola! Că fără parolă nu intră nimeni la mine în bătătură!
Ștefan, clătinându-se, bătu cu palma în poartă:
— Parola-i „Moldova-i a mea și a lui Dumnezeu”!
— Nu-i bună parola! strigă soacra lui Ștefan, râzând pe sub mustața imaginară. Alta trebuia să fie.
— Care alta? zise domnul, neputându-se ține drept.
— Parola-i „Mamă soacră, dă-mi sarmale, că m-am bătut cu turcii și-s lihnit de foame!”
Așa, cu hohote și isprăvi, soacra lui Ștefan îl puse la încercare, ca să vadă dacă ginerele nu cumva e un drac travestit sau un boier petrecăreț care dă buzna în curtea ei.
Cum l-a primit soacra lui Ștefan în casă
În cele din urmă, văzând că bietul Vodă abia se mai ținea pe picioare, soacra lui Ștefan deschise poarta.
— Intră, dară, dar vezi să nu-mi borăști prin tindă, că m-aș supăra grozav!
Ștefan intră, și cum intră, se și rezemă de un stâlp, iar aghiotantul se prăbuși direct în butoiul cu varză murată.
— No, acum ce facem cu voi? zise soacra lui Ștefan. Tot eu trebuie să vă spăl rușinea! Asta-i soartă de femeie: să aibă grijă și de bărbat, și de Vodă, și de răzeșii lui.
Se apucă să le pună pe masă oala cu sarmale și ulcica cu borș acru, că doar știa rețeta cea mai bună pentru mahmureală. Ștefan gustă, apoi lăcrimă de emoție.
— Mamă soacră, tu ești mai de folos ca zece boieri la sfat! Dacă nu erai tu, Moldova pierea, că eu zăceam beat, și turcii năvăleau fără grijă.
Povestea continuă
De aici înainte, cronica nemuritoare despre soacra lui Ștefan se umple de năzdrăvănii:
- Cum l-a prins odată dormind în șură și l-a acoperit cu o scoarță, să nu-l vadă boierii;
- Cum i-a ascuns plosca, dar el găsea alta de fiecare dată;
- Cum îl certa că-și pierde vremea cu fete de la curte, în loc să fie cu fiica ei, doamna Maria;
- Cum a răspândit vestea prin sat că Vodă, de bea vin, poate să bea și sânge de dușmani, dar tot copil în fața soacrei rămâne.
Soacra lui Ștefan știa să facă și mai mult haz: îi povestea aventuri cu vrăjitori, cu uliți pline de fantome și cu culegători de povești care se lăudau că au văzut însuși diavolul la răsărit. Ștefan asculta, în timp ce aghiotantul tremura de frică, și își amintea că doar soacra lui are puterea de a-l pune la respect chiar și în timpul beției.
Întâmplări din târg
Într-o zi, soacra lui Ștefan a trimis-o pe Maria să aducă vin de la târg, dar ea se întoarse cu povestea că Ștefan și răzeșii au dansat cu căruțele prin uliți, sărind peste gropi și plângându-se de drum. Soacra lui Ștefan râdea de încântare și zicea:
— Vezi tu, fiică, cum se face Vodă, dar nici un Vodă nu e mai mic decât o mamă soacră care știe să dea de veste!
Aceasta era lecția pe care o dădea tuturor: niciun domnitor nu-i mai mare decât soacra care-l veghează.
Mahmureala de după Vaslui
După campania de la Vaslui, Ștefan s-a întors cu oboseală mare și cu un dor aprins de vin. Soacra lui Ștefan a pregătit un leac străvechi: supă de legume cu vin fiert, alături de pâine proaspătă și mere coapte.
— Acesta-i leacul meu, fiule! zise ea. Dacă nu-l iei, o să vezi că Vasluiul n-a fost nimic, iar turcii vor râde de tine!
Ștefan sorbi câte un pahar, oftând, și jură că n-a mai simțit niciodată căldura și grija unei femei ca a soacrei sale.
Aghiotantul rătăcit
Aghiotantul, deși era viteaz la război, se pierdea tot timpul prin bojdeucă. Soacra lui Ștefan îl scotea din încurcături, îi arăta unde sunt ulciorul cu vin și bucata cu pâine. Și de fiecare dată, râdea:
— Vezi tu, băiete, că și Vodă are nevoie de mână de fier, dar și de minte și de grijă.
Astfel, legendara grijă a soacrei lui Ștefan devenea poveste pentru întreaga Moldovă. Fiecare om știa că acolo, la stânca albă, cineva veghează asupra domnitorului mai aprig decât orice boier sau sfetnic.
Lecții pentru răzeși
Răzeșii care aduceau vinul sau făceau drumuri lungi pentru domnitor primeau mereu lecții de la soacra lui Ștefan:
— Fiți tari, dar nu uitați că și un Vodă obosit poate fi mai periculos decât un dușman; iar eu, soacra lui Ștefan, știu să vă aduc aminte că vinul, sarmalele și râsul sunt arme mai bune decât sabia!
Și astfel, legenda crește. Soacra lui Ștefan nu doar că-i hrănea pe oameni și le calma setea de istorie, dar îi învăța și cum să fie mai isteți și mai atenți.
În zori…
Când luna s-a ascuns și zorii au început să se ivească, Ștefan se întinse pe patul făcut din paie, iar soacra lui Ștefan îl privea, mulțumită. Știa că astăzi Vodă a învățat mai mult despre răbdare, umor și dragoste maternă decât despre războaie și victorii.
— Vezi tu, fiule, spuse ea, Moldova poate să rămână mândră și fără vin sau fără turci, dar niciodată fără o mamă soacră care știe să râdă și să oprească beția la timp.
Și așa s-a scris povestea nemuritoare a soacrei lui Ștefan, transmisă din generație în generație, mereu cu râs, cu înțelepciune și cu vin cald.
Legenda…
Legenda soacrei lui Ștefan cel Mare nu e doar o snoavă, ci și o oglindă a spiritului popular românesc: ironic, rezistent și gata mereu să transforme istoria mare într-o poveste cu haz. Ea rămâne simbolul femeii care veghează, care corectează și care aduce bucurie chiar și în mijlocul celor mai grele vremuri. Poporul a completat paginile lipsă cu umor, aducând în lumină figura inedită a soacrei lui Ștefan, eternă paznică a domnitorului și a moralei satului.
În căutarea punctului G
Îl cautăm, bineînțeles, te ajut să-l găsești. Ai idee pe unde s-ar putea ascunde? Da, e de muncă. Propun să umezim totul pe aici, până răsare. Nu ca prin grădină, că nu prindem râme. Ești sigură că-l aveai? Exact cum mă așteptam, tipic. Căutăm ceva ce nici nu ești sigură că ai avut vreodată. Cred că l-am atins și nu mai țipa, că-l sperii. Reluăm căutarea, de data asta în șoaptă. Aici e, te simt. Ți-am zis să nu țipi, na, ai speriat vecinii, ne-au înregistrat. Acum o să afle toată lumea c-am fost la Florești.
Insula Iubirii e o nouă obsesie?
Insula Iubirii explicată de fanii ei, direct de pe o terasă din Timișoara, între mititei reci și aperol-uri calde
E seară în centrul vechi din Timișoara. La o terasă unde scaunele șchioapătă mai rău ca o relație dusă pe Insula Iubirii, oamenii privesc cu ochii țintă într-un ecran atârnat între două umbrele cu bere la draft. Muzica s-a oprit, ospătarii s-au predat, iar între o porție de nachos uscați și o carafă de sangria dubioasă, publicul vibrează la scene cu ispite care își fac meseria, adică dansează pe lângă bărbați căsătoriți și femei cu extensii din plastic reciclat.
Eu eram în trecere și m-am oprit un pic, încercând să înțeleg ce anume îi face pe oameni să își sacrifice neuronii uitându-se la Insula Iubirii? Dar, mai ales, cum se simte când se transformă infidelitatea într-un sport național de can-can?
M-am alăturat mulțimii și am început să întreb pe oricine s-a arătat dispus să-mi răspundă…
Reporter: Bună seara, văd că vă uitați foarte atent la Insula Iubirii. De ce vă pasionează?
Ghiță Botoxescu, 42 de ani, contabil la negru: Eu mă uit pentru că aici învăț strategie de viață. Dacă vezi cum se descurcă unul beat la patru dimineața cu trei ispite, îți dai seama cum să te descurci și tu cu ANAF-ul. Totul e despre tactică, domnule! Și apoi, ce altceva să fac seara? Să citesc? Haida-de!
Reporter: Deci Insula Iubirii vă ajută la dezvoltare personală?
Ghiță: Exact! Eu mi-am dezvoltat ficatul, răbdarea și, mai ales, capacitatea de a judeca oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea. E superb.
Reporter: Dumneavoastră, doamnă, de ce urmăriți Insula Iubirii?
Marcela Futeică, 33 de ani, influenceriță în piața de vechituri: Eu mă uit pentru că vreau să văd cum arată dragostea adevărată: două shoturi de tequila, un dans pe bară și trei declarații false de iubire. Sincer, Insula Iubirii e mai ieftină decât terapia. Dacă vezi cum plânge una cu genele false care cad ca frunzele toamna, parcă problemele mele dispar.
Reporter: Adică vă regăsiți în personaje?
Marcela: Nu, eu sunt mai bună decât ele. Dar e frumos să te uiți și să zici: „Uite, fata asta și-a ruinat viața la televizor, eu am reușit să o fac pe Facebook.”
Reporter: Domnule, dumneavoastră ce credeți?
Sandu Pelicanu, 57 de ani, pensionar anticipat: Eu mă uit pentru știință. Mă interesează cum reacționează oamenii când le arăți că partenerul lor se tăvălește cu altul într-un hamac. E un experiment social, domnule, nu o emisiune. Ar trebui să dea diplome la final: „Doctor în infidelitate aplicată.”
Reporter: Credeți că vă influențează viața?
Sandu: Normal! De când mă uit la Insula Iubirii, nu mai cred în iubire. Cred doar în reduceri la Lidl și în pensia specială.
Reporter: Și dumneavoastră, tinere?
Cristinel Babanu, 21 de ani, student la „Facultatea de Viață Grea”: Eu mă uit pentru că acolo învăț cum să agăț fete. Dacă vezi că ăia cu pătrățele reușesc, încerci și tu să mănânci o salată. N-am reușit nimic, dar măcar știu teoria. Insula Iubirii e ca școala: nu te ajută, dar te obligă să mergi.
Reporter: Și ce ați învățat până acum?
Cristinel: Că dacă nu bei, nu pupi și că fidelitatea e un fel de aplicație beta: merge doar la unii și se blochează imediat.
Reporter: Doamnă, păreți emoționată. Ce simțiți când vă uitați la Insula Iubirii?
Florica Mărunțelu, 60 de ani, pensionară: Eu plâng, dragă. Plâng pentru că îmi amintesc de bărbatul meu. Și el era ispită, dar la birt. Îl ispitea țuica. Și, uite, m-am regăsit. Eu cred că Insula Iubirii ar trebui să fie patrimoniu UNESCO, pentru că arată cum se ruinează o familie în doar trei episoade.
Reporter: Domnule, ce părere aveți despre ispitele din Insula Iubirii?
Vasile Tronconic, 45 de ani, instalator și poet amator: Eu cred că ispitele sunt eroi. Dacă nu erau ele, noi de unde mai știam că relațiile oamenilor sunt la fel de stabile ca o schelă improvizată? Eu m-am îndrăgostit de una, dar soția mi-a zis că dacă mă duc și eu pe Insula Iubirii, nu mă mai întorc. Și am ales să rămân aici, la terasa din Timișoara. Asta e insula mea.
Observații de pe teren
Pe măsură ce întreb, îmi dau seama că Insula Iubirii nu e doar o emisiune, ci un fel de oglindă a națiunii. O oglindă crăpată, murdară și pusă în fața unui ring de dans plin de alcool. Oamenii nu se mai uită la știri, nu se mai uită la filme de artă, nu se mai uită nici măcar la vecini pe vizor. Toată energia e consumată pentru a analiza cum doi necunoscuți cu tatuaje tribale se ceartă pentru o poveste de dragoste născută într-un jacuzzi.
Și, ce e mai interesant, fiecare se regăsește în asta. Fiecare crede că înțelege mai bine viața, pentru că a văzut cum un puști de 24 de ani îi spune iubitei: „Te iubesc, dar iubesc și ispitirea.”
Am plecat gândindu-mă…
După trei ore pe terasă, între trei beri calde și șapte replici absurde, am înțeles: România iubește Insula Iubirii pentru că e singurul loc unde prostia are subtitrări. Oamenii vin aici nu ca să se destindă, ci ca să își confirme că există mereu cineva mai jalnic decât ei. Și nimic nu hrănește orgoliul național mai mult decât să vezi pe altul cum se face de râs în direct, cu audiență.
Insula Iubirii nu e doar o emisiune. E un fel de bacalaureat pentru idioți. Dacă treci de trei sezoane și încă ai speranță în iubire, meriți o medalie din plastic și un voucher la terapie. Dacă nu, te consolezi cu ideea că, la final, măcar nu ești tu cel filmat în slipul nepotrivit, spunând „eu sunt bărbatul vieții tale” unei femei care deja se sărută cu altul.
Și uite așa, Insula Iubirii devine marea școală a poporului: un loc unde toți ipocriții sunt profesori de morală, dar la final, realitatea e că singurul lucru fidel în România rămâne telecomanda. Restul? Se pierde între două shoturi și un hamac ud.
Gigi și șpaga: epopeea unui sfânt de carton
Gigi și șpaga, povestea în care ciobanul din Pipera pozează în justițiar, dar realitatea îl prinde cu valiza plină și obrazul subțire gros de șpagă
Gigi și șpaga, dragoste la prima valiză
Dacă ar exista un dicționar al românismelor aplicate, între „mici și bere”, „DNA și achitare” și „autostrăzi desenate pe flipchart” ar trebui introdus și termenul Gigi și șpaga. O sintagmă definitorie pentru o țară în care nu doar că șpaga e instituționalizată, dar are și idolii ei de carton, cu lanțuri groase de aur pe gât și icoane pe bord.
Dar, cum altfel, eroul nostru de mucava, Gigi Becali, a ieșit recent la rampă cu o confesiune lacrimogenă: prin anii comunismului, cică profesorii i-au cerut 75.000 de lei șpagă ca să intre la Drept, iar el, cavaler al onoarei, a refuzat. „Cum să-mi construiesc viitorul pe furăciune?”, se întreabă omul care mai târziu avea să-și construiască palatul pe dosare penale, afaceri cu terenuri de la armată, tunuri date statului, valize și evaziuni.
Ce să vezi, Gigi și șpaga e o relație complicată, o simbioză: o iubește, o urăște, se declară virgin moral, dar apare în tabloide cu valiza doldora. O telenovelă juridico-comică în care protagonistul își dă singur rolul de sfânt, în timp ce restul lumii îl vede doar ca pe o caricatură cu mustață și cruce de aur.
Gigi și șpaga comunistă – când ciobanul era fecioară
Povestea lui Gigi începe, ca toate marile mituri balcanice, cu o sumă fixă și o decizie eroică. Zice el că profesorii cereau 75.000 de lei ca să-i dea subiectele la examen. O avere pe vremea aia, un fleac azi, cam cât un bax de whisky într-un birou de minister.
Tatăl lui Gigi, om simplu, muncitor, după cum îl descrie Gigi, un cioban care avea legaturi la varful PCR, probabil, ar fi fost dispus să plătească. Dar Gigi? Nu, el refuză. „Cum să intru eu pe furăciune?”, replică de film, de parcă scenariștii vieții lui s-au gândit că avem nevoie de un Cristos al integrității născut în Berceni.
Doar că timpul are prostul obicei să-ți arunce realitatea în față ca o vită scăpată din țarc. Așa că Gigi și șpaga s-au întâlnit din nou, de data asta în democrație, unde totul se negociază mai simplu: bani gheață, un plic discret, un telefon la momentul potrivit.
Gigi și șpaga din 2005 – Facultatea de Drept, partea a doua
Fast forward până în 2005, când Gigi, deja mare cioban european cu bani din oi și fotbal, se înscrie la Facultatea de Drept la Universitatea Ecologică. De ce? Ca să aibă și el o diplomă, să nu se afișeze chiar așa cum e, un analfabet funcțional cu palat, să se poată certa legal cu UEFA și să știe articolele la care să înjure judecătorii.
Evident, Gigi abandonează studiile după doi ani, că nu se pupă fotbalul, politica, milioanele și icoanele cu cititul. În fine, detaliu minor: important e că imaginea lui de om corect a rămas intactă. „Am încercat, dar nu m-a lăsat timpul”. Nu-l lăsase nici bacalaureatul, dar asta e altă discuție.
Gigi și șpaga, valiza de aur
Și ajungem la punctul culminant: cazul Valiza. Imaginează-ți scena: DNA, camere ascunse, jurnaliști cu spume la gură, iar în centrul atenției – Gigi, cu valiza plină de bani pentru jucătorii de la Cluj. Motivația lui? „Nu era mită, era o primă de victorie”. Adică nu era șpagă, era „bonus de încurajare”, fix ca la școala primară când bunica îți dădea un leu să iei 10 la dictare.
Numai că, surpriză, justiția l-a prins. A făcut pușcărie. Nu mult, nu ca în filmele cu mafioți italieni, dar suficient cât să poată poza în martir. Din pușcărie, Gigi a ieșit scriitor, un scriitor omagiat și de Miki Neamțu. Gigi și șpaga au devenit un cuplu mediatic: el, călugărul cu Biblia sub braț, ea, valiza plină de euro ascunși sub patul din celulă.
Gigi și șpaga în politică – icoane pe buletine
Cine crezi că a câștigat din toată povestea? Gigi, evident. Pentru că în România, dacă ești prins cu șpaga, nu devii paria, ci vedetă. Îți crește cota de piață, te invită televiziunile, te plâng pensionarii. „Săracu’ Gigi, l-au băgat la pușcărie că a dat bani la niște copii să câștige!”.
Astfel, Gigi și șpaga devin brand electoral. Cu icoana într-o mână și valiza în cealaltă, omul se duce în Parlament European, să ne reprezinte la Bruxelles. Și culmea, oamenii îl votează. Pentru că nimic nu spune „România” mai clar decât un cioban cu lanț de aur care a pupat gardul Jilavei și care predică moralitate după gratii.
Gigi și șpaga – lacrimi pe volan
Cireașa de pe tort e interviul recent, în care Gigi povestește cum plângea singur în mașină, gândindu-se la tatăl său și la șpaga pe care n-a dat-o. Imaginează-ți scena: Rolls Royce, piele albă, șofer la patru metri în față, iar Gigi, cu batiste de mătase, ștergându-și lacrimile de aur.
Este ceva atât de grotesc în imaginea asta încât aproape că îți vine să-l crezi. Aproape. Numai că între timp memoria colectivă mai știe și de valiza, și de terenurile luate prin combinații dubioase, și de toate cazurile unde Gigi și șpaga au mers mână în mână.
Gigi și șpaga, eroul prostimii
Ajungem la partea amară. În ciuda tuturor evidențelor, a dosarelor, a râsului amar pe care ni-l provoacă, Gigi e văzut ca un model. Pentru cine? Pentru cei care cred că demnitatea stă în lanțul de aur, că inteligența se măsoară în numărul de oi și că moralitatea e ceva ce spui la televizor, nu ce faci în realitate.
„Războinicul Luminii” e idolul unei mase de oameni care nu citesc, nu gândesc, dar votează. Ei sunt cei care fac posibil ca Gigi și șpaga să fie nu doar o poveste de tabloide, ci o realitate politică și socială. Și asta e tragedia: că un analfabet funcțional, un dobitoc cu bani, ajunge să fie simbolul național al integrității.
Gigi și șpaga, poveste românească fără sfârșit
La final, după 30 de ani de democrație, rămânem cu imaginea grotescă a lui Gigi: plângând teatral în mașină, refuzând ipocrit o șpagă imaginară din comunism, dar îmbrățișând cu toată inima șpaga reală din capitalismul românesc.
Și mai rămânem cu noi, spectatorii unui circ perpetuu, care ne indignăm, râdem amar, apoi punem ștampila pe buletin și îl trimitem pe Gigi să ne reprezinte. Pentru că, nu-i așa, Gigi și șpaga sunt România la scară redusă: o țară în care hoțul pozează în sfânt și sfântul e mereu prins cu mâna în valiză.
Enigma Ottiliei
O vedeam trecând, mereu dezinvoltă, întorcând privirile tuturor bărbaților și provocând erecții. Purta rochițe care ne puneau imaginația la grea încercare, acoperindu-i formele ce se întrezăreau, voluptuoase. Învăluită-n mister, privea visătoare în zare, nicicând intersectând privirile pofticioase. Părea că știe ce face, ce provoacă în noi. Mereu încrezătoare, pășind cu pași vioi, trecea ca o boare printre noi. O pală de vânt, mult dorită de noi, venit-a-n sfârșit și văzurăm cu toții că fetei îi lipseau chiloții.
7 dintr-o lovitură: CFR Cluj, învinsă cu stil la bufetul suedez
Umilință istorică, 7 dintr-o lovitură pentru CFR Cluj. Dan Petrescu pleacă, dar amintirea rușinii rămâne
Fotbalul ca tragedie națională
Într-o țară în care școlile încă au toalete în curte, spitalele cad cu pacienți cu tot, iar autostrăzile sunt doar o promisiune electorală, singura bucurie autentică rămăsese fotbalul. Ei bine, CFR Cluj a decis să ne ia și asta, oferind o reprezentație grotescă în Suedia, acolo unde Hacken a transformat apărarea lui Dan Petrescu într-o piesă de teatru absurd. Rezultatul: 7 dintr-o lovitură.
Nu e doar un scor, e o metaforă, o confesiune, o sinucidere sportivă în direct, o lecție despre cum să-ți distrugi brandul în 90 de minute. Șapte mingi scoase din plasă și încă atâtea traume pentru microbiști.
Apărarea CFR-ului, între balet și pantomimă
Pe teren, fundașii ardeleni păreau participanți la un workshop de teatru experimental. Unul întindea mâna, altul se apleca, portarul făcea mișcări de yoga, iar suedezii treceau pe lângă ei ca niște turiști grăbiți prin duty-free.
Un scurt dialog imaginar:
- Fundaș CFR: Șefu’, pe cine marcăm?
- Dan Petrescu: Pe cine vreți, dar să fie la distanță, să nu transpirăm.
- Atacant Hacken: Mulțumim, băieți, drumul e liber, facem o repetiție generală pentru Champions League.
- Arbitrul: Băieți, ăsta nu e meci amical, știți, nu?
- Portarul CFR: Am înțeles, dar e cam greu cu atâtea mingi deodată. Sunt șapte. ȘAPTE DINTR-O LOVITURĂ!
Conferința de presă, lacrimi, rușine și demisia „SuperDan”
Dacă pe teren s-a jucat comedie, la conferință s-a jucat tragedie. Dan Petrescu a intrat cu ochii roșii, cu vocea frântă și cu o replică ce merită înscrisă în istoria fotbalului românesc: „Îmi e rușine.”
- Un jurnalist a întrebat: Mister, e cel mai greu moment din cariera dumneavoastră?
- Petrescu a răspuns: E simplu: am luat 7 dintr-o lovitură. În 25 de ani nu s-a mai întâmplat. Dacă eram boxeur, mă scotea medicul din ring. Dar aici nu există gong.
- Alt jurnalist, mai ironic, a continuat: Veți reveni la CFR?
Petrescu: Doar dacă adversarii vin fără atacanți sau noi fără poartă.
Și-a anunțat demisia cu un aer de martir. Dar era prea târziu: imaginea celor 7 goluri deja se viralizase.
Croitorașul cel viteaz vs. „SuperDan” cel învins
În basm, croitorașul se lăuda că a omorât „șapte dintr-o lovitură”. În Cluj, „SuperDanul” nostru modern, Dan Petrescu, a încasat 7 dintr-o lovitură. Diferența e de perspectivă.
Imaginează-ți o reclamă la cartea de povești:
- Voce de povestitor: „A fost odată un croitor care s-a lăudat că a omorât șapte muște dintr-o palmă…”
- Voce de comentator sportiv: „Și a fost odată un antrenor care a încasat șapte goluri într-un singur meci.”
- Publicul: „Finaluri diferite, aceeași rușine.”
Suedezii la bufet
Hacken a jucat de parcă era la un bufet suedez autentic: fiecare a luat ce a vrut, cât a vrut, fără să plătească.
Un atacant și-a pus două goluri în farfurie, altul trei, iar restul au completat masa cu deserturi fotbalistice.
Dialog imaginar:
- Atacant Hacken: Îți mai pun puțin sos de penalty?
- Portarul CFR: Nu, mulțumesc, sunt deja sătul. Am scos șapte porții.
- Comentatorul TV: Șapte dintr-o lovitură! Bufetul e deschis, poftiți la goluri!
Suporterii, între șoc și nostalgie
În tribune și pe rețelele sociale, suporterii au trecut prin cele cinci faze ale durerii:
1. Negare: „Nu se poate, tabela e stricată.”
2. Furie: „Bă, dar chiar șapte?!”
3. Negociere: „Hai să zicem că a fost un vis urât.”
4. Depresie: „Îmi șterg contul de Facebook, nu mai pot.”
5. Acceptare: „Asta e, 7 dintr-o lovitură, măcar avem o poveste de spus nepoților.”
Un suporter beat de supărare i-ar fi zis vecinului:
„Măcar dacă luam 6 sau 8, era un număr par. Dar 7? E ca și cum universul și-a bătut joc de noi personal.”
Anatomia unei prăbușiri
De ce a ajuns CFR Cluj să încaseze 7 dintr-o lovitură?
- Pentru că jucătorii s-au mișcat ca statuile.
- Pentru că tactica lui Petrescu e mai veche decât Windows XP.
- Pentru că lotul arată ca o combinație de mercenari obosiți și fotbaliști care au uitat de ce se joacă fotbal.
- Pentru că, în România, încă mai credem că pragmatism înseamnă să bați UTA cu 1-0 și să te faci de râs în Europa.
Dialoguri absurde (pamflet pur sânge)
- Scena 1: Vestiarul după meci
- Petrescu: „Cine e de vină?”
- Portarul: „Eu am scos trei. Putea fi 10.”
- Fundașul stânga: „Eu am dat pasă decisivă… dar pentru suedezi.”
- Petrescu: „Atunci toți suntem vinovați. Inclusiv eu, că v-am pus pe teren.”
- Un maseur: „Mister, măcar să punem meciul pe OnlyFans. E umilință premium.”
- Scena 2: Conferință de presă alternativă
- Jurnalist: „Domnule Petrescu, cum comentați cele 7 goluri?”
- Petrescu: „Simplu. E un nou record mondial: 7 dintr-o lovitură. Cine mai are curajul să facă asta?”
- Jurnalist: „Credeți că fanii vă vor ierta?”
- Petrescu: „Da, în vreo 50 de ani, când o să bată Alzheimerul mai tare decât Hacken.”
Concluzie amară
CFR Cluj nu a pierdut doar un meci. A pierdut o iluzie. A pierdut respectul Europei, pe care îl câștigase cu chinuite 0-0 și 1-0. Acum, toată lumea știe că „apărarea de fier” e, de fapt, tablă ruginită.
Iar „Bursucul”, omul care a ridicat CFR pe podiumuri și a adus titluri, rămâne în istorie nu pentru victoriile muncite, ci pentru umilința supremă: 7 dintr-o lovitură.
Un prieten mi-a spus:
„Bă, dacă nu era fotbal, era operetă. Singura diferență e că la operetă nu se strigă ‘Ole, ole’, ci ‘Bravo, maestre!’. La Petrescu, nici bravo nu mai merge, după ce a luat 7 dintr-o lovitură.”
Epilog
Șapte goluri, o demisie, o țară întreagă care a râs amar. Fotbalul românesc și-a mai adăugat o cicatrice pe lista nesfârșită de eșecuri. Iar, la final, singurul lucru care rămâne în memorie e această sintagmă care va bântui ani de zile: 7 dintr-o lovitură.
Cei 50 de români rătăciți în Franța
Cum s-au trezit localnicii francezi cu 50 de români rătăciți la 6 dimineața și ce aberații au spus aceștia în interviuri caraghioase
Dimineața absurdului în Les Vessats
Este ora șase dimineața în Les Vessats, un sătuc liniștit unde până și ciorile par să fi semnat contract de confidențialitate cu localnicii. Aerul e răcoros, iar somnul oamenilor încă mai are pretenția de a fi respectat. Dar liniștea, acea binecuvântată liniște provincială, nu durează mult: un hârâit metalic, un clinchet de fier vechi și un zgomot demn de un autocar supradimensionat care se strecoară printre case vechi de secole sfărâmă orice fantezie de serenitate, deși un indicator mare și roșu interzice accesul vehiculelor peste 7,5 tone. Dinăuntru, 50 de români rătăciți privesc în jur cu ochii măriți..
Din autocarul uriaș coboară cei 50 de români rătăciți, ochii lor mari și speriați fiind singurul lucru care pare că respectă proporțiile străzilor înguste. Nimeni nu vorbește franceza sau engleza. Nimeni nu știe unde e Leynes. Nimeni nu știe cum s-au trezit aici, dar toți par convinși că totul e doar o coincidență absolut absurdă, care-i va aduce la cules de struguri sau la o porție de vin direct din șanț.
Localnicii se trezesc cu frica în sân: unii cred că e sfârșitul lumii, alții că autocarul e o navă extraterestră care a ratat aterizarea pe Pământ. Copiii râd, pentru că pentru ei totul e carnaval, iar bătrânii murmura că „așa ceva nu s-a mai văzut de când vecinul s-a pierdut cu vaca la poartă”, „Am crezut că intră un avion în curte!”, povestește mai târziu un francez buimac. Dar adevărata surpriză vine după ce muncitorii români coboară: niciunul nu vorbește franceza sau engleza. Satul se umple de șoapte, gesturi și confuzii. Reporterul își deschide carnetul, pregătit pentru un interviu de neuitat.
Eu, cel care în mod normal documentez evenimente serioase, îmi deschid carnetul cu un sentiment ciudat: între umor și groază, între fascinație și dezgust, încep să-mi iau notițe despre acești români rătăciți, acești hibrizi cultural și geografic care, fără să știe, sunt cetățeni cu drept de vot și votează. Un gând tăios îmi traversează mintea: „Acești oameni decid soarta politică a întregii țări… și noi aici ne mirăm de faptul că sunt rătăciți, la propriu și la figurat.”
Autocarul rămâne parcat strâmb, ca un monument al absurdului contemporan și astfel începe o zi care nu va fi niciodată uitată de Les Vessats, un fel de lecție în carne și oase despre cât de fragilă e ordinea lumii și cât de comic poate fi haosul, mai ales atunci când are accent maramureșean.
Interviu cu românii rătăciți
Mă alătur grupului de români rătăciți și mă adresez unuia dintre ei, la întâmplare…
Reporter: Bună dimineața! Cine sunteți și de unde veniți?
Dorel Pleșcariul: Eu sunt Dorel Pleșcariul din satul Cucurigu Mic. Am venit la cules de struguri, că acolo acasă abia culeg urzici. Da’ șoferul a zis că drumul cel mai scurt e pe aici. Eu i-am zis că-i prea scurt, că nici n-am apucat să adorm bine și am ajuns!
Reporter: V-ați rătăcit…
Dorel Pleșcariul: Nu, noi nu ne-am rătăcit, ne-a rătăcit drumul. E o mare diferență. Dacă drumul se băga unde trebuie, eram deja la butoi cu must.
Reporter: Dumneavoastră cum vă numiți?
Vasile Pârțoc: Vasile Pârțoc, zis și „Ciorapul Găurit”. Am venit cu speranța că aici, în Franța, găsesc vinul mai ieftin. Dar până acum, doar mirosul.
Reporter: Și cum a fost să ajungeți în acest sat?
Vasile Pârțoc: Eu cred că satul s-a mutat în fața noastră. Că nu se poate să vii la Leynes și să aterizezi în Les Vessats. Clar satul s-a rătăcit, nu noi. Noi suntem români rătăciți doar cu buletinul, nu cu sufletul.
Reporter: Dumneavoastră, doamnă, cum vă numiți?
Maricica Sfecloiu: Maricica Sfecloiu, de meserie scurmătoare de cartofi. Am venit să culeg struguri, dar dacă-mi dau și cartofi, nu mă supăr.
Reporter: Știați că nu e voie cu autocarul pe acest drum?
Maricica Sfecloiu: Știam, dar noi am zis că interdicția e doar pentru francezi, nu și pentru niște români rătăciți și complet dezorientați, la propriu și la figurat, așa cum suntem noi. Că doar noi suntem musafiri, iar musafirii sunt primiți oriunde…
Reporter: Domnule, cum vă cheamă pe dumneavoastră?
Gheorghe Năclăiosu: Gheorghe Năclăiosu. Eu am venit special pentru vin. Am auzit că aici vinul curge pe șanțuri.
Reporter: Și cum ați perceput momentul în care ați intrat cu autocarul pe strada îngustă?
Gheorghe Năclăiosu: Am zis că e tunel. Și am închis ochii să nu văd cum zgârie mașina gardurile. Că la noi, dacă trece o căruță pe uliță, deja e îngust. Aici, cu autocarul, a fost artă.
Reporter: Pe dumneavoastră, tinere domn, cum vă cheamă?
Sandu Bulbuc: Sandu Bulbuc, zis și „GPS-ul uman”. Eu eram responsabil să ghidez autocarul. Dar ce să vezi? Bateria la telefon mi s-a terminat și harta de pe hârtie am folosit-o să-mi împachetez slănina.
Reporter: Și cum ați explicat localnicilor situația, dacă nu știți franceza sau engleza?
Sandu Bulbuc: Am făcut semne. Eu am arătat ciorchinele, ei s-au uitat la mine ca la circ. Apoi am scos sticla de plastic cu vin de acasă, să le arăt că noi venim la cules. Cred că au înțeles, că au început să dea din umeri franțuzește.
Confuzia limbilor și gesturilor
Pe măsură ce discuția continuă, observ că românii rătăciți au dezvoltat un limbaj universal al mâinilor, picioarelor și al onomatopeelor. Când vor să explice ceva, bat din palme, scot sunete ciudate sau dansează improvizat.
Reporter: Cum v-ați simțit când ați realizat că nu înțelegeți nimic din ce spun francezii?
Ilie Sucăit: Ca și cum ai asculta Radio Erevan în ungurește. Eu am dat din cap de fiecare dată, că așa fac și la ședințele de la primărie. Dacă dai din cap, pari deștept.
Reporter: Dar când ați întrebat unde e Leynes?
Ilie Sucăit: Eu am zis „Leines”, dar ei au înțeles „Les Vessats”. Și uite așa, noi, acești bieți români rătăciți am ajuns să credem că Franța e un labirint făcut special să-ți încurce pașii.
Percepția localnicilor
Localnicii francezi priveau toată scena ca pe o invazie exotică. 50 de români rătăciți, coborâți dintr-un autocar imens, umpleau ulițele cu sacoșe, pungi cu slănină, bidoane cu apă și o grămadă de accent maramureșean pur. Unii copii din sat au început să râdă, crezând că e un carnaval. O bătrână a întrebat dacă sunt actori veniți pentru filmări.
Continuând interviul cu cei 50 de români rătăciți
Fac slalom printre ei, adresându-le câte o întrebare, încercând să aflu cum de au ajuns cei 50 de români rătăciși să se rătăcească și la propriu…
1. Dorel Pleșcariul
Reporter: Bună dimineața! Cine sunteți și ce căutați aici?
Dorel: Eu sunt Dorel Pleșcariul, din Cucurigu Mic. Am venit la cules de struguri, dar dacă vinul nu se lasă găsit, măcar fac echilibristică pe străzi. Dacă nu găsim struguri, culeg și iarbă. Tot verde e.
2. Vasile Pârțoc
Reporter: De ce ați ales Les Vessats?
Vasile: Satul s-a rătăcit în fața noastră. Noi eram convinși că mergem la Leynes. Aici, tot ce pot spune e că vinul miroase mai bine decât în visele mele. Autocarul nostru a fost blestemat, se tot abate din drum. Simt că suntem blestemați săfim singurii români rătăciți cu autocarul…
3. Maricica Sfecloiu
Reporter: Știați că autocarul nu are voie aici?
Maricica: Știam, dar eu cred că legile sunt doar pentru francezi. Noi suntem români rătăciți și avem imunitate poetică.
4. Gheorghe Năclăiosu
Reporter: Cum ați perceput drumul pe ulițele înguste?
Gheorghe: Am crezut că e tunel de aventură. La noi, o căruță e suficientă să simți adrenalina.
5. Sandu Bulbuc
Reporter: Cum ați explicat situația localnicilor?
Sandu: Am arătat ciorchinele și sticla de vin. Ei au înțeles că suntem aici la muncă, dar cred că au și început să râdă.
6. Petrică Pârțâc
Reporter: V-ați pierdut?
Petrică: Nu, autocarul nostru e blestemat. Pleacă unde vrea el, noi doar ținem volanul. Ne-a blestemat baba Vanga să ajungem niște români rătăciți…
7. Rodica Zbârna
Reporter: Ce planuri aveți pentru ziua asta?
Rodica: Dacă nu găsesc struguri, culeg păpădii. Verde tot e, sănătos tot e.
8. Mitică Strâmbatu
Reporter: Cum ați interpretat indicatorul de tonaj?
Mitică: Am crezut că e reclamă la cântar. Cine cântărește nu greșește, nu?
9. Floarea Boțoagă
Reporter: Ați mai fost în Franța?
Floarea: Doar pe televizor. Aici e Parisul nostru alternativ, al tuturor acestor români rătăciți…
10. Gioni Țâfnosu
Reporter: Cum reacționează francezii la voi?
Gioni: Se uită urât când scot slănina. Eu cred că au nevoie de artă culinară românească. Francezii se uitau urât când scoteam slănina.
11. Nelu Iapa
Reporter: Cum comunicați cu autoritățile?
Nelu: Am nechezat la primar. Universal. Înțelege tot.
12. Marian Scârțoiu
Reporter: Ați condus vreodată autocarul?
Marian: Dacă mă puneți să conduc, mă pierd chiar și în curtea proprie. Sunt unul dintre acești români rătăciți la propriu și la figurat…
13. Anica Frunză
Reporter: Ce părere aveți despre semnele rutiere?
Anica: Am crezut că indicatorul roșu e semafor de Crăciun.
14. Costel Pălincar
Reporter: Ce așteptări aveți de la ziua asta?
Costel: Să dea drumul la butoi. Nu contează unde, principalul e să beau.
15. Marian Ciupitu
Reporter: Cum vedeți excursia asta?
Marian: Educațională. Avem talent de circari fără bilete.
16. Toader Știrbu
Reporter: Ați știut că veți ajunge în Franța?
Toader: Credeam că mergem la Timișoara. Turnurile astea franțuzești m-au derutat, pe mine și pe restul românilor rătăciți.
17. Saveta Pripon
Reporter: Ce ați adus cu voi?
Saveta: Trei borcane de murături. Dacă nu le termin, le las cadou la francezi.
18. Mihai Sforăilă
Reporter: Cum vi se par străzile?
Mihai: Prea netede. La noi, gropile sunt punct de reper.
19. Lenuța Crăcănatu
Reporter: Cum vi se pare satul?
Lenuța: Parcă suntem pe platou de filmare. Arată ca în telenovele.
20. Vasile Țurțurel
Reporter: Vinul local cum vi se pare?
Vasile: Dacă dai noroc cu vin franțuzesc, parcă uiți dorul de casă, asta simt toți românii rătăciți prin lume.
21. Mărioara Cârnat
Reporter: Leynes v-a dezamăgit?
Mărioara: Credeam că e Disneyland pentru struguri.
22. Ionel Cucurigu
Reporter: Ce v-a derutat cel mai mult?
Ionel: Soarele. Dimineața nu știam unde e.
23. Zaharia Bâzdâc
Reporter: Ce impresie aveți despre sat?
Zaharia: Să pună mai multe indicatoare. Sau nu, poate e mai distractiv așa.
24. Ilie Sucăit
Reporter: Cum ați înțeles franceza?
Ilie: Ca Radio Erevan în ungurește. Dacă dai din cap, pari deștept. Așa fac toți acești români rătăciți…
25. Gherasim Păltinu
Reporter: Ce vă face să râdeți aici?
Gherasim: Faptul că francezii ne privesc ca pe extratereștri.
26. Dorin Ploscaru
Reporter: Ce ați adus cu voi la cules?
Dorin: Slănină, murături și optimism.
27. Florinel Zgârciu
Reporter: Cum v-ați descurcat pe drum?
Florinel: Am folosit GPS-ul uman. Dar bateria s-a terminat.
28. Cătălina Pârâu
Reporter: Cum vă împăcați cu confuzia satelor?
Cătălina: Eu cred că Leynes e o legendă. Les Vessats e realitatea.
29. Viorica Mălai
Reporter: Ce vă impresionează cel mai mult?
Viorica: Liniștea înainte să vină autocarul.
30. Nicu Străinu
Reporter: Cum explicați prezența voastră aici?
Nicu: Ne-am pierdut, dar cu eleganță.
31. Daria Crăciun
Reporter: Ați învățat franceza?
Daria: Încerc, dar fac mai multe semne decât cuvinte.
32. Laurențiu Pârvu
Reporter: Ce v-a surprins cel mai mult?
Laurențiu: Că vinul nu curge pe șanțuri cum auzisem.
33. Emilia Bulbuc
Reporter: Cum comunicați între voi?
Emilia: Prin gesturi, strigăte și dansuri improvizate.
34. Radu Țigănuș
Reporter: Care e principala problemă aici?
Radu: Străzile înguste, dar vinul compensează.
35. Doina Păcurar
Reporter: Cum ați găsit cazarea?
Doina: Am dormit sub copac, ca românii adevărați.
36. Vasilica Năstase
Reporter: Ce ați adus pentru francezi?
Vasilica: Murături și povești despre România.
37. Ilinca Suciu
Reporter: Cum percepeți timpul aici?
Ilinca: Lent, dar amuzant.
38. Costin Țuțu
Reporter: Care e obiectivul zilei?
Costin: Strugurii și glumele cu francezii.
39. Camelia Țap
Reporter: Care a fost primul gând când ați ajuns aici?
Camelia: „Oare unde am ratat virajul?” Dar apoi am zis că drumul ne-a rătăcit intenționat, suntem niște români rătăciți, băi, nene.
40. Livia Pârvulescu
Reporter: Cum reacționează francezii?
Livia: Se uită la noi ca la o emisiune de survival. Eu le zâmbesc, ei se miră, de parcă n-au mai văzut români rătăciți.
41. Florin Buzatu
Reporter: Ce ați învățat din această experiență?
Florin: Că harta noastră e doar un desen. Realitatea e Les Vessats. Realitatea e ciudată pentru noi, acești români rătăciți…
42. Sonia Munteanu
Reporter: V-ați întâlnit cu localnicii?
Sonia: Da, au încercat să ne vândă brânză. Noi am încercat să le explicăm „slănina cu dor”.
43. Nicuță Pădureanu
Reporter: Ce părere aveți despre vinul lor?
Nicuță: Mai bun decât la noi, dar mai puțin dramatic.
44. Ioana Zgârciu
Reporter: Cum v-ați organizat pentru cules?
Ioana: Am făcut echipe de câte doi, dar ne-am pierdut unul pe altul de cinci ori deja.
45. Ticuțu Frunză
Reporter: Cum vi se par strugurii?
Ticuțu: Sunt mari și zemoși, dar nu pot fi strecurați prin buzunare.
46. Gelu Țurcanu
Reporter: Ați avut vreun conflict cu autoritățile?
Gelu: Am întrebat un polițist unde-i autocarul, iar el m-a întrebat dacă am voie să-l întrebi.
47. Ramona Mălai
Reporter: Cum se descurcă grupul aici?
Ramona: Ca o orchestră de copii care nu au mai văzut instrumente.
48. Ilie Zbârna
Reporter: Ce v-a impresionat cel mai mult?
Ilie: Că satul pare neatins de civilizație… dar noi l-am schimbat deja cu râsetele noastre de români rătăciți.
49. Florentina Pârțoc
Reporter: Cum v-ați simțit când ați ajuns aici?
Florentina: Ca la o nuntă de la care nu știi dacă ești invitat sau musafir nepoftit.
50. Doru Strâmbatu
Reporter: Ce lecție trageți din această experiență?
Doru: Că autocarul și norocul nostru au propria voință. Nu există plan, doar hazard comic. Suntem niște români rătăciți, domnule…
Lecții din Les Vessats
După ce autocarul s-a retras și ai noștri români rătăciți s-au întins pe iarbă cu sacoșele lor pline de vin, localnicii francezi au rămas cu senzația că au asistat la un spectacol absurd, ca în filmele de comedie mută.
Dorel Pleșcariul spune că totul a fost „o aventură educativă”, Vasile Pârțoc că „satul e vinovat, că s-a băgat în drum”, iar Maricica Sfecloiu a concluzionat: „Dacă găsim struguri, totul merită. Dacă nu, măcar am râs”.
Cu pixul tremurând între mâini și carnetul plin de schițe bizare, cu gust amar: acești 50 de români rătăciți, de fapt, erau mai mulți, unii ascunși prin bagaje, alții chiar pe sub fustele largi ale soțiilor lor, nu sunt doar simpatici muncitori sau turiști din imprudență, ci cetățeni cu drept de vot. Da, aceleași mâini care fac semne ciudate și scot sunete bizare ajung în cabină și apasă butoanele pentru clanurile politice ale AiURiștilor, Șoșocilor și POT, iar rezultatul? O combinație savuroasă de haos administrativ și promisiuni politice fără nicio legătură cu realitatea.
În timp ce Franța râde de circarii temporari din Les Vessats, România își vede de votul său „rătăcit”, plin de energie, plin de bună dispoziție și… incredibil de eficient în a menține aceleași structuri de putere, indiferent de granițe, limbă sau alfabet. Reporterul închide carnetul, cu gustul amar al ironiei: râsul localnicilor francezi contrastează crud cu gândul că acești români rătăciți, aparent inofensivi, au în mână puterea de a decide cine conduce și cine rămâne la butoane acasă.
Și așa, între râsete, gesturi și sticle de vin, Les Vessats devine scena unei lecții necruțătoare: acești români rătăciți se pot rătăci oriunde, la propriu, dar niciodată nu se rătăcesc în fața urnelor electorale.
Les Vessats a rămas cu povești de spus, iar acești români rătăciți s-au întors acasă, purtând cu ei amintiri și fotografii în care autocarul lor pare să fi devenit monument istoric.
Ziua în care frigiderul meu a decis să devină vegan
Era dimineață. Încă buimac, dau iama-n bucătărie. Voiam să mănânc ceva consistent. În frigider nu era nimic care să-mi inspire încredere. L-am botezat Paul McCartney, iar acum îmi predică despre tofu, semințe de chia și sucuri verzi. Salamul a dispărut, ouăle fac greva foamei, brânza a fugit la vecini, morcovii îmi fac scandal că nu au voie să se întâlnească cu cârnații și mațele-mi fac greva foamei, în timp ce simt batăi de linguri în stomac. Mă întreb cine-i șef, eu sau frigiderul meu care s-a decis să fie vegan?