sâmbătă, decembrie 20, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 26

Autostrada Moldovei: Muzeu viu al incompetenței

MBM - KritiQ
-
0
Autostrada Moldovei: Muzeu viu al incompetenței

Autostrada Moldovei, promisă cu fanfară, devine un muzeu tragicomic al sudurilor strâmbe și al promisiunilor politice ratate

Autostrada Moldovei – când „aproape gata” înseamnă „niciodată”

Autostrada Moldovei. Două cuvinte care, în ultimii ani, au făcut să tresalte simultan inima moldoveanului obosit de gropi și ficatul său deja sensibilizat de promisiunile electorale. Și iată că, în septembrie 2025, după ani de inaugurări cu panglici imaginare și declarații mai solide decât betonul de sub podurile crăpate, descoperim un adevăr pur românesc: Autostrada Moldovei e gata „99,99%”. Adică exact cât e de sănătos ficatul unui șofer de TIR care a prins trei guverne pe drumurile naționale.

Dar atenție, drag spectator al circului național! 99,99% în România nu e matematică, e poezie. Mai lipsește doar 0,01%. Din păcate, acel 0,01% sunt sudurile de la poduri, acele mici detalii care fac diferența între „wow, ce frumos trecem peste râul Sărata” și „Doamne-ajută, țineți-vă bine că se aude un trosnet suspect!”.

Autostrada Moldovei – prima autostradă muzeu din Europa

Nu ne mai bate nimeni la inovație. Am reușit ce n-a reușit nicio țară din UE: să construim prima autostradă muzeu. Autostrada Moldovei e aproape gata, dar stă închisă. Ca un Ferrari cumpărat pe leasing, dar ținut în garaj pentru că stăpânul a pierdut cheia. Șoferii nu au voie pe ea, dar o pot vizita cu ghid turistic. „În partea stângă puteți admira sudurile ratate de frații bulgari, iar în partea dreaptă puteți observa promisiunile ratate ale fraților de guvernare.”

Asta nu mai e infrastructură, asta e artă conceptuală. Un performance tragicomic despre prostie și corupție, intitulat „Autostrada Moldovei: 99,99% gata, 0,01% în așteptare eternă”.

Constructorii bulgari: „Sudăm cum știm și noi”

Se pare că sudurile de la poduri au fost făcute de niște artizani cu talent mai degrabă la lipit conserve, decât la lipit grinzi. Firma bulgară Trace Group Hold, mare jucător pe piața balcanică, s-a apucat de sudat la poduri ca și cum ar suda antena satelit pe bloc: merge și-așa. Doar că aici nu e vorba de antenă, e vorba de mii de tone de mașini, TIR-uri și nervi moldovenești.

Explicația constructorilor e genială: „Am făcut tot ce scria în proiect.” Sigur, și Titanic a respectat proiectul, doar că iceberg-ul n-a fost prevăzut în caietul de sarcini. Și uite unde a ajuns. În loc de simfonie pe Atlantic, am obținut concert de bormașină pe Autostrada Moldovei.

Guvernul Ciolacu: „Nu vă faceți griji, e aproape gata”

Când vine vorba de Autostrada Moldovei, premierul Marcel Ciolacu și ministrul transporturilor Sorin Grindeanu sunt ca doi iluzioniști care scot iepuri din joben, doar că iepurii sunt morți și publicul e deja vegetarian. De fiecare dată când iese câte un scandal, Ciolacu promite că „autostrada e prioritate națională”. Păi, dacă asta e prioritate, nici nu vrem să știm cum arată lucrurile neimportante. Probabil sunt în faza de „minus 3% aproape gata”.

Iar Grindeanu, maestrul declarațiilor fără sens, a devenit un soi de DJ care pune aceeași piesă pe repeat: „Autostrada Moldovei avansează conform graficului.” Singura problemă e că graficul pare desenat de un copil de 5 ani cu carioci second-hand expirate.

Testele statice: șoferi cobai pe Autostrada Moldovei

CNAIR, acest minister al adevărului paralel, a anunțat că după repararea sudurilor, podurile de pe Autostrada Moldovei vor fi supuse testelor statice. Adică punem niște camioane încărcate pe pod și vedem dacă se prăbușește. Simplu, curat, eficient. E infrastructura românească transformată în joc video: „Bridge Simulator – Moldova Edition”.

Cine știe, poate o să facem și abonamente: plătești bilet și poți să urci cu Loganul pe pod să vezi dacă rezistă. Dacă nu rezistă, primești banii înapoi. Tu sau moștenitorii tăi.

Autostrada Moldovei, eterna fată morgana electorală

De fiecare dată când vine campania electorală, Autostrada Moldovei apare ca un vis umed al politicienilor: „O să vă facem autostradă, moldovenilor!” Și oamenii aplaudă, deși știu că e doar o hologramă. Autostrada Moldovei e un miraj, o iluzie care dispare imediat după vot.

Dacă pui mâna pe harta României și cauți autostrăzile din Moldova, riști să zgârii foaia. Pentru că nu există. E doar hârtie albă, ca promisiunile lui Grindeanu. Asta e singura certitudine: că Autostrada Moldovei e mai invizibilă decât rușinea politicienilor care o tot promit.

Penibilul penalităților

CNAIR a promis că va aplica penalități constructorului bulgar pentru întârzieri și suduri strâmbe. Dar cum știm deja, penalitățile astea sunt ca bețele de chibrit aruncate într-un incendiu: fac zgomot și fum, dar nu sting nimic. În realitate, penalitățile se transformă în procese interminabile, iar firma bulgară își vede liniștită de viață, poate chiar primește alt contract la anul. Pentru că în România, răsplata pentru eșec e un contract nou.

Autostrada Moldovei, stand-up comedy cu asfalt

Să fim sinceri: Autostrada Moldovei a devenit cel mai bun material de stand-up comedy din România. Toți comediantii ar trebui să le mulțumească lui Ciolacu și Grindeanu pentru inspirație. E imposibil să nu faci glume când vezi cum o autostradă de 28 de kilometri e „aproape gata” de doi ani.

Gluma supremă: Autostrada Moldovei e singurul loc din țară unde șoferii se roagă să NU se deschidă circulația. Că mai bine stă închisă decât să cadă podul cu tine pe el.

Noi capitole din epopeea prostiei

  • Festivalul promisiunilor

  • Autostrada Moldovei a generat mai multe festivaluri de promisiuni decât are Buzăul festivaluri de cârnați. La fiecare șase luni, câte un oficial apare pe șantier cu casca pe cap și cu fraza magică: „Lucrările avansează conform graficului.” Între timp, utilajele sunt parcate, muncitorii lipsesc, iar câinii comunitari fac ture pe viitorul carosabil.

  • CNAIR – instituția care nu moare niciodată

  • Dacă CNAIR ar fi fost o persoană, ar fi un pensionar cu pensie specială care îți spune în fiecare zi: „Lasă, mamă, că mâine terminăm treaba.” Numai că mâine nu vine niciodată. CNAIR e expert în PowerPoint și machete 3D, dar complet analfabet la suduri și poduri.

  • Guvernul Ciolacu și managementul de criză

  • În loc să rezolve problemele, Ciolacu și echipa lui preferă să organizeze conferințe de presă. E mai simplu să spui că „totul e sub control” decât să pui presiune reală pe constructor. Autostrada Moldovei e dovada că guvernarea Ciolacu e un fel de reality show cu rating scăzut.

Autostrada Moldovei, șantierul etern

Șantierul Autostrăzii Moldovei a devenit loc de pelerinaj pentru jurnaliști, activiști și politicieni. Se fac live-uri, reportaje, interviuri, iar fundalul e mereu același: utilaje ruginite și betoane crăpate. S-ar putea introduce o taxă de vizitare: „10 lei biletul, cu reducere pentru pensionari și gratuit pentru votanții creduli.”

Autostrada Moldovei și viitorul întreținerii

Și dacă până acum totul a fost doar comedie, viitorul Autostrăzii Moldovei promite să fie tragicomicul suprem. Podurile sudate imperfect vor avea nevoie de reparații constante, asfaltul va fi spart, gropile vor renaște mai repede decât popcornul în microunde, iar noi contracte cu firme internaționale sau locale vor fi semnate în ritmul unei telenovele.

Autostrada Moldovei va deveni astfel un mecanism infinit de generat cheltuieli, un simbol al eternității birocratice și al incompetenței sistemice. Politicienii viitori vor face vizite inaugurale cu panglici colorate, iar șoferii vor avea ocazia să facă tururi ghidate, ca într-un parc de distracții cu restricții de siguranță.

În concluzie, Autostrada Moldovei rămâne nu doar un drum, ci o legendă vie a umorului negru românesc: o combinație letală de promisiuni electorale, suduri strâmbe, infrastructură eșuată și speranța absurdă că poate, într-o zi, totul va fi gata. Dar până atunci, ne vom bucura de spectacol, căci Autostrada Moldovei e eternă. Și dacă e să cadă, cel puțin o va face cu stil – spectaculos și comic, exact cum merită.

O noapte imposibil de uitat

MBM - KritiQ
-
0
O noapte imposibil de uitat

Încă puțin și intră toată, își zise, imediat după ce și-a băgat capul. E cam strâmtă gaura. Înăuntru, e întuneric și o căldură umedă. Se poticnește un pic. Frecarea cu pereții înguști, o excită și-o solicită intens. Pipăie atmosfera. Se convinge că e unde trebuie. Mai încearcă un pic, spre înainte. A intrat până la jumătate. Acum începe parte grea. La mijloc, e groasă. Pare a se fi înțepenit. Încearcă să intre, să iasă, se zbate. E noapte, liliecii sunt activi, o simt și dau năvală spre ieșire. Ea rămâne flămândă.

De ce bat clopotele, Mitică? (remake absurd-plastic)

Dorin Ciobica
-
0
De ce bat clopotele, Mitică? (remake absurd-plastic)

Și cum mergeau agale Romulus, Remus și Crișan spre Cotroceni, să fie decorați de președinte pentru merite deosebite la facerea Romei din 1784, în pădure s-au întâlnit cu ursul, care le-a zis: “Pe onoarea mea de lup, dacă n-aș ști că sunt peștișorul de aur aș pica în depresie, ca vulpea când mănâncă bulz dacic.”
Auzind acestea, Tudor Vladimirescu a plecat la Rovine, să prindă ultimul episod din “Cine e dacii ortodocși și de ce e bătuți cu mătărânga-n freză”, cel care îl evocă pe Mihai Viteazu cu pene aztece în cur, cumpărate din bugetul primăriei.
Artistul plastic s-a disculpat spunând că așa a fost comanda, struțo‑cămila din fotografie reprezentând imaginea mândrului popor suveranist stăpân aici de mii de ani.

Câteva impresii de la fața locului:

  • Francisco Goya, artist plastic: “Somnul rațiunii naște bugete publice.”

  • Daniel Ciobotea, escroc mistic: “Dacă n-au ștanțată moaca mea, clopotele alea sunt păgâne; poate-o mai dregem dacă mă cheamă la sfințire.”

  • Caesar Burebisteanu, drojdier local: “Nu mai beau, să-mi bag picioarele, că nu m-am mai pișat cu zurgălăi de la ultimul sculament luat în armată.”

Între timp, Tibrul curgea agale, oglindind cetatea Devei în toată măreția ei și au trăit toți fericiți până la adânci bătrânețe.

Vivat Academia!

Dorin Ciobica
-
0
Vivat Academia!

 Istoria este repetitivă, așa că sunt nevoit să revin cu o scenetă într-un act, scrisă acum câțiva ani în cinstea forurilor superioare ale Academiei Române.

  • – Alo, tovarășul Dumitru Almaș?
  • – Da, eu sunt; cu cine am onoarea?
  • – Sunt tovarășul…, de la…
  • – Gata, să trăiți, vă știu!
  • – Uite la ce m-am gândit, am vorbit și cu Tovarășul…
  • – Incredibil! Ați vorbit cu Tovarășul despre mine?
  • – Da, i-a plăcut și lui povestea cu Mihai Viteazul, care folosea în luptă o bardă cu două tăișuri. Așa folosim și noi socialismul științific, adică una spunem și alta facem.
  • – Am mai băgat și eu, din folclorul scandinav; știți cum sunt copiii, vor să fie acțiune.
  • – Lasă asta, uite de ce te-am sunat. Mâine dimineață vii la mine, să discutăm despre manualele de istorie. Trebuie rescrise, că învață viitorii uteciști ai patriei numai prostii. Ba că Ștefan era bețiv și afemeiat, ba că János Hunyadi nu-i român verde din Tecuci, ba că Ecaterina Teodoroiu a fost cam rea de muscă. Trebuie să-i faci pe toți după chipul și asemănarea Cârmaciului, am stabilit cu Tovarășul, da’ tot el să rămână cel mai voinic și merele de aur, pricepi tu, că te văz băiat deștept.
  • – Am înțeles, să trăiți!
  • – Bine. Să știi că ți-am făcut un favor. Puteam să-l propun pe ăla care – în “Legendele Olimpului” – a scris despre Zeus exact cum trebuie zugrăvit Tovarășul. M-am răzgândit în ultimul moment: acelea erau povești cu personaje imperialiste, n-ar fi trebuit să treacă de cenzură. Mai ales că Alexandru Mitru nu are origine sănătoasă, ci provine dintr-o familie de intelectuali.
  • – Apreciez, să trăiți!
  • – Stai o secundă, să nu-nchizi. Tovarășa Vasilievskaya, pune samovarul, trage perdelele, adu aparatul de proiecție și zi-i tovarășului Nicolaescu să între!
  • – Faceți și filme?
  • – Asta nu-i treaba ta, tovarășe Almaș, avem oameni pregătiţi; vezi să nu întârzii, că mâine am multă treabă. La zece vine tovarășul Decebal Burebisteanu, cabanier la Babele, să-mi povestească despre ceva energie din Munții Bucegi, poate scăpăm mai repede de datoriile externe.
  • Te trec aici, în agendă, la ora nouă: “Mitică – Istoric”!

Love Is in the Smell

Dorin Ciobica
-
0
Love Is in the Smell

Cei de la marketing își făcuseră bine treaba, afacerea Coldplay era în continuare un succes. La un moment dat Chris se opri din cântat, scoase o lumânare din buzunar și oftă pentru impresie artistică. Prelinse câteva picături de ceară pe degetul mijlociu, băgă degetul în nas și apoi își frecă gingiile. Oftă din nou, se întristă mai tare și spuse: “Știu și eu cum e să pierzi pe cineva drag, de aceea nu plec niciodată de acasă fără o candelă cu parfumul lansat de Gwyneth Paltrow.

 

Partidul lui Piedone: ficusul politic cu ambiții de stejar

MBM - KritiQ
-
0
Partidul lui Piedone: ficusul politic cu ambiții de stejar

Partidul lui Piedone promite revoluție politică, dar pare mai degrabă o glumă cu miros de mici, sarmale reci și controale ANPC cu muzică de fanfară

Cum să pui „partidul lui Piedone” în trending

Bine ai venit în epoca post-ficus, unde „partidul lui Piedone” vrea să fie copacul care umbrește România, dar de fapt e ghiveciul din sufrageria politică. Cristian Popescu Piedone, eternul primar de sector cu apetit pentru circ, control la tarabă și TikTok cu audiență mai mare decât la ședințele de Guvern, a decis că n-a mai rămas suficientă ciorbă la masa politică și trebuie să își facă propria oală sub brandul unic: „partidul lui Piedone”, PNRR, „Partidul Naționalist Reformarea României”, pentru românul de rând, cum îi zice el, sau partidul pentru prostul de rând, cum cred eu că i s-ar potrivi.

Ce poate merge prost? În fond, omul e cunoscut: un pic de Colectiv, un pic de ANPC, un pic de sarmale la Sala Palatului și hop, avem revoluție politică cu miros de cârnați arși.

„Partidul lui Piedone”: când branding-ul e un acronim furat

Nu știm exact cine a fost mintea luminată care a zis: „Hai să numim partidul lui Piedone PNRR”, dar nici n-aș vrea să aflu. Probabil aceeași echipă de PR care a zis că Dacia Spring e „mașina poporului” și care vinde pepeni pe marginea drumului sub eticheta „bio”.

PNRR, pentru românul de rând, e planul ăla european cu miliarde, șantiere, hârtii și conferințe de presă plictisitoare. Pentru Piedone, PNRR e doar „Partidul Naționalist Reformarea României”. Adică a luat acronimul cu bani și l-a reciclat ca siglă de partid. Practic, „PNRR” e și eco, face reciclare de branduri. Dacă mâine ar apărea „Partidul Coca Cola al Poporului”, jur că l-ar semna pe loc.

Sala Palatului, scena politică și bufetul suedez

Lansarea oficială a „partidului lui Piedone” a fost programată la Sala Palatului. Nu pentru că era nevoie de loc pentru mase de simpatizanți, ci pentru că sala are și catering inclus. Piedone fără bufet e ca PNL fără traseiști: imposibil de conceput.

Acolo, printre lumini, fanfare și ode populiste, „PNRR” va fi prezentat poporului. O imagine de vis: România 2025, locul unde revoluțiile se nasc între două tăvi de piftele.

Dacă ar exista un premiu pentru „cea mai mare cantină politică”, partidul lui Piedone l-ar lua detașat.

PNRR: promisiuni cu gust de mici

Programul politic? Simplu: „România va fi condusă de cetățeni”. Dar doar cetățenii care cumpără salam cu soia după ce expiră termenul, că acolo face ANPC control. În rest, „partidul lui Piedone” e ca meniul zilei la bodegă: tot ce a rămas de ieri, reîncălzit și servit cu muștar ieftin.

Promisiuni? Zero corupție, maximă transparență, meritocrație. Adică exact opusul a tot ce a reprezentat Piedone timp de 30 de ani. E ca și cum ai pune vulpea paznic la coteț și ai spune că acum face pe vegetariana.

Colectiv și Piedone

Nu poți să vorbești despre „partidul lui Piedone” fără să îți vină în minte Colectiv. Piedone a fost condamnat, apoi achitat, apoi ridicat pe post de martir politic. În România, dacă nu ai o condamnare penală bifată, nu poți fi lider autentic.

Umor negru? Iată: „PNRR” e singurul partid din lume care poate organiza un congres și să ofere în pachetul promoțional extinctoare.

Din primar de sector în Mesia politic

Cristian Popescu Piedone, omul care a transformat Sectorul 4 în expoziție de borduri și Sectorul 5 în festival de nepotism, vrea acum să facă același lucru la nivel național. Practic, „partidul lui Piedone” promite să mute bordurile patriei mai la dreapta sau mai la stânga, în funcție de unde bate vântul electoral.

Un comentator spunea: „Partidul lui Piedone e ca Ficus Maximus – există, dar nu face nimic”. Corect. Diferența e că ficusul nu ia salariu de parlamentar, și nu mă refer aici  la ficusul KWI, să fie clar.

Ce spun criticii despre partidul lui Piedone

  • Show, nu politică: criticii zic că „partidul lui Piedone” e doar o extensie a TikTok-ului său, cu scenete, glume proaste și controale regizate.

  • Nepotism la rang de artă: familia lui Piedone are mai multe funcții prin primării decât are un supermarket casieri.

  • Relații dubioase: Piedone e văzut mai degrabă ca un produs al vechiului sistem, decât ca o soluție.

  • Și cea mai bună glumă: „partidul lui Piedone” promite să fie condus de cetățeni. La cum merg lucrurile, cetățenii vor fi rudele și finii lui.

Valeriu Nicolae și demolarea mitului Piedone

Valeriu Nicolae a spus clar: Piedone nu e antisistem, ci sistemul însuși. Tată comunist șmecher, diplome luate la kilogram, permis de conducere ca shaorma la lipie – totul la ofertă. „PNRR” e, în viziunea lui Nicolae, doar ultima glumă amară într-un spectacol deja prea lung.

Dacă ar fi să rezumăm în stilul lui Nicolae: partidul lui Piedone e un fel de shaorma politică – cu de toate, dar expirată.

Ce înseamnă „PNRR” pentru România

  • Pentru cetățeanul de rând: încă un partid de bifat la alegeri.

  • Pentru mass-media: un nou circ cu mici și mustață.

  • Pentru Piedone: o șansă să rămână relevant, cu sau fără condamnări.

  • Dacă „partidul lui Piedone” ar fi o aplicație pe telefon, ar fi Solitaire. Toată lumea o are, nimeni nu o folosește, dar ocupă memorie.

„Partidul lui Piedone”: gluma electorală care se ia în serios

În România, politica e un stand-up tragic. Iar „PNRR” e gluma principală: lungă, obositoare, dar cu punchline amar. Promite să curețe țara de corupție, de parcă ar face control la frigider și ar confisca salamurile expirate.

Dacă mâine se votează cu adevărat pentru „PNRR”, înseamnă că românii preferă umorul negru la cină, cu garnitură de populism și desert de nepotism.

Femeia toxică și așa-zisele motive pentru care înșală

MBM - KritiQ
-
0
Femeia toxică și așa-zisele motive pentru care înșală

Descoperă așa-zisele justificări pe care le folosește femeia toxică atunci când înșală: de la plictiseală la răzbunare, toate explicate cu sarcasm și umor negru

Ah, femeia toxică… acel fenomen fascinant care reușește să transforme orice relație într-un spectacol de trădări și ironii. Și, cum era de așteptat, există o întreagă listă de motive pe care ea le invocă pentru a-și justifica escapadele: unele chiar amuzante, altele pur și simplu absurde, dar toate învăluite în zâmbetul ei irezistibil și toxic.

Hai să le disecăm, capitol cu capitol, cu sarcasm, umor negru și cu o atenție obsesivă la detalii! Atenție obsesivă, căci devii hipervigilent, ca reacție la abuzul narcisic la care te supune femeia toxică.

Plictiseala – clasicul „nu am ce face cu viața mea”

Primul motiv pe lista așa-ziselor scuze: „M-am plictisit”. Ah, da, femeia toxică e capabilă să transforme monotonia unei relații de ani de zile într-o dramă personală, în timp ce tu crezi că totul e bine. Pentru ea, o relație normală este plictisitoare, fapt pentru care alege să caute mereu prin alte părți, în afara relației, a mariajului.

Dialog ipotetic:

  • Tu: „De ce flirtezi cu ăia?”

  • Ea: „Oh, doar… mă plictisesc. Noi parcă am fi căsătoriți de-o viață, e prea monoton. Tu nu mă mai iubești ca la început…”

Și gata, tu ai devenit brusc piesa lipsă din puzzle-ul ei plictisitor. Plictiseala este scuză universală, iar femeia toxică o folosește cu o grație olimpică. Poți să dai orice argument logic, ea va transforma totul în „problema ta, nu a mea”.

Nevoia de validare – „Tu nu mă mai admiri”

Alt motiv favorit: femeia toxică are o nevoie constantă de confirmare a valorii ei. Fiecare compliment, fiecare privire admirativă, fiecare „te iubesc”, reprezintă combustibilul care o ține în viață. Dacă nu primește suficientă atenție? Boom, găsește pe altcineva care să-i ofere ce tu nu mai ai răbdarea să-i oferi sau îi oferi prea mult și prea facil, căci ești mult prea disponibil.

Bineînțeles, desigur, justificarea ei: „Am nevoie să mă simt dorită. Dacă tu nu-mi acorzi atenția și validarea de care am nevoie…” Traducere: „Am nevoie de mai multe victime care să-mi hrănească ego-ul, dar tu ești doar unul dintre ele.”

Răzbunarea – clasicul „m-ai rănit, deci eu te rănesc”

Ah, momentul dulce-amar: femeia toxică simte că are dreptul absolut să înșele pentru răzbunare. Un cuvânt greșit, o neatenție sau o uitare și hop – plan elaborat de trădare. Nici nu-i nevoie să fie real, are ea grijă să-l inventeze, să se lege de ceva, de orice.

Exemplu:

  • Tu uiți aniversarea voastră

  • Ea: „M-am întâlnit cu cineva ieri… doar ca să-ți arăt ce înseamnă să fii ignorat.”

Totul e ambalat în calm, meticulos, sarcasm, cinism și multă cruzime. Iar tu rămâi cu senzația că ai devenit protagonistul unui film de groază romantic.

Curiozitatea – „Vreau să văd ce se mai întâmplă acolo, în afara relației, a mariajului”

Nu e întotdeauna răzbunare sau plictiseală. Uneori, motivul e pur și simplu… curiozitatea. Da, femeia toxică vrea să testeze limitele, să experimenteze senzații noi, să-și confirme că încă mai poate seduce și manipula.

Explicația ei: „Nu contează nimic, doar am vrut să văd cum se simte.” Traducere: „E distractiv să te văd suferind și să simt puterea absolută de a controla emoțiile altora.”

Libertatea – „Nu cred în etichete”

Există femeia toxică care spune: „nu cred în angajament” sau „nu cred în etichete”. În realitate, libertatea asta se traduce prin: „Voi face ce vreau, cu cine vreau, când vreau și nu o să dau socoteală nimănui pentru asta.”

Tu, săracul muritor, credeai că ai o relație. Ea, zâmbind, are mai multe „opțiuni de distracție” și folosește termenii romantici ca să te țină orbit, până când apare cineva mai atractiv.

Goliciunea emoțională – „Am nevoie să mă simt vie”

Femeia toxică folosește înșelatul ca pe un panaceu pentru insecuritățile sale. Fiecare flirt, fiecare aventură, fiecare secret e doar o doză de validare emoțională.

Dialog ipotetic:

  • Tu: „De ce ai făcut asta?”

  • Ea: „Nu contează. Am avut nevoie să simt că sunt dorită.”

În traducere, asta înseamnă că iubirea și încrederea ta nu sunt decât un fel de recuzită pentru spectacolele ei emoționale.

Excesele narcisice – „Mereu trebuie să fiu centrul atenției”

În concepția femeii toxice, toată lumea se învârte în jurul ei. Dacă nu primește atenția dorită, o caută altundeva. Înșelatul nu e niciodată despre partener, ci despre preamărirea ego-ului ei: ea trebuie să fie admirată, dorită și idolatrizată.

Și partea amuzant-cinică: ea poate spune cu seriozitate „Tu ar trebui să fii recunoscător că sunt cu tine.” Și, într-un fel, tu chiar ajungi să crezi asta.

Motive?

Așa-zisele motive ale femeii toxice sunt fascinante prin absurdul lor. Plictiseală, validare, răzbunare, curiozitate, libertate, goliciune emoțională sau narcisism – toate sunt ambalate în zâmbet, sarcasm și manipulare subtilă.

Femeia toxică nu înșală pentru că „trebuie”, ci pentru că poate. Pentru că i se pare amuzant, interesant sau satisfăcător. Tu, de cealaltă parte, rămâi prins într-un dans  bizar, încercând să înțelegi rațiunea unei ființe care a transformat înșelatul într-un spectacol de umor negru. Dar ea pune mereu presiune pe tine și stârnește reactive abuse, pe care-l folosește cu scopul de a te zugrăvi ca personajul negativ al poveștii sale narcisice.

Data viitoare când întâlnești o femeie toxică, amintește-ți: nu te enerva, nu încerca să înțelegi. Pur și simplu notează lecțiile și admiră măiestria cu care transformă motivele ei imaginare în arme emoționale împotriva ta.

Am un defect

MBM - KritiQ
-
0
Am un defect

Uneori, mă surprind în ipostaza de a încerca să ajut, acolo unde nu mi se cere ajutorul. E o prostie, știu. Alteori, constat că am o răbdare fantastică, până mă enervez. Mă enervează faptul că nu pot să mă enervez, deși ar fi cazul. Se întâmplă să zăbovesc prea mult, acolo unde îmi e clar că nu-mi e locul. Să caut diamante în căcat, chiar dacă știu că nu toți cacă diamante. Sper. Știu că speranța e prietena multora. Eu o găsesc a fi o purtătoare de lesă care ține un lup sălbatic și încearcă a-l purta ca pe un pet.

Mulțumim pentru cadouri, virusuri și rachete

Pascaru Alexandru M
-
0
Mulțumim pentru cadouri, virusuri și rachete

China ne-a ucis cu virusuri, Rusia ne-a ucis cu rach

Două imperii ale minciunii, două bestii care au decis că viețile noastre sunt simple cifre într-un calcul rece de putere.

Unii ne-au sufocat cu boala și frica, ceilalți ne-au sfâșiat cu foc și metal.

Amândoi ne-au furat aerul, ne-au răpit liniștea, ne-au smuls dreptul de a trăi în pace.

Ei cred că suntem slabi.

Ei cred că dacă am ales să construim, să vindecăm, să educăm, nu știm să distrugem.

Uită însă că sângele Europei e amestecat cu milenii de războaie, că istoria noastră e scrisă cu spadă, cu baionetă, cu tun.

Noi iubim pacea tocmai pentru că știm prețul războiului, dar dacă ne forțează, le vom arăta de ce lumea a tremurat când Europa a pornit la luptă.

China ne-a omorât cu virusuri. Rusia ne-a omorât cu rachete. Dar nici virusurile, nici rachetele nu pot înfrânge un continent care știe să-și transforme durerea în furie și furia în sabie.

 

 

 

Extrema dreaptă, ultimul carnaval al prostiei globale

MBM - KritiQ
-
0
Extrema dreaptă, ultimul carnaval al prostiei globale

Cum Elon Musk, George Simion și alți eroi ai ridicolului reinventează fanatismul cu miros de shaorma reîncălzită și duhnind ca extrema dreaptă nazistă

Extrema-dreaptă este ca varza murată uitată trei veri în beci: miroase urât, dar tot se găsesc unii care îți spun că e „autentică”, „tradițională” și „bună pentru stomac”. Din păcate, stomacul democrației are ulcer, iar varza asta stricată numită extrema dreaptă vine servită cu tot cu Elon Musk, George Simion și alți cavaleri ai ridicolului care se dau salvatori ai lumii, dar nu sunt în stare nici să-și salveze contul de Twitter de la propriile lor postări jenante.

Dacă ar fi un film, extrema-dreaptă ar fi „Fast and Furious 23: Trecutul nu se mai spală nici cu Domestos”, în care personajele principale sunt miliardari plictisiți și politicieni români care cred că sunt Che Gueiarna, dar de fapt seamănă mai mult cu Ghiță din piață care vinde pătrunjel cu teorii conspiraționiste la reducere.

Extrema dreaptă e ca un tort din frișcă stricată: arată spectaculos din poze, dar dacă bagi lingura, constați că e plin de mucegai și surprize neplăcute. Și totuși, avem clienți fideli ai patiseriei extremiste: Elon Musk, George Simion și alți eroi ai lumii care confundă libertatea cu dreptul de a țipa tâmpenii în portavoce.

În lumea asta, extrema dreaptă e vândută ca o „soluție” politică. În realitate, e un fel de ceai de păpădie recomandat de vecina de la trei pentru cancer: nu face nimic, dar te lasă cu impresia că măcar ai încercat ceva.

Elon Musk – omul care a reinventat prostia cu rachete

Elon Musk, acest Tony Stark de provincie, dar fără carismă, a decis să trimită un mesaj la cea mai mare demonstrație a extremei drepte din Marea Britanie. Omul care vrea să colonizeze Marte nu e în stare să înțeleagă Terra și totuși ne dă lecții despre „lupta pentru supraviețuire”. Serios, Elon, dacă e să aleg între tine și moarte, poate că moartea e mai puțin jenantă.

Omul ăsta, care ar trebui să fie preocupat de rachete și mașini electrice, și-a găsit vocația în a recicla lozinci de pe pancartele extremiștilor, ca un DJ de prost gust care pune aceeași melodie obosită la fiecare petrecere. „Ripostezi sau mori” – mare filozofie, Elon! Ai citit prea multă literatură de tip bancnotă de 1 dolar scrisă cu markerul, sau te-ai inspirat de la un film prost cu Steven Seagal?

Și mai amuzant este că Musk vorbește despre violență ca inevitabilă, de parcă nu ar avea destui bani să trăiască într-o bulă de sticlă pe o insulă privată. Dar nu, el trebuie să-i spună britanicului de rând cum să-și apere patria și familia, în timp ce el postează de pe un iPhone făcut în China de oameni care n-au văzut în viața lor o pauză de prânz. Bravo, Elon, extrema dreaptă are nevoie de tine: fiecare circ are nevoie de clovnul lui!

Elon Musk – Superman cu banii, dar Lex Luthor cu neuronii

Dacă Elon Musk ar fi un personaj din benzi desenate ar fi Superman, doar că atunci când încearcă să salveze lumea, ar ajunge să-și ardă pelerina cu propriile rachete. Omul a reușit să facă ceva ce părea imposibil: să ia imaginea unui vizionar și s-o transforme în cea a unui vlogger ratat care trăiește din like-uri și retweet-uri.

Elon Musk spune „ripostezi sau mori” cu aceeași pasiune cu care un copil de clasa a cincea îți explică de ce Fortnite e mai bun decât Minecraft. Și lumea îl ia în serios. Da, miliardarul cu hobby-uri interplanetare dă sfaturi britanicilor cum să se lupte pentru „civilizația lor”. E ca și cum Jeff Bezos ar ține lecții despre cum să faci cumpărături ieftine la piață.

Dialog imaginar:

  • – Elon, tu chiar crezi ce spui?
  • – Da, violența e inevitabilă!
  • – Și tu ce faci?
  • – Eu postez pe Twitter, evident. Eu trag cu rachete de like-uri.

Extrema dreaptă adoră astfel de personaje, pentru că par inteligente. Dar adevărul e că Musk are aceeași profunzime în gândire ca un manual de utilizare pentru un fierbător electric.

George Simion – protestatarul profesionist cu abonament la ridicol

Apoi avem cazul tragicomic numit George Simion, liderul AUR, care s-a dus la Londra ca să-și facă poză la cea mai mare manifestație a extremei drepte. Simion e genul de om care dacă ar fi trăit pe vremea dacilor, ar fi scris pe pereții peșterii cu cărbune: „Jos romanii, sus geto-dacii liberi, dați-mi microfonul că vreau să urlu puțin!”

Discursul lui a fost un fel de shaorma politică: un pic de Macron, un pic de Ursula von der Leyen, un pic de „dictatură globalistă” și o doză mare de „noi suntem poporul”. Sincer, dacă-l pui pe Simion să explice diferența dintre „dictatură” și „democrație”, o să-ți spună că dictatura e când nu-l lasă să urle în portavoce, iar democrația e când televiziunile îl filmează în slow motion în timp ce se aruncă pe jos la protest.

Partea cea mai comică e că omul chiar se crede un fel de Che Gueiarna al Carpaților, dar cu mai puțină gândire politică și mai multă transpirație de la scandări. Extrema dreaptă îl primește cu brațele deschise, pentru că e mereu bun de folosit ca mascotă: are energie, urlă frumos și se pozează gratis. Practic, Simion e influencerul perfect al fanatismului ieftin.

George Simion e dovada vie că extrema dreaptă are nevoie de mascote. Și ce mascotă mai bună decât un om care urlă mai tare decât aspiratorul tău vechi și care se filmează plângând la fiecare amendă?

Dacă-l privești atent, Simion are două fețe: în România e patriotul neînțeles, la Londra e turistul politic care se bagă pe scenă la orice eveniment unde miroase a scandal. Extrema-dreaptă internațională i-a deschis ușa și el a intrat cu portavocea în brațe, ca un invitat care vine la nuntă cu propria muzică pe stick.

Discursul lui la Londra a fost ceva între „Trăiască poporul dac” și „Jos dictatorii globaliști”. E fascinant cum poate spune aceleași lucruri la infinit, ca un papagal care a învățat trei propoziții și le repetă convins că schimbă lumea.

Dacă mâine Simion ar ajunge prim-ministru, prima lege ar fi să se declare zi națională în fiecare zi de luni. A doua lege: portavocea să devină simbol pe stema României.

Extrema dreaptă – bufetul suedez al prostiei universale

Să vorbim sincer: extrema dreaptă este ca o nuntă la care te duci pentru mici și bere, dar descoperi că în loc de lăutari au chemat un DJ care urlă despre „pericolul imigrației”. Este un bufet suedez unde fiecare își aduce prostiile: unii vin cu conspirații despre Soros, alții cu teorii despre cipuri în vaccin, și toți se bat pe ultima felie de „noi suntem adevărații patrioți”.

Extrema dreaptă se hrănește din frică, prostie și nostalgie pentru vremuri care nici nu au existat. Îți promite „tradiție”, dar tot ce face e să reinventeze aceleași lozinci obosite, doar că acum le postează pe Facebook cu gif-uri patriotice și muzică de acordeon pe fundal.

Dacă ar fi o mâncare, extrema dreaptă ar fi ciorba reîncălzită de mai multe ori: nimeni nu o vrea, dar cineva tot o bagă pe gât, cu scuza că „e tradițională”. Dacă ar fi o aplicație, ar fi Windows 95 pe un telefon nou: nu funcționează, dar se laudă că „are suflet”. Dacă ar fi o religie, ar fi cultul în care toți cred în aceeași minciună doar pentru că le dă senzația că sunt „speciali”.

Poveste inventată: întâlnirea secretă a extremiștilor

Undeva, într-o sală obscură din Londra, Elon Musk, George Simion și alți lideri autoproclamați ai extremei drepte se adună. Pe masă, în loc de documente serioase, au hârtii cu lozinci scrise cu carioca: „Stop imigrația”, „Jos globaliștii”, „Tradiție, nu inovație”.

Musk încearcă să proiecteze pe perete un plan de colonizare a Europei cu roboți patrioți, dar proiectorul nu merge pentru că n-a plătit curentul. Simion se enervează și începe să urle că „dictatura globalistă” i-a tăiat lumina. Între timp, un alt lider extremist propune să rezolve criza economică prin imprimarea mai multor bani cu poza lui. Toți aplaudă.

Așa arată brainstormingul extremei drepte: un amestec de prostie, paranoia și entuziasm de discotecă rurală.

Scenariu absurd: dacă extrema-dreaptă ar conduce lumea

Să ne imaginăm un viitor distopic: extrema dreaptă câștigă tot. Elon Musk e președinte mondial, George Simion e ministrul protestelor și fiecare țară are în frunte un influencer care crede că știe istorie doar pentru că a citit două statusuri pe Facebook, unul precum imbecilul Trump.

Economia: fiecare salariu se plătește în „like-uri” și „share-uri”. Cine nu postează poze cu tricolorul e considerat trădător.

Educația: manualele de matematică dispar, sunt înlocuite cu volume despre „gloria neamului” și „cum să urli mai tare la protest”.

Transportul: Elon Musk introduce Hyperloop-ul, dar doar pentru lozinci, nu pentru oameni. „Ripostezi sau mori” ajunge instantaneu pe toate pancartele.

Sănătatea: spitalele nu mai tratează boli, ci doar „trădarea de neam”. Dacă tușești, nu primești sirop, ci o lecție despre „cum globaliștii au inventat răceala”.

Într-o astfel de lume, circ ar fi prea puțin spus. Ar fi un festival permanent de prostie naționalistă, sponsorizat cu banii tuturor.

Umor negru: știrile zilei într-o lume condusă de extrema-dreaptă

  • – „Elon Musk a lansat o rachetă care duce direct la Căpitanul Țării. Din păcate, racheta s-a întors și i-a aterizat în piscină.”

  • – „George Simion a ținut un discurs de 48 de ore fără pauză, doar ca să demonstreze că poate urla mai tare decât propriu-i ecou.”

  • – „Ministerul Tradiției a anunțat că hamburgerii sunt ilegali. De acum, doar mici și sarmale cu steag național pe scobitoare.”

  • – „Televiziunea publică difuzează non-stop ședințe de plâns patriotic, cu abonament la lacrimi.”

Dialog imaginar între Musk și Simion

  • – Elon: George, tu ești cu extrema-dreaptă din România, nu?

  • – Simion: Da, eu sunt vocea poporului, inima neamului, portavocea eternă!

  • – Elon: Super! Eu am o idee: să facem o colonie de patrioți pe Marte.

  • – Simion: Dar pe Marte sunt extratereștri, străini, imigranți cosmici!

  • – Elon: Corect… atunci facem o colonie doar cu români care strigă „Jos globaliștii”.

  • – Simion: Perfect! Dar să fie cu sarmale în vid și wifi pentru live-uri.

În opinia mea

Extrema dreaptă nu e viitorul, nu e nici măcar prezentul – e doar trecutul reciclat prost, ca un meme vechi care nu mai face pe nimeni să râdă. Diferența e că acum clovnii principali au microfoane și platforme globale: Elon Musk, miliardarul cu complexe de salvator și George Simion, protestatarul profesionist care se crede lider istoric.

Dar poate că asta e partea bună: când vezi cine sunt port-drapelul extremei drepte, îți dai seama că nu e nevoie de mare efort să-i faci de râs. Ei se sabotează singuri, cu fiecare discurs plin de clișee și cu fiecare apariție publică unde arată mai degrabă ca niște personaje dintr-un sketch de comedie, decât ca niște lideri ai viitorului.

Extrema dreaptă e un circ ambulant, iar Musk, Simion și restul nu sunt decât clovnii care încearcă să facă lumea să plângă, dar sfârșesc prin a o face să râdă.

Extrema dreaptă e o farsă politică, o glumă lungă spusă prost, un stand-up show fără poante, dar cu foarte multă gălăgie. Elon Musk e clovnul miliardar, George Simion e clovnul cu portavoce, iar restul sunt spectatori care aplaudă doar pentru că li s-a spus că altfel vine „străinul rău” și le ia shaorma cu de toate.

Din păcate, problema e serioasă: extrema dreaptă nu dispare, pentru că mereu va exista cineva dispus să creadă că soluția la toate necazurile e un dușman imaginar. Dar vestea bună e că atunci când vezi cine sunt port-drapelul acestei ideologii, realizezi că singurul lor adevărat talent este să se facă de râs.

1...252627...57Pagina 26 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID