Indignarea românească, între religie, politică și ipocrizie colectivă, mereu prezentă și niciodată învățată din greșeli

Indignarea românească – moștenirea națională

România e țara unde indignarea a devenit patrimoniu imaterial. Nu avem nevoie de brand de țară, căci deja avem unul: indignarea românească. O moștenire colectivă, transmisă din generație în generație, ca o boală cronică, între ouă roșii și mielul de Paști.

Românii sunt permanent nemulțumiți. De guvern, de vecini, de Biserică, de șoferii din trafic, de vreme, de țânțari, de facturi, de tot. Dar niciunul nu uită să-și scuze propriile păcate: „eu sunt om bun, dar ceilalți…”. Așa se naște și se perpetuează indignarea românească.

Politica indignării românești

De politicieni românii sunt veșnic dezamăgiți. Votează, se bucură, speră, apoi se revoltă. Și ciclul reîncepe. De fiecare dată aceleași promisiuni, de fiecare dată aceeași indignare românească după ce „aleșii” le dau cu flit.

Duminica orbului a fost momentul zero al indignării moderne. Atunci am votat „nu ne vindem țara” și de 30 de ani o vindem pe bucăți. Politicienii? Vinovați! Poporul? Victimă eternă. Nimeni nu-și asumă nimic.

Românii votează „șmecheri”. Pentru că dacă e șmecher, „știe să se descurce”. Că e hoț? Cu atât mai bine, înseamnă că „știe cum merge treaba”. Așa a spus-o chiar și Țiriac: „Românii votează hoți, nu proști”. Dar ce să facă săracu’ popor? El vrea să i se dea. Și când nu primește, urlă indignat.

Indignarea religioasă

Românii sunt religioși, dar mai mult de ochii lumii. Îi enervează jeep-urile popilor, dar la sfeștanie aleargă primii. Critică Catedrala Mântuirii, dar se închină cu lacrimi când trec pe lângă ea de Crăciun.

Ipocrizia religioasă e motor pentru indignarea românească. Pentru că e mai ușor să dai vina pe Dumnezeu sau pe dracu’ decât să-ți asumi propriile prostii. Dacă ți-a mers bine, „așa a vrut Dumnezeu”. Dacă ai greșit, „m-a pus dracu’”. Și uite așa, indignarea românească se transformă în fatalism: „nu ține de mine, ține de destin”.

Indignarea românească din trafic

Pe șosele, românul e campion mondial imaginar. Regulile sunt pentru alții, nu pentru el. Dacă taie linia continuă, are motive serioase: „mă grăbeam”. Dacă altul o face, devine „bou” și „handicapat”.

Polițiștii? Corupți! Dar când îl oprește radarul, 100 de lei „dați frumos” rezolvă totul. Apoi intră pe Facebook să scrie cât de putred e sistemul. Așa circulă zilnic indignarea românească: cu 120 km/h pe banda de urgență.

Indignarea la bloc

La scară mică, indignarea explodează în asociațiile de proprietari. Vecinul e scandalizat de câinele care latră, dar bormașina lui proprie la 7 dimineața e perfect normală. Liftul e stricat, dar întreținerea n-a plătit-o de șase luni.

Indignarea românească la bloc e oglinda celei naționale: toți acuză, nimeni nu repară. Și când cineva repară, sigur „are un interes ascuns”.

Indignarea mediatică

Televiziunile prosperă din furia oamenilor. Emisiuni pline de urlete, scandaluri, acuzații, iar publicul se hrănește cu indignare ca la telenovelă.

Pe rețelele sociale, indignarea se poartă cu hashtag: Rezist, NuMaiPot, CorupțiaUcide. Dar după postare, scroll la un clip cu pisici pe manele. Digital, indignarea românească e mai comodă: nu cere pancarte, doar semnal bun.

Indignarea din educație

Școala românească e altă fabrică de indignare. Profesorii sunt indignați că elevii nu învață. Elevii sunt indignați că profesorii cer meditații. Părinții sunt indignați că școala nu oferă „viitor” copiilor lor, dar nici nu-și bat capul să le cumpere cărți.

Toți cer reformă. Dar când se schimbă ceva, e scandal. Când Bac-ul e greu, „se joacă cu viitorul copiilor”. Când Bac-ul e ușor, „ne prostește statul cu diplome de carton”. Așa funcționează indignarea românească în educație: niciodată mulțumită, mereu cu gura mare, dar fără soluții.

Indignarea din sănătate

Spitalele sunt coșmarul suprem. Românii sunt indignați că doctorii iau șpagă. Dar când se duc la control, scot plicul fără să clipească. Sunt indignați că sistemul e corupt, dar toată lumea știe că „dacă nu dai, nu te bagă în seamă”.

Când medicii pleacă afară, se urlă că „ne fură străinii doctorii”. Dar când rămân aici, sunt acuzați că sunt „nesătui”. Așa se rotește caruselul ipocriziei. În loc să cerem responsabilitate, perpetuăm indignarea românească, care dă bine la televizor, dar nu schimbă niciun ac de seringă.

Indignarea din diaspora

Românii plecați afară sunt campioni mondiali la indignare românească. În Italia, Spania sau Germania, sunt cetățeni model: plătesc taxe, respectă reguli, merg la muncă. Când revin acasă, devin instant indignați: „aici nimic nu merge, aici totul e corupt!”.

Înjură România cu foc, dar investesc în case cu turnulețe în sate. Își trimit copiii la școală aici, ca să aibă „rădăcini”, dar plâng că educația e la pământ. Vin la vot și se bat cu diaspora „de acasă”, acuzându-se reciproc că unii votează prost. În realitate, toți votează la fel de prost, doar că din unghiuri geografice diferite.

Indignarea din sport

Fotbalul românesc e manual de indignare românească. Când echipa pierde, „arbitrii ne-au furat”. Când câștigă, e meritul nostru, al tuturor, „suntem mândri că suntem români”. Antrenorii sunt demiși după două etape, jucătorii sunt „milioane de euro” pe hârtie și „petarde” pe teren.

Suporterii urlă împotriva corupției din FRF, dar se bucură când echipa lor câștigă la masa verde. Ipocrizia e și aici lege. În sport, ca în viață, indignarea se consumă pe stadioane, apoi se evaporă la prima bere.

Indignarea în artă și cultură

Arta românească e alt teren fertil pentru indignare. Publicul e indignat că se finanțează filme pe care „nu le înțelege nimeni”. Artiștii sunt indignați că nu există bani pentru cultură. Criticii sunt indignați că publicul e incult. Și toată lumea are dreptate, dar toți se ceartă între ei.

Când un artist are succes internațional, românii sunt mândri. Dar imediat se găsește cineva care spune: „da, dar de ce n-a făcut asta aici, în România?”. Așa funcționează indignarea românească: niciodată nu e suficient, niciodată nu e bine.

Indignarea cotidiană

La coadă la supermarket, în tramvai, în piață, peste tot vezi indignare. Oamenii urlă că „nu mai suportă”, dar acceptă orice. Sunt indignați că laptele e scump, dar dau 20 de lei pe țigări. Sunt indignați că primăria fură, dar votează același primar pentru „că a mai pus o bordură”.

Indignarea românească e condimentul vieții zilnice. Se toarnă peste tot: în cafea, la piață, în discuțiile cu prietenii, în comentariile de pe internet. Dar nu schimbă rețeta de bază: aceeași resemnare dulce-amăruie.

Indignarea eternă

Problema reală e că indignarea nu schimbă nimic. Se consumă rapid, se uită repede și revine ciclic. La fiecare alegeri, aceleași reacții: „Cum e posibil așa ceva?!”. Ei bine, e posibil pentru că ieri te-ai indignat, azi ai uitat și mâine repeți greșeala.

Indignarea românească e comodă. Te scapă de responsabilitate. Mereu altcineva e vinovat: politicienii, preoții, vecinii, polițiștii, Dumnezeu sau dracu’. Românul e eternul indignat, victima perfectă, care preferă să strige decât să acționeze.

Și așa, acest tărâm al indignaților rămâne veșnic blocat între plâns și furie, între rugăciune și înjurătură, între speranță și resemnare.

Greșeli gramaticale amuzante: cu sau fără virgulă, sarcasm, ironie și umor negru despre obsesia pentru corectitudine

Introducere amar-sarcastică

Greșeli gramaticale. Asta ne doare, asta ne definește. Cu sau fără virgulă, greșelile gramaticale devin micul nostru păcat public, prilejul perfect pentru a ne simți mai deștepți unii decât alții. Nimic nu scoate la iveală măreția omului modern mai mult decât corectarea unei virgule pe Facebook sau explicarea doctă a unei reguli de gramatică pe LinkedIn. Pentru că, nu-i așa, greșelile gramaticale sunt noul sport național: un fel de fotbal intelectual jucat cu virgule, puncte și semne de exclamare.

Filosofia greșelilor gramaticale

O greșeală gramaticală e ca un coș pe față: inevitabilă, vizibilă și imposibil de ignorat de către cineva care așteaptă doar să-ți spună „Ți-am zis eu!”. Cu sau fără virgulă, greșelile gramaticale scot la iveală nu doar nivelul de educație, ci și nivelul de prostie agresivă. Ironia e că uneori e mai interesantă o greșeală gramaticală voită, cu intenție artistică, decât un text steril și corect.

Dar vai, în lumea reală, nimeni nu iubește creativitatea. Toată lumea iubește să pună eticheta de „a greșit”. Așa se nasc polițiștii virgulei, gardienii greșelilor gramaticale, cei care își clădesc existența pe faptul că au descoperit un spațiu lipsă sau o virgulă în plus.

Lecții de viață din greșeli gramaticale

Cu sau fără virgulă, am învățat ceva fundamental: greșelile gramaticale nu ucid pe nimeni. Dar ego-urile inflamate care se hrănesc din ele pot deveni toxice. Eu însumi am fost prostul prins cu o virgulă aiurea. Și ce? M-am simțit expus, am corectat și am râs. Pentru că, sincer, e mai bine să râzi de tine, decât să trăiești cu impresia că viața ta are valoare doar pentru că ai corectat pe cineva.

Greșelile gramaticale sunt inevitabile, sunt utile, din ele învățăm sau, dacă nu învățăm, măcar ne distrăm când altcineva se împiedică în ele.

Virgulă versus semn de exclamare

Dintre toate greșelile gramaticale, cele legate de virgulă și semnul exclamării sunt cele mai amuzante. Prea multe virgule? Plictisitor. Prea puține? Confuz. Prea multe semne de exclamare? Priapism gramatical. Lipsă de semne de exclamare? Depresie textuală.

Eu prefer să mai scap câte o greșeală gramaticală cu o virgulă rătăcită, decât să scriu ca un robot perfect. Măcar greșeala are personalitate. Corectitudinea absolută are doar monotonia unei dictări plictisitoare.

Greșeli gramaticale în social media

Social media este cimitirul viu al greșelilor gramaticale. Acolo se nasc, cresc și mor, înjurate, aplaudate și disecate de mase. Corectezi pe Facebook, îți crești ego-ul. Corectezi pe Instagram, pari cult. Corectezi pe LinkedIn, pari „profesionist”. În realitate, pari doar frustrat.

Cu sau fără virgulă, textul tău va fi oricum irelevant dacă n-are conținut. Dar hei, să nu uităm: nu toată lumea caută conținut. Unii caută doar greșeli gramaticale, ca să aibă motiv să respire.

Metafizica prostiei punctate

Există mai multe tipuri de greșeli gramaticale, fiecare cu farmecul ei:

• Greșeala gramaticală cu virgulă: o pauză fără rost, dar făcută cu încredere.
• Greșeala gramaticală fără virgulă: un flux continuu, ca o diaree textuală.
• Greșeala gramaticală cu semne de exclamare: isterie pe hârtie.
• Greșeala gramaticală cu puncte de suspensie: dramă ieftină, pseudo-profundă.

Cu sau fără virgulă, greșelile sunt inevitabile și, paradoxal, sunt cele care transforma textul în ceva viu, cu puls gramatical.

Autoironie practică

Eu însumi sunt exemplul viu al prostului care face greșeli gramaticale. Și ce? Mi le asum, le iau în râs, le transform într-un spectacol ridicol. Dacă măcar pot scoate o doză de umor absurd din faptul că am pus o virgulă greșit, înseamnă că am câștigat mai mult decât cei care cred că virgula perfectă egal sensul vieții.

Cinism aplicat la educație

Am fost dresați să ne temem de greșeli gramaticale ca de diavol. Profesorii de română ne-au învățat că virgula e bau-bau-ul suprem, că între subiect și predicat nu ai voie să pui ziduri gramaticale. Și acum suntem adulți care intră în panică pentru că nu știu dacă trebuie sau nu să pună o virgulă amărâtă.

Cinismul meu e simplu: cred că unii profesori și-au trăit extazul intelectual corectând virgule. În lipsă de alt orgasm, au ales corectura. Și uite-ne acum, victime ale pedanteriei lor.

Umor negru și greșeli gramaticale

Viața e ca un text lung. Cu sau fără virgulă, cu sau fără greșeli gramaticale, e tot un amalgam de prostii. Dacă ai prea multe reguli, obosești. Dacă nu ai deloc, te pierzi. Dacă strigi la fiecare greșeală, pari isteric. Dacă ignori tot, pari apatic.

Așa că mai bine faci o greșeală gramaticală și râzi, decât să trăiești o viață sterilă, în care corectitudinea devine cămașa de forță a imaginației.

Vasăzică

Greșelile gramaticale par a fi inevitabile. Cu sau fără virgulă, cu sau fără semne de punctuație, cu sau fără reguli, tot prost rămâi dacă n-ai nimic valoros de spus. Diferența o face doar capacitatea de a râde de tine. Și uneori, de propriile-ți greșeli de punctuație.

Așa că, dacă trebuie să aleg, prefer să fiu prost cu o greșeală gramaticală asumată, decât prostul care poate crede că perfecțiunea gramaticală îl transformă într-un geniu.

Poliloghii intens aplaudate apar peste tot: texte logoreice, pseudo-intelectuale, scrise doar pentru a epata și a prosti spectatorii docili

Nașterea și gloria poliloghiilor intens aplaudate

În universul cultural al secolului XXI, unde fiecare individ are acces la un ecran, un cont și o tastatură, poliloghiile intens aplaudate au devenit specie protejată. Nu doar protejată, ci și cultivată cu religiozitate, ca o viță nobilă ce dă roade amărui, dar pe care degustătorii de pretenții jură că le simt ca „note subtile de autenticitate metafizică”.

Adevărul e că nimeni nu pricepe nimic, dar asta nu împiedică mulțimea să aplaude frenetic. Cine are curajul să recunoască, public, că „Împăratul e gol” atunci când se află înconjurat de o hoardă de adepți care fac selfie-uri cu poliloghii intens aplaudate? Nimeni, pentru că ridicolul s-ar abate asupra lui ca o ciumă medievală.

Cum se nasc poliloghiile intens aplaudate

Rețeta e simplă și ar putea fi tipărită pe un pliant distribuit la metrou:

• 1. Ia un cuvânt rar – eventual ceva care miroase a dicționar vechi, prăfuit.
• 2. Amestecă-l cu alt cuvânt pretențios, chiar dacă sensul final devine un nonsens învelit în poleială.
• 3. Presară metafore imposibile, de genul „spleenul incandescent al destinului catifelat” – că doar nimeni nu are curajul să întrebe „Ce naiba înseamnă asta?”.
• 4. Servește textul publicului cu o aură de superioritate, ca și cum ar fi revelat ultima taină a cosmosului.

Astfel se nasc poliloghiile intens aplaudate. Nimic mai mult decât o supă călduță de cuvinte alese la întâmplare, dar ridicată la rang de caviar intelectual.

Publicul poliloghiei: spectatori docili în delir

Partea cea mai grotescă nu e că poliloghii există, ci că ele sunt intens aplaudate. Publicul, îngrozit să nu pară incult, cască ochii și face fețe complice, aprobând grav, de parcă ar fi înțeles. În realitate, tot ce pricep e că ar trebui să înțeleagă. Și cum prostia are un talent aparte de a se ascunde în haine pompoase, nimeni nu îndrăznește să spună că „poliloghii intens aplaudate” sunt doar niște gunoaie literare parfumate cu verbiaj.

E un spectacol de masă: autorul scrie, cititorul mimează înțelegerea, iar ceilalți aplaudă ca la circ. Un circ în care clovnii poartă frac și monoclu, iar animalele vorbesc în latină.

Autorii de poliloghii intens aplaudate

Aceștia sunt o specie aparte. Îi recunoști ușor: poartă ochelari groși, chiar dacă n-au dioptrii, și țin mereu în buzunar un carnet pe care scriu „idei” sub formă de fraze interminabile, ca niște intestine verbale. În esență, autorul de poliloghii intens aplaudate e un prestidigitator al limbajului: scoate din pălărie cuvinte rare și le amestecă într-un delir pseudo-filozofic, cu aerul că face literatură.

În realitate, ceea ce face este un soi de logoree literară. Nu e clar dacă scriu pentru a fi citiți sau doar pentru a-și hrăni egoul, dar e limpede că fiecare poliloghie intens aplaudată e o piatră pusă cu mândrie la templul ridicolului.

Și culmea ironiei? Se felicită între ei. Un autor de poliloghii intens aplaudate îl citează pe altul și amândoi fac schimb de aplauze, ca doi papagali care se laudă reciproc pentru frumusețea penajului.

Poliloghii intens aplaudate ca formă de artă ratată

Dacă există un sport național al pseudo-intelectualilor, acesta nu e șahul, nu e cititul și cu atât mai puțin nu e gândirea. Este practicarea neobosită a unor poliloghii intens aplaudate, ca și cum ar fi maratonul suprem al minții. Fiecare frază devine o cursă cu obstacole, fiecare paragraf – un turn Babel ridicat din cărămizi ale nonsensului.

Și, evident, cu cât turnul e mai instabil și mai inutil, cu atât mai intens e aplaudat. Nu pentru că ar fi de înțeles, ci pentru că oamenii se tem să spună: „Domnule, ești un impostor verbal!”.

Tehnica de fabricare a poliloghiei intens aplaudate

Fraza trebuie să fie lungă. Ideal, să curgă pe cel puțin cinci rânduri, să aibă virgule, paranteze, digresiuni și subordonate care se împletesc ca niște liane. Dacă cititorul ajunge la capătul ei și a uitat începutul, felicitări: ai creat o poliloghie intens aplaudată!

Adaugă cuvinte exotice: „Incongruență”, „subsumare”, „heuristică”, „ontologic” – oricum nimeni nu verifică.

Metafore imposibile. „Liniștea urlă cu o tăcere incandescentă.” Publicul adoră contradicțiile absurde.

Tonalitatea profetică. Spune banalități cu aerul că dezvălui un secret cosmic.

Publicul – sclavii fricii de prostie

Poliloghii intens aplaudate trăiesc și respiră nu datorită autorilor, ci datorită publicului. Nimic nu sperie mai mult masele decât perspectiva de a fi etichetate drept „neînvățate”. Și atunci, oamenii intră într-un pact tacit: „Aplaudăm împreună, ca să nu se prindă nimeni că nu am înțeles nimic”.

Poliloghii intens aplaudate în epoca digitală

Internetul e cel mai fertil teren pentru această specie literară. O frază absurdă cu fundal negru devine virală. Algoritmii confundă logoreea cu profunzimea, iar oamenii confundă like-urile cu inteligența.

Frazele tipice din poliloghii intens aplaudate

Dacă ai curajul să răsfoiești textele autorilor care își dedică viața producerii de poliloghii intens aplaudate, vei descoperi un univers paralel.

Mostre inventate:

1. „În convalescența metafizică a abisului lăuntric, vibrația policromă a tăcerii își caută sinele refractar.”

2. „Ontologia desuetă a clipei efemere devine catedrala unde timpul își îngroapă propriile ecouri.”

3. „În incongruența luminii catifelate, umbra se naște ca o sinteză a neantului erotic.”

Criticii – ventriloci ai imposturii

În loc să spună pe șleau „textul acesta e o poliloghie intens aplaudată, o glumă proastă scrisă cu cuvinte scumpe”, criticul preferă să-și adauge propria logoree.

Conferințe și auto-mitologizare

Autorii își pun poze alb-negru, recită fraze imposibile pe scenele festivalurilor, publicul ia notițe pline de „???” și la final izbucnește în aplauze. Totul e un spectacol penibil al imposturii.

Religia poliloghiei

• Texte sacre: frazele fără sens, declarate „capodopere”.
• Preoți: autorii care își recită logoreea cu solemnitate.
• Credincioși: cititorii care aplaudă și nu pun întrebări.