Mâine mă văd cu ciocoflenderii ăia din Cluj. Ce le spun? O să le zic povestea aia din tren. Le-am mai zis-o, oare? Și ce dacă, lor le place să mă asculte. Cui nu-i place, îl invit să-mi giugiulească bărzoiul. Cum i-am zis și purtătorului de cuvânt al lui Ion Iliescu. Ce-am mai râs, atunci. I-am povestit și lui Iliescu. O să le zic și povestea aia. Mai am una cu Marga Barbu. Aia e faină de tot. Și ea mi-a giugiulit bărzoiul. Câte povești am și ăia mi-au zis să mă încadrez în doar două ore. Dar cum?
Cereale cu lapte
Cereale cu lapte, micul dejun al campionilor învinși, fulgi moi înecați într un lichid alb suspect, reciclare de copilărie ambalată în carton lucios, ce aiureală, să numești asta hrană, când e doar preludiul perfect pentru un diabet cu zâmbet, mesteci carton aromatizat și spui că începi ziua sănătos, e hilar, la fel de sănătos ca un cui bătut în tâmplă, dar hei, ai un tigru pe cutie, ce ar putea merge prost, poate doar viața ta, dar măcar crocantă, cu lapte rece și viitor cald la reanimare. Cum să nu-ți placă?
Medici fără creiere și conspirațiile pandemice
Medici fără creiere, antivax și conspiraționiștii care transformă știința în circ, cu umor negru și ironie tăioasă
Medici fără creiere și profeții vaccinului cosmic
Există o specie aparte în peisajul nostru medical: medici fără creiere. Nu, nu e vorba de un diagnostic clinic, ci de o realitate crudă și totodată comică. Unii au renunțat la rațiune de bunăvoie, ca la fumat sau la carne, doar că în loc să țină post intermitent cu semințe de chia și smoothie de kale, țin post de neuroni. Și rezultatul se vede: conferințe în care COVID e o invenție, vaccinul e nanocip, iar Bill Gates îți programează cardul de STB direct pe timus.
În țara unde legendele urbane se amestecă cu protocoalele medicale, acești medici fără creiere au decis că diploma lor nu mai e un instrument de practică, ci o sabie Jedi cu care să reteze capetele pacienților creduli. Cum altfel să explici spectacolul grotesc din Brașov, unde în loc de simpozion științific am asistat la o combinație de piață de vechituri, grup de suport pentru paranoici și festival medieval al vrăjitoarelor?
Brașov – capitala mondială a delirului medical
N-ai fi zis că Brașovul, cu centrul lui pitoresc și aerul de burg civilizat, se transformă pentru o zi într-un Woodstock al medicilor fără creiere. În loc de chitare și LSD, am avut proiector și PowerPoint cu grafice desenate probabil în Paint. În loc de flori în păr, fluturașe cu titluri apocaliptice: „Mortalitatea explozivă post-vaccinare”, „Copii care mor din cauza serului diabolic” și, preferata mea, „Convergența bio-digitală” – o expresie care sună ca un meniu vegan sofisticat, dar care, în mintea lor, ascunde Matrix 2.0.
Aplauze din sală, ca la un show de stand-up, doar că bancurile erau involuntare. Și printre spectatori, o combinație interesantă: pensionari cu mască pe cot, influenceri spirituali care au descoperit „adevărul” în timp ce făceau yoga la salteaua de 50 lei și pacienți convinși că în punga de perfuzie se ascunde botnița digitală a lui Klaus Schwab.
Așa arată, doamnelor și domnilor, apogeul civilizației medicale made in Romania: medici fără creiere care se dau experți în conspirații, în timp ce îți dau cu flit când ceri o rețetă pentru banalul antibiotic.
Profetul cu stetoscop și discipolii lui
În față, la pupitru, un doctor care și-a pierdut de mult busola. Vorbește despre cancerul exploziv de după vaccin, de parcă ar descrie oferta de Black Friday: „Luați repede, doar azi, trei metastaze la preț de una!”. Publicul cască gura ca la Cirque du Soleil. Medici fără creiere, dar cu aplomb, recită din Apocalipsa după WhatsApp, cu slide-uri pline de grafice pe care nici Excel-ul nu le mai recunoaște.
Dacă ar fi fost un spectacol teatral, am fi zis că e un pamflet reușit. Dar nu, oamenii aceștia chiar cred. Și, mai grav, au pacienți. Pacienți reali, cu plămâni, ficat și rinichi. Iar acești pacienți devin material didactic pentru experimentele lor spirituale: ceaiuri, uleiuri esențiale, ba chiar și recomandarea de a „gândi pozitiv” până când virusul se plictisește și pleacă.
Știți care e diferența dintre un medic și un șaman? Primul ar trebui să aibă studii. Dar iată că în România, șamanul are mai mult bun-simț decât unii medici fără creiere.
Cazul Flavia Groșan – între mântuire și stand-up medical
Cum să nu pomenim de Flavia Groșan, devenită icoana neoficială a mișcării antivax autohtone? Doamna doctor care, în plină pandemie, își trata pacienții după rețete proprii, cu un aer de vindecătoare reîncarnată. A ajuns la televizor, a primit like-uri, a fost apărată de un cor de conspiraționiști care ar fi pariat oricând că Oxford și Harvard sunt sucursale ale diavolului.
Dar analiza cazului e simplă: dincolo de glorie, rămâne realitatea dură că pacienții au fost transformați în cobai pentru „metode alternative”. E fix genul de poveste în care medicina se confundă cu Home & Deco: puțină ventilație, o linguriță de claritromicină și multă credință. Cam asta a fost rețeta Groșan. Și totul în numele libertății. Libertatea cui, însă? A pacientului să fie înmormântat cu principiile alternative sub braț.
Astfel, medici fără creiere devin ușor eroi de carton, protejați de mase care confundă libertatea cu loteria supraviețuirii.
Antivaxerul de serviciu – de la like la sicriu
Să trecem și la credincioșii laici ai acestei religii noi. Conspiraționiștii, antivacciniștii, cei care trăiesc între un podcast cu Joe Rogan și un clip pe TikTok despre cum să-ți detoxifici corpul cu bicarbonat și lămâie. Pentru ei, medici fără creiere sunt niște apostoli ai adevărului. Dacă ar putea, le-ar construi statui din cristale de ametist.
Problema e că în timp ce unii like-uiesc frenetic și dau share la citate motivaționale cu grafice desenate pe șervețel, alții chiar refuză tratamente, refuză spitalizarea și se duc glonț către cimitir. Iar acolo, surpriză, nu-i mai așteaptă nicio convergență bio-digitală. Doar sobrietatea pământului și un preot obosit.
Colegiul Medicilor – pompierii fără furtun
În tot acest circ, Colegiul Medicilor încearcă să fie serios. Emite comunicate, promite sancțiuni, mimează autoritatea. Dar adevărul e că medici fără creiere au găsit deja breșa: dacă nu-i doare capul de logică, nici amenzi sau dosare nu-i mai sperie. Se simt ca niște martiri ai cauzei, persecutați de un sistem opresiv. În realitate, sunt niște stand-up comedians neplătiți, care fac glume proaste pe sănătatea altora.
Cât de eficient e Colegiul? Exact cât un prezervativ găurit. Adică pe hârtie, protejează. În realitate, rămâi cu surprize.
Medici fără creiere – upgrade spiritual
De ce să-i mai păstrăm în profesie? Propun, cu dragoste și umor negru, să le dăm ceea ce-și doresc: libertatea supremă. Jos halatul, sus mantia! Să devină profeți, șamani, vraci, guru de cartier. Lăsați-i să practice pe lună plină, să prescrie cristale și să invoce energia universală. Dar să nu mai aibă acces la pacienți reali, pentru că aceștia nu au nevoie de „convergență bio-digitală”, ci de medicină adevărată.
În fond, un medic fără creier nu e un medic. E un influencer ratat cu stetoscop la purtător.
Râsu’-plânsu’ planetar
Între conspirații cu tuneluri secrete, nanocipuri și ședințe de Reiki aplicate pe plămânul bolnav, România a produs o galerie impresionantă de medici fără creiere. Ei nu mai cred în știință, ci în propria revelație psihotronică. Și, cum se întâmplă adesea, găsesc un public avid de miracole ieftine.
Umorul negru al situației e că pacienții care se lasă pe mâna lor nu mai au nevoie de certificate digitale sau de pașapoarte biometrice. Pașaportul către lumea de dincolo e gratis, iar ștampila finală nu o pune OMS, ci groparul din sat.
Până atunci, să aplaudăm acest spectacol grotesc, cu sarcasmul la vedere: medici fără creiere care, din frustrare, ego și ignoranță, au decis să devină profeți ai prostiei. Și să ne rugăm ca pacienții lor să aibă parte, măcar o dată, de un doctor adevărat.
Narcisiștii și rețelele sociale – regii ridicolului digital
Narcisiștii – cei care își fac selfie-uri cu ego-ul, cu filtrele și like-urile inexistente, într-un spectacol zilnic de comedie involuntară
Cum ne-au invadat narcisiștii spațiul virtual
Dacă planeta asta ar fi avut un buton de „mute” pentru zgomotul inutil, ar fi fost apăsat deja din cauza celor mai insuportabili locatari ai internetului: narcisiștii. Ei nu doar că folosesc rețelele sociale, ci le tratează ca pe propriul lor altar digital. În fiecare zi, acești artiști ai auto-admirației își pun în scenă drama existențială cu un singur personaj principal: ei înșiși.
Sigur, fiecare om postează din când în când câte o poză sau o amintire. Dar narcisiștii nu cunosc conceptul de „din când în când”. Pentru ei, fiecare secundă fără un like e o secundă pierdută. Fără validare, egoul lor se topește mai repede decât înghețata uitată pe bordul mașinii în august.
Selfie-ul – biblia vizuală a narcisiștilor
Selfie-ul este un instrument banal pentru oamenii normali, dar pentru narcisiștii conectați la Wi-Fi, el devine echivalentul unei rugăciuni zilnice. De fapt, dacă ar putea, ar înlocui icoanele cu propriile selfie-uri. Și nu orice selfie – ci acela cu filtrul care îți șterge ridurile, îți alungește pomeții și îți dă impresia că ești jumătate divinitate, jumătate Photoshop.
Ce nu pricep narcisiștii este că, în încercarea lor disperată de a arăta perfecți, devin caricaturi. Îi vezi pozând la unghi de 45 de grade, cu privirea „misterioasă” care seamănă mai degrabă cu o criză de constipație. Dar pentru ei, totul e artă. Ei nu fac poze, ci „content”.
Narcisiștii și dieta eternă
Dacă ar trebui să alegi cine îți trimite cele mai multe poze cu salata de quinoa, răspunsul e simplu: narcisiștii. Ei nu mănâncă, ci fac spectacol culinar. O frunză de spanac devine dovada supremă de disciplină, iar un shake proteic se transformă într-o declarație de superioritate morală.
Pe feed-ul lor, fiecare înghițitură e documentată, fiecare mușchi tensionat e pozat, fiecare pas pe bandă e filmat. Și desigur, nu lipsesc citatele motivaționale de genul: „Durerea e temporară, dar like-urile sunt pentru totdeauna.”
Problema este că narcisiștii confundă sănătatea cu teatrul. Ei nu fac sport pentru corp, ci pentru public. Și publicul, din păcate, suntem noi, condamnați să vedem zilnic aceleași poze cu bicepși obosiți și burți trase cu vacuum.
Vacanțele narcisistice – paradisul kitsch-ului
Dacă există un loc unde narcisiștii ating iluminarea supremă, acela este aeroportul. Boarding pass-ul nu este doar un bilet, este dovada că ei sunt mai buni decât tine, muritorul care stă acasă și mănâncă semințe.
Ajunși la destinație, narcisiștii nu se bucură de peisaj. Nu, ei caută cel mai instagramabil colț unde pot poza cocktailul cu umbreluță. Apusul devine doar un fundal pentru umbra lor perfect profilată, iar dacă nu au apucat să dea check-in, vacanța nici nu a existat.
Partea comică este că, în goana lor după validare, narcisiștii nu trăiesc nimic real. Ei trăiesc doar prin ochii celorlalți. Și, ironic, restul lumii îi ignoră, derulând mai departe spre clipul cu pisica pe skateboard.
Filosofia ieftină a narcisiștilor
Un alt obicei ridicol este obsesia pentru citate inspiraționale. Narcisiștii își încep ziua cu o cafea și un citat de pe Pinterest, de preferat unul atribuit greșit lui Einstein sau Buddha. Postările lor sună așa: „Zâmbește mereu, viața e scurtă” – acompaniate de un selfie în care zâmbetul seamănă mai mult cu un rictus.
În realitate, narcisiștii nu înțeleg nimic din citatele pe care le postează. Dar pentru ei, nu contează sensul, ci efectul vizual. Orice frază pretențioasă devine muniție pentru imaginea lor de „profund”. Numai că, de fiecare dată, rezultatul este la fel: ridicol pur.
Like-urile ca monedă de schimb
În universul digital, narcisiștii nu oferă like-uri. Ei le vând, le negociază, le amână. Dacă postezi o poză cu copilul tău, nu te aștepta la reacție. Dar dacă îți schimbi poza de profil într-una unde pari nefericit, vor apărea cu comentarii pseudo-afective, doar ca să-ți amintească cine deține controlul emoțional.
Narcisiștii înțeleg foarte bine puterea absenței. Lipsa unui like din partea lor e ca un pumnal subtil: te întrebi de ce nu au reacționat, de ce nu le place ce ai postat, de ce îi simți atât de reci. Răspunsul e simplu: pentru că așa îți controlează emoțiile. E un joc murdar, dar pentru ei e singurul joc care contează.
Relațiile narcisistice online
Dacă ai avut vreodată nefericirea să fii într-o relație cu un narcisist activ pe rețelele sociale, știi cum arată iadul digital. Narcisiștii transformă fiecare ceartă într-o postare subliminală, fiecare glumă într-o aluzie, fiecare cuvânt într-o armă.
Exemplele sunt infinite: meme-uri cu mesaje pasiv-agresive, citate despre „trădare” postate după ce v-ați certat sau poze cu „prietenii” lor din club, menite să te facă gelos. Pentru narcisiști, social media nu e un loc de distracție, ci un câmp de luptă. Și ei nu se odihnesc niciodată.
Prietenii virtuali ai narcisiștilor
În lista de prieteni a unui narcisist vei găsi sute, poate mii de contacte. Oameni pe care nu i-au întâlnit niciodată, dar care trebuie să existe acolo ca dovadă a „popularității”.
Pentru narcisiști, numărul contează mai mult decât calitatea. Fiecare follower nou este o medalie, fiecare cerere acceptată este o victorie. În realitate, aceste conexiuni sunt goale, dar pentru egoul lor, sunt hrană zilnică.
Arta dramei digitale
Narcisiștii sunt regizori ai propriei tragedii. Postările lor vagi – „Unii oameni sunt atât de dezamăgitori…” – nu sunt altceva decât capcane. Ei nu vor să știe cine sunt „unii oameni”. Ei vor să-i întrebi tu. Vor să te facă să ghicești, să te implici, să devii parte din teatrul lor absurd.
Cea mai mare dramă nu este ceea ce li se întâmplă, ci faptul că nu primesc reacțiile pe care le așteptau. Și atunci, intră în ofensivă: încă o postare, încă o poză, încă o poveste. Până când cineva, sătul, le scrie „ești ok?”. Atât au vrut. S-au hrănit cu atenție și pot să continue circul.
De ce râdem de narcisiști
Pe cât de toxici sunt, pe atât de comici devin. Narcisiștii nu înțeleg că, pentru restul lumii, ei sunt sursă nesfârșită de glume. Fiecare selfie ratat, fiecare citat prost folosit, fiecare postare dramatică – toate devin material de stand-up pentru cei din jur.
De fapt, poate că rolul lor în societate este exact acesta: să ne ofere o formă de divertisment involuntar. În lipsa lor, feed-ul ar fi prea liniștit. Cu ei, feed-ul e un spectacol bizar, dar amuzant.
Narcisiștii ca fenomen cultural
Nu vom scăpa de narcisiști. Rețelele sociale sunt mediul lor natural, iar ego-ul lor nu are buton de pauză. Tot ce putem face este să învățăm să-i recunoaștem și să nu le mai dăm combustibil. Să derulăm mai departe, să râdem în sinea noastră și să înțelegem că, în final, narcisiștii nu au altă putere decât aceea pe care le-o oferim noi.
Și, cine știe, poate că într-o bună zi vom privi la ei ca la niște dinozauri digitali: mari, zgomotoși, dar condamnați să dispară. Până atunci, ne rămâne umorul, ironia și desigur, butonul de „mute”.
Unora le place prazul
Până s-o aud pe aia care a zis că bamele și prazul sunt mâncate de săraci, eram sărac și nu-mi puteam da seama. Praz am mai mâncat, ce-i drept, dar bame încă nu. Mă duc să caut și să-mi prepar ceva din ele. Vreau să simt gustul sărăciei, să mă conving că nu-s sărac degeaba. Îmi voi găti bame cu praz. Habar n-am cum o să-mi iasă. Cu foamea-n burtă și mațele certându-se de la fasolea de alaltăieri, le voi mânca oricum, cu pâine, usturoi și-o ceapă. Aș bea și-un vin, dar nu-mi permit. Bună-i și-o cană cu apă.
Curs de prostie – ghid complet pentru a părea mai prost
Descoperă un curs de prostie plin de ironie, sarcasm și umor negru, perfect pentru cei care nu vor să învețe nimic util
Cum mi-a venit ideea genială a unui curs de prostie?
Știi cum e lumea asta modernă? Plină de oameni care-și doresc să fie altceva decât sunt. Dacă ești slab, vrei să fii musculos. Dacă ești musculos, vrei să fii bogat. Dacă ești bogat, vrei să fii spiritual. Dacă ești spiritual, vrei să fii zen. Și dacă ești zen, în secret, vrei doar să-ți cumperi un iaht să te dai mare pe Instagram.
Toți sunt obsedați de transformare, de progres, de „devino cea mai bună versiune a ta”. Există cursuri de toate felurile: cum să devii milionar în șapte pași (spoiler: primul pas e să-i dai banii profesorului), cum să devii „alfa” și să-ți impui masculinitatea toxică la colț de stradă, cum să-ți trezești „femeia interioară” și să dansezi desculță prin rouă, cum să-ți optimizezi respirația, digestia, somnul, chakra, karma și alte organe mai mult sau mai puțin vizibile.
Eu stăteam și mă uitam la avalanșa asta de guriști digitali, fiecare cu microfonul lui lipit de gură și cu slide-uri în PowerPoint pline de cercuri colorate și grafice inventate. Și, sincer, mă gândeam: unde naiba sunt cursurile pentru noi, oamenii simpli, care vrem doar să ne trăim prostia în liniște?
Așa mi-a venit revelația: dacă există cursuri de bogăție, succes, alfa-dominare și putere cosmică, de ce să nu existe și un curs de prostie? Un loc unde să înveți, cu acte-n regulă, cum să fii mai prost decât ești deja, dar într-un mod organizat, sistematic și aproape științific.
Cireașa de pe tort a fost când, într-o seară plictisitoare, am dat peste cartea “M-am hotărât să devin prost”. Am citit-o pe nerăsuflate și, în timp ce mă zgâiam la pagini, îmi dădeam seama că în sfârșit cineva spusese adevărul: a fi prost e o vocație, un act de curaj, o cale de eliberare. Ce să mai, aproape o religie.
Și atunci am zis: „Gata! Eu nu mă mai complic să devin bogat, deștept sau alfa. Eu devin prost cu diplomă! Și nu doar că devin prost, dar îi învăț și pe alții să facă același lucru.”
Am început să-mi iau notițe. Știi cum fac autorii serioși? Își iau agende Moleskine, cu coperți negre și notează acolo idei filosofice. Ei bine, eu am folosit sulul de hârtie igienică, triplu strat, moale și delicat, pentru că simțeam că ideile mele trebuie să fie șterse și aruncate cât mai repede. În fiecare dimineață rupeam o bucată, îmi luam notițele cu mine și îmi „sigilam” inspirația. Nimic nu se potrivea mai bine pentru un curs de prostie.
Și cum să nu fie nevoie de un asemenea curs, când trăim într-o lume în care toată lumea vrea să pară mai deșteaptă decât este? Rețele sociale pline de filozofi de cafenea, oameni care citesc trei citate de pe Facebook și se cred Nietzsche. Influenceri care fac clipuri motivaționale în timp ce mestecă gumă și-ți explică, printre eructații, cum să fii „cea mai bună versiune a ta”. Politicieni care abia își leagă șireturile, dar predică despre economie globală.
Eu zic altceva: hai să recunoaștem prostia ca pe un talent înnăscut! Să o ridicăm la rang de artă! Să o cultivăm, să o exersăm, să o transmitem mai departe, ca pe o moștenire de familie!
Așa că, dragă cititorule (sau viitor student al școlii mele de prostologie aplicată), pregătește-te. Acesta nu este un curs ca toate celelalte. Aici nu vei învăța cum să câștigi bani, cum să cucerești femei, cum să-ți optimizezi mintea și corpul. Aici vei învăța cum să-ți pierzi timpul cu grație, cum să strici conversații cu talent și cum să-ți sabotezi singur existența cu o precizie chirurgicală.
Un curs de prostie nu e despre a ajunge undeva. E despre a rătăci glorios, cu fruntea sus și cu neuronii adormiți. Și, crede-mă, nimic nu e mai eliberator decât să-ți asumi cu toată inima că nu ai nicio șansă să fii „cel mai bun”. Pentru că, în final, cel mai prost dintre toți e și cel mai fericit.
Așa mi-a venit ideea, într-o seară banală, după o carte genială și o viață plină de întâlniri cu oameni care se cred deștepți. Și am zis: „Dacă lumea nu are nevoie de încă un guru al succesului, cu siguranță are nevoie de un guru al prostiei.” Și uite-mă aici, cu manualul pregătit, cu hârtia igienică în mână și cu un zâmbet tâmp pe față, gata să-ți predau prima lecție din primul curs de prostie, lansat prostește, evident.
Introducere în minunatul curs de prostie
Bine ai venit la primul și singurul curs de prostie acreditat de mine însumi, Marian Benone Mihai, expert autodidact în prostologie aplicată. Spre deosebire de ceilalți „antrenori” care-ți vând cursuri de dezvoltare personală, eu îți vând dezvoltare impersonală: șansa unică de a regresa, de a involua, de a te scufunda în adâncurile beznei cognitive.
Dacă alții îți promit lumină, eu îți promit întuneric. Dacă ei te îndeamnă să crești, eu te învăț cum să te micșorezi intelectual. Pentru că, să fim sinceri, a fi prost nu e la îndemâna oricui – prostia e un dar. Darul de a strica orice conversație, de a pune bețe în roate și de a transforma logica într-o glumă ieftină.
Așadar, să ridicăm paharul (sau bidonul de plastic, depinde de buget) și să ne aruncăm cu capul înainte în minunatul curs de prostie.
Ziua întâi – Arta contrazicerii inutile
Primul pas într-un curs adevărat de prostie este să înveți cum să contrazici, orice și oricând, chiar și atunci când ești de acord. Nu contează argumentele, nu contează contextul – contează să spui: „Nu-i adevărat!”.
Exemplu practic:
- Cineva spune: „Astăzi e vineri.”
- Tu răspunzi: „Nu, nu e vineri, e doar o invenție a calendarului. Timpul e relativ. Einstein a zis asta, deci eu am dreptate.”
- Dacă persoana insistă, întrerupe-l. Vorbește peste el. Mai bine, inventează un citat fals: „A zis și Băsescu că timpul e doar o iluzie a bețivilor de pe vapor!”
- Felicitări, tocmai ai absolvit prima lecție din cursul de prostie.
Ziua a doua – Întreruperea ca sport olimpic
Un prost adevărat nu lasă pe nimeni să vorbească. Întreruperea trebuie să fie un reflex, cum e clipitul. Dacă vezi că cineva deschide gura, sari cu replica:
- „Nu, nu, stai, că știu eu ce vrei să zici!”
- „Lasă, că nu mai e nevoie să vorbești, că eu am gândit deja pentru tine.”
- „Oricum n-ai dreptate, deci de ce să irosim oxigenul?”
Ține minte: întreruperea este ca respirația. Dacă te oprești, mori ca prostul care tace. Iar tu nu vrei să fii prostul care tace, ci prostul care face gălăgie.
Ziua a treia – Filosofia bălăriilor
În cursul de prostie, nu contează concluziile. Contează să bați câmpii. Când nu ai argumente, inventează o poveste absurdă și lungă, preferabil cu multe paranteze. Dacă interlocutorul tău așteaptă un răspuns scurt, tu dă-i o epopee care nu duce nicăieri.
Exemplu:
Întrebare: „Ai văzut unde e telecomanda?”
- Răspuns prostesc: „Da, știi că viața e ca o telecomandă, are butoane, dar niciodată nu găsim ceea ce căutăm. Așa e și cu fericirea, o dai pe mute și apoi cauți baterii prin sertare. Apropo, știi că sertarele sunt ca sufletul, pline de nimicuri?”
Bine ai venit în elita prostiei! Acesta este nivelul: „Filosof cu față de șomer”.
Ziua a patra – Folosește cuvinte mari pe care nu le înțelegi
Un pas esențial într-un curs de prostie este să-ți umfli vocabularul cu termeni pseudo-științifici. Cu cât mai ridicoli, cu atât mai bine.
Exemple preferate de proști profesioniști:
- „Sinergia holistică a paradigmei post-moderne ne arată că tu n-ai dreptate.”
- „Epistemologia cuantică a realității demonstrează că pământul e plat.”
- „Eu gândesc cu lobul frontal invers, ceea ce mă face mai deștept decât tine.”
Dacă cineva te prinde cu minciuna, spune că nu ești înțeles pentru că „ei n-au citit aceleași cărți ca și tine”. Evident, nici tu nu le-ai citit, dar ăsta e un detaliu tehnic.
Ziua a cincea – Măreția diplomei din hârtie igienică
La finalul cursului de prostie, fiecare participant trebuie să-și confecționeze singur diploma. Recomand, cu toată seriozitatea sarcastică, hârtia igienică triplu strat. Scrie pe ea cu pixul sau cu rujul, semnează-te cu un X și lipește diploma pe frigider, lângă magneții cu Grecia.
Această diplomă nu valorează nimic, dar e exact ce meriți după ce investești atâta timp în a învăța cum să fii mai prost.
Modul avansat – Cum să strici totul cu grație
Pentru cei care vor să atingă nivelul de expert, cursul de prostie are și un modul avansat. Aici înveți cum să distrugi orice situație:
1. La petreceri – vorbește doar despre boli, accidente și politică.
2. La muncă – întreabă în fiecare zi dacă „azi e vineri?”, chiar și într-o luni de dimineață.
3. În familie – răspunde la orice întrebare cu „Google it!”.
4. În trafic – claxonează preventiv, chiar dacă nu este nevoie.
5. Pe rețele sociale – scrie cu CAPS LOCK și multe semne de exclamare!!!
Postfață – Diploma de aur în prostologie
Felicitări, ai supraviețuit până la finalul acestui curs de prostie. Probabil că ai pierdut deja neuronii care mai încercau să se salveze, fugind din capul tău. Dar nu-ți face griji, prostia nu doare – doar pe alții.
Ține minte: a fi prost nu e o rușine. E o meserie. Și dacă te-ai ținut de pașii de mai sus, ai toate șansele să devii profesor universitar la Facultatea de Bălării Aplicate, să ții și tu un curs de prostie.
Cu drag și cu dispreț,
Marian Benone Mihai, Antrenor oficial de prostie certificată.
România 0-3 Canada, Mircea ăl bătrân și naționala pierdută
România, învinsă acasă de Canada, 0-3, sub ochii lui Mircea ăl bătrân. Naționala eșuează spectaculos și arată ca o parodie de fotbal
România, patria unde mingea e pătrată
România e țara unde mingea e rotundă doar când joacă adversarii. Când intră „tricolorii” pe teren, rotunjimea dispare brusc, devine pătrată, se lovește de tibii, se împiedică în gazon și se rostogolește direct în poarta noastră. România 0-3 Canada nu e doar un scor, e o frescă națională: un manual de istorie în care scrie că fotbalul românesc e în continuare un accident rutier în reluare, transmis la TV.
Pe Arena Națională, 29.000 de oameni au plătit bilete ca să vadă live ce văd zilnic gratis pe stradă: un haos cu tentă balcanică, condus de un pensionar care confundă banca de rezerve cu banca de pensii. Naționala a fost bătută, călcată în picioare și făcută varză de o echipă care până acum câțiva ani era mai preocupată de hochei decât de fotbal.
Mircea ăl bătrân, cu aerul lui de bunic obosit care încă mai crede că VHS-ul e tehnologie de vârf, a reușit imposibilul: să facă din România o glumă mai proastă decât bancurile cu Bula.
Când fotbalul devine stand-up comedy
Meciul tricolorilor cu Canada a început cu solemnitatea unei înmormântări și s-a terminat cu veselie de pomana porcului. În primele minute, băieții lui Mircea ăl bătrân au părut confuzi: nu știau dacă e un antrenament, o repetiție generală sau vreo campanie electorală pentru UEFA.
Canada, cu jucători crescuți printre frigidere și reni, a făcut instrucție pe Arena Națională. Jonathan David a deschis scorul, iar Horațiu Moldovan a decis să-și facă o gafă de colecție, probabil ca să intre pe TikTok. Naționala 0 – Canada 3, n-a fost doar un amical, a fost un banc prost spus de un bunic care uită poanta.
România, țara unde apărarea e opțională
În România, apărarea e ca centura de siguranță: opțională, dar mortală dacă o ignori. La fiecare atac al Canadei, fundașii noștri păreau niște turiști japonezi: priveau cu ochii mari și făceau poze mentale, în timp ce mingea intra relaxată în poartă.
Moldovan, portarul de serviciu, a demonstrat că lipsa de meciuri la echipa de club se compensează prin lipsa de reacție la națională. Gafa lui a fost atât de mare încât nici măcar comentatorii nu au mai încercat să găsească scuze. Naționala 0-3 Canada a fost și „Naționala 0 – apărare”.
Mircea ăl bătrân: filozof al fotbalului abstract
La final, Mircea ăl bătrân a spus, senin: „Sunt mulțumit de jocul echipei, dacă nu se iau în calcul cele trei goluri primite.” Cam cum ai fi mulțumit de o ciorbă stricată, dacă ignori viermii care plutesc în ea. România, sub comanda lui, a ajuns un experiment social: cum să pierzi cu grație și să te declari satisfăcut.
0-3 nu e doar un scor, e o teză de doctorat în negarea realității. Mircea a reușit să transforme eșecul într-un fel de operă de artă contemporană: nu înțelege nimeni nimic, dar toată lumea se preface că aplaudă.
România pe teren: statui cu crampoane
Când privești naționala României, ai impresia că jucătorii sunt actori într-un spectacol absurd. Se mișcă încet, uită replicile, își pierd decorul și se ceartă cu regizorul. Canada a alergat de parcă avea nevoie de metroul de la Pipera, România a stat pe loc ca pensionarii la coadă la CEC.
0-3 e imaginea perfectă a unei echipe care confundă fotbalul cu meditația. Jucătorii noștri nu joacă, ei contemplă. Se uită la adversar, admiră, filosofează și, eventual, aplaudă când mingea intră în poartă.
România și publicul spectator: masochism național
Cei 29.000 de spectatori veniți pe Arena Națională au asistat la un show de comedie neagră. România le-a oferit 90 de minute de umilință live, cu bonus trei goluri primite. Mulți au plecat mai devreme, alții au rămas să se amuze de propriile suferințe.
La 0-3 a fost momentul în care suporterii și-au dat seama că banii pe bilet ar fi fost mai bine cheltuiți pe terapie sau pe o pizza. La final, unii au fluierat, alții au aplaudat ironic. În România, masochismul e sport național, iar fotbalul e doar forma lui oficială.
România și iluzia meciului cu Cipru
După Canada, vine Cipru. Adică Naționala 0-3 Canada e doar preludiul unui posibil România 0-1 Cipru. Mircea ăl bătrân ne asigură că „nu e afectat moralul jucătorilor”. Normal, ca să ai moral, trebuie să-l găsești mai întâi.
În România, optimismul e obligatoriu, chiar și după ce te-a călcat tramvaiul. Cipru devine brusc adversarul de temut, iar România intră în meci ca într-o excursie la mare: cu slip, șlapi și bere la PET.
România, țara unde umilința e tradiție
Tricolorii 0-3 Canada se adaugă la colecția de eșecuri istorice. Dincolo de scor, e modul în care România transformă fiecare înfrângere într-un festival al penibilului. Declarațiile liniștitoare, scuzele jucătorilor și promisiunile pentru viitor fac parte dintr-o piesă jucată de zeci de ani.
În România, umilința fotbalistică e ca sarmaua de Crăciun: nu lipsește niciodată de pe masă. Mircea ăl bătrân a livrat încă o porție generoasă, condimentată cu autoamăgire și servită pe Arena Națională.
România și farsa fotbalului modern
Canada a arătat ce înseamnă fotbalul modern: viteză, agresivitate, organizare. România a arătat ce înseamnă fotbalul muzeal: lentoare, haos, amnezie tactică. Dacă fotbalul ar fi o aplicație pe telefon, România încă ar încerca să instaleze Windows 95.
România 0-3 Canada e dovada că am rămas blocați într-un timp paralel, unde selecționerii sunt relicve, jucătorii sunt fantome și victoriile sunt doar amintiri în alb-negru.
România și bancul prost fără poantă
La final, Tricolorii 0-3 Canada nu e doar un rezultat, e un banc prost spus într-o cârciumă plină. Râd toți, mai puțin românii. Mircea ăl bătrân a găsit scuza perfectă: „Am fost mulțumit de joc, dacă excludem golurile.” Exact cum ai fi mulțumit de o nuntă, dacă excludem mireasa, invitații și muzica.
România e țara unde fotbalul a murit, dar încă se face parastas. Pe Arena Națională, spectacolul continuă, iar publicul plătește bilet ca să asiste la propria umilință.
România, fotbalul ca tragedie națională
Naționala 0-3 Canada rămâne un monument al ridicolului. Mircea ăl bătrân și echipa sa au reușit să transforme un amical într-un festival al prostiei tactice și al gafelor individuale. Publicul a râs amar, presa a urlat, iar jucătorii au promis că „data viitoare va fi mai bine”.
Dar în România, „data viitoare” înseamnă „niciodată”. Fotbalul nostru e ca un autobuz vechi: scârțâie, se clatină, dar merge din inerție. Șoferul e obosit, pasagerii sunt resemnați și toți știu că următoarea stație e dezastrul.
0-3 nu e doar un rezultat, e un diagnostic: fotbalul românesc e mort, dar nu știe încă. Și, cum ne știm, o să mai jucăm încă mulți ani comedia asta tragică, cu Mircea ăl bătrân pe post de narator și noi pe post de spectatori masochiști.
Mi-am inventat propria religie
Sătul fiind de zeități și demoni inventați de sfinți părinți, de povești nemuritoare cu promisiuni deșarte și pedepse pentru păcatul de a fi, mi-am luat inima-n dinți. Nu simt nevoia de a găsi țapi ispășitori pentru propriile-mi decizii și nici să atribui altcuiva consecințele alegerilor pe care le-am făcut în viața-mi. Eu pot să observ ce e rău sau bine pentru mine și iubesc libertatea. Eu îmi sunt zeu și demon, totodată, viața-mi e religia pe care o trăiesc și n-am nevoie de adepți sau alți martiri ori sfinți.
Ghid de uz igienic – satiră despre obiceiuri
Descoperă ghidul de uz igienic: un pamflet ironic despre influenceri, obiceiuri sociale și iluzii care dictează viața modernă
Introducere în ghidul de uz igienic
De parcă omenirea ar fi așteptat de la începuturile ei să apară un ghid de uz igienic, iată că trăim vremuri în care fiecare mișcare, fiecare respirație și chiar fiecare scărpinat trebuie reglementat de cineva cu mai multe urmăritoare pe Instagram decât neuroni activi. Până și hârtia igienică ar merita tipărită cu un asemenea ghid, căci altfel riscul este să fie utilizată doar pentru funcția de bază și să nu-și atingă adevăratul potențial educativ.
De ce avem nevoie de un ghid de uz igienic?
Omul modern nu mai știe să fie om fără instrucțiuni. Trebuie să i se spună cum să mănânce, cum să bea apă, cum să doarmă, cum să iubească și, evident, cum să își facă nevoile. De fapt, ghidul de uz igienic a devenit un fel de biblie a pseudo-cunoașterii contemporane. De la articole de tip „10 pași ca să-ți cureți aura energetică”, până la tutoriale video despre cum să respiri corect, omul se simte pierdut fără să fie ghidat pas cu pas spre igienizarea trupului și a minții.
Dar să nu ne mințim singuri: igiena e doar un pretext. Adevărata miză a unui ghid de uz igienic nu e să curețe, ci să murdărească și mai tare, prin informații dubioase, creiere deja bombardate de clișee și sfaturi contradictorii.
Influencerii și ghidul de uz igienic
Pe vremea strămoșilor, poate că existau ritualuri. Acum avem vlog-uri. Dacă înainte se consultau semnele din oase de animale arse, acum se consultă grafice colorate extrase din PowerPoint-uri prezentate drept „studii științifice”.
Astăzi, orice influencer își poate face propriul ghid de uz igienic. Unul îți spune că trebuie să bei 8 litri de apă pe zi pentru că „așa fac vedetele de la Hollywood”. Altul îți recomandă să nu mănânci gluten, chiar dacă nu știi ce e ăla, doar pentru că „sună periculos”. Și, inevitabil, apare câte un guru care explică solemn că „dacă nu te caci moale, nu ești suficient de iluminat”.
Și lumea crede. Se chinuie să se conformeze. Își schimbă alimentația, programul de somn, până și poziția pe tron, doar pentru a respecta „ghidul de uz igienic” promovat de cineva cu o cameră bună pe telefon și o lumină de ring în față.
Ghid de uz igienic sentimental
Nu mai există dragoste fără manual de utilizare. Dacă înainte oamenii se priveau, vorbeau și poate își scriau scrisori, acum se fac teste de compatibilitate zodiacală și se caută „cele mai bune replici de agățat conform specialiștilor”. Practic, iubirea s-a transformat într-un experiment social reglementat de un ghid de uz igienic emoțional.
Exemplu clasic: X vede pe Y. În loc să o abordeze natural, caută în memorie replicile standardizate. Y, în schimb, consultă checklist-ul influencerilor preferați: ce haine poartă, ce zodie e, ce job are, ce poză de profil. Rezultatul? O discuție care seamănă cu doi roboți ce rulează scripturi diferite, fiecare convins că a descoperit „calea corectă” spre comunicare.
Ghid de uz igienic estetic
Aici intervine tragedia cea mare. Dacă nu ai fața conturată perfect, dacă nu respecți cele mai noi trenduri, dacă nu te aliniezi la paleta cromatică recomandată de vreun influencer plictisit, ești exclus social. Un ghid de uz igienic estetic îți spune clar:
- Cum să-ți ții bărbia în poze.
- Cât de des să te epilezi, indiferent de gen.
- Ce creme „obligatorii” să folosești pentru că „așa a zis un studiu de la Harvard” (pe care nimeni nu l-a citit, pentru că nici nu există).
Astfel, omul nu se mai simte om fără validarea constantă a comunității online care decide dacă a respectat corect ghidul de uz igienic al frumuseții.
Absurditatea ghidului de uz igienic
Dacă privim obiectiv, nu există nimic mai comic decât faptul că se încearcă standardizarea unor procese naturale. Însă tocmai aici stă ironia. În loc ca ghidul de uz igienic să fie scris pe hârtia igienică, unde ar avea un scop nobil și practic, el este promovat în formă de PDF, podcast sau curs online cu reducere de Black Friday.
Un ghid de uz igienic autentic ar trebui să îți spună, de exemplu:
- „Șterge-te bine, că altfel rămân urme.”
- „Nu mai crede toate prostiile, folosește-ți mintea.”
- „Dacă vrei să fii curat, spală-te pe mâini, nu doar pe rețelele sociale.”
Ghid de uz igienic social
Nu doar trupul are nevoie de igienă, ci și conversația. În era schimburilor de clișee, a vorbelor goale și a discuțiilor despre nimic, ar trebui inventat un ghid de uz igienic al comunicării. Acesta ar conține reguli simple:
1. Nu repeta ceea ce ai citit pe Facebook fără să gândești.
2. Nu aduce în discuție horoscopul ca argument logic.
3. Nu te preface expert dacă ai văzut doar un TikTok de 30 de secunde pe temă.
Dar, cum era de așteptat, oamenii preferă să creadă că „tot ce e pe internet e adevărat”.
De ce hârtia igienică e cea mai bună platformă educațională?
Dacă tot avem atâtea ghiduri, de ce nu se tipăresc direct pe hârtie igienică? Acolo, măcar, un ghid de uz igienic și-ar găsi adevărata menire. Imaginează-ți:
- Dimineața, te așezi liniștit și citești regula numărul unu: „Nu lua de bun tot ce zice un influencer”.
- A doua foaie: „Gândește cu mintea ta, nu cu algoritmul.”
- A treia: „Nu tot ce e moale e semn de inteligență.”
În felul acesta, procesul de igienizare fizică ar fi completat de o igienizare mentală. Asta da revoluție!
Vasăzică
Un ghid de uz igienic nu ar trebui să fie o colecție de sfaturi inutile, ci o oglindă ironică a societății. Atât timp cât oamenii aleg să creadă orbește, atât timp cât influencerii își fac din prostirea maselor o profesie, atât timp cât aparențele contează mai mult decât adevărul, un astfel de ghid nu poate fi decât un pamflet.
Totuși, rămâne întrebarea: dacă s-ar tipări pe hârtie igienică, câți dintre noi ar citi cu adevărat acest ghid de uz igienic?
- Notă: Articolul are intenție satirică și este scris pentru a sublinia absurditățile lumii moderne.
Prima religie și nașterea primului șarlatan
Cum prima religie a fost inventată din frică, manipulare și naivitatea oamenilor simpli
Dacă ar fi să privim cu atenție la istoria umanității, am observa un lucru: oamenii au inventat prima religie nu din prea multă înțelepciune, ci din prea multă teamă. Teama de necunoscut, teama de moarte, teama de fulger, teama de zgomotele nopții, teama de faptul că nu înțelegeau de unde răsare soarele și unde dispare el la apus. Omul primitiv se afla permanent la marginea prăpastiei fricii și, pentru a nu cădea în ea, a început să creeze explicații. Acolo unde nu avea răspunsuri, le-a inventat.
Numai că, așa cum se întâmplă și astăzi, în orice comunitate există unii mai deștepți (sau mai șmecheri) și alții mai creduli. Și uite așa, între primul care a întrebat „de ce cade foc din cer?” și primul care a zis „știu eu, e zeul X!”, s-a născut prima religie. Nu din revelații, nu din adevăruri absolute, nu dintr-un contact real cu vreo entitate supranaturală, ci din frica unora și viclenia altora.
Prima religie – un contract între șarlatan și fraier
Imaginează-ți scena: pe o câmpie, oamenii adunați priveau cerul întunecat, iar un fulger imens spinteca norii. Toți se speriau, tremurau, își strângeau copiii la piept. Și atunci, din mulțime, se ridica unul mai tupeist, care spunea:
- – „Nu vă speriați, fraților, eu știu ce se întâmplă! E semnul zeului. Mi-a șoptit mie în vis aseară.”
Restul, naivi și cu gura căscată:
- – „Aoleu! Și ce vrea zeul?”
Șarlatanul, zâmbind pe sub mustață:
- – „Vrea să-i aduceți ofrande. Ce să facem? Așa e zeul: capricios și mândru. Dacă îi dăm ce cere, ne lasă în pace. Dacă nu… vai de pielea noastră.”
Și uite așa, prima religie a fost inventată ca un contract tacit: fraierii aduceau animale, mâncare, chiar și femei, iar șarlatanul „vorbea” cu zeul. Evident, șarlatanul era singurul care „avea legătura directă” cu divinitatea, iar restul trebuiau să-l creadă pe cuvânt.
Din prima religie s-au născut primele privilegii
Pe măsură ce oamenii s-au obișnuit cu ideea, șarlatanul a început să aibă tot mai multă putere. Nu mai era un simplu membru al tribului, ci un intermediar între oameni și zeu. El hotăra când să se facă sacrificii, cine era vinovat de supărarea zeului și, bineînțeles, ce parte din bunurile colective îi revenea lui.
De fapt, prima religie nu era decât un prim sistem de putere și control. Dacă cineva îndrăznea să comenteze, era imediat redus la tăcere. Cum? Foarte simplu: acuzat că îl supără pe zeu și că aduce nenorocire peste întregul trib.
Astfel, prima religie a inventat și primele metode de manipulare colectivă: frica de pedeapsă divină și vinovăția colectivă. Dacă un fulger lovea un copac din sat, imediat șarlatanul spunea: „Ați văzut? Pentru că X nu mi-a adus mie ofranda promisă, zeul s-a supărat pe toți!”
Prima religie și nașterea primei ierarhii sociale
Dacă înainte toți oamenii din trib erau cam la fel – vânători, culegători, luptători –, după apariția primei religii, șarlatanul devenea privilegiat. El nu mai muncea la fel ca ceilalți, nu mergea la vânătoare, nu se expunea pericolelor, ci stătea liniștit în „templul” său improvizat.
Acolo primea ofrande, acolo dicta reguli, acolo inventa ritualuri. Și mai ales, acolo se bucura de putere. Dintr-o dată, avea un statut superior. Restul erau „turma”, iar el era „păstorul”.
Astfel, prima religie a pus bazele unei ierarhii care există și astăzi: un grup mic de lideri religioși care dictează și o mulțime de credincioși care execută.
De la prima religie la primele războaie sfinte
Pe măsură ce triburile s-au înmulțit și s-au întâlnit, a apărut o problemă: fiecare trib avea propria sa versiune de primă religie. Unii credeau că zeul e în soare, alții că e în lună, unii că e în fulger, alții că e în piatră. Evident, când se întâlneau două triburi cu „zei” diferiți, unul dintre șarlatani trebuia să demonstreze că zeul său era mai puternic.
Și cum puteau să facă asta? Prin război, desigur. Cine câștiga bătălia spunea: „Ați văzut? Zeul nostru e mai tare!” Cine pierdea, era obligat să-și abandoneze zeul și să-l adopte pe al învingătorilor.
Așa a apărut și prima cucerire religioasă, primul conflict „sfânt”, prima luptă în numele zeilor. De fapt, erau lupte pentru resurse și putere, dar acoperite cu mantia sacră a credinței.
Prima religie – începutul dogmei și al fricii de gândire
Odată ce șarlatanul și-a consolidat puterea, a înțeles că cel mai mare pericol pentru el nu venea din partea animalelor sălbatice sau a altor triburi, ci din partea celor care începeau să gândească. Dacă cineva întreba prea insistent „dar de unde știi tu că zeul a zis asta?”, imediat trebuia redus la tăcere.
Astfel a apărut conceptul de „erezie”. Primul om care a încercat să ofere altă explicație pentru fulger sau pentru ploaie a fost probabil primul ars pe rug. Iar restul gloatei, îndoctrinată și plină de frică, a participat cu entuziasm la linșaj.
De ce? Pentru că prima religie a inventat și solidaritatea în prostie: „Dacă el îl supără pe zeu, ne pedepsește pe toți. Deci mai bine să-l ucidem ca să fim noi salvați.”
Cum prima religie a evoluat în mii de religii
De la un simplu șarlatan care explica un fulger, omenirea a ajuns la mii de religii. Fiecare cu zei proprii, ritualuri proprii, temple, preoți și reguli. Toate însă au la bază același mecanism: frica și manipularea.
Prima religie a fost doar scânteia, dar focul s-a extins peste milenii. Azi, avem religii organizate cu miliarde de adepți, fiecare convins că zeul său este „adevăratul”, că preotul său are „cheia mântuirii”, că toți ceilalți se înșală.
Însă, în esență, structura e aceeași: câțiva șarlatani la vârf și o mulțime de fraieri în bază.
Prima religie și rolul ei în manipularea maselor
Dacă privim înapoi, observăm că prima religie a avut un rol fundamental: a învățat oamenii să se supună. A învățat masele să creadă pe cuvânt, să nu întrebe, să nu cerceteze, să accepte orice explicație venită de sus.
Această lecție a fost apoi preluată de toate religiile și de toate sistemele politice. Un popor care crede orbește în povești despre zei, e un popor ușor de condus.
Prima religie, primul lanț invizibil
De fapt, prima religie nu a fost doar o invenție a fricii și a șarlataniei, ci și începutul unui lanț invizibil. Lanțul care leagă mintea oamenilor și o ține prizonieră. De atunci și până astăzi, omul se naște, crește și moare înconjurat de povești despre zei, pedepse divine, ritualuri și „adevăruri absolute” care nu pot fi puse la îndoială.
Dacă privim realist, putem spune că prima religie a fost cel mai mare experiment de manipulare reușit vreodată. Și faptul că încă trăim sub umbra religiilor, demonstrează că șarlatanul de atunci și-a făcut treaba excelent.