De vreo două zile, nu-i mai tace ciocul. Strigă, fluieră, se dă de ceasul morții, apoi plânge cu sughițuri și suspină. Are o mină plouată, se enervează, fluieră și înjură motanul, în limba lui maternă. Poli e poliglot. Ce-ți veni? Îl întreb. Ce ți-a făcut Tom, de-l înjuri? Se uită-n ochii mei, apoi îmi indică bolul lui Sushi, peștișorul auriu. Bolul e spart. Peștele nu-i de găsit. Tom intră și-i aruncă priviri tăioase lui Poli. Criminalule, mânca-mi-ai. Îl apostrofează papagalul. E clar. Îl duc la psiholog.
Florin Călinescu: Actor, politician și expert în geopolitică de cafenea
Florin Călinescu: De la teatru la geopolitică de cafenea – epoca unui erou… sau a unei caricaturi?
Timișoara l-a făcut… și el a făcut spectacol
Într-o dimineață de 29 aprilie 1956, Timișoara a produs, probabil fără să-și dea seama, o adevărată lovitură de teatru cultural: Florin Călinescu. Orașul de pe Bega, care și-a cultivat de-a lungul decadelor renumele de centru al inteligenței și al spiritului critic, a fost martorul nașterii unui băiat care avea să transforme conversațiile publice în exerciții de auto-contradicție și autocompătimire.
Călinescu se mândrește cu Timișoara așa cum unii se mândresc cu certificatele de excelență pe care nu le-au primit. Și ce poate fi mai românesc decât să-ți amintești mereu de orașul natal ca justificare pentru orice eșec sau triumf minor? În acest context, Florin Călinescu nu doar că s-a născut în Timișoara, ci a decis că întreaga sa biografie va avea un parfum de „acolo de unde vin eu”.
Primii pași în teatru – sau cum să faci mult zgomot fără să te asculte nimeni
După absolvirea Liceului „Constantin Diaconovici Loga”, Florin Călinescu a pășit în Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pregătindu-se pentru o carieră în care talentul său extraordinar de a vorbi fără să spună nimic avea să strălucească. A debutat pe scena Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad, unde a învățat că aplauzele sunt mai ușor de obținut când publicul nu înțelege prea bine ce se întâmplă.
În această perioadă, Florin Călinescu a demonstrat ceea ce avea să devină marca sa: o combinație de umor involuntar, gesticulație excesivă și capacitatea de a transforma banalul în spectaculos. Criticii au încercat să-l încadreze, dar el a refuzat să fie încadrat. Cum să fii încadrat când ești propriul tău gen de geniu?
Televiziunea românească – terenul perfect pentru un artist incomod
După 1989, televiziunea românească a început să caute personalități care să umple golurile de conținut cu discursuri pompoase și gesturi teatrale. Aici intervine Florin Călinescu, un actor care a descoperit că microfonul și camera TV îi oferă un public infinit mai puțin pretențios decât teatrul clasic.
Emisiuni precum „Ora șapte, bună dimineața” sau „Chestiunea Zilei” au fost oportunitatea perfectă pentru el de a-și exersa talentul de a spune multe fără să spună nimic. În aceste momente, orice analiză politică devenea un monolog de cabaret, iar orice întrebare incomodă era evitată cu grație… sau cu tupeu. Și totuși, publicul a fost fascinat. Pentru că Florin Călinescu poate să transforme orice banalitate într-o tragedie națională cu parfum de comedie absurdă.
„Românii au talent” – când gustul personal devine lege
În calitate de jurat la „Românii au talent”, Florin Călinescu și-a demonstrat adevărata măiestrie: capacitatea de a acorda un „Golden Buzz” unui concurent complet neoriginal, doar pentru că i s-a părut amuzant la momentul respectiv. Această abilitate rară l-a transformat într-un simbol al arbitrarului artistic, un maestru al gustului discutabil și un expert în promovarea mediocrității cu un zâmbet angelic.
Criticii online nu au ratat ocazia de a-l ironiza, dar pentru Florin Călinescu, criticile au fost doar un alt moment de spectacol. În mintea lui, fiecare reacție negativă era confirmarea geniului său incomprehensibil.
Politica – un teritoriu pentru marii comici
Dacă televiziunea i-a oferit un public, politica i-a oferit o scenă. În 2020, Florin Călinescu a candidat pentru funcția de primar al Bucureștiului din partea Partidului Verde, obținând 13.742 de voturi – un rezultat care confirmă un principiu universal: uneori, carisma de televiziune nu se traduce în voturi reale.
Dar pentru el, politica nu a fost niciodată despre rezultate. A fost despre imagine, despre declarații pompoase și despre senzația de a fi relevant. În 2024, a anunțat revenirea în politică, cu un „partid nou-nouț”. Nu e clar dacă este partid sau o nouă emisiune TV, dar în lumea lui Florin Călinescu, nu contează – totul e spectacol.
Opinii geopolitice de cafenea
Una dintre cele mai fascinante trăsături ale lui Florin Călinescu este pasiunea pentru geopolitică. A exprimat opinii în linia propagandei putiniste, dar nu s-a deranjat să studieze în profunzime subiectul. Pentru el, discuția despre orientarea „pro-occidentală” sau „pro-rusă” a partidelor politice este „pură iluzie”, ceea ce sună impresionant atunci când e spus cu gravitate, dar riscă să fie confundat cu umor involuntar.
Criticii au remarcat că astfel de opinii nu fac decât să sporească aura sa de „analist de canapea”, dar publicul pare să uite rapid și să râdă, pentru că Florin Călinescu face fiecare afirmație să sune ca o scenetă, indiferent de gravitatea subiectului.
Drama personală – ingredientul pentru umor negru
Pe lângă glumele și monologurile sale, viața personală a lui Florin Călinescu a fost marcată de tragedii: pierderea soției, a fiului și a părinților. Această serie de evenimente nefericite a fost adesea transformată într-un fel de umor negru, în care suferința personală devine material de spectacol.
Se spune că un actor adevărat își folosește durerea pentru artă; în cazul lui Florin Călinescu, durerea a devenit un accesoriu teatral, un fel de șal negru purtat la fiecare apariție publică, indiferent dacă este vorba despre o conferință politică sau o emisiune de divertisment.
Timișoara și mândria exagerată
De fiecare dată când se referă la orașul natal, Florin Călinescu reușește să transforme Timișoara într-un personaj secundar cu fler. Mândria sa este invers proporțională cu relevanța faptelor sale: cu cât realizările sunt mai discutabile, cu atât mai mult insistă să sublinieze că „vine din Timișoara”.
Această strategie este simplă, dar eficientă: dacă ești dintr-un oraș cu tradiție culturală, chiar și cele mai absurde declarații capătă o tentă de autoritate. Timișoara l-a făcut, dar și el a făcut spectacol din Timișoara.
Florin Călinescu și paradoxul românesc
Între actorie, televiziune, politică și opinii geopolitice, Florin Călinescu rămâne o enigmă. El întruchipează paradoxul românesc: talent incomplet, ambiție exagerată și capacitatea de a fi luat în serios fără să ofere niciun motiv real.
Este omul care poate să transforme orice conferință de presă într-o scenetă de cabaret, orice monolog într-o lecție de umor involuntar și orice candidatură politică într-un studiu de absurd. Și totuși, publicul îl urmărește. De ce? Pentru că, în România, spectacolele involuntare sunt rare, iar Florin Călinescu este maestrul incontestabil al acestui gen.
Notă: Acest articol este o satiră și nu reflectă opiniile personale ale autorului.
Ce se întâmplă pe Insula Iubirii cu adevărat
Descoperă ce se întâmplă pe Insula Iubirii, show-ul unde fidelitatea se evaporă, iar telespectatorii consumă circ emoțional pe pâine
Ah, spectacolul suprem al absurdului televizat: ce se întâmplă pe Insula Iubirii. Când credeai că televiziunea nu mai are cu ce să te surprindă, că ai văzut totul – de la mămici dansând la bară, până la politicieni plângând în direct – apare din nou pe Insula Iubirii marele circ emoțional, festivalul de ipocrizie romantică ambalat cu muzică dramatică și rimel scurs.
Și ce minunat se vinde! Milioane de oameni stau cu ochii în ecran, în timp ce alții își fac bucăți relația pe Insula Iubirii, încât tu, consumatorul fidel de popcorn emoțional, să te simți mai bine cu propria viață. „Bine că nu sunt eu acolo”, spui, în timp ce trimiți al treilea mesaj dubios din seara asta, convins că nu te prinde nimeni.
Autopsia iubirii, acum disponibilă pe Insula Iubirii
Ce se întâmplă pe Insula Iubirii? Nimic mai mult decât o autopsie emoțională în direct. Un ritual televizat în care fidelitatea este pusă pe grătar, învârtită cu camera de filmat și servită cu sos dramatic.
Participanții acceptă să fie despărțiți și aruncați printre tentații cu abdomen de revistă. Apoi vin lacrimile, urletele, și inevitabilul moment în care cineva spune solemn: „Am ales să plec singură, ca să mă regăsesc”. Serios? Aveai nevoie să ajungi pe Insula Iubirii ca să afli că ești singură și acasă?
Telespectatorul, dependentul de drame captiv al Insulei Iubirii
Dar să nu uităm cine ține în viață tot acest circ: tu, dragă spectatorule. Tu, care te așezi pe canapea și devii dependent de ceea ce vezi pe Insula Iubirii. Tu, care îți justifici viciul cu replici ridicole:
- „Îmi place să văd experimentul social de pe Insula Iubirii.”
- „Așa învăț ce să nu fac într-o relație.”
- „Nu mă uit pentru mine, mă uit doar pentru că e interesant psihologic.”
Hai, serios! Pe Insula Iubirii nu se face psihologie, se face fast-food emoțional. Și tu îl consumi, cu aceeași pasiune cu care devorezi un meniu dublu de shaorma la 2 dimineața.
Bonfire-ul – altarul kitsch al Insulei Iubirii
Bonfire-ul e momentul suprem al spectacolului pe Insula Iubirii. Radu Vâlcan, cu tonul solemn al unui preot la înmormântare, întreabă: „Cu cine alegi să pleci?”. De parcă răspunsul ar schimba istoria omenirii și nu ar fi doar un moment regizat pentru a stoarce încă o lacrimă de pe obrazul deja murdar de rimel.
Pe Insula Iubirii, Bonfire-ul e altarul unde bunul-simț moare, iar ipocrizia arde mocnit. Ea plânge, el urlă, publicul aplaudă. Shakespeare ar fi leșinat de râs dacă ar fi văzut spectacolul ăsta.
Ispitele – mascotele de pe Insula Iubirii
Se spune că ispita e adevăratul test. În realitate, ispita pe Insula Iubirii e doar un figurant cu mușchi sau cu gene false. Rolul lor nu e să seducă, ci să creeze scandal. Să stârnească tensiuni, să provoace reacții, să alimenteze circoteca.
Și reușesc. Pentru că la Insula Iubirii, oamenii cedează mai repede decât cedează netul când intră toată lumea pe Netflix.
Publicul – complicele sadic al Insulei Iubirii
Trebuie spus clar: spectatorii Insulei Iubirii sunt complici. Unii sunt sadici de canapea, care se bucură sincer să vadă cum altul suferă. Alții sunt naivi incurabili, convinși că povestea e autentică.
În realitate, pe Insula Iubirii totul e regizat. Lacrimile sunt la fel de autentice ca un zâmbet de politician. Dar cui îi pasă? Publicul vrea sânge, iar producătorii îl dau.
Ce reflectă societatea în Insula Iubirii
Succesul emisiunii spune multe despre noi. Într-o țară unde salariul minim abia îți acoperă chiria, oamenii găsesc alinare urmărind cum alții își distrug viața pe Insula Iubirii. E un spectacol al frustrării colective, un fel de terapie low-cost.
Nu ne mai gândim să construim ceva solid. Nu, preferăm să consumăm drama altora, convinși că așa ne simțim mai buni. „Uite, mă, nu doar eu am o relație toxică. Și ăia de pe Insulă sunt la fel.”
Lecția amară pe Insula Iubirii
Și care e lecția? Că fidelitatea e o glumă proastă, că iubirea durează cât o baterie de iPhone și că intimitatea se vinde ușor pentru câteva minute de glorie TV. Exact asta se învață pe Insula Iubirii.
Participanții pleacă „schimbați”, dar singura schimbare reală e numărul de followeri pe Instagram. Iar spectatorii? Ei rămân la fel: obosiți, frustrați, dar cu impresia falsă că au participat la o experiență „profundă”.
Ce se întâmplă pe Insula Iubirii e simptomul nostru
Adevărul crud e simplu: ce se întâmplă la Insula Iubirii e doar o oglindă murdară a societății. Acolo, relațiile se prăbușesc, demnitatea se evaporă, iar publicul râde cu lacrimi.
Pe Insula Iubirii moare romantismul, iar tu, spectatorule, ești groparul vesel al iubirii moderne.
Când plouă cu lacrimi pe Insula Iubirii, noi scoatem umbrela
Și uite așa, după ore întregi de emoții de carton presat, suspine cu rimel și promisiuni care durează cât bateria la un telefon chinezesc, ne apropiem de finalul poveștii noastre despre ce se întâmplă pe Insula Iubirii. Nu te speria, nu e ca în emisiune, aici finalul nu va fi cu lacrimi și muzică dramatică, ci cu un pahar de sarcasm, o felie groasă de cinism și desert de ironie neagră.
Să recapitulăm, ca la școală: pe Insula Iubirii, oamenii vin convinși că își testează relația. În realitate, singurul test e câți followeri îți aduce fiecare pupic interzis și cât de repede poți să-ți faci un cont de OnlyFans după ce pleci. El plânge, ea plânge, ispita zâmbește, producătorul numără banii. Și tu? Tu râzi, plângi și comentezi pe Facebook: „Vai, ce dramă! Dacă eram eu în locul ei…” Dar tu nu ești, și tocmai asta e marea ta plăcere vinovată.
Pe Insula Iubirii, lacrimile nu curg de la dragoste pierdută, ci de la contracte bine scrise. „O să plec singură ca să mă regăsesc” e doar traducerea liberă a frazei „dă-mi timp să văd ce oferte de publicitate primesc după emisiune”. Dacă s-ar traduce în subtitrare, ar fi: în curând, coduri de reducere la proteine și colagen lichid.
Dar hai să ne uităm un pic și la public, că fără public, acest circ ar fi doar un grup de oameni confuzi pe o plajă. Spectatorul român se așază în fața televizorului și urmărește tot ce se întâmplă pe Insula Iubirii cu aceeași atenție cu care, pe vremuri, asculta poveștile lui Creangă. Diferența e că la Creangă mai aveai și o morală. Aici, morala e: „Mai bine îți înșeli partenerul în privat decât să te faci de râs în direct.”
E fascinant cum fiecare sezon e la fel: cupluri fragile care vin să-și „testeze” iubirea. Întrebarea e: cine își testează iubirea pe Insula Iubirii? Asta e ca și cum ai merge să-ți testezi rezistența la alcool la o fabrică de vodcă. Nu te duci la dentist ca să-ți testezi frica de bormașină, nu te duci la pompieri ca să vezi dacă îți place fumul. Și totuși, oamenii merg acolo, convinși că au ceva de demonstrat.
Și ce demonstrează? Că oamenii sunt slabi. Că fidelitatea durează până când apare cineva mai tânăr, mai bronzat și cu replici mai proaste, dar livrate cu mușchi la vedere. Că iubirea eternă are termen de valabilitate mai scurt decât iaurtul din frigider. Și că, de fapt, drama personală vinde mai bine decât orice piesă de teatru, film sau carte.
Pe Insula Iubirii, ipocrizia e ridicată la rang de artă. Cei care își jură iubire la început ajung să-și jure răzbunare la final. Ispitele care „vin pentru suflet” vin, de fapt, pentru expunere și contracte. Producătorii care „fac un experiment social” fac, de fapt, un experiment financiar. Și telespectatorii care „caută divertisment” caută, de fapt, alinare în necazurile altora.
Și aici intervine ironia supremă: tu râzi de cei care se fac de râs pe Insula Iubirii, dar tu, prin simplul fapt că te uiți, faci parte din spectacol. Ești publicul din Colosseum, ridicând degetul în sus sau în jos. Tu ești combustibilul care ține motorul în funcțiune. Fără tine, insula ar fi doar o plajă pustie, iar focul de tabără s-ar stinge de rușine.
Dar nu te judec prea aspru, căci trăim într-o lume în care nimic nu mai are sens dacă nu e televizat. Prietenii tăi divorțează în liniște? Nu e interesant. Doi necunoscuți se ceartă și plâng pe Insula Iubirii? Asta e artă modernă, frate! Asta e Shakespeare pe steroizi și cu abonament la solar.
Și acum vine partea cinică: tot ce se întâmplă pe Insula Iubirii nu e doar un spectacol, e și un simptom. Un simptom al unei societăți care preferă să se uite cum alții ard la foc de tabără, decât să stingă propriile incendii. Un simptom al unei generații care confundă iubirea cu like-urile și fidelitatea cu algoritmul de pe Instagram.
Finalul? Nu există final. Nu pentru că iubirea ar fi eternă, ci pentru că ratingul e etern. Cât timp există oameni dispuși să-și plângă relația în direct, cât timp există public dornic să aplaude, cât timp există producători care știu că drama vinde, pe Insula Iubirii se va turna la nesfârșit același episod, cu alți actori, dar cu același scenariu.
Așa că, dragă cititorule, când mai auzi pe cineva spunând „vai, ce s-a întâmplat pe Insula Iubirii aseară!”, să știi că răspunsul e mereu același: nimic nou sub soare. Doar niște oameni care ard demnitatea la foc de tabără și niște telespectatori care încălzesc popcornul.
Și dacă e să existe o morală – cu toate că morală și Insula Iubirii sunt două cuvinte care nu ar trebui să stea niciodată în aceeași propoziție – e asta: mai bine să-ți testezi iubirea acasă, în liniște, decât să o îngropi în prime-time, cu public și cu reclame la detergent între două plânsete.
Dar, hei, dacă nu ar exista prostia altora pe Insula Iubirii, cu ce ne-am mai distra noi, restul, în serile plictisitoare?
Mult zgomot pentru nimic
Larmă mare-n păsăret, o cioară-și ceartă puii, de ochii lumii și ai buhăi. Buha-i bătrână, de mult rămasă văduvioară, stă-n cuibu-i ponosit și veghează tot ce se întâmplă pe afară. Amu, cică, dis de dimineață, văzut-a puii cei de cioară cum se zbenguiau pe afară și pretinde, fără pic de îndoială, că i-ar fi zărit ciordind din cașul falnicului corb. Puii se vaită și se jură, pe viața și pe mama lor, că ei în viața lor nu fură. Numai vulpea cea șireată, chicotind de prin tufari, știe ce n-a văzut buha fără ochelari.
Mihai Trăistariu, între hituri și tentația Insulei Iubirii
Mihai Trăistariu se pregătește să devină ispită la „Insula Iubirii” 2026, în timp ce cariera sa continuă să oscileze între glorie și ridicol
Mihai Trăistariu, de la „Tornerò” la „Tentator”
Dacă ar exista o enciclopedie a carierei muzicale transformate în reality-show, Mihai Trăistariu ar merita un capitol întreg.
Omul care a cântat „Tornerò” și a pus Europa pe jar la Eurovision, acum vrea să se reinventeze ca ispită tropicală.
Da, ai citit corect: Mihai Trăistariu, artistul care odinioară se lăuda cu performanțe vocale imposibile, astăzi se laudă că nu mai poate scăpa de admiratoare și că vrea să testeze acest „talent” pe o insulă plină de camere ascunse.
Prea multe admiratoare pentru Mihai Trăistariu
El însuși recunoaște, cu sinceritate dezarmantă: „Sunt multe fete care mă abordează, nu mai pot scăpa de ele.”
De parcă viața lui Mihai ar fi un thriller romantic, unde el joacă rolul eternului vânat de pasiuni feminine.
Tragedia comică e că, deși are atenția femeilor, nu vrea relații serioase. Preferă „prieteniile cu beneficii”, ca un adolescent întârziat care a descoperit târziu conceptul și nu mai vrea să-l lase din mână.
Insula Iubirii, noua scenă a lui Mihai Trăistariu
Imaginează-ți scena: valuri, nisip, cocktailuri, camere de filmat și Mihai Trăistariu în rolul de tentator.
Dacă nu e o piesă de teatru absurd, atunci e cel puțin o comedie neagră în direct.
În loc să-și protejeze moștenirea muzicală, Trăistariu se pregătește să-și testeze „farmecul” printre concurenți disperați și relații pe muchie de cuțit.
Criticile care-l urmăresc
Deocamdată, criticii TV nu s-au aruncat cu opinii oficiale.
Dar în online, Mihai e deja carne de meme.
Mai ales după declarațiile controversate despre relațiile cu femei mult mai tinere, unde influenceri precum Ruxi Opulență și Deea Maxer l-au făcut praf.
Și totuși, în loc să dea înapoi, Mișulică merge înainte, ca un maratonist pe pistă greșită.
Mihai Trăistariu și „miracolul” implantului de păr
În tot acest carusel de glorie, ridicol și tentații exotice, Mihai Trăistariu a mai adăugat un element clasic de reinventare: implantul de păr. Pentru un bărbat a cărui imagine publică a fost întotdeauna asociată cu o anumită doză de teatralitate, decizia de a-și completa podoaba capilară nu face decât să amplifice spectacolul. Publicul poate să râdă sau să ofteze, dar adevărul e că Mihai Trăistariu nu lasă nimic la voia întâmplării: dacă tot trebuie să fie observat pe insula iubirii, măcar să fie cu părul la locul lui. Ironia supremă? Omul care odinioară făcea inimile să tresară prin vocea sa, acum recurge la tehnici cosmetice pentru a-și menține șarmul… și poate pentru a nu fi confundat cu o statuie de ceară pe plajă.
Cariera între glorie și ridicol
E imposibil să vorbești despre Mihăiță fără să vezi contrastul:
odinioară cântăreț internațional, aclamat la Eurovision,
astăzi candidat la „ispită” într-un reality-show despre infidelitate.
Ce s-a întâmplat pe drum? Poate un mix de orgoliu, nevoie de atenție și un simț al autoironiei care sfidează ridicolul.
Mihai Trăistariu, tragedie sau comedie?
Pe de o parte, Mihai Trăistariu e de admirat: are curajul să se expună, să riște, să rămână relevant.
Pe de altă parte, există o doză amară de umor negru în toată povestea.
Un artist care a fost vârf de lance al muzicii românești acum se agață de un show de televiziune unde „ispitele” nu cântă, ci flirtează.
De la note înalte, la replici de reality-show. O evoluție care l-ar face chiar și pe Darwin să se zgârie în cap.
Publicul, adevăratul judecător
Indiferent ce cred criticii, publicul decide.
Și publicul iubește spectacolul.
Mihai Trăistariu știe asta. Fie că e respectat sau ridiculizat, important e să fie văzut.
Iar pe „Insula Iubirii”, va fi văzut. Poate chiar mai mult decât și-ar dori.
Mihai Trăistariu și colecția impresionantă de gafe
Dacă există un trofeu pentru „cele mai memorabile momente în care șarmul și talentul se ciocnesc cu ridicolul”, Mihai Trăistariu ar fi campion necontestat. De la declarații controversate despre relațiile cu femei mult mai tinere, la spectacole memorabile mai degrabă pentru catastrofa lor decât pentru muzică, până la încercări publice de a-și reinventa imaginea prin implanturi de păr sau apariții pe insule tropicale ca tentator, lista e lungă și plină de culoare. Fiecare gafă a lui Mihai Trăistariu e ca un episod de sitcom involuntar: te faci că nu vezi, dar nu poți să nu râzi amar. În esență, cariera sa este un amestec fascinant între succes, ridicol și ambiție, iar publicul privește cu un zâmbet ironic, pregătit să documenteze fiecare pas mai puțin elegant al artistului.
Farmecul amar al vizibilității
Mihai Trăistariu nu e doar un artist. E un fenomen cultural al României contemporane.
Un om prins între glorie și ridicol, între nostalgii muzicale și tentații exotice.
Participarea sa la „Insula Iubirii” nu e doar un pas de carieră. E o declarație: „Încă exist. Încă pot. Încă vreau să fiu pe scenă.”
Doar că scena s-a schimbat. Reflectoarele sunt acum camerele ascunse, iar aplauzele vin sub formă de share și meme pe rețelele sociale.
Și poate, cine știe, Mișu chiar va reuși să fie ispită. Dacă nu pentru concurente, atunci sigur pentru public, care nu se va putea abține să nu-l urmărească cu un zâmbet amar și ironic.
Viitorul lui Mihai Trăistariu: sugestii complet aberante și amuzante
Dacă tot vorbim despre cariera și viața lui Mihai Trăistariu, nu putem să nu ne gândim cu umor negru la ce ar putea să facă pe viitor. Să fim serioși: omul care a trecut de la „Tornerò” la ispită pe insula iubirii a demonstrat deja că orice scenariu, oricât de ridicol, poate fi posibil. Așadar, propunerile pentru viitor sunt infinite și, evident, total absurde. De ce să ne limităm imaginația?
În primul rând, Mihai Trăistariu ar putea să lanseze un turneu internațional de karaoke-surpriză în supermarketuri. Da, exact: el apare în raioanele de legume și fructe, cu microfonul și costumul de scenă, cântând hiturile sale celebre către cumpărători confuzi. Nimic nu spune „succes pop european” mai bine decât o bătrânică ce se străduiește să pună roșiile în coș, în timp ce Mihai Trăistariu urlă refrenul final al „Tornerò”.
O altă idee ar fi ca Mihai Trăistariu să devină antrenor de flirt pentru roboți. Cu toată experiența sa pe insule exotice, flirturi mediatizate și relații „prieteni cu beneficii”, cine ar putea instrui mai bine inteligența artificială să facă complimente exagerate sau să propună întâlniri într-un mod cât mai teatral? Publicul ar putea urmări un reality-show în care robotul, sub supravegherea lui Mihai Trăistariu, încearcă să cucerească oameni reali, iar fiecare eșec uman sau robotic ar fi documentat cu umor macabru.
Nu putem uita nici opțiunea Mihai Trăistariu – consultant de imagine pentru pinguini în circuri. Dacă există un domeniu care combină ridicolul, comicul și spectaculosul, acesta e el. Pinguinii vor învăța să danseze sincronizat pe muzica euro-pop a lui Mihai Trăistariu, iar el, în costumul său iconic, îi va corecta cu entuziasm. Aceasta ar fi, evident, o revoluție în domeniul divertismentului animalier și, totodată, un test de rezistență pentru faimosul artist: cât de mult poate suporta un public de pinguini recalcitranți și un costum prea strâmt sub lumina reflectoarelor?
Desigur, nu putem exclude și varianta unui serial web „Viața secretă a ispitelor”, produs chiar de Mihai Trăistariu. În fiecare episod, el apare în diverse ipostaze: din când în când ca ispită pe o insulă imaginară, alteori ca profesor de dansuri latine în blocul de la colț sau ca ghid turistic pe Marte, explicând cum să cucerești inimi extraterestre. Publicul ar fi captiv, criticii ar fi confuzi, iar Mihai Trăistariu ar fi în centrul atenției, exact unde pare să-i placă.
Mai mult, Mihai Trăistariu ar putea să lanseze un program de fitness emoțional, unde participanții sunt antrenați să facă „flirturi aerobice”, „zâmbete pilates” și „sarcasm cu greutate”, sub supravegherea atentă a artistului. Aceasta ar combina iubirea de sine cu absurdul complet, iar fiecare participant ar trebui să învețe cum să se uite în ochii cuiva timp de cinci secunde fără să râdă, în timp ce Mihai Trăistariu cântă note imposibil de înalte.
Nu putem să nu sugerăm și un turneu internațional al umbrelor pierdute, în care Mihai Trăistariu își caută propria umbră prin orașele mari, iar publicul votează fiecare încercare de a o recâștiga. Este poetic, absurd și, bineînțeles, complet în ton cu traiectoria sa artistică: nimeni nu știe dacă e talent, spectacol sau simplu ridicol, dar cu siguranță este imposibil să nu urmărești cu interes.
Și dacă ar fi să fim cu adevărat revoluționari, Mihai Trăistariu ar putea să lanseze o linie de parfum inspirată de insulele iubirii și de karaoke, cu note de briză tropicală, transpirație ușoară și ușor parfum de memorie nostalgică. Fiecare sticluță ar veni cu un cod QR care să ofere un videoclip personalizat cu artistul cântând live pentru cumpărător. Cine poate refuza un asemenea mix de absurd, comercial și autoironie?
În final, orice viitor pentru Mihai Trăistariu trebuie să includă un festival anual al gafelor glorificate, unde fiecare participant trebuie să imite o gafă celebră a artistului. De la declarații controversate despre relații la apariții exotice și implanturi de păr, totul ar fi transformat într-un spectacol grandios, cu comentarii sarcastice, umor negru și aplauze ironice. Mihai Trăistariu ar putea fi gazda, mentorul și judecătorul suprem, demonstrând că, indiferent de ridicol, el rămâne centrul atenției.
Așadar, dacă cineva întreabă ce urmează pentru Mihai Trăistariu, răspunsul este clar: orice, absolut orice, cât mai absurd și cât mai amuzant posibil. De la karaoke în supermarketuri și flirturi cu roboți, la pinguini dansatori, seriale web și parfumuri tematice, viitorul său este un teren de joacă pentru ironie, umor negru și autoironie. Publicul poate râde, critica sau plânge de uimire, dar Mihai Trăistariu va continua să fie acolo, în centrul spectacolului, pentru că acolo pare să fie singurul loc în care adevărata magie a carierei sale poate continua să funcționeze: între aplauze, priviri stupefiate și zâmbete amare.
Clovnul Trump, conspiratorul imaginar
Clovnul Trump vede fantome la Beijing: Xi, Putin și Kim se transformă în bau-baul suprem al nopților albe de la Mar-a-Lago
Prolog: O defilare cu umbre și fantome
La Beijing s-a ținut ieri o paradă militară cum numai manualele de propagandă ar putea visa: tancuri lustruite de parcă ieșiseră direct dintr-o reclamă la detergent, rachete care arătau mai mult ca niște jucării gonflabile de parc tematic și generali care păreau mai preocupați să-și țină burțile înăuntru, decât să apere vreo patrie. În tribuna oficială, Xi Jinping stătea cu privirea fixă, rigidă, ca un manechin care își recită în minte „China e de neoprit” de 80 de ori pe minut.
Alături, Vladimir Putin, cu zâmbetul acela de om care se crede Napoleon, dar arată mai degrabă ca un Napoleon în miniatură, la reducere. Lângă ei, Kim Jong Un, cu o expresie de parcă își întreba în sinea lui: „Oare mi-au șters bine sosul de pe costum după masa de prânz?”
Totul părea un tablou dintr-o piesă de teatru absurd: trei lideri autoritari care încearcă să pară invincibili, dar reușesc doar să semene cu niște personaje de desene animate cu buget redus. Și totuși, nu parada a fost momentul cel mai ridicol al zilei. Nu. Ridicolul absolut a venit de peste ocean, sub forma unui mesaj scris cu majuscule pe Truth Social de către nimeni altul decât Trump.
Clovnul Trump și conspirația universală
În stilul său inconfundabil, Clovnul Trump a văzut în întâlnirea dintre Xi, Putin și Kim nu o paradă, nu o demonstrație de putere, nu un mesaj propagandistic, ci o conspirație împotriva sa. Căci, în mintea lui Trump, nu există „Statele Unite” ca entitate abstractă. Există doar „Trump”. America = Trump. Conspirația împotriva Americii = conspirația împotriva lui Trump.
Mesajul lui Trump suna cam așa: „Vă rog să transmiteți salutările mele călduroase lui Putin și Kim, în timp ce complotați împotriva Statelor Unite ale Americii.” Ironia e că imbecilul Trump probabil chiar și-a imaginat scena: Xi cu un pergament uriaș, Putin cu o lupă și Kim cu un creion roz, toți scriind împreună pe o masă: „Cum să-l enervăm pe Trump azi?”
Xi – robotul cu discurs preînregistrat
Xi Jinping e genul de lider care vorbește rar, monoton, dar fiecare frază sună de parcă ar fi gravată în marmură. Când spune „China e de neoprit”, te întrebi dacă vorbește despre economie sau despre trenul de mare viteză care i-a călcat pe nervi pe muncitorii din provincie. Pentru Xi, parada de la Beijing a fost un fel de „Black Fraierday” politic: arată-ți marfa, convinge publicul, sperie Occidentul.
Dar dacă te uiți mai atent, vezi că Xi nu zâmbește. Niciodată. E expresia eternă a unui om care tocmai a primit factura la gaz. Și totuși, Trump e convins că Xi își pierde nopțile gândindu-se cum să-i saboteze lui vacanța la Mar-a-Lago.
Putin – țarul de carton presat
Putin, prezent la defilare, părea un actor de comedie care joacă un rol dramatic. Poartă costum negru, privește solemn, dar în ochii lui se citește neliniștea unui om care se întreabă: „Oare cât mai am voie să folosesc Photoshop pe poze ca să par mai înalt?”
În discurs, Putin a mulțumit Chinei pentru „parteneriatul strategic”. Traducere liberă: „Mulțumesc, Xi, că ne cumperi gazul ieftin și ne lași să fim marioneta ta geostrategică.” Însă, în același timp, în mintea lui Trump, Putin e un aliat trădător. Cândva, în visurile rozalii ale lui Trump, Putin era partenerul ideal de golf. Acum, e doar un pitic obraznic care a decis să se așeze la masa lui Xi.
Întrebat fiind, cu privire la Putin clovnul Trump a zis, senin: „Am avut o relație grozavă, sunt foarte dezamăgit”. Astfel, clovnul Trump încercând să pară că s-ar fi prins de schema lui Putin, când e vizibil pentru toată lumea faptul că nu-i decât un idiot util.
Kim – clovnul nuclear
Kim Jong Un nu putea lipsi. Omul e ca un invitat nepoftit la nuntă: apare, face poze, mănâncă tot bufetul, își face selfie-uri și apoi promite că va ajuta Rusia cu soldați „ori de câte ori e nevoie”. Practic, e varianta militară a vecinului care îți bate la ușă să ceară sare și apoi nu mai pleacă.
Pentru Trump, Kim e o amintire dulce-amară. Într-un alt univers, cei doi se scriau cu scrisori „foarte frumoase” și schimbau complimente ca doi adolescenți îndrăgostiți. Acum, Kim dansează în jurul lui Xi și Putin, iar clovnul Trump se uită la ei de pe margine ca un iubit părăsit care plânge în fața telefonului.
Clovnul Trump, profetul paranoiei
Reacția lui Trump nu a fost doar un simplu mesaj. A fost un manifest al paranoiei universale. În postarea lui, a amintit că americanii au murit pentru ca, China să aibă victoria ei. A spus-o cu aerul unui om care, în adâncul sufletului, chiar crede că a fost prezent personal la al Doilea Război Mondial și a condus trupele pe plaja din Normandia.
În realitate, clovnul Trump a fost prea ocupat să evite serviciul militar pe motiv de „pinten osos”, un diagnostic care sună mai mult ca o scuză inventată pe genunchi. Dar în mintea lui, clovnul portocaliu e mereu soldatul universal, cel care salvează planeta între două partide de golf.
Fantomele din Mar-a-Lago
Acolo, în palatul său kitsch din Florida, clovnul Trump își imaginează probabil un consiliu secret: Xi, Putin și Kim, în robe negre, stând la o masă rotundă, cu hărți ale SUA pe pereți, planificând cum să-l împiedice pe clovnul Trump să se întoarcă la Casa Albă. Între timp, adevărul e mai banal: cei trei se gândesc cum să mai vândă niște arme, cum să mai facă rost de bani și cum să-și păstreze puterea acasă.
Dar pentru măscăriciul Trump, banalul nu există. Totul e conspirație, totul e teatru, totul e despre el. Dacă Xi strănută, e pentru că vrea să-l intimideze pe fanfaronul Trump. Dacă Putin tușește, e un semnal secret pentru Kim. Dacă Kim clipește, e un cod morse împotriva Americii.
America = Trump?
Totuși, nimic nu surprinde mai mult decât obsesia lui Trump de a confunda propria persoană cu o țară întreagă. Pentru el, „Statele Unite” nu sunt 330 de milioane de oameni, sunt o singură persoană, cu coafura blond-portocalie și cu degete prea entuziasmate pe rețele sociale.
Când Xi și Putin se întâlnesc, nu e despre geopolitică, resurse sau alianțe. E despre clovnul Trump. Când Kim face poze cu Xi, nu e despre Coreea de Nord. E despre imbecilul narcisist Trump. Când se ridică soarele dimineața peste Beijing, în mintea lui Trump, soarele complotează și el.
Teatrul absurdului global
Întâlnirea de la Beijing și reacția lui Trump pot fi descrise cel mai bine ca un spectacol de circ internațional. Xi e dresorul serios, Putin e ursul care se preface feroce, Kim e clovnul cu bombe, iar clovnul Trump e spectactorul isteric din primul rând care urlă: „Tot circul ăsta e împotriva mea!”
Problema e că acest spectacol nu e doar comic. Are și un substrat tragic. În timp ce lumea se confruntă cu războaie, crize energetice și schimbări climatice, liderii globali se joacă de-a simbolurile, iar Trump face live-text pe Truth Social.
Cinismul de serviciu
Și aici intervine cinismul suprem: în timp ce Xi își lustruiește ambițiile, Putin încearcă să nu pară disperat, iar Kim își joacă rolul de mască grotescă, Trump strânge like-uri. În epoca actuală, un like valorează mai mult decât un tanc, o postare virală e mai puternică decât o rachetă, iar paranoia bine ambalată devine strategie politică.
Situație macabră
Cine e adevăratul câștigător al paradei? Xi, care își consolidează imaginea. Putin, care mai câștigă un loc la masă. Kim, care mai apucă o poză istorică sau, paradoxal, clovnul Trump, care reușește din nou să facă totul despre el.
Doar că victoria lui Trump e una de carton, la fel ca soldații gonflabili din defilările sovietice. Strigă conspirații, vede fantome, se crede centrul universului. Dar, în final, rămâne doar un om care urlă în gol, în timp ce restul lumii râde și își vede de interesele proprii.
Epilog
Așa arată azi politica globală: trei lideri autoritari care își scot mușchii la paradă și un fost președinte american care strigă „complot!” ca un copil răsfățat căruia i s-a luat jucăria.
Poate că ironia supremă e următoarea: Xi, Putin și Kim chiar au comploturi reale de discutat. Clovnul Trump are doar conspirațiile din capul lui. Iar, din păcate, capul ăla e mai periculos decât toate rachetele de la Beijing.
Dan Negru, între teorii ale conspirație și propagandă de canapea
Dan Negru, timișoreanul care transformă audiența în conspirații de canapea și propagandă de tip putinist, între blonde, WC Tudor și Revelioane TV
Începutul sfârșitului… la ora de maximă audiență
Dacă omenirea ar fi avut nevoie de un Mesia al ratingului, televiziunea românească l-a născut, l-a crescut și l-a împins pe scenă cu reflectorul aprins: Dan Negru, omul care, în fiecare Revelion, apare mai des decât șampania prost turnată și mai inevitabil decât mahmureala de a doua zi.
Dar, de la o vreme, Dan Negru, timișoreanul care a învățat să transforme orice banalitate în spectacol, nu se mulțumește doar cu audiența. El a descoperit o nouă vocație: profet al teoriilor conspirației de canapea și apostol al propagandei de tip putinist.
Când alții citesc cărți, Dan Negru citește titluri de pe Facebook. Când alții discută idei, el discută scandaluri. Adevăruri pe jumătate, minciuni pe sfert, conspirații la pachet: totul este Dan Negru.
Nostradamusul de pe Bega
Nimeni nu știe exact când Dan Negru a făcut saltul de la prezentator de Revelion la păstorul conspirațiilor. Probabil între un colț de ecran cu „Apelul disperat al unei bătrâne din Timișoara”, o tombolă cu Dănuț Lupu și o reclamă la detergentul care „spală mai alb decât alb”.
Cert este că, în ultimii ani, omul a început să ne vorbească despre rețele sociale ca și cum ar fi diavolul în persoană:
- Facebook? O conspirație mai mare decât datoriile Colterm-ului, un balaur mai bogat decât România.
- TikTok? Un virus cultural care, dacă ar fi fost descoperit de Pasteur, ar fi fost trimis direct în carantină la Balotești.
- Televiziunea clasică? Ultima redută a adevărului.
Bineînțeles, când nu există conspirații reale, Dan Negru le inventează. Dacă britanicii au interzis TikTok doar pe telefoanele guvernamentale, în lumea lui Negru asta înseamnă, firește, că „lumea se prăbușește și adevărul e cenzurat”.
El este Nostradamusul nostru – Nostradamusul de pe Bega. În loc de catrene criptice, produce statusuri lungi pe rețele sociale.
Adevăruri pe jumătate și aberații pe întreg
Un mare înțelept spunea că un adevăr pe jumătate e mai periculos decât o minciună întreagă. La Dan Negru, ecuația e simplă: un adevăr pe jumătate + o conspirație pe trei sferturi = un status viral pe rețele sociale. În timp ce un alt mare înțelept, Dabija, spunea ceva ce Dan Negru n-a aflat, încă.
Un adevăr pe jumătate + o conspirație pe trei sferturi = un status viral semnat Dan Negru.
- Rețelele sociale = instrument de manipulare globală.
- Televiziunea veche = ultimul bastion al moralității.
- Artiștii care critică societatea = agenți ai lumii întunecate.
Astfel, el ne avertizează că suntem manipulați, dar nu prea știm de cine. Că rețelele sociale sunt toxice, dar, culmea, tot pe ele își face auzită vocea. Că televiziunea era mai curată, dar ne aducem aminte bine de toate „babele cântătoare” și „comercianții de șampanie” pe care le promova în direct.
E o conspirație a ridicolului și Dan Negru e șeful de orchestră.
Timișoara, orașul său natal, a fost martorul tacit: locul unde banalul devine conspirație de canapea.
Dacă lumea s-ar conduce după logica lui Dan Negru, am fi condamnați la știrile de la ora 19:
În mijlocul acestui univers de carton, Dan Negru apare ca Moise cu microfon, conducând poporul din sclavia Netflix spre Țara Făgăduinței: Revelion cu „Las Fierbinți”.
Cum a învins televiziunea logica
Dacă lumea s-ar conduce după logica lui Dan Negru, am fi toți deja condamnați la știrile de la ora 19. În această lume, conspirațiile sunt la ordinea zilei:
Rețelele sociale nu sunt altceva decât un plan malefic de a distruge televizorul cu tub catodic.
Actorii și artiștii conspira împotriva oamenilor simpli, doar pentru că pun pe scenă spectacole care nu seamănă cu „Vacanța Mare”.
Politicienii și miniștrii complotează cu hotelierii, ca să transforme turismul românesc în „paradis al hoților”.
Și în mijlocul acestui univers de carton, Dan Negru apare ca un Moise cu microfon, conducând poporul din sclavia Netflix spre Țara Făgăduinței – o seară de Revelion cu „Las Fierbinți”.
Dan Negru pe Reddit – de la idol la meme
Internetul nu l-a iertat pe Dan Negru. De fiecare dată când a încercat să pară intelectual, Reddit i-a servit o palmă virtuală. „Profetul ratingului”, „papițoiul spânzurătorii”, „mangusta cu microfon” – toate aceste apelative i-au fost dedicate cu o generozitate pe care nici măcar fanii lui Florin Salam n-o egalează.
Și, cum era de așteptat, Dan Negru nu a înțeles ironia. Pentru el, și criticile sunt tot conspirații. O conspirație a „tinerilor neînțelegători”, a „internauților nebuni”, a „lumii care nu mai respectă valorile”.
Valorile? Ascultă morală de la un prezentator născut în Timișoara care știe că orice audiență e sacră, Timișoara fiind și locul care l-a dat omenirii și pe Akki de Tarra, probabil mentorul lui Dan Negru.
Dan Negru, guru de Facebook și propagandist de canapea
Așa cum televiziunea i-a dat o scenă, Facebook-ul i-a dat un altar. Acolo, Dan Negru își predică teoriile conspirației.
Cu un smartphone în mână, el devine un amestec de CTP și Baba Vanga. „Ne mint ăștia!” – strigă el. „Ne iau banii rețelele sociale!” – se plânge. „Statul ne fură și artiștii ne batjocoresc credința!” – conchide.
Totul condimentat cu poza sa de profil, în care privește în depărtare, ca un vizionar care tocmai a descoperit că „apa udă și focul arde”.
Predicând în linia propagandei putiniste, fără școală de politică, dar cu talentul unui timișorean ce știe să transforme banalul în conspirație de canapea.
O conspirație a propriei imagini
De fapt, cea mai mare conspirație a lui Dan Negru e chiar propria imagine. A reușit să se vândă drept „omul care spune lucrurilor pe nume”, când, în realitate, nu spune nimic. Doar replici goale, morală ieftină și indignări de duzină.
El e dovada vie că, în România, dacă repeți suficient de des că „ești sincer și autentic”, oamenii încep să creadă. Chiar dacă tot ce faci e să prezinți Revelionul cu aceleași vedete reciclate de 20 de ani.
Ratingul ca religie și conspirația ca dogmă
Pentru Dan Negru, ratingul e religie, iar conspirația e dogmă. El nu crede în Dumnezeu, el crede în audiență. Și, pentru audiență, e dispus să vândă orice: ironii, jumătăți de adevăr, conspirații inventate.
De fiecare dată când apare, pare că ne spune: „Eu sunt vocea poporului, eu sunt cel care vă apără de Facebook, de TikTok, de artiștii blasfemiatori și de hotelierii lacomi.”
În realitate, apără doar propria carieră. Și o face cu un cinism pe care nici Diavolul n-ar avea tupeu să-l promoveze la oră de maximă audiență.
Conspiraționism cu parfum de Bega
Într-o țară unde conspirațiile sunt monedă de schimb – de la „vaccinul are cip” până la „pământul e plat”, nu e deloc surprinzător că și Dan Negru și-a găsit locul. A venit la masa prostiei cu un microfon și a zis: „Luați și mâncați, acesta e adevărul meu!”.
Și, culmea, oamenii l-au ascultat. Nu pentru că ar fi inteligent, ci pentru că e prezent. Nu pentru că ar avea idei, ci pentru că are o pagină de Facebook cu sute de mii de urmăritori.
Dan Negru nu e profet, intelectual sau vizionar. Este prezentatorul de Revelion care a transformat propaganda de canapea și conspirațiile în audiență.
Și cea mai mare conspirație? Că am ajuns să-l luăm în serios.
Pe malul Begăi, Timișoara își bea cafeaua amară și își asumă păcatul originar: de acolo a pornit totul – orașul care a dat Revoluția, Politehnica și Nostradamusul de pe Bega, omul care a înlocuit „Jos Ceaușescu” cu „Jos TikTok-ul”, în live pe TikTok, și ne amintește că revoluțiile pot degenera în Revelioane.
Emoji
Ea îi scrie că ar bea o cafea, el răspunde doct despre cofeină și somn, ea insistă, descrie aroma dulce amară, el detaliază nivelul de prăjire, ea trimite un (), tăcut și rotund, el se întreabă dacă e o ceașcă sau altceva, ea adaugă încă unul, apoi scrie poate chiar dublu shot, el ezită, tastează un zâmbet stângaci, ea îl lasă în suspans, cafeaua promite să fie lungă, fierbinte și cu spumă, iar el abia atunci înțelege ce invitație se ascunde între paranteze, nu doar cafea ci poate o noapte lungă de discuții aprinse.
Mitică Dragomir, profetul apocalipsei fotbalului românesc
Mitică Dragomir, oracolul din Bălcești, simbol al grotescului din fotbalul românesc, între profeții apocaliptice, Gigi Becali și Horia Ivanovici
Mitică Dragomir, între oracol și glumă proastă
Dacă ar exista un muzeu al declarațiilor ridicole, Mitică Dragomir ar merita un pavilion propriu, cu bust la intrare și cu difuzoare care rulează în buclă toate predicțiile sale apocaliptice. Cunoscut drept „oracolul din Bălcești”, omul acesta a făcut din penibil un stil de viață. Nu există microfon pe care să nu-l fi poluat cu profeții sumbre despre fotbalul românesc, nu există talk-show unde să nu fi trântit o platitudine cu aer de revelație.
Dar, paradoxal, tocmai de aceea Mitică Dragomir este etern. E caricatura care refuză să dispară, vocea care urlă din fundal chiar și atunci când nimeni nu mai vrea să o asculte. Și, ca să fim sinceri, nimeni nu a știut să dea mai multă greutate prostiei decât Mitică.
Mitică Dragomir, profetul care a uitat predicțiile
De fiecare dată când se aprindea lumina roșie a camerei, Mitică Dragomir scotea din buzunar profețiile ca pe niște bilete de tramvai mototolite. „Fotbalul se duce la vale!” „Ăștia ne distrug!” „O să fie vai de mama noastră!” și, invariabil, avea dreptate doar pentru că în România, orice predicție negativă ajunge să se împlinească de la sine.
Problema e că „oracolul” n-a fost niciodată un Nostradamus, ci mai degrabă un Moș Gerilă beat care îți aduce daruri stricate. Din gura lui, „profeția” suna mai mult ca un banc prost. Dar presa îl adora. Pentru că nimic nu face mai mult rating decât un bătrânel care urlă isteric că se termină lumea, în timp ce lumea deja râde de el.
Aici intră în scenă Horia Ivanovici, lingăul suprem. În fiecare emisiune, cu vocea-i unsuroasă, Ivanovici îl prezenta pe Mitică Dragomir ca pe un înțelept antic, un Platon de Bălcești. Or, în realitate, publicul vedea doar un pensionar încruntat care arunca cuvinte mari ca să-și justifice locul la masă.
Mitică Dragomir și Gigi Becali, frați de circ
Când îl pui pe Mitică Dragomir lângă Gigi Becali, obții o piesă de teatru absurdă. Unul urlă că Dumnezeu decide primul 11, celălalt profețește că „ăștia ne fură” și că „fotbalul moare”. Și între ei, ca o lumânare care se stinge și se aprinde după cum bate vântul, stă Horia Ivanovici, eternul pupincurist, care spune „Extraordinar, șefu’!”.
De fapt, Gigi Becali și Mitică Dragomir sunt doi predicatori de mahala care au transformat fotbalul într-o sectă. Unul e Mesia cu vile, celălalt e profetul care vinde calendare cu predicții expirate. Și Ivanovici, cum altfel, e apostolul care bate din palme și își face cruci în direct.
Iar dacă mai era nevoie de dovada supremă că fotbalul românesc e o comedie neagră, celebrul conflict dintre Mitică Dragomir și Gigi Becali rămâne un reper grotesc. Într-un colț al ringului, Gigi, păstorul iluminat care confundă rugăciunea cu transferurile, a atacat cu rafinament medical de bodegă, spunand, cu alte cuvinte: „Mitică are priapism!”. În celălalt colț, Mitică Dragomir – autoproclamat oracol, dar cu diagnostice inventate pe loc – îl eticheta pe Gigi drept „oligofren”. Iar pentru ca scena să fie de antologie, Becali a adăugat cu inocența comică a unui clovn beat: „M-am certat și cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat.” Exact asta e esența fotbalului românesc sub patronajul celor doi: o bătaie de stradă transformată în dialog filosofic, unde „oligofren” și „zdreanță” devin sinonime pentru „conversație civilizată”. Evident, Horia Ivanovici, eternul aplaudac de serviciu, era probabil încântat: ce poate fi mai bun pentru rating decât doi profeți de bodegă care se scuipă cu „diagnostice” și jură apoi că a fost un dialog decent?
Mitică Dragomir și umbra corupției
Numele lui Mitică Dragomir e sinonim nu doar cu „oracolul din Bălcești”, ci și cu imaginea șefului de Ligă care a condus fotbalul ca pe un SRL de provincie, supranumit și „Mitică de la Ligă”. „Șmecheria” era lege, iar „băieții deștepți” făceau jocurile. Totul era o combinație de afaceri, interese și plicuri ascunse în buzunare prea largi.
Când îl vezi cum se laudă la televizor cu „milioanele” făcute și cu „știința” lui de businessman, îți vine să crezi că România a inventat capitalismul la cârciumă. Și cine crezi că îi dădea dreptate, că îl ridica în slăvi și îi spunea „extraordinar”? Exact, Horia Ivanovici.
Eternul comic involuntar
Mitică Dragomir nu a fost niciodată amuzant intenționat. Dar a fost mereu o sursă de umor involuntar. De la predicții care s-au dovedit false în proporție de 99%, până la ieșiri isterice care păreau mai degrabă sketchuri de stand-up, Mitică a fost (și este) un spectacol în sine.
În timp ce el se credea Socrate, publicul îl vedea ca pe un bunic guraliv care nu mai știe când să se oprească. Și aici e ironia: deși absurd, deși obositor, deși inutil, Mitică Dragomir a rămas în conștiința colectivă, ca o mască râioasă de carnaval, imposibil de dat jos.
Mitică Dragomir, oracolul din Bălcești și eterna comedie
Într-o lume normală, Mitică Dragomir ar fi fost o notă de subsol într-o carte de istorie a fotbalului. În România, e încă pe scenă, încă vorbind, încă profețind. Între „zdreanță” și „oligofren”, între Gigi Becali și Horia Ivanovici, Mitică și-a construit un monument al ridicolului.
Și poate că asta e tragedia și comedia fotbalului românesc: nu se poate desprinde de profeți falși, de mesia de carton și de oracole de bodegă.
Horia Ivanovici – apostolul pupincurismului media în fotbalul românesc
Horia Ivanovici, eternul moderator al lingușelii, între Gigi Becali și Mitică Dragomir, cu fotbalul românesc drept colateral
Horia Ivanovici între slugărnicie și spectacol
Dacă fotbalul românesc ar fi un film prost, atunci Horia Ivanovici ar fi figurantul care strigă cel mai tare „Bravo, maestre!” în timp ce regizorul e beat și actorii joacă pentru o shaorma. Între Gigi Becali, eternul Mesia cu oile în loc de apostoli, și Mitică Dragomir, oracolul de la Snagov cu mintea prinsă între o partidă de table și o schemă cu TVA, Ivanovici joacă rolul perfect: moderatorul de serviciu al slugărniciei, marele preot al pupatului de inele și apostolul „Hai, șefu’, ai dreptate”.
Dar să nu fim nedrepți. Fără el, am fi pierdut zeci de ore de talk-show-uri unde Becali țipă, Dragomir își înjură proprii neuroni, iar Ivanovici aprobă din cap ca un cățeluș mecanic de pe bordul unei Dacii vechi. Practic, Horia Ivanovici e liantul fără de care nu s-ar lipi prostia națională cu aurul fals al spectacolelor televizate.
Hai să-i luăm pe rând!
Horia Ivanovici, specialist în gimnastică lombară
E greu să fii jurnalist sportiv în România. E și mai greu să fii jurnalist sportiv care și-a pierdut jurnalismul pe drum. Dar Horia Ivanovici a găsit soluția: gimnastica lombară. Adică un fel de stretching profesional al coloanei vertebrale, menit să ajute la aplecarea strategică în fața celor care plătesc sau care fac rating. Dacă Becali strigă: „Jos, bă!”, Horia e deja cu genunchii în podea, cu microfonul întins ca o lumânare la slujbă.
Publicul a remarcat asta. Nu o dată a fost acuzat că transformă studiourile de televiziune în catedrale unde Gigi este patriarh, Mitică episcop, iar el simplu diacon cu rolul de a spune „Adevărat grăiești, părinte!”.
Un critic de fotoliu spunea plastic: „Ivanovici e hipopotamul care face balet pe marginea mocirlei, doar ca să nu supere crocodilul.” Și cum crocodilul se numește Becali, iar broscoiul care face gălăgie e Dragomir, rezultatul e un circ grotesc cu o singură regulă: Horia Ivanovici nu contrazice niciodată, doar amplifică.
Becali, păstorul cu limuzină și evanghelii la minut
Nu poți scrie despre Horia fără să scrii despre Gigi. Omul care și-a transformat clubul de fotbal într-o combinație de stână, mănăstire și caracatiță financiară. Becali nu are nevoie de jurnaliști, are nevoie de preoți care să-i tămâieze delirul. Și cine să fie mai bun pentru asta decât Horia Ivanovici, omul care ar putea să spună „Ave Gigi, plin ești de bani, binecuvântată e averea ta” și să creadă că face presă sportivă.
Gigi urlă că jucătorii lui sunt sclavi ai voinței divine? Ivanovici aprobă cu patos. Gigi anunță că FCSB e Manchester City de Berceni? Ivanovici zâmbește complice și spune: „Jos pălăria, domnule Becali!” Gigi promite că vinde un jucător cu 20 de milioane? Ivanovici e gata să-i ducă valiza la aeroport.
Într-un univers paralel, Gigi ar putea declara că pământul e plat și că se sprijină pe trei oi. Ivanovici ar găsi o metaforă: „Oile simbolizează stabilitatea fotbalului românesc, extraordinar!”
Mitică Dragomir, profetul cu pălărie
Dacă Becali e patriarhul delirului, Mitică Dragomir e părintele profet de cartier. Fostul șef al Ligii, autoproclamat „oracol din Bălcești”, e genul de om care poate să-ți spună într-o frază și că fotbalul moare, și că fotbalul renaște, dar să nu aibă idee despre scorul de ieri.
Ivanovici îl tratează ca pe un Dalai Lama al mizeriei fotbalistice. „Maestre Mitică, spune-ne profețiile tale!” – și Mitică le spune: ba că arbitrii sunt toți hoți, ba că Burleanu e și mai hoț, ba că, de fapt, tot el știe cum să salveze fotbalul, dar n-a fost lăsat pentru că universul conspiră împotriva lui.
Și Horia, ce face? Râde, dă din cap și se ceartă teatral, exact cât să iasă rating. În esență, relația lor e ca o partidă de table: Dragomir aruncă zarurile, Ivanovici strigă „dublu!” și publicul pierde mereu.
Jurnalismul de trotuar și teatrul absurd
Există un mit că Ivanovici ar fi jurnalist. Realitatea e că e actor într-o piesă absurdă, unde decorul e un studio mic, lumina e chioară, iar textul e dictat de invitați. În loc să pună întrebări incomode, Horia ridică mingi la fileu:
- – Gigi, cum ești atât de genial?
- – Mitică, cum reușești să ai dreptate mereu?
Rezultatul e un talk-show care seamănă cu ședințele de partid de pe vremuri: un lider urlă, ceilalți bat din palme, iar moderatorul își notează laudele. Singura diferență e că, în loc de Ceaușescu, avem un cioban cu vile și un fost șef de Ligă care își înjură proprii neuroni.
Umor negru cu fotbalul pe masa de autopsie
Să nu uităm victima principală: fotbalul românesc. Pe masa de autopsie, cu perfuzii trase direct din banii de drepturi TV, fotbalul e plâns de trei bocitoare improvizate: Gigi, Mitică și Horia. Primul urlă că încă respiră, al doilea zice că mortul se ridică sigur, iar al treilea filmează totul pentru Fanatik Show.
Umorul negru e că nimeni nu mai crede, dar toți privesc. Iar Horia e acolo, cu voce gravă, spunând: „Avem arbitraje țiplă, fotbalul renaște, Becali are dreptate, Mitică profețește bine.” E ca și cum un medic ar anunța: „Pacientul e sănătos tun”, în timp ce mortul deja miroase în spital.
Idolii lui Ivanovici și cimitirul demnității
Poate cel mai tragicomic lucru e cum Ivanovici și-a construit cariera pe lângă aceste personaje. În loc să fie un jurnalist respectat, a devenit un fel de statuie vie în cimitirul demnității: mereu prezent, mereu la dispoziție, mereu gata să spună „Extraordinar, șefu’!”.
În România, jurnalismul sportiv ar fi putut fi despre analiză, investigație, curaj. În schimb, a devenit un karaoke de platou unde Becali cântă fals, Dragomir dă dedicații și Horia Ivanovici ține microfonul.
De ce Horia e nemuritor?
De ce rezistă Horia Ivanovici? Simplu. Pentru că România adoră spectacolul prost. Pentru că publicul vrea scandal, nu adevăr. Pentru că e mai simplu să vezi cum Becali face pe Dumnezeu și Dragomir pe Nostradamus, decât să citești un raport financiar al FRF.
Pentru că mereu va exista cineva dispus să aplaude prostia dacă aduce rating. Iar Horia Ivanovici e cel mai talentat aplaudac. Nu pentru că ar fi un mare jurnalist, ci pentru că a înțeles regula de aur: în fotbalul românesc nu contează adevărul, contează cine țipă mai tare.
Și cum Gigi și Mitică țipă tare, Horia șoptește în ecou: „Da, șefu’, așa e.”