1001 de nopți
Curul doi înainte și-napoi: spectacolul stupid al lui Călin Georgescu
Cum a ajuns curul doi înainte și-napoi să fie marca lui Călin Georgescu, adorată de suveraniști și ignorată de instituții incompetente
România, țara unde absurdul e politică oficială
România a reușit mereu performanța de a transforma ridicolul în spectacol național. Dar ceea ce s-a întâmplat cu Călin Georgescu și așa-zișii lui „suveraniști” depășește orice scenariu de teatru absurd. Într-o țară unde corupția și incompetența instituțiilor se intersectează zilnic cu delirul populist, expresia „Curul doi înainte și-napoi” a devenit nu doar un tic verbal, ci un simbol, un brand politic și o armă de manipulare.
Georgescu, fost candidat la prezidențiale, a descoperit rețeta magică: nu ai nevoie de programe politice, de soluții pentru oameni sau de viziune reală. Tot ce îți trebuie este un gest mârșav, repetat obsesiv, pe care electoratul frustrat și needucat îl interpretează ca pe un semn de forță și curaj. Curul doi înainte și-napoi a devenit astfel motorul unui spectacol național, iar România s-a transformat într-o sală de teatru unde intrarea e gratuită, dar ieșirea costă scump.
De ce „Curul doi înainte și-napoi”?
Să fim sinceri: nu există metaforă mai bună pentru politica românească decât Curul doi înainte și-napoi. E o mișcare care nu duce nicăieri, dar creează iluzia că „se face ceva”. Exact așa funcționează guvernele noastre de 30 de ani: un pas înainte, doi pași înapoi, un salt lateral, o piruetă pe loc.
Georgescu a înțeles că publicul român e obosit de promisiuni și prea leneș să mai ceară fapte. Așa că le-a dat un gest. Simplu, vulgar, dar eficient. Curul doi înainte și-napoi a fost livrat ca semn de revoltă, dar în realitate e doar expresia unei confuzii cronice. Și, culmea, oamenii l-au aplaudat!
Sugeraniștii l-au adoptat ca pe un imn național al frustrării. Au repetat obsesiv mișcarea și expresia, până când a devenit o marcă de identitate. Nicio idee politică, nicio strategie, doar un spectacol penibil, în care Curul doi înainte și-napoi înlocuiește discursurile lungi, analizele economice și argumentele raționale.
Sugeraniștii și religia Curului
Sugeraniștii lui Georgescu sunt un fenomen antropologic care merită studiat în manualele de psihologie colectivă. Ei nu citesc programe, nu analizează cifre, nu gândesc în termeni concreți. Tot ce vor e un simbol, ceva care să le dea senzația că aparțin unei cauze mărețe. Și l-au găsit: Curul doi înainte și-napoi.
Acești autoproclamați „apărători ai națiunii” trăiesc într-o bulă unde realitatea e facultativă, iar ridicolul devine eroism. În loc să lupte pentru spitale, școli sau infrastructură, își petrec timpul scandând lozinci, postând meme-uri cu Georgescu și glorificând spectacolul grotesc al Curului doi înainte și-napoi.
Partea tragică? Sunt mulți. Mult mai mulți decât ar fi decent pentru sănătatea unei democrații. Și sunt vocali, agresivi, convinși că „adevărul lor” e singurul adevăr. Georgescu știe asta și îi folosește cu abilitatea unui manipulator profesionist.
Instituțiile – complici prin lene și corupție
Dacă te-ai întrebat vreodată cum e posibil ca o farsă să prindă asemenea amploare, răspunsul e simplu: instituțiile statului au fost, sunt și probabil vor rămâne complici prin lene, corupție și prostie crasă.
Procurorii, poliția, serviciile de informații – toți au asistat pasivi la spectacol. În timp ce Georgescu organiza întâlniri secrete, pregătea planuri și alimenta ura, instituțiile au preferat să scrie rapoarte inutile și să mimeze vigilența.
Așa s-a născut un paradox: România are zeci de instituții de siguranță, dar niciuna nu a reușit să prevină grotescul. Rezultatul? Curul doi înainte și-napoi a devenit nu doar un gest politic, ci și un act de acuzare la adresa unui stat incapabil să își protejeze cetățenii.
Georgescu – păpușarul proștilor și paiața rușilor
Călin Georgescu nu e un simplu oportunist. E păpușarul care a înțeles perfect că în România poți obține putere prin ridicol. El știe că oamenii nu caută soluții, ci spectacol. Și ce spectacol mai bun decât Curul doi înainte și-napoi?
Prin acest gest, Georgescu a transmis un mesaj clar: „Voi sunteți haosul, eu sunt liderul vostru. Voi sunteți frustrarea, eu sunt expresia voastră vulgară. Voi sunteți furia, eu sunt Curul doi înainte și-napoi.”
A reușit să își transforme lipsa de idei într-un avantaj. În loc să fie judecat pentru incoerență, a fost aplaudat pentru „originalitate”. În loc să fie ironizat pentru grotesc, a fost venerat pentru „curaj”. Și totul datorită faptului că un popor obosit și manipulat a preferat teatrul absurd în locul politicii reale.
Toate acestea, în timp ce Căcălin e paiața rușilor, idiotul util al propagandei lui Putin în UE. Dar sugeraniștii nu pot vedea asta, nici nu le pasă, nici nu sunt capabili să înțeleagă gravitatea situației.
Poporul spectator – de la râs la tragedie
La început, oamenii au râs. Curul doi înainte și-napoi era un meme, o glumă proastă care circula pe internet. Dar râsul s-a transformat rapid în aplauze, aplauzele în adeziune, iar adeziunea în haos.
Românii au făcut ce știu ei mai bine: au transformat absurdul în viral. Videoclipurile cu Georgescu, lozincile suveraniștilor, gesturile obscene – toate au fost distribuite, comentate, amplificate. Și exact asta și-a dorit el. Fiecare share, fiecare râs, fiecare meme era încă un pas spre normalizarea absurdului.
Așa s-a ajuns ca Curul doi înainte și-napoi să nu mai fie doar o glumă. A devenit un instrument politic, un mod de a legitima un lider care nu are nimic de oferit în afară de spectacolul vulgar.
România – țara unde grotescul guvernează
Cazul Georgescu și al Curului doi înainte și-napoi este radiografia perfectă a României de azi. O țară unde instituțiile dorm, unde corupția face legea, unde oamenii caută simboluri în loc de soluții, iar liderii știu să exploateze exact aceste slăbiciuni.
Nu e doar vina lui Georgescu. El nu ar fi reușit nimic fără complicitatea suveraniștilor care îl venerează și fără paralizia instituțiilor care ar fi trebuit să îl oprească. Curul doi înainte și-napoi e doar oglinda unui sistem bolnav, unde penibilul e ridicat la rang de strategie politică.
Lecția amară a Curului
La final, rămâne o întrebare simplă: cum a fost posibil ca România să cadă pradă unui asemenea spectacol jenant? Răspunsul e amar: pentru că am acceptat să trăim în logica Curului doi înainte și-napoi.
Atâta timp cât oamenii se mulțumesc cu simboluri ridicole, cât timp instituțiile dorm, iar politicienii exploatează slăbiciunile noastre, vom continua să mergem cu Curul doi înainte și-napoi, fără direcție, fără progres, dar cu senzația falsă că „se întâmplă ceva”.
Iar asta nu e doar o farsă. E tragedia noastră națională.
Am ajuns în vârf
În sfârșit, am ajuns. Ce să vezi? Nu era Everestul, ci vârful p***i și toată urcarea asta ridicolă n-a fost decât preludiul unui tremurat grotesc. O clipă de glorie transpirată care se umflă până crapă și urmează inevitabil ejacularea. Un orgasm intens și abundent, ca un foc de artificii ieftin de cartier care te orbește o secundă și apoi lasă doar fum jegos și tăcere. Cine se mai bucură de așa spectacol? Eu? Sau gloata care așteaptă stropită, în vale, cu gura căscată ca o c***ă-n fața unei comisii de p**i potente.
Papa și Musk, între bani și moralitate globală
Papa critică miliardarii și sistemul global: ce spune despre Musk și falimentul moral al lumii moderne
Papa despre Musk: când un trilion devine glumă amară
Papa Leon al XIV-lea și problema cu multe zerouri
Papa Leon al XIV-lea, matematicianul devenit Suveran Pontif, a rezolvat una dintre cele mai grele ecuații din istoria modernă: câte zerouri are un trilion. Rezultatul? „Avem o mare problemă.” Nu e vorba de o problemă de aritmetică, ci de moralitate globală.
În primul său interviu, Papa nu s-a apucat să vorbească despre îngeri și demoni, ci despre Elon Musk și planul prin care Tesla ar putea să-i pună în buzunar aproape un trilion de dolari. Iar aici începe teatrul absurd al lumii moderne: când un Papă, obișnuit să numere rugăciuni, ajunge să numere miliardele altuia și să concluzioneze că ceva e greșit.
Inegalitatea: Suveranul Pontif face aritmetica, Musk face contul
Papa Leon al XIV-lea nu s-a ferit să scoată pe masă cifrele. În urmă cu 60 de ani, un director câștiga de 4–6 ori mai mult decât un angajat. Astăzi, Robert constată că raportul e de 600 la 1. Practic, șeful bea șampanie franțuzească, iar angajatul linge dopul, sperând să prindă aroma.
Și dacă Robert, care a studiat matematica la Villanova, vede că ecuația nu mai iese, înseamnă că planeta e deja în faliment moral. Pentru Musk și gașca lui de CEO, salariile nu mai sunt venituri, ci teste de anduranță: câți bani pot să adune înainte ca oamenii să-și dea seama că nu mai pot plăti chiria.
Papa Leon despre Musk: când un trilion e mai mare decât viața
Cea mai tăioasă replică a venit chiar din gura Papei: „Ce înseamnă asta? Dacă acesta este singurul lucru care mai are valoare, atunci avem o mare problemă.”
Papa Leon al XIV-lea știe că valoarea vieții, a familiei, a comunității nu se poate traduce în dolari. Totuși, Musk a găsit metoda de a pune semnul dolarului peste absolut orice: de la mașini electrice, până la colonizarea lui Marte. Dacă mâine ar putea, Musk ar vinde și certificate de intrare în Rai, cu opțiunea de upgrade la business class.
Robert privește scena și, cu calmul său de fost misionar prin munții Peru, dă verdictul: lumea s-a prostit. Și nu cu credința, ci cu banii.
Papa și aurul Vaticanului: ironia supremă
Sigur, e ușor să faci glume: Papa vorbește despre sărăcie dintr-un stat care are suficiente opere de artă încât să umple trei Luvru-uri. Dar tocmai aici e ironia: când până și Papa (cel care știe cum arată aurul din interior) spune că Musk are prea mult, înseamnă că miliardarii chiar au depășit absurdul.
E ca și cum Dracula ar spune că cineva a băut cam mult sânge. Dacă Papa Leon al XIV-lea ridică sprânceana, restul ar trebui să ridice steagul alb.
Suveranul Pontif și ONU: clubul global al inutilității
Papa Leon al XIV-lea nu s-a limitat la Musk. A tras și o rafală către ONU, pe care l-a descris ca fiind incapabil să mai adune lumea în jurul problemelor globale. Și are dreptate. ONU e ca un club al pensionarilor unde se dansează vals pe Titanic.
Papa Leon vede clar: acolo unde e nevoie de arbitraj, ONU face „summit-uri” cu bufet suedez. Când izbucnește un război, ONU trimite observatori care notează că „da, e război.” Diferența dintre Papa și ONU? Papa are tămâie, ONU are flipchart.
Liderul de la Vatican și politicile globale: ședința de bloc a planetei
În același discurs, Leon a ironizat și politicile globale. Liderii lumii se adună ca la o ședință de bloc: toți țipă, nimeni nu scoate gunoiul.
Leon (cu calmul matematicianului care știe că 2 + 2 tot 4 fac), observă: dacă ne adunăm să rezolvăm crize, dar fiecare trage doar pentru el, planeta se prăbușește. Între timp, Musk plănuiește să mute asociația de proprietari pe Marte.
Robert și discreția personală: un om printre oameni
Când nu e ocupat să certe miliardari și organizații mondiale, Papa Leon al XIV-lea are o viață surprinzător de discretă. La sală era „Robert”, nu Papă. Ridica gantere, nu dogme.
În timp ce Musk își face poze lângă rachete, Robert își trăia liniștit rutina, fără PR, fără breaking news. Și aici e contrastul care face gluma amară: cel mai puternic om spiritual al lumii e modest, iar cel mai bogat om al lumii e un adolescent cu card nelimitat.
Suveranul Pontif și filosofia: când logica bate algoritmul
Pe lângă matematică, Papa Leon al XIV-lea a studiat și filosofie. Vorbește latina, greaca, spaniola și alte limbi pe care Musk nici nu le poate scrie pe Twitter.
Robert citează din Augustin, Musk citează din bursă. Suveranul Pontif vorbește despre valori, Musk despre valoarea acțiunilor. Totuși, când un Papă ridică problema moralității, lumea ascultă tâmp și pare a nu înțelege absolut nimic. Pentru că până și în epoca algoritmilor, nimeni nu a inventat o aplicație mai bună decât bunul-simț, bun-simț care le lipsește tot mai multora dintre noi.
Leon și credincioșii: ecuația dintre rugăciune și facturi
Pentru omul de rând, cuvintele Papei au căzut ca o confirmare: „Nu sunt eu nebun, sistemul chiar e stricat.”
Leon nu știe cum e să negociezi factura la gaze, dar știe să recunoască o inegalitate scandaloasă. Și atunci, oamenii privesc spre el cu speranță: măcar cineva spune pe șleau că miliardarii au pierdut orice contact cu realitatea.
Suveranul Pontif are dreptate, dar cine îl ascultă?
„Avem o mare problemă”, a spus Papa Leon al XIV-lea. Și are dreptate. Dar lumea preferă să râdă, să scrolleze, să cumpere următorul model de Tesla. Toată lumea vede și simte asta, nu e absolut nimic nou, pentru nimeni, oamenii sunt în asentiment cu Robert, dar preferă să-i pupe poala lui Elon.
Leon e vocea rațiunii într-o lume de surzi. Musk e copilul cu prea multe jucării. ONU e mătușa care tot promite că vine la Crăciun și nu mai apare. Politicienii sunt vecinii de bloc care dau cu mopul pe casa scării doar în fața apartamentului lor.
Și atunci, concluzia? Dacă Papa Leon, matematicianul, filosoful și misionarul care a trăit printre săraci, spune că avem o problemă, poate că e timpul să facem ceva. Dar cum îl știm pe Musk, probabil are deja în plan să vândă bilete către o lume unde problema nu există: Marte.
Acum, eu nu știu dacă Robert a fost misionar, în sensul religios, sau doar adeptul celebrei poziții, cert e că l-a cam pus în genunchi sau l-a aplecat pe Elon Musk, în discursul său, iar asta numai la misionar nu mă duce cu gândul.
Autostrada Moldovei: Muzeu viu al incompetenței
Autostrada Moldovei, promisă cu fanfară, devine un muzeu tragicomic al sudurilor strâmbe și al promisiunilor politice ratate
Autostrada Moldovei – când „aproape gata” înseamnă „niciodată”
Autostrada Moldovei. Două cuvinte care, în ultimii ani, au făcut să tresalte simultan inima moldoveanului obosit de gropi și ficatul său deja sensibilizat de promisiunile electorale. Și iată că, în septembrie 2025, după ani de inaugurări cu panglici imaginare și declarații mai solide decât betonul de sub podurile crăpate, descoperim un adevăr pur românesc: Autostrada Moldovei e gata „99,99%”. Adică exact cât e de sănătos ficatul unui șofer de TIR care a prins trei guverne pe drumurile naționale.
Dar atenție, drag spectator al circului național! 99,99% în România nu e matematică, e poezie. Mai lipsește doar 0,01%. Din păcate, acel 0,01% sunt sudurile de la poduri, acele mici detalii care fac diferența între „wow, ce frumos trecem peste râul Sărata” și „Doamne-ajută, țineți-vă bine că se aude un trosnet suspect!”.
Autostrada Moldovei – prima autostradă muzeu din Europa
Nu ne mai bate nimeni la inovație. Am reușit ce n-a reușit nicio țară din UE: să construim prima autostradă muzeu. Autostrada Moldovei e aproape gata, dar stă închisă. Ca un Ferrari cumpărat pe leasing, dar ținut în garaj pentru că stăpânul a pierdut cheia. Șoferii nu au voie pe ea, dar o pot vizita cu ghid turistic. „În partea stângă puteți admira sudurile ratate de frații bulgari, iar în partea dreaptă puteți observa promisiunile ratate ale fraților de guvernare.”
Asta nu mai e infrastructură, asta e artă conceptuală. Un performance tragicomic despre prostie și corupție, intitulat „Autostrada Moldovei: 99,99% gata, 0,01% în așteptare eternă”.
Constructorii bulgari: „Sudăm cum știm și noi”
Se pare că sudurile de la poduri au fost făcute de niște artizani cu talent mai degrabă la lipit conserve, decât la lipit grinzi. Firma bulgară Trace Group Hold, mare jucător pe piața balcanică, s-a apucat de sudat la poduri ca și cum ar suda antena satelit pe bloc: merge și-așa. Doar că aici nu e vorba de antenă, e vorba de mii de tone de mașini, TIR-uri și nervi moldovenești.
Explicația constructorilor e genială: „Am făcut tot ce scria în proiect.” Sigur, și Titanic a respectat proiectul, doar că iceberg-ul n-a fost prevăzut în caietul de sarcini. Și uite unde a ajuns. În loc de simfonie pe Atlantic, am obținut concert de bormașină pe Autostrada Moldovei.
Guvernul Ciolacu: „Nu vă faceți griji, e aproape gata”
Când vine vorba de Autostrada Moldovei, premierul Marcel Ciolacu și ministrul transporturilor Sorin Grindeanu sunt ca doi iluzioniști care scot iepuri din joben, doar că iepurii sunt morți și publicul e deja vegetarian. De fiecare dată când iese câte un scandal, Ciolacu promite că „autostrada e prioritate națională”. Păi, dacă asta e prioritate, nici nu vrem să știm cum arată lucrurile neimportante. Probabil sunt în faza de „minus 3% aproape gata”.
Iar Grindeanu, maestrul declarațiilor fără sens, a devenit un soi de DJ care pune aceeași piesă pe repeat: „Autostrada Moldovei avansează conform graficului.” Singura problemă e că graficul pare desenat de un copil de 5 ani cu carioci second-hand expirate.
Testele statice: șoferi cobai pe Autostrada Moldovei
CNAIR, acest minister al adevărului paralel, a anunțat că după repararea sudurilor, podurile de pe Autostrada Moldovei vor fi supuse testelor statice. Adică punem niște camioane încărcate pe pod și vedem dacă se prăbușește. Simplu, curat, eficient. E infrastructura românească transformată în joc video: „Bridge Simulator – Moldova Edition”.
Cine știe, poate o să facem și abonamente: plătești bilet și poți să urci cu Loganul pe pod să vezi dacă rezistă. Dacă nu rezistă, primești banii înapoi. Tu sau moștenitorii tăi.
Autostrada Moldovei, eterna fată morgana electorală
De fiecare dată când vine campania electorală, Autostrada Moldovei apare ca un vis umed al politicienilor: „O să vă facem autostradă, moldovenilor!” Și oamenii aplaudă, deși știu că e doar o hologramă. Autostrada Moldovei e un miraj, o iluzie care dispare imediat după vot.
Dacă pui mâna pe harta României și cauți autostrăzile din Moldova, riști să zgârii foaia. Pentru că nu există. E doar hârtie albă, ca promisiunile lui Grindeanu. Asta e singura certitudine: că Autostrada Moldovei e mai invizibilă decât rușinea politicienilor care o tot promit.
Penibilul penalităților
CNAIR a promis că va aplica penalități constructorului bulgar pentru întârzieri și suduri strâmbe. Dar cum știm deja, penalitățile astea sunt ca bețele de chibrit aruncate într-un incendiu: fac zgomot și fum, dar nu sting nimic. În realitate, penalitățile se transformă în procese interminabile, iar firma bulgară își vede liniștită de viață, poate chiar primește alt contract la anul. Pentru că în România, răsplata pentru eșec e un contract nou.
Autostrada Moldovei, stand-up comedy cu asfalt
Să fim sinceri: Autostrada Moldovei a devenit cel mai bun material de stand-up comedy din România. Toți comediantii ar trebui să le mulțumească lui Ciolacu și Grindeanu pentru inspirație. E imposibil să nu faci glume când vezi cum o autostradă de 28 de kilometri e „aproape gata” de doi ani.
Gluma supremă: Autostrada Moldovei e singurul loc din țară unde șoferii se roagă să NU se deschidă circulația. Că mai bine stă închisă decât să cadă podul cu tine pe el.
Noi capitole din epopeea prostiei
Festivalul promisiunilor
Autostrada Moldovei a generat mai multe festivaluri de promisiuni decât are Buzăul festivaluri de cârnați. La fiecare șase luni, câte un oficial apare pe șantier cu casca pe cap și cu fraza magică: „Lucrările avansează conform graficului.” Între timp, utilajele sunt parcate, muncitorii lipsesc, iar câinii comunitari fac ture pe viitorul carosabil.
CNAIR – instituția care nu moare niciodată
Dacă CNAIR ar fi fost o persoană, ar fi un pensionar cu pensie specială care îți spune în fiecare zi: „Lasă, mamă, că mâine terminăm treaba.” Numai că mâine nu vine niciodată. CNAIR e expert în PowerPoint și machete 3D, dar complet analfabet la suduri și poduri.
Guvernul Ciolacu și managementul de criză
În loc să rezolve problemele, Ciolacu și echipa lui preferă să organizeze conferințe de presă. E mai simplu să spui că „totul e sub control” decât să pui presiune reală pe constructor. Autostrada Moldovei e dovada că guvernarea Ciolacu e un fel de reality show cu rating scăzut.
Autostrada Moldovei, șantierul etern
Șantierul Autostrăzii Moldovei a devenit loc de pelerinaj pentru jurnaliști, activiști și politicieni. Se fac live-uri, reportaje, interviuri, iar fundalul e mereu același: utilaje ruginite și betoane crăpate. S-ar putea introduce o taxă de vizitare: „10 lei biletul, cu reducere pentru pensionari și gratuit pentru votanții creduli.”
Autostrada Moldovei și viitorul întreținerii
Și dacă până acum totul a fost doar comedie, viitorul Autostrăzii Moldovei promite să fie tragicomicul suprem. Podurile sudate imperfect vor avea nevoie de reparații constante, asfaltul va fi spart, gropile vor renaște mai repede decât popcornul în microunde, iar noi contracte cu firme internaționale sau locale vor fi semnate în ritmul unei telenovele.
Autostrada Moldovei va deveni astfel un mecanism infinit de generat cheltuieli, un simbol al eternității birocratice și al incompetenței sistemice. Politicienii viitori vor face vizite inaugurale cu panglici colorate, iar șoferii vor avea ocazia să facă tururi ghidate, ca într-un parc de distracții cu restricții de siguranță.
În concluzie, Autostrada Moldovei rămâne nu doar un drum, ci o legendă vie a umorului negru românesc: o combinație letală de promisiuni electorale, suduri strâmbe, infrastructură eșuată și speranța absurdă că poate, într-o zi, totul va fi gata. Dar până atunci, ne vom bucura de spectacol, căci Autostrada Moldovei e eternă. Și dacă e să cadă, cel puțin o va face cu stil – spectaculos și comic, exact cum merită.
O noapte imposibil de uitat
Încă puțin și intră toată, își zise, imediat după ce și-a băgat capul. E cam strâmtă gaura. Înăuntru, e întuneric și o căldură umedă. Se poticnește un pic. Frecarea cu pereții înguști, o excită și-o solicită intens. Pipăie atmosfera. Se convinge că e unde trebuie. Mai încearcă un pic, spre înainte. A intrat până la jumătate. Acum începe parte grea. La mijloc, e groasă. Pare a se fi înțepenit. Încearcă să intre, să iasă, se zbate. E noapte, liliecii sunt activi, o simt și dau năvală spre ieșire. Ea rămâne flămândă.
De ce bat clopotele, Mitică? (remake absurd-plastic)
Și cum mergeau agale Romulus, Remus și Crișan spre Cotroceni, să fie decorați de președinte pentru merite deosebite la facerea Romei din 1784, în pădure s-au întâlnit cu ursul, care le-a zis: “Pe onoarea mea de lup, dacă n-aș ști că sunt peștișorul de aur aș pica în depresie, ca vulpea când mănâncă bulz dacic.”
Auzind acestea, Tudor Vladimirescu a plecat la Rovine, să prindă ultimul episod din “Cine e dacii ortodocși și de ce e bătuți cu mătărânga-n freză”, cel care îl evocă pe Mihai Viteazu cu pene aztece în cur, cumpărate din bugetul primăriei.
Artistul plastic s-a disculpat spunând că așa a fost comanda, struțo‑cămila din fotografie reprezentând imaginea mândrului popor suveranist stăpân aici de mii de ani.
Câteva impresii de la fața locului:
Francisco Goya, artist plastic: “Somnul rațiunii naște bugete publice.”
Daniel Ciobotea, escroc mistic: “Dacă n-au ștanțată moaca mea, clopotele alea sunt păgâne; poate-o mai dregem dacă mă cheamă la sfințire.”
Caesar Burebisteanu, drojdier local: “Nu mai beau, să-mi bag picioarele, că nu m-am mai pișat cu zurgălăi de la ultimul sculament luat în armată.”
Între timp, Tibrul curgea agale, oglindind cetatea Devei în toată măreția ei și au trăit toți fericiți până la adânci bătrânețe.
Vivat Academia!
Istoria este repetitivă, așa că sunt nevoit să revin cu o scenetă într-un act, scrisă acum câțiva ani în cinstea forurilor superioare ale Academiei Române.
- – Alo, tovarășul Dumitru Almaș?
- – Da, eu sunt; cu cine am onoarea?
- – Sunt tovarășul…, de la…
- – Gata, să trăiți, vă știu!
- – Uite la ce m-am gândit, am vorbit și cu Tovarășul…
- – Incredibil! Ați vorbit cu Tovarășul despre mine?
- – Da, i-a plăcut și lui povestea cu Mihai Viteazul, care folosea în luptă o bardă cu două tăișuri. Așa folosim și noi socialismul științific, adică una spunem și alta facem.
- – Am mai băgat și eu, din folclorul scandinav; știți cum sunt copiii, vor să fie acțiune.
- – Lasă asta, uite de ce te-am sunat. Mâine dimineață vii la mine, să discutăm despre manualele de istorie. Trebuie rescrise, că învață viitorii uteciști ai patriei numai prostii. Ba că Ștefan era bețiv și afemeiat, ba că János Hunyadi nu-i român verde din Tecuci, ba că Ecaterina Teodoroiu a fost cam rea de muscă. Trebuie să-i faci pe toți după chipul și asemănarea Cârmaciului, am stabilit cu Tovarășul, da’ tot el să rămână cel mai voinic și merele de aur, pricepi tu, că te văz băiat deștept.
- – Am înțeles, să trăiți!
- – Bine. Să știi că ți-am făcut un favor. Puteam să-l propun pe ăla care – în “Legendele Olimpului” – a scris despre Zeus exact cum trebuie zugrăvit Tovarășul. M-am răzgândit în ultimul moment: acelea erau povești cu personaje imperialiste, n-ar fi trebuit să treacă de cenzură. Mai ales că Alexandru Mitru nu are origine sănătoasă, ci provine dintr-o familie de intelectuali.
- – Apreciez, să trăiți!
- – Stai o secundă, să nu-nchizi. Tovarășa Vasilievskaya, pune samovarul, trage perdelele, adu aparatul de proiecție și zi-i tovarășului Nicolaescu să între!
- – Faceți și filme?
- – Asta nu-i treaba ta, tovarășe Almaș, avem oameni pregătiţi; vezi să nu întârzii, că mâine am multă treabă. La zece vine tovarășul Decebal Burebisteanu, cabanier la Babele, să-mi povestească despre ceva energie din Munții Bucegi, poate scăpăm mai repede de datoriile externe.
- Te trec aici, în agendă, la ora nouă: “Mitică – Istoric”!
Love Is in the Smell
Cei de la marketing își făcuseră bine treaba, afacerea Coldplay era în continuare un succes. La un moment dat Chris se opri din cântat, scoase o lumânare din buzunar și oftă pentru impresie artistică. Prelinse câteva picături de ceară pe degetul mijlociu, băgă degetul în nas și apoi își frecă gingiile. Oftă din nou, se întristă mai tare și spuse: “Știu și eu cum e să pierzi pe cineva drag, de aceea nu plec niciodată de acasă fără o candelă cu parfumul lansat de Gwyneth Paltrow.
Partidul lui Piedone: ficusul politic cu ambiții de stejar
Partidul lui Piedone promite revoluție politică, dar pare mai degrabă o glumă cu miros de mici, sarmale reci și controale ANPC cu muzică de fanfară
Cum să pui „partidul lui Piedone” în trending
Bine ai venit în epoca post-ficus, unde „partidul lui Piedone” vrea să fie copacul care umbrește România, dar de fapt e ghiveciul din sufrageria politică. Cristian Popescu Piedone, eternul primar de sector cu apetit pentru circ, control la tarabă și TikTok cu audiență mai mare decât la ședințele de Guvern, a decis că n-a mai rămas suficientă ciorbă la masa politică și trebuie să își facă propria oală sub brandul unic: „partidul lui Piedone”, PNRR, „Partidul Naționalist Reformarea României”, pentru românul de rând, cum îi zice el, sau partidul pentru prostul de rând, cum cred eu că i s-ar potrivi.
Ce poate merge prost? În fond, omul e cunoscut: un pic de Colectiv, un pic de ANPC, un pic de sarmale la Sala Palatului și hop, avem revoluție politică cu miros de cârnați arși.
„Partidul lui Piedone”: când branding-ul e un acronim furat
Nu știm exact cine a fost mintea luminată care a zis: „Hai să numim partidul lui Piedone PNRR”, dar nici n-aș vrea să aflu. Probabil aceeași echipă de PR care a zis că Dacia Spring e „mașina poporului” și care vinde pepeni pe marginea drumului sub eticheta „bio”.
PNRR, pentru românul de rând, e planul ăla european cu miliarde, șantiere, hârtii și conferințe de presă plictisitoare. Pentru Piedone, PNRR e doar „Partidul Naționalist Reformarea României”. Adică a luat acronimul cu bani și l-a reciclat ca siglă de partid. Practic, „PNRR” e și eco, face reciclare de branduri. Dacă mâine ar apărea „Partidul Coca Cola al Poporului”, jur că l-ar semna pe loc.
Sala Palatului, scena politică și bufetul suedez
Lansarea oficială a „partidului lui Piedone” a fost programată la Sala Palatului. Nu pentru că era nevoie de loc pentru mase de simpatizanți, ci pentru că sala are și catering inclus. Piedone fără bufet e ca PNL fără traseiști: imposibil de conceput.
Acolo, printre lumini, fanfare și ode populiste, „PNRR” va fi prezentat poporului. O imagine de vis: România 2025, locul unde revoluțiile se nasc între două tăvi de piftele.
Dacă ar exista un premiu pentru „cea mai mare cantină politică”, partidul lui Piedone l-ar lua detașat.
PNRR: promisiuni cu gust de mici
Programul politic? Simplu: „România va fi condusă de cetățeni”. Dar doar cetățenii care cumpără salam cu soia după ce expiră termenul, că acolo face ANPC control. În rest, „partidul lui Piedone” e ca meniul zilei la bodegă: tot ce a rămas de ieri, reîncălzit și servit cu muștar ieftin.
Promisiuni? Zero corupție, maximă transparență, meritocrație. Adică exact opusul a tot ce a reprezentat Piedone timp de 30 de ani. E ca și cum ai pune vulpea paznic la coteț și ai spune că acum face pe vegetariana.
Colectiv și Piedone
Nu poți să vorbești despre „partidul lui Piedone” fără să îți vină în minte Colectiv. Piedone a fost condamnat, apoi achitat, apoi ridicat pe post de martir politic. În România, dacă nu ai o condamnare penală bifată, nu poți fi lider autentic.
Umor negru? Iată: „PNRR” e singurul partid din lume care poate organiza un congres și să ofere în pachetul promoțional extinctoare.
Din primar de sector în Mesia politic
Cristian Popescu Piedone, omul care a transformat Sectorul 4 în expoziție de borduri și Sectorul 5 în festival de nepotism, vrea acum să facă același lucru la nivel național. Practic, „partidul lui Piedone” promite să mute bordurile patriei mai la dreapta sau mai la stânga, în funcție de unde bate vântul electoral.
Un comentator spunea: „Partidul lui Piedone e ca Ficus Maximus – există, dar nu face nimic”. Corect. Diferența e că ficusul nu ia salariu de parlamentar, și nu mă refer aici la ficusul KWI, să fie clar.
Ce spun criticii despre partidul lui Piedone
Show, nu politică: criticii zic că „partidul lui Piedone” e doar o extensie a TikTok-ului său, cu scenete, glume proaste și controale regizate.
Nepotism la rang de artă: familia lui Piedone are mai multe funcții prin primării decât are un supermarket casieri.
Relații dubioase: Piedone e văzut mai degrabă ca un produs al vechiului sistem, decât ca o soluție.
Și cea mai bună glumă: „partidul lui Piedone” promite să fie condus de cetățeni. La cum merg lucrurile, cetățenii vor fi rudele și finii lui.
Valeriu Nicolae și demolarea mitului Piedone
Valeriu Nicolae a spus clar: Piedone nu e antisistem, ci sistemul însuși. Tată comunist șmecher, diplome luate la kilogram, permis de conducere ca shaorma la lipie – totul la ofertă. „PNRR” e, în viziunea lui Nicolae, doar ultima glumă amară într-un spectacol deja prea lung.
Dacă ar fi să rezumăm în stilul lui Nicolae: partidul lui Piedone e un fel de shaorma politică – cu de toate, dar expirată.
Ce înseamnă „PNRR” pentru România
Pentru cetățeanul de rând: încă un partid de bifat la alegeri.
Pentru mass-media: un nou circ cu mici și mustață.
Pentru Piedone: o șansă să rămână relevant, cu sau fără condamnări.
Dacă „partidul lui Piedone” ar fi o aplicație pe telefon, ar fi Solitaire. Toată lumea o are, nimeni nu o folosește, dar ocupă memorie.
„Partidul lui Piedone”: gluma electorală care se ia în serios
În România, politica e un stand-up tragic. Iar „PNRR” e gluma principală: lungă, obositoare, dar cu punchline amar. Promite să curețe țara de corupție, de parcă ar face control la frigider și ar confisca salamurile expirate.
Dacă mâine se votează cu adevărat pentru „PNRR”, înseamnă că românii preferă umorul negru la cină, cu garnitură de populism și desert de nepotism.

În momentul acela, văzând zorii mijind, Șeherezada se opri din povestit.
Istoria este repetitivă, așa că sunt nevoit să revin cu o scenetă într-un act, scrisă acum câțiva ani în cinstea forurilor superioare ale Academiei Române.