Moartea lui Iliescu a fost tratată cu ipocrizie națională. Politicieni, televiziuni și BOR l-au omagiat, ignorând crimele de la Revoluție și Mineriade
Și moartea are simțul umorului: Tovarășul Iliescu, trimis la ceruri cu onoruri și amnezie națională
A mierlit-o tovarășul Ion Iliescu, fost președinte, fost comunist de carieră, fost nomenclaturist, fost garant al democrației originale și actual mort. La 95 de ani, după o viață întreagă de evitat justiția cu o grație de maestru al capului plecat care trece pe sub toate dosarele, Iliescu a reușit în final marele act final: să scape definitiv.
Într-o țară normală, vestea decesului unui lider implicat în crime împotriva umanității ar fi venit cu o notă de reflecție, poate chiar cu o undă de regret colectiv că justiția nu a fost niciodată suficient de înaltă cât să-l vadă. În România însă, am asistat la o slujbă de reabilitare istorică live, orchestrată de aceiași oameni care cred că dacă spui „Dumnezeu să-l ierte” ai șters instant orice pată de sânge.
Moartea lui Iliescu a fost un moment de sinceritate națională, dar nu în sensul bun.
A fost sinceră în ipocrizie, în lașitate și în capacitatea noastră extraordinară de a trece sub preș niște crime pentru care alte popoare ar fi organizat tribunale, nu parastase cu transmisiune live.
Timp de două zile, România și-a făcut cămașă neagră din minciuni și a îmbrăcat-o mândră pe toate posturile.
Moartea lui Iliescu a fost momentul în care televiziunile, partidele și Biserica Ortodoxă au căzut într-un consens rar:
- „Să nu vorbim despre ce doare. Hai să vorbim despre ce dă bine pe ecran.”
PSD – Partidul care a murit cu el, dar nu se lasă dus
Pentru PSD, moartea lui Iliescu a fost mai degrabă înmormântarea unei mitologii decât a unui om.
Tătuca roșu, protectorul „tranziției liniștite” (a se citi: haotice, păzite de SRI), a fost prezentat ca o icoană a stabilității.
Au fost elogii scrise cu lacrimi de crocodil și discursuri ținute cu mâna pe portofoliul electoral, nu pe inimă.
Nu s-a pomenit nimic despre Revoluție, despre sângele din decembrie sau despre minerii din iunie ’90.
Pentru PSD, moartea lui Iliescu a fost ocazia perfectă să spună indirect:
- „Uite cât de buni am fost și suntem.”
În loc să vadă în moartea lui Iliescu un moment de reflecție asupra eșecului moral al tranziției românești, PSD a văzut doar o nouă ocazie de autojustificare.
În fond, nu-i greu să faci doliu politic atunci când tu ești moștenitorul de drept al cadavrului.
PSD nu l-a îngropat pe Iliescu, l-a mumificat și l-a așezat în vitrina propriului trecut glorificat, în timp ce adevărul istoric geme îngropat sub panglici roșii și discursuri ipocrite.
Electoratul PSD – amnezici de profesie, nostalgici de carieră
Evident, între două pensii indexate electoral și trei pomeni electorale, electoratul fidel PSD a primit vestea morții lui Iliescu cu bocete, colivă și aplauze.
Pentru unii, moartea lui Iliescu nu e o tragedie, ci o retragere la pensie în ceruri, unde poate organiza un Snagov etern al spiritelor revoluționare.
Acești votanți imunizați la istorie și adevăr n-au nevoie de fapte, doar de senzații:
– „Era liniște atunci.”
– „A fost un om calm.”
– „A dat case la oameni.”
Sigur, și-a dat și lui. Și foștilor lui. Și a dat și ordin să fie bătuți oamenii în stradă. Dar cui îi pasă?
Electoratul PSD n-a citit niciodată raportul Parchetului Militar. Dar a citit eticheta de pe sticla de ulei primit în campanie. Și e loial.
Baronii PSD – Epigonii tătucului roșu
Sub Iliescu, baronii PSD s-au născut ca buruienile după ploaie: în Teleorman, în Olt, în Vrancea, în Vrăjelia.
Acești domni feudali de secol XXI și-au luat notițe de la Iliescu: cum să zâmbești când furi, cum să invoci „stabilitatea” când îngropi justiția și cum să controlezi tot, fără să ai impresia că faci ceva greșit.
Astăzi, unii dintre ei varsă o lacrimă ipocrită la televizor, în timp ce restul plâng că nu mai au pe cine să invoce ca „părintele fondator”.
Îl plâng pentru că fără Iliescu, PSD e doar o adunare de contabili ai hoției, fără mitologie.
El era aura. Ei sunt doar restul lumânării, fumegând sub ventilatorul DNA-ului.
Marcel Ciolacu – moștenitorul de serviciu al tăcerii
Ciolacu, între două mimări de reformism și o vizită pe la Bruxelles, l-a descris pe Iliescu drept „omul care ne-a arătat drumul spre Europa”.
Da, dar mai întâi a trecut cu bocancii peste Piața Universității, peste presa liberă și peste justiție.
Dar când ai nevoie să pari serios în ochii pensionarilor, e mai eficient să citezi din Elogiul Liniștii decât din dosarele Mineriadei.
Ciolacu nu e urmașul lui Iliescu, e ecoul lui, pe frecvență joasă, fără carismă, fără sânge rece, doar cu mema „Să trăiți bine și să votați la timp”.
Grindeanu – portavocea doliu-frezată
Sorin Grindeanu, bărbatul căruia i s-a făcut o guvernare și un partid cadou ca să tacă frumos, a cerut „decență”.
În România, când un fost șef de stat moare nepedepsit pentru sângele vărsat, cererea de decență e echivalentul unui „Ssst! Să nu-i trezim pe procurori…”
Grindeanu, ca majoritatea colegilor săi, nu l-a apărat pe Iliescu pentru ce a făcut, ci pentru că e un precedent periculos să plătești pentru ce faci.
Cine știe ce vine după…?
PSD și fanii lui, o familie unită prin frica de adevăr
Iliescu a murit, dar n-a fost înfrânt.
A fost eliberat, ca toți dictatorii care nu mai pot fi atinși.
Și în jurul sicriului lui, PSD-ul și votanții lui și-au rostit în cor rugăciunea preferată:
„Doamne, ferește-ne de memorie.”
George Simion – ipocrizie cu steag național
Dar cea mai savuroasă piruetă pe scena ipocriziei postmortem a venit, cum altfel, de la George Simion, tânărul revoltat de serviciu care, atunci când nu e ocupat să strige „Jos sistemul!”, face reverențe suspect de tăcute în fața cadavrelor sistemului.
Când Iliescu era viu, Simion mergea cu lumânări în mână la poarta lui, un fel de Halloween civic cu accente de proces popular. Spunea sus și tare că „locul lui Iliescu e la închisoare”, că „e criminal”, că „va da socoteală pentru Revoluție și Mineriadă”.
Justițiarul nostru vocal era, în esență, un fel de Batman al Victoriei, fără costum dar cu slogan.
Și totuși… la moartea lui Iliescu, Simion a tăcut ca un ierarh în Sinod. A murmurât doar:
- „Dumnezeu să-l ierte… noi nu comentăm.”
Poftim?!
Nea George, ce-ai pățit? Ți-a ruginit tricolorul? Ți-a intrat bătaia minerească-n suflet?
Când era momentul să te ridici și să spui clar, în fața țării, că Iliescu a murit nepedepsit, că statul român a fost complice prin tăcere și mușamalizare, tu ce-ai făcut?
Ai recitat proverbe cu rimă populară:
„Unul naște, altul moare, lume, soro lume…”
Așa vorbea și Iliescu în 1990, pe balcon, când îngropa adevărul cu „echilibru”.
Felicitări, George! Ai reușit să-l omagiezi prin tăcere, fără să te murdărești de elogii, dar și fără să mai lupți pentru adevăr. Ipocrizia perfect dozată: nu l-ai vorbit de bine, dar nici n-ai mai avut curajul să-l condamni.
Din revoltat în reverent, în doar 30 de cuvinte
Poate că George Simion a înțeles în sfârșit cum funcționează politica reală: când moare cineva cu schelete în dulap, taci politicos, că poate într-o zi o să mori și tu la fel. Cu dosare deschise, cu victime care așteaptă o condamnare, cu aplauze de la cei care vor doar liniște și uitare.
Sau poate doar n-a mai fost fotogenic momentul. Că nu dă bine pe Facebook să spui adevărul când tot PSD-ul plânge în cor, BOR aprinde tămâia, și televiziunile rostogolesc amintiri din „anii stabilității”.
George Simion, de la tribună la trădare tăcută
Dacă Iliescu a fost arhitectul democrației cu bâtă, Simion tocmai a dovedit că este decoratorul amneziei selective. Să nu deranjăm prea tare trecutul, că s-ar putea să se prăbușească și prezentul pe noi.
Într-o Românie normală, tăcerea în fața crimelor de stat se numește complicitate.
În România lui 2025, tăcerea se numește „respect”.
BOR – Tămâie și reset moral
Biserica Ortodoxă Română a reacționat cum o face de obicei:
Cu formule standard, fără curaj, fără adevăr.
Pentru BOR, moartea lui Iliescu a fost o formalitate de calendar, nu o ocazie de a rosti ce n-au avut curajul să spună în 1990: că au tăcut în fața nedreptății.
A fost pomenit, dar nu judecat.
A fost iertat, fără să fi cerut iertare.
S-a cântat, nu s-a condamnat.
BOR – Dacă a reinstituit religia, i se iartă tot
Când Biserica Ortodoxă Română și-a anunțat reacția, a fost clar: la Judecata de Apoi, dosarul Revoluției are un subcapitol numit „Merite pentru reintroducerea religiei în școli.”
În stilul caracteristic, BOR nu a comentat nimic despre:
sânge,
represiune,
complicitate la tăcerea istorică.
În schimb, au lăudat:
„credința domnului președinte” (de parcă a mers vreodată la slujbe fără să fie vreo cameră de televiziune în preajmă),
sprijinul pentru preoții de caritate în instituțiile statului (care, în mod ironic, se ocupau și cu vânarea tinerilor în Piața Universității… dar trecem peste).
Așa că i-au urat, firesc:
„Veșnică pomenire și iertare.”
Poate ar fi trebuit să-l roage pe Dumnezeu să ierte și păcatele BOR din 1990, dar în fine.
Televiziunile – regizori ai uitării colective
Moartea lui Iliescu a fost transformată de televiziuni într-un reality show nostalgic, cu muzică tristă, imagini de arhivă „selectate cu grijă” și narațiuni emoționale.
Lipsă totală de context.
Lipsă totală de responsabilitate.
Posturile care altădată difuzau anchete despre crimele de la Revoluție acum difuzau montaje lacrimogene cu „omul calm” și „salvatorul tranziției”.
Niciun mort, nicio lacrimă pentru victime, doar emoție ambalată profesional.
A fost fascinant să vezi cum trusturi de presă care altădată difuzau anchete, acum difuzau colaje cu flori, copii și discursuri netăiate.
Niciun cadru cu morții din decembrie. Niciun citat despre Mineriadă.
Doar muzică tristă și narațiuni romanțate.
Am privit nu o transmisiune de înmormântare, ci o parodie de canonizare mediatică.
Oportuniștii momentului – Doliul, rebrand de imagine
Mulți politicieni (unii prea tineri să fi trăit Revoluția) s-au grăbit să posteze pe Facebook elogii pentru „omul care a schimbat România”.
Da, a schimbat-o, a schimbat-o cu bastoane, mineri, dosare clasate și democrație simulată.
Moartea lui Iliescu a fost folosită ca oportunitate de PR, nu ca moment de reflecție istorică.
Aceiași oameni care ignoră victimele din 1989 și 1990 au descoperit, brusc, respectul pentru trecut.
Dar nu și pentru adevăr.
Cine n-a uitat
În contrast cu acest priveghi al uitării colective, câteva voci au păstrat ceea ce se cheamă coloană vertebrală, acest os rar și nepopular în politica românească.
Dominic Fritz a amintit de morții Revoluției și de răspunsurile care nu vor mai veni. A spus clar: moartea lui Iliescu lasă nedreptate, nu gol. Bravo. O frază care ar fi trebuit să fie normă, nu excepție.
Mormânt cu vedere spre uitare
Ion Iliescu a murit necondamnat, nejudecat și nemișcat, la fel cum a trăit ultimii 30 de ani. Când dosarele se prăfuiau, el se pensiona. Când victimele strigau, el tăcea. Când presa întreba, el zâmbea paternal și ne spunea că „am trecut prin momente dificile”.
Nu, tovarășe, tu le-ai creat.
Iar acum, când statul român te îngroapă cu onoruri, îngroapă și orice urmă de decență juridică.
Ultimul glonț: tras în memorie
În final, România a pierdut un fost președinte. Dar n-a câștigat adevărul. În lipsa unei condamnări reale, moartea lui Iliescu este doar o prescripție biologică, nu una morală.
Și dacă există Dumnezeu chiar îl iartă, e cazul să ne întrebăm: noi ce facem cu păcatele lui? Le îngropăm? Sau măcar le notăm, ca să nu le repetăm?
La înmormântare, poate ar fi trebuit să se audă — în loc de bocete — sunetul mulțimii din decembrie ’89.
Dar e greu să mai plângă cineva azi. Ne-au obosit toate lacrimile pe care le-am vărsat în gol.
Moartea lui Iliescu fără justiție e doar o pauză publicitară
Iliescu a murit nepedepsit.
Iar România a ratat ocazia, încă o dată, să rostească adevărul cu voce tare.
În loc să ne amintim cine a murit în decembrie ’89 și cine a fost bătut în iunie ’90, ne-am uitat la moartea lui Iliescu ca la un episod de istorie alternativă, regizat cu grijă de cei care au tot interesul să nu ne amintim.
Moartea lui Iliescu a fost sfârșitul unui om.
Dar este, poate, și dovada că România încă nu vrea să trăiască cu adevărul.
