Cum a ajuns tovarășul Ion Iliescu, artizanul democrației originale, să fie omagiat cu onoruri, deși a scăpat de justiție în dosarul Revoluției și Mineriadelor?
Tovarășul Ion Iliescu – Eternul Președinte, Eternul Nevinovat
România respiră ușurată. Nu pentru că s-a schimbat ceva fundamental în țara asta, ci pentru că unul dintre simbolurile naționale ale imunității la justiție a trecut în neființă. Și ce spectacol grotesc avem: doliu național, ceremonii cu drapelul coborât în bernă, „omagii” și „respect etern”. Probabil și minerii au lăsat jos bâtele, o clipă, în semn de recunoștință.
Tovarășul Ion Iliescu, eternul inocent, omul care n-a omorât pe nimeni, doar a gestionat un „context istoric complicat”. Când ești președinte după o revoluție sângeroasă și te trezești cu câteva mii de morți în CV, n-ai decât două variante: ori plângi pe umărul istoriei, ori îți faci partid. Ghici ce-a ales?
Revoluția – cu R mic, că nu e revoluția voastră, e a lor
În decembrie ’89, tovarășul Ion Iliescu a salvat România de comunism. Adică a salvat comunismul de România, împachetându-l frumos în hârtie de ziar FSN și punându-i fundiță tricoloră. Toată povestea aia cu „teroriștii” – basm pentru copii mari și naivi, gen: „Stai liniștit, mămică, n-au murit 1100 de oameni degeaba, era nevoie să mai facem niște victime, că altfel nu credeau americanii că a fost revoluție adevărată”.
Și uite cum tovarășul Ion Iliescu, băiat modest, crescut la școala bolșevică, devine peste noapte tatăl democrației originale. Originală în sensul „fabricată în subsolul Comitetului Central, cu manualul lui Lenin pe post de rețetar”. Ce n-au știut oamenii din Piață atunci a fost că libertatea are nevoie de un bon fiscal, iar Ion era casierul șef.
Dosarul Revoluției – epopeea unui blat național
Dacă te naști în România și crezi că justiția funcționează, ai două variante: ori ești beat, ori ești magistrat. La 35 de ani după ce tovarășul Ion Iliescu a făcut stand-up comedy cu sângele oamenilor în fața Televiziunii Române, noi încă ne întrebăm: „Dar cine a tras în noi după 22?”. Serios? Vreți nume? Vă dau unul: Istoria.
Mai mult, tovarășul Ion Iliescu a fost și revoluționar cu merite deosebite, paradoxal.
Justiția română s-a uitat 35 de ani la tovarășul Ion Iliescu cum intră și iese din spitale private, în loc să intre în pușcărie. Dar nu, l-a protejat ca pe un urs din Rezervația Națională a Rechinilor Politici. A fost inculpat, da. Și? În România, „inculpat” e doar un titlu onorific, echivalent cu „Sir” în Marea Britanie. „Sir Ion Iliescu, cavaler al imunității și protector al minerilor”.
Mineriada – când democrația și-a luat bocancii-n gură
Tovarășul Ion Iliescu a iubit democrația cum iubește un șef mafiot concurența: cu bâta. Și când „golanii” din Piața Universității au început să strige „Jos comunismul!”, nea Nelu a zis: „Jos… dar cu tot cu capetele lor!”. Și a venit iunie ’90, cu trenurile pline de mineri care veneau la Capitală să facă „ordine”. Ordinea aia cu bâte, lanțuri și căști de protecție. Și să nu uităm discursul lui nea Nelu, cu accent de tătuc:
- „Vă mulțumim pentru spiritul civic!”
Spiritul civic al minerului se manifestă când îți lasă doar dinții din față, că restul ți i-a scos pentru progresul țării.
Dar nu, justiția n-a avut nimic de zis. Cică „probe insuficiente”. Normal, când probele au fost șterse cu mopul din Piața Universității și băgate în arhiva „Dosarele care expiră după ce moare inculpatul”. Și ce să vezi? A expirat.
Votanții lui Ion – nostalgia, bat-o vina
Există un cerc restrâns de oameni care încă îl plâng pe tovarășul Ion Iliescu. Cerc restrâns în sensul de peste 85% dintre cei 86% care au votat în ,,duminica orbului”. Generația „cine a dat pensii mărite?” și „era mai bine pe vremea lui Iliescu”. Da, era mai bine, pentru că nu știai ce-i aia corupție, că tu aveai deja totul rezolvat: un bloc gri, un televizor alb-negru și program la TV mai mult decât în perioada lui Nicolaie Ceaușescu. Libertate? Cine are nevoie de ea când ai „Teleenciclopedia” și „O știre și-un cântec”?
Aceiași oameni care azi varsă lacrimi la televizor sunt cei care au votat în ’90 și ’92 cu „domnul Iliescu” pentru că „știe carte” și „nu ne vinde străinilor”. Așa am ajuns să avem capitalism cu față umană, dar cu buzunarele tovarășilor lui Iliescu și al prietenilor acestora pline până la refuz.
Când republica își strâmbă din nas la regalitate: Iliescu vs. Regele Mihai
Ah, relația tovarășului Ion Iliescu cu MS Regele Mihai I – povestea clasică a unui fiu adoptiv al Partidului care nu putea concepe că România merită un suveran în loc de un șef de comitet PCR reciclat. Pentru Iliescu, Regele Mihai era un fel de amintire supărătoare dintr-o istorie pe care o dorea arsă la crematoriul ideologic de pe Kiseleff.
L-a tolerat cu aceeași delicatețe cu care mineriștii mângâiau televizoarele în ’90. I-a refuzat accesul în țară de câteva ori, doar ca să-i permită mai târziu, cu un aer de generozitate sovietică, o reabilitare simbolică și neînsoțită de putere. Vizitele regale erau pentru el doar bune ocazii să mimeze europenismul, cu zâmbetul de aparat dentar socialist și politețea unui portar de bloc de protocol.
În esență, tovarășul Ion Iliescu n-a iertat niciodată faptul că Regele Mihai avea ceea ce el nu va avea vreodată: demnitate autentică, onoare istorică și o ieșire decentă din scenă.
Statul român – maestru în omagii și amnezie
Acum îl plângem cu onoruri naționale. Drapel coborât, doliu oficial, discursuri siropoase despre „contribuția la consolidarea democrației”. Care democrație, frate? Cea pe care a bătut-o minerul cu lanțul prin Piața Universității? Sau aia pe care a împușcat-o televiziunea publică în decembrie ’89, cu un fake news din ora în ora?
Și parcă-l aud pe reprezentantul statului, solemn, lângă sicriu:
- „Tovarășul Ion Iliescu a fost un om de stat excepțional.”
Da, excepțional în sensul că a fost excepția care a confirmat regula: în România, dacă ești suficient de mare, nu pățești nimic. Poți să faci revoluții, mineriade, să oprești reforma economică și să reinventezi comunismul în formă democratică – tot la catafalc cu onoruri ajungi.
Și acum, guvernul a decretat zi de doliu național. Pentru cine? Pentru noi, că am rămas orfani de Părintele Originalității Democratice. Sau poate pentru justiție, care și-a pierdut clientul favorit. În loc să-i pună cătușele, i-au pus coroane de flori. Așa e la noi: în România, închisoarea e pentru hoți de găini, nu pentru hoți de revoluții.
„Ne pare rău” – nimeni n-a zis asta
Între toate aceste lacrimi oficiale, nimeni n-a zis un simplu „ne pare rău” pentru morții din decembrie sau pentru bătuții din iunie ’90. Pentru că dacă ar recunoaște asta, ar trebui să recunoască și că statul e complice. Iar statul nu recunoaște decât când moare inculpatul. Atunci își face curaj și dă drumul la talk-show-uri lacrimogene și analize de istorie contrafactuală: „Cum ar fi fost România fără tovarășul Ion Iliescu?”. Păi, probabil, fără 1100 de cruci suplimentare în cimitire.
Eroul integrării în NATO – povestea de PR
Evident, nu putea lipsi placa de gramofon cu „tovarășul Ion Iliescu, arhitectul aderării României la NATO”. Da, după ce a stat cu sufletul lipit de Kremlin în primii ani, nea Ion s-a prins că „fratele mai mare” nu-i mai dă pâine. Și atunci s-a reprofilat: din roșu aprins, a devenit roz pal, apoi euro-atlantic. Dar cu aceeași minte de aparatcik, care n-a văzut în integrare decât o formă de supraviețuire politică. Tovarășul Ion Iliescu și partidul său opunându-se aderării, până în momentul în care l-au covins pe Emil Constantinescu să nu mai candideze pentru un nou mandat de președinte.
Moartea ca strategie de imagine
Și uite cum, într-o țară unde oamenii sunt condamnați post-mortem pe Facebook, tovarășul Ion Iliescu moare inocent, cu toate onorurile. Și nimeni nu mai întreabă „cine a tras în noi după 22?”. Pentru că moartea, în România, spală tot: sânge, bâte, crime, procese neterminate. Moartea e cea mai bună strategie de PR.
Cine-l plânge și cine râde?
Televiziunile plâng. Politicienii plâng. Votanții nostalgici plâng. Justiția râde în pumni, că i-a scăpat de cea mai mare rușine: să condamne un președinte care le-a fost tată spiritual. Și, undeva, minerii poate zâmbesc. Nu pentru că le e dor de el, ci pentru că știu că bătaia aplicată în iunie ’90 a fost, oficial, „un act de responsabilitate civică”.
Un toast amar
Tovarășul Ion Iliescu a murit. România nu. Din păcate. Și nu, nu-i păcat că a murit el. Păcat e că a murit justiția cu mult înaintea lui.
Așa că, dragi compatrioți, ridicați un pahar. Nu pentru Iliescu. Pentru noi, cei care trăim în țara unde istoria se repetă, dar facturile nu se plătesc niciodată de cine trebuie. România e singura țară din lume unde revoluția a murit de bătrânețe, mineriadele sunt trecute la capitolul „colorat” și președinții sunt eroi doar după ce nu mai respiră.
Și când o să vină următorul „salvator”, să nu ziceți că n-am râs împreună.
România e țara în care doar dreptul de a fi prost ramâne inviolabil, garantat de Constituție.
Toate acestea mi-au lăsat un gust amar, un gust amar care persistă și acum, după moartea tovarășului Ion Iliescu.
Tu cum privești toate acestea, ce impresie ți-a lăsat?
Spune-mi în comentarii!
