Îl cautăm, bineînțeles, te ajut să-l găsești. Ai idee pe unde s-ar putea ascunde? Da, e de muncă. Propun să umezim totul pe aici, până răsare. Nu ca prin grădină, că nu prindem râme. Ești sigură că-l aveai? Exact cum mă așteptam, tipic. Căutăm ceva ce nici nu ești sigură că ai avut vreodată. Cred că l-am atins și nu mai țipa, că-l sperii. Reluăm căutarea, de data asta în șoaptă. Aici e, te simt. Ți-am zis să nu țipi, na, ai speriat vecinii, ne-au înregistrat. Acum o să afle toată lumea c-am fost la Florești.
Insula Iubirii e o nouă obsesie?
Insula Iubirii explicată de fanii ei, direct de pe o terasă din Timișoara, între mititei reci și aperol-uri calde
E seară în centrul vechi din Timișoara. La o terasă unde scaunele șchioapătă mai rău ca o relație dusă pe Insula Iubirii, oamenii privesc cu ochii țintă într-un ecran atârnat între două umbrele cu bere la draft. Muzica s-a oprit, ospătarii s-au predat, iar între o porție de nachos uscați și o carafă de sangria dubioasă, publicul vibrează la scene cu ispite care își fac meseria, adică dansează pe lângă bărbați căsătoriți și femei cu extensii din plastic reciclat.
Eu eram în trecere și m-am oprit un pic, încercând să înțeleg ce anume îi face pe oameni să își sacrifice neuronii uitându-se la Insula Iubirii? Dar, mai ales, cum se simte când se transformă infidelitatea într-un sport național de can-can?
M-am alăturat mulțimii și am început să întreb pe oricine s-a arătat dispus să-mi răspundă…
Reporter: Bună seara, văd că vă uitați foarte atent la Insula Iubirii. De ce vă pasionează?
Ghiță Botoxescu, 42 de ani, contabil la negru: Eu mă uit pentru că aici învăț strategie de viață. Dacă vezi cum se descurcă unul beat la patru dimineața cu trei ispite, îți dai seama cum să te descurci și tu cu ANAF-ul. Totul e despre tactică, domnule! Și apoi, ce altceva să fac seara? Să citesc? Haida-de!
Reporter: Deci Insula Iubirii vă ajută la dezvoltare personală?
Ghiță: Exact! Eu mi-am dezvoltat ficatul, răbdarea și, mai ales, capacitatea de a judeca oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea. E superb.
Reporter: Dumneavoastră, doamnă, de ce urmăriți Insula Iubirii?
Marcela Futeică, 33 de ani, influenceriță în piața de vechituri: Eu mă uit pentru că vreau să văd cum arată dragostea adevărată: două shoturi de tequila, un dans pe bară și trei declarații false de iubire. Sincer, Insula Iubirii e mai ieftină decât terapia. Dacă vezi cum plânge una cu genele false care cad ca frunzele toamna, parcă problemele mele dispar.
Reporter: Adică vă regăsiți în personaje?
Marcela: Nu, eu sunt mai bună decât ele. Dar e frumos să te uiți și să zici: „Uite, fata asta și-a ruinat viața la televizor, eu am reușit să o fac pe Facebook.”
Reporter: Domnule, dumneavoastră ce credeți?
Sandu Pelicanu, 57 de ani, pensionar anticipat: Eu mă uit pentru știință. Mă interesează cum reacționează oamenii când le arăți că partenerul lor se tăvălește cu altul într-un hamac. E un experiment social, domnule, nu o emisiune. Ar trebui să dea diplome la final: „Doctor în infidelitate aplicată.”
Reporter: Credeți că vă influențează viața?
Sandu: Normal! De când mă uit la Insula Iubirii, nu mai cred în iubire. Cred doar în reduceri la Lidl și în pensia specială.
Reporter: Și dumneavoastră, tinere?
Cristinel Babanu, 21 de ani, student la „Facultatea de Viață Grea”: Eu mă uit pentru că acolo învăț cum să agăț fete. Dacă vezi că ăia cu pătrățele reușesc, încerci și tu să mănânci o salată. N-am reușit nimic, dar măcar știu teoria. Insula Iubirii e ca școala: nu te ajută, dar te obligă să mergi.
Reporter: Și ce ați învățat până acum?
Cristinel: Că dacă nu bei, nu pupi și că fidelitatea e un fel de aplicație beta: merge doar la unii și se blochează imediat.
Reporter: Doamnă, păreți emoționată. Ce simțiți când vă uitați la Insula Iubirii?
Florica Mărunțelu, 60 de ani, pensionară: Eu plâng, dragă. Plâng pentru că îmi amintesc de bărbatul meu. Și el era ispită, dar la birt. Îl ispitea țuica. Și, uite, m-am regăsit. Eu cred că Insula Iubirii ar trebui să fie patrimoniu UNESCO, pentru că arată cum se ruinează o familie în doar trei episoade.
Reporter: Domnule, ce părere aveți despre ispitele din Insula Iubirii?
Vasile Tronconic, 45 de ani, instalator și poet amator: Eu cred că ispitele sunt eroi. Dacă nu erau ele, noi de unde mai știam că relațiile oamenilor sunt la fel de stabile ca o schelă improvizată? Eu m-am îndrăgostit de una, dar soția mi-a zis că dacă mă duc și eu pe Insula Iubirii, nu mă mai întorc. Și am ales să rămân aici, la terasa din Timișoara. Asta e insula mea.
Observații de pe teren
Pe măsură ce întreb, îmi dau seama că Insula Iubirii nu e doar o emisiune, ci un fel de oglindă a națiunii. O oglindă crăpată, murdară și pusă în fața unui ring de dans plin de alcool. Oamenii nu se mai uită la știri, nu se mai uită la filme de artă, nu se mai uită nici măcar la vecini pe vizor. Toată energia e consumată pentru a analiza cum doi necunoscuți cu tatuaje tribale se ceartă pentru o poveste de dragoste născută într-un jacuzzi.
Și, ce e mai interesant, fiecare se regăsește în asta. Fiecare crede că înțelege mai bine viața, pentru că a văzut cum un puști de 24 de ani îi spune iubitei: „Te iubesc, dar iubesc și ispitirea.”
Am plecat gândindu-mă…
După trei ore pe terasă, între trei beri calde și șapte replici absurde, am înțeles: România iubește Insula Iubirii pentru că e singurul loc unde prostia are subtitrări. Oamenii vin aici nu ca să se destindă, ci ca să își confirme că există mereu cineva mai jalnic decât ei. Și nimic nu hrănește orgoliul național mai mult decât să vezi pe altul cum se face de râs în direct, cu audiență.
Insula Iubirii nu e doar o emisiune. E un fel de bacalaureat pentru idioți. Dacă treci de trei sezoane și încă ai speranță în iubire, meriți o medalie din plastic și un voucher la terapie. Dacă nu, te consolezi cu ideea că, la final, măcar nu ești tu cel filmat în slipul nepotrivit, spunând „eu sunt bărbatul vieții tale” unei femei care deja se sărută cu altul.
Și uite așa, Insula Iubirii devine marea școală a poporului: un loc unde toți ipocriții sunt profesori de morală, dar la final, realitatea e că singurul lucru fidel în România rămâne telecomanda. Restul? Se pierde între două shoturi și un hamac ud.
Gigi și șpaga: epopeea unui sfânt de carton
Gigi și șpaga, povestea în care ciobanul din Pipera pozează în justițiar, dar realitatea îl prinde cu valiza plină și obrazul subțire gros de șpagă
Gigi și șpaga, dragoste la prima valiză
Dacă ar exista un dicționar al românismelor aplicate, între „mici și bere”, „DNA și achitare” și „autostrăzi desenate pe flipchart” ar trebui introdus și termenul Gigi și șpaga. O sintagmă definitorie pentru o țară în care nu doar că șpaga e instituționalizată, dar are și idolii ei de carton, cu lanțuri groase de aur pe gât și icoane pe bord.
Dar, cum altfel, eroul nostru de mucava, Gigi Becali, a ieșit recent la rampă cu o confesiune lacrimogenă: prin anii comunismului, cică profesorii i-au cerut 75.000 de lei șpagă ca să intre la Drept, iar el, cavaler al onoarei, a refuzat. „Cum să-mi construiesc viitorul pe furăciune?”, se întreabă omul care mai târziu avea să-și construiască palatul pe dosare penale, afaceri cu terenuri de la armată, tunuri date statului, valize și evaziuni.
Ce să vezi, Gigi și șpaga e o relație complicată, o simbioză: o iubește, o urăște, se declară virgin moral, dar apare în tabloide cu valiza doldora. O telenovelă juridico-comică în care protagonistul își dă singur rolul de sfânt, în timp ce restul lumii îl vede doar ca pe o caricatură cu mustață și cruce de aur.
Gigi și șpaga comunistă – când ciobanul era fecioară
Povestea lui Gigi începe, ca toate marile mituri balcanice, cu o sumă fixă și o decizie eroică. Zice el că profesorii cereau 75.000 de lei ca să-i dea subiectele la examen. O avere pe vremea aia, un fleac azi, cam cât un bax de whisky într-un birou de minister.
Tatăl lui Gigi, om simplu, muncitor, după cum îl descrie Gigi, un cioban care avea legaturi la varful PCR, probabil, ar fi fost dispus să plătească. Dar Gigi? Nu, el refuză. „Cum să intru eu pe furăciune?”, replică de film, de parcă scenariștii vieții lui s-au gândit că avem nevoie de un Cristos al integrității născut în Berceni.
Doar că timpul are prostul obicei să-ți arunce realitatea în față ca o vită scăpată din țarc. Așa că Gigi și șpaga s-au întâlnit din nou, de data asta în democrație, unde totul se negociază mai simplu: bani gheață, un plic discret, un telefon la momentul potrivit.
Gigi și șpaga din 2005 – Facultatea de Drept, partea a doua
Fast forward până în 2005, când Gigi, deja mare cioban european cu bani din oi și fotbal, se înscrie la Facultatea de Drept la Universitatea Ecologică. De ce? Ca să aibă și el o diplomă, să nu se afișeze chiar așa cum e, un analfabet funcțional cu palat, să se poată certa legal cu UEFA și să știe articolele la care să înjure judecătorii.
Evident, Gigi abandonează studiile după doi ani, că nu se pupă fotbalul, politica, milioanele și icoanele cu cititul. În fine, detaliu minor: important e că imaginea lui de om corect a rămas intactă. „Am încercat, dar nu m-a lăsat timpul”. Nu-l lăsase nici bacalaureatul, dar asta e altă discuție.
Gigi și șpaga, valiza de aur
Și ajungem la punctul culminant: cazul Valiza. Imaginează-ți scena: DNA, camere ascunse, jurnaliști cu spume la gură, iar în centrul atenției – Gigi, cu valiza plină de bani pentru jucătorii de la Cluj. Motivația lui? „Nu era mită, era o primă de victorie”. Adică nu era șpagă, era „bonus de încurajare”, fix ca la școala primară când bunica îți dădea un leu să iei 10 la dictare.
Numai că, surpriză, justiția l-a prins. A făcut pușcărie. Nu mult, nu ca în filmele cu mafioți italieni, dar suficient cât să poată poza în martir. Din pușcărie, Gigi a ieșit scriitor, un scriitor omagiat și de Miki Neamțu. Gigi și șpaga au devenit un cuplu mediatic: el, călugărul cu Biblia sub braț, ea, valiza plină de euro ascunși sub patul din celulă.
Gigi și șpaga în politică – icoane pe buletine
Cine crezi că a câștigat din toată povestea? Gigi, evident. Pentru că în România, dacă ești prins cu șpaga, nu devii paria, ci vedetă. Îți crește cota de piață, te invită televiziunile, te plâng pensionarii. „Săracu’ Gigi, l-au băgat la pușcărie că a dat bani la niște copii să câștige!”.
Astfel, Gigi și șpaga devin brand electoral. Cu icoana într-o mână și valiza în cealaltă, omul se duce în Parlament European, să ne reprezinte la Bruxelles. Și culmea, oamenii îl votează. Pentru că nimic nu spune „România” mai clar decât un cioban cu lanț de aur care a pupat gardul Jilavei și care predică moralitate după gratii.
Gigi și șpaga – lacrimi pe volan
Cireașa de pe tort e interviul recent, în care Gigi povestește cum plângea singur în mașină, gândindu-se la tatăl său și la șpaga pe care n-a dat-o. Imaginează-ți scena: Rolls Royce, piele albă, șofer la patru metri în față, iar Gigi, cu batiste de mătase, ștergându-și lacrimile de aur.
Este ceva atât de grotesc în imaginea asta încât aproape că îți vine să-l crezi. Aproape. Numai că între timp memoria colectivă mai știe și de valiza, și de terenurile luate prin combinații dubioase, și de toate cazurile unde Gigi și șpaga au mers mână în mână.
Gigi și șpaga, eroul prostimii
Ajungem la partea amară. În ciuda tuturor evidențelor, a dosarelor, a râsului amar pe care ni-l provoacă, Gigi e văzut ca un model. Pentru cine? Pentru cei care cred că demnitatea stă în lanțul de aur, că inteligența se măsoară în numărul de oi și că moralitatea e ceva ce spui la televizor, nu ce faci în realitate.
„Războinicul Luminii” e idolul unei mase de oameni care nu citesc, nu gândesc, dar votează. Ei sunt cei care fac posibil ca Gigi și șpaga să fie nu doar o poveste de tabloide, ci o realitate politică și socială. Și asta e tragedia: că un analfabet funcțional, un dobitoc cu bani, ajunge să fie simbolul național al integrității.
Gigi și șpaga, poveste românească fără sfârșit
La final, după 30 de ani de democrație, rămânem cu imaginea grotescă a lui Gigi: plângând teatral în mașină, refuzând ipocrit o șpagă imaginară din comunism, dar îmbrățișând cu toată inima șpaga reală din capitalismul românesc.
Și mai rămânem cu noi, spectatorii unui circ perpetuu, care ne indignăm, râdem amar, apoi punem ștampila pe buletin și îl trimitem pe Gigi să ne reprezinte. Pentru că, nu-i așa, Gigi și șpaga sunt România la scară redusă: o țară în care hoțul pozează în sfânt și sfântul e mereu prins cu mâna în valiză.
Enigma Ottiliei
O vedeam trecând, mereu dezinvoltă, întorcând privirile tuturor bărbaților și provocând erecții. Purta rochițe care ne puneau imaginația la grea încercare, acoperindu-i formele ce se întrezăreau, voluptuoase. Învăluită-n mister, privea visătoare în zare, nicicând intersectând privirile pofticioase. Părea că știe ce face, ce provoacă în noi. Mereu încrezătoare, pășind cu pași vioi, trecea ca o boare printre noi. O pală de vânt, mult dorită de noi, venit-a-n sfârșit și văzurăm cu toții că fetei îi lipseau chiloții.
7 dintr-o lovitură: CFR Cluj, învinsă cu stil la bufetul suedez
Umilință istorică, 7 dintr-o lovitură pentru CFR Cluj. Dan Petrescu pleacă, dar amintirea rușinii rămâne
Fotbalul ca tragedie națională
Într-o țară în care școlile încă au toalete în curte, spitalele cad cu pacienți cu tot, iar autostrăzile sunt doar o promisiune electorală, singura bucurie autentică rămăsese fotbalul. Ei bine, CFR Cluj a decis să ne ia și asta, oferind o reprezentație grotescă în Suedia, acolo unde Hacken a transformat apărarea lui Dan Petrescu într-o piesă de teatru absurd. Rezultatul: 7 dintr-o lovitură.
Nu e doar un scor, e o metaforă, o confesiune, o sinucidere sportivă în direct, o lecție despre cum să-ți distrugi brandul în 90 de minute. Șapte mingi scoase din plasă și încă atâtea traume pentru microbiști.
Apărarea CFR-ului, între balet și pantomimă
Pe teren, fundașii ardeleni păreau participanți la un workshop de teatru experimental. Unul întindea mâna, altul se apleca, portarul făcea mișcări de yoga, iar suedezii treceau pe lângă ei ca niște turiști grăbiți prin duty-free.
Un scurt dialog imaginar:
- Fundaș CFR: Șefu’, pe cine marcăm?
- Dan Petrescu: Pe cine vreți, dar să fie la distanță, să nu transpirăm.
- Atacant Hacken: Mulțumim, băieți, drumul e liber, facem o repetiție generală pentru Champions League.
- Arbitrul: Băieți, ăsta nu e meci amical, știți, nu?
- Portarul CFR: Am înțeles, dar e cam greu cu atâtea mingi deodată. Sunt șapte. ȘAPTE DINTR-O LOVITURĂ!
Conferința de presă, lacrimi, rușine și demisia „SuperDan”
Dacă pe teren s-a jucat comedie, la conferință s-a jucat tragedie. Dan Petrescu a intrat cu ochii roșii, cu vocea frântă și cu o replică ce merită înscrisă în istoria fotbalului românesc: „Îmi e rușine.”
- Un jurnalist a întrebat: Mister, e cel mai greu moment din cariera dumneavoastră?
- Petrescu a răspuns: E simplu: am luat 7 dintr-o lovitură. În 25 de ani nu s-a mai întâmplat. Dacă eram boxeur, mă scotea medicul din ring. Dar aici nu există gong.
- Alt jurnalist, mai ironic, a continuat: Veți reveni la CFR?
Petrescu: Doar dacă adversarii vin fără atacanți sau noi fără poartă.
Și-a anunțat demisia cu un aer de martir. Dar era prea târziu: imaginea celor 7 goluri deja se viralizase.
Croitorașul cel viteaz vs. „SuperDan” cel învins
În basm, croitorașul se lăuda că a omorât „șapte dintr-o lovitură”. În Cluj, „SuperDanul” nostru modern, Dan Petrescu, a încasat 7 dintr-o lovitură. Diferența e de perspectivă.
Imaginează-ți o reclamă la cartea de povești:
- Voce de povestitor: „A fost odată un croitor care s-a lăudat că a omorât șapte muște dintr-o palmă…”
- Voce de comentator sportiv: „Și a fost odată un antrenor care a încasat șapte goluri într-un singur meci.”
- Publicul: „Finaluri diferite, aceeași rușine.”
Suedezii la bufet
Hacken a jucat de parcă era la un bufet suedez autentic: fiecare a luat ce a vrut, cât a vrut, fără să plătească.
Un atacant și-a pus două goluri în farfurie, altul trei, iar restul au completat masa cu deserturi fotbalistice.
Dialog imaginar:
- Atacant Hacken: Îți mai pun puțin sos de penalty?
- Portarul CFR: Nu, mulțumesc, sunt deja sătul. Am scos șapte porții.
- Comentatorul TV: Șapte dintr-o lovitură! Bufetul e deschis, poftiți la goluri!
Suporterii, între șoc și nostalgie
În tribune și pe rețelele sociale, suporterii au trecut prin cele cinci faze ale durerii:
1. Negare: „Nu se poate, tabela e stricată.”
2. Furie: „Bă, dar chiar șapte?!”
3. Negociere: „Hai să zicem că a fost un vis urât.”
4. Depresie: „Îmi șterg contul de Facebook, nu mai pot.”
5. Acceptare: „Asta e, 7 dintr-o lovitură, măcar avem o poveste de spus nepoților.”
Un suporter beat de supărare i-ar fi zis vecinului:
„Măcar dacă luam 6 sau 8, era un număr par. Dar 7? E ca și cum universul și-a bătut joc de noi personal.”
Anatomia unei prăbușiri
De ce a ajuns CFR Cluj să încaseze 7 dintr-o lovitură?
- Pentru că jucătorii s-au mișcat ca statuile.
- Pentru că tactica lui Petrescu e mai veche decât Windows XP.
- Pentru că lotul arată ca o combinație de mercenari obosiți și fotbaliști care au uitat de ce se joacă fotbal.
- Pentru că, în România, încă mai credem că pragmatism înseamnă să bați UTA cu 1-0 și să te faci de râs în Europa.
Dialoguri absurde (pamflet pur sânge)
- Scena 1: Vestiarul după meci
- Petrescu: „Cine e de vină?”
- Portarul: „Eu am scos trei. Putea fi 10.”
- Fundașul stânga: „Eu am dat pasă decisivă… dar pentru suedezi.”
- Petrescu: „Atunci toți suntem vinovați. Inclusiv eu, că v-am pus pe teren.”
- Un maseur: „Mister, măcar să punem meciul pe OnlyFans. E umilință premium.”
- Scena 2: Conferință de presă alternativă
- Jurnalist: „Domnule Petrescu, cum comentați cele 7 goluri?”
- Petrescu: „Simplu. E un nou record mondial: 7 dintr-o lovitură. Cine mai are curajul să facă asta?”
- Jurnalist: „Credeți că fanii vă vor ierta?”
- Petrescu: „Da, în vreo 50 de ani, când o să bată Alzheimerul mai tare decât Hacken.”
Concluzie amară
CFR Cluj nu a pierdut doar un meci. A pierdut o iluzie. A pierdut respectul Europei, pe care îl câștigase cu chinuite 0-0 și 1-0. Acum, toată lumea știe că „apărarea de fier” e, de fapt, tablă ruginită.
Iar „Bursucul”, omul care a ridicat CFR pe podiumuri și a adus titluri, rămâne în istorie nu pentru victoriile muncite, ci pentru umilința supremă: 7 dintr-o lovitură.
Un prieten mi-a spus:
„Bă, dacă nu era fotbal, era operetă. Singura diferență e că la operetă nu se strigă ‘Ole, ole’, ci ‘Bravo, maestre!’. La Petrescu, nici bravo nu mai merge, după ce a luat 7 dintr-o lovitură.”
Epilog
Șapte goluri, o demisie, o țară întreagă care a râs amar. Fotbalul românesc și-a mai adăugat o cicatrice pe lista nesfârșită de eșecuri. Iar, la final, singurul lucru care rămâne în memorie e această sintagmă care va bântui ani de zile: 7 dintr-o lovitură.
Cei 50 de români rătăciți în Franța
Cum s-au trezit localnicii francezi cu 50 de români rătăciți la 6 dimineața și ce aberații au spus aceștia în interviuri caraghioase
Dimineața absurdului în Les Vessats
Este ora șase dimineața în Les Vessats, un sătuc liniștit unde până și ciorile par să fi semnat contract de confidențialitate cu localnicii. Aerul e răcoros, iar somnul oamenilor încă mai are pretenția de a fi respectat. Dar liniștea, acea binecuvântată liniște provincială, nu durează mult: un hârâit metalic, un clinchet de fier vechi și un zgomot demn de un autocar supradimensionat care se strecoară printre case vechi de secole sfărâmă orice fantezie de serenitate, deși un indicator mare și roșu interzice accesul vehiculelor peste 7,5 tone. Dinăuntru, 50 de români rătăciți privesc în jur cu ochii măriți..
Din autocarul uriaș coboară cei 50 de români rătăciți, ochii lor mari și speriați fiind singurul lucru care pare că respectă proporțiile străzilor înguste. Nimeni nu vorbește franceza sau engleza. Nimeni nu știe unde e Leynes. Nimeni nu știe cum s-au trezit aici, dar toți par convinși că totul e doar o coincidență absolut absurdă, care-i va aduce la cules de struguri sau la o porție de vin direct din șanț.
Localnicii se trezesc cu frica în sân: unii cred că e sfârșitul lumii, alții că autocarul e o navă extraterestră care a ratat aterizarea pe Pământ. Copiii râd, pentru că pentru ei totul e carnaval, iar bătrânii murmura că „așa ceva nu s-a mai văzut de când vecinul s-a pierdut cu vaca la poartă”, „Am crezut că intră un avion în curte!”, povestește mai târziu un francez buimac. Dar adevărata surpriză vine după ce muncitorii români coboară: niciunul nu vorbește franceza sau engleza. Satul se umple de șoapte, gesturi și confuzii. Reporterul își deschide carnetul, pregătit pentru un interviu de neuitat.
Eu, cel care în mod normal documentez evenimente serioase, îmi deschid carnetul cu un sentiment ciudat: între umor și groază, între fascinație și dezgust, încep să-mi iau notițe despre acești români rătăciți, acești hibrizi cultural și geografic care, fără să știe, sunt cetățeni cu drept de vot și votează. Un gând tăios îmi traversează mintea: „Acești oameni decid soarta politică a întregii țări… și noi aici ne mirăm de faptul că sunt rătăciți, la propriu și la figurat.”
Autocarul rămâne parcat strâmb, ca un monument al absurdului contemporan și astfel începe o zi care nu va fi niciodată uitată de Les Vessats, un fel de lecție în carne și oase despre cât de fragilă e ordinea lumii și cât de comic poate fi haosul, mai ales atunci când are accent maramureșean.
Interviu cu românii rătăciți
Mă alătur grupului de români rătăciți și mă adresez unuia dintre ei, la întâmplare…
Reporter: Bună dimineața! Cine sunteți și de unde veniți?
Dorel Pleșcariul: Eu sunt Dorel Pleșcariul din satul Cucurigu Mic. Am venit la cules de struguri, că acolo acasă abia culeg urzici. Da’ șoferul a zis că drumul cel mai scurt e pe aici. Eu i-am zis că-i prea scurt, că nici n-am apucat să adorm bine și am ajuns!
Reporter: V-ați rătăcit…
Dorel Pleșcariul: Nu, noi nu ne-am rătăcit, ne-a rătăcit drumul. E o mare diferență. Dacă drumul se băga unde trebuie, eram deja la butoi cu must.
Reporter: Dumneavoastră cum vă numiți?
Vasile Pârțoc: Vasile Pârțoc, zis și „Ciorapul Găurit”. Am venit cu speranța că aici, în Franța, găsesc vinul mai ieftin. Dar până acum, doar mirosul.
Reporter: Și cum a fost să ajungeți în acest sat?
Vasile Pârțoc: Eu cred că satul s-a mutat în fața noastră. Că nu se poate să vii la Leynes și să aterizezi în Les Vessats. Clar satul s-a rătăcit, nu noi. Noi suntem români rătăciți doar cu buletinul, nu cu sufletul.
Reporter: Dumneavoastră, doamnă, cum vă numiți?
Maricica Sfecloiu: Maricica Sfecloiu, de meserie scurmătoare de cartofi. Am venit să culeg struguri, dar dacă-mi dau și cartofi, nu mă supăr.
Reporter: Știați că nu e voie cu autocarul pe acest drum?
Maricica Sfecloiu: Știam, dar noi am zis că interdicția e doar pentru francezi, nu și pentru niște români rătăciți și complet dezorientați, la propriu și la figurat, așa cum suntem noi. Că doar noi suntem musafiri, iar musafirii sunt primiți oriunde…
Reporter: Domnule, cum vă cheamă pe dumneavoastră?
Gheorghe Năclăiosu: Gheorghe Năclăiosu. Eu am venit special pentru vin. Am auzit că aici vinul curge pe șanțuri.
Reporter: Și cum ați perceput momentul în care ați intrat cu autocarul pe strada îngustă?
Gheorghe Năclăiosu: Am zis că e tunel. Și am închis ochii să nu văd cum zgârie mașina gardurile. Că la noi, dacă trece o căruță pe uliță, deja e îngust. Aici, cu autocarul, a fost artă.
Reporter: Pe dumneavoastră, tinere domn, cum vă cheamă?
Sandu Bulbuc: Sandu Bulbuc, zis și „GPS-ul uman”. Eu eram responsabil să ghidez autocarul. Dar ce să vezi? Bateria la telefon mi s-a terminat și harta de pe hârtie am folosit-o să-mi împachetez slănina.
Reporter: Și cum ați explicat localnicilor situația, dacă nu știți franceza sau engleza?
Sandu Bulbuc: Am făcut semne. Eu am arătat ciorchinele, ei s-au uitat la mine ca la circ. Apoi am scos sticla de plastic cu vin de acasă, să le arăt că noi venim la cules. Cred că au înțeles, că au început să dea din umeri franțuzește.
Confuzia limbilor și gesturilor
Pe măsură ce discuția continuă, observ că românii rătăciți au dezvoltat un limbaj universal al mâinilor, picioarelor și al onomatopeelor. Când vor să explice ceva, bat din palme, scot sunete ciudate sau dansează improvizat.
Reporter: Cum v-ați simțit când ați realizat că nu înțelegeți nimic din ce spun francezii?
Ilie Sucăit: Ca și cum ai asculta Radio Erevan în ungurește. Eu am dat din cap de fiecare dată, că așa fac și la ședințele de la primărie. Dacă dai din cap, pari deștept.
Reporter: Dar când ați întrebat unde e Leynes?
Ilie Sucăit: Eu am zis „Leines”, dar ei au înțeles „Les Vessats”. Și uite așa, noi, acești bieți români rătăciți am ajuns să credem că Franța e un labirint făcut special să-ți încurce pașii.
Percepția localnicilor
Localnicii francezi priveau toată scena ca pe o invazie exotică. 50 de români rătăciți, coborâți dintr-un autocar imens, umpleau ulițele cu sacoșe, pungi cu slănină, bidoane cu apă și o grămadă de accent maramureșean pur. Unii copii din sat au început să râdă, crezând că e un carnaval. O bătrână a întrebat dacă sunt actori veniți pentru filmări.
Continuând interviul cu cei 50 de români rătăciți
Fac slalom printre ei, adresându-le câte o întrebare, încercând să aflu cum de au ajuns cei 50 de români rătăciși să se rătăcească și la propriu…
1. Dorel Pleșcariul
Reporter: Bună dimineața! Cine sunteți și ce căutați aici?
Dorel: Eu sunt Dorel Pleșcariul, din Cucurigu Mic. Am venit la cules de struguri, dar dacă vinul nu se lasă găsit, măcar fac echilibristică pe străzi. Dacă nu găsim struguri, culeg și iarbă. Tot verde e.
2. Vasile Pârțoc
Reporter: De ce ați ales Les Vessats?
Vasile: Satul s-a rătăcit în fața noastră. Noi eram convinși că mergem la Leynes. Aici, tot ce pot spune e că vinul miroase mai bine decât în visele mele. Autocarul nostru a fost blestemat, se tot abate din drum. Simt că suntem blestemați săfim singurii români rătăciți cu autocarul…
3. Maricica Sfecloiu
Reporter: Știați că autocarul nu are voie aici?
Maricica: Știam, dar eu cred că legile sunt doar pentru francezi. Noi suntem români rătăciți și avem imunitate poetică.
4. Gheorghe Năclăiosu
Reporter: Cum ați perceput drumul pe ulițele înguste?
Gheorghe: Am crezut că e tunel de aventură. La noi, o căruță e suficientă să simți adrenalina.
5. Sandu Bulbuc
Reporter: Cum ați explicat situația localnicilor?
Sandu: Am arătat ciorchinele și sticla de vin. Ei au înțeles că suntem aici la muncă, dar cred că au și început să râdă.
6. Petrică Pârțâc
Reporter: V-ați pierdut?
Petrică: Nu, autocarul nostru e blestemat. Pleacă unde vrea el, noi doar ținem volanul. Ne-a blestemat baba Vanga să ajungem niște români rătăciți…
7. Rodica Zbârna
Reporter: Ce planuri aveți pentru ziua asta?
Rodica: Dacă nu găsesc struguri, culeg păpădii. Verde tot e, sănătos tot e.
8. Mitică Strâmbatu
Reporter: Cum ați interpretat indicatorul de tonaj?
Mitică: Am crezut că e reclamă la cântar. Cine cântărește nu greșește, nu?
9. Floarea Boțoagă
Reporter: Ați mai fost în Franța?
Floarea: Doar pe televizor. Aici e Parisul nostru alternativ, al tuturor acestor români rătăciți…
10. Gioni Țâfnosu
Reporter: Cum reacționează francezii la voi?
Gioni: Se uită urât când scot slănina. Eu cred că au nevoie de artă culinară românească. Francezii se uitau urât când scoteam slănina.
11. Nelu Iapa
Reporter: Cum comunicați cu autoritățile?
Nelu: Am nechezat la primar. Universal. Înțelege tot.
12. Marian Scârțoiu
Reporter: Ați condus vreodată autocarul?
Marian: Dacă mă puneți să conduc, mă pierd chiar și în curtea proprie. Sunt unul dintre acești români rătăciți la propriu și la figurat…
13. Anica Frunză
Reporter: Ce părere aveți despre semnele rutiere?
Anica: Am crezut că indicatorul roșu e semafor de Crăciun.
14. Costel Pălincar
Reporter: Ce așteptări aveți de la ziua asta?
Costel: Să dea drumul la butoi. Nu contează unde, principalul e să beau.
15. Marian Ciupitu
Reporter: Cum vedeți excursia asta?
Marian: Educațională. Avem talent de circari fără bilete.
16. Toader Știrbu
Reporter: Ați știut că veți ajunge în Franța?
Toader: Credeam că mergem la Timișoara. Turnurile astea franțuzești m-au derutat, pe mine și pe restul românilor rătăciți.
17. Saveta Pripon
Reporter: Ce ați adus cu voi?
Saveta: Trei borcane de murături. Dacă nu le termin, le las cadou la francezi.
18. Mihai Sforăilă
Reporter: Cum vi se par străzile?
Mihai: Prea netede. La noi, gropile sunt punct de reper.
19. Lenuța Crăcănatu
Reporter: Cum vi se pare satul?
Lenuța: Parcă suntem pe platou de filmare. Arată ca în telenovele.
20. Vasile Țurțurel
Reporter: Vinul local cum vi se pare?
Vasile: Dacă dai noroc cu vin franțuzesc, parcă uiți dorul de casă, asta simt toți românii rătăciți prin lume.
21. Mărioara Cârnat
Reporter: Leynes v-a dezamăgit?
Mărioara: Credeam că e Disneyland pentru struguri.
22. Ionel Cucurigu
Reporter: Ce v-a derutat cel mai mult?
Ionel: Soarele. Dimineața nu știam unde e.
23. Zaharia Bâzdâc
Reporter: Ce impresie aveți despre sat?
Zaharia: Să pună mai multe indicatoare. Sau nu, poate e mai distractiv așa.
24. Ilie Sucăit
Reporter: Cum ați înțeles franceza?
Ilie: Ca Radio Erevan în ungurește. Dacă dai din cap, pari deștept. Așa fac toți acești români rătăciți…
25. Gherasim Păltinu
Reporter: Ce vă face să râdeți aici?
Gherasim: Faptul că francezii ne privesc ca pe extratereștri.
26. Dorin Ploscaru
Reporter: Ce ați adus cu voi la cules?
Dorin: Slănină, murături și optimism.
27. Florinel Zgârciu
Reporter: Cum v-ați descurcat pe drum?
Florinel: Am folosit GPS-ul uman. Dar bateria s-a terminat.
28. Cătălina Pârâu
Reporter: Cum vă împăcați cu confuzia satelor?
Cătălina: Eu cred că Leynes e o legendă. Les Vessats e realitatea.
29. Viorica Mălai
Reporter: Ce vă impresionează cel mai mult?
Viorica: Liniștea înainte să vină autocarul.
30. Nicu Străinu
Reporter: Cum explicați prezența voastră aici?
Nicu: Ne-am pierdut, dar cu eleganță.
31. Daria Crăciun
Reporter: Ați învățat franceza?
Daria: Încerc, dar fac mai multe semne decât cuvinte.
32. Laurențiu Pârvu
Reporter: Ce v-a surprins cel mai mult?
Laurențiu: Că vinul nu curge pe șanțuri cum auzisem.
33. Emilia Bulbuc
Reporter: Cum comunicați între voi?
Emilia: Prin gesturi, strigăte și dansuri improvizate.
34. Radu Țigănuș
Reporter: Care e principala problemă aici?
Radu: Străzile înguste, dar vinul compensează.
35. Doina Păcurar
Reporter: Cum ați găsit cazarea?
Doina: Am dormit sub copac, ca românii adevărați.
36. Vasilica Năstase
Reporter: Ce ați adus pentru francezi?
Vasilica: Murături și povești despre România.
37. Ilinca Suciu
Reporter: Cum percepeți timpul aici?
Ilinca: Lent, dar amuzant.
38. Costin Țuțu
Reporter: Care e obiectivul zilei?
Costin: Strugurii și glumele cu francezii.
39. Camelia Țap
Reporter: Care a fost primul gând când ați ajuns aici?
Camelia: „Oare unde am ratat virajul?” Dar apoi am zis că drumul ne-a rătăcit intenționat, suntem niște români rătăciți, băi, nene.
40. Livia Pârvulescu
Reporter: Cum reacționează francezii?
Livia: Se uită la noi ca la o emisiune de survival. Eu le zâmbesc, ei se miră, de parcă n-au mai văzut români rătăciți.
41. Florin Buzatu
Reporter: Ce ați învățat din această experiență?
Florin: Că harta noastră e doar un desen. Realitatea e Les Vessats. Realitatea e ciudată pentru noi, acești români rătăciți…
42. Sonia Munteanu
Reporter: V-ați întâlnit cu localnicii?
Sonia: Da, au încercat să ne vândă brânză. Noi am încercat să le explicăm „slănina cu dor”.
43. Nicuță Pădureanu
Reporter: Ce părere aveți despre vinul lor?
Nicuță: Mai bun decât la noi, dar mai puțin dramatic.
44. Ioana Zgârciu
Reporter: Cum v-ați organizat pentru cules?
Ioana: Am făcut echipe de câte doi, dar ne-am pierdut unul pe altul de cinci ori deja.
45. Ticuțu Frunză
Reporter: Cum vi se par strugurii?
Ticuțu: Sunt mari și zemoși, dar nu pot fi strecurați prin buzunare.
46. Gelu Țurcanu
Reporter: Ați avut vreun conflict cu autoritățile?
Gelu: Am întrebat un polițist unde-i autocarul, iar el m-a întrebat dacă am voie să-l întrebi.
47. Ramona Mălai
Reporter: Cum se descurcă grupul aici?
Ramona: Ca o orchestră de copii care nu au mai văzut instrumente.
48. Ilie Zbârna
Reporter: Ce v-a impresionat cel mai mult?
Ilie: Că satul pare neatins de civilizație… dar noi l-am schimbat deja cu râsetele noastre de români rătăciți.
49. Florentina Pârțoc
Reporter: Cum v-ați simțit când ați ajuns aici?
Florentina: Ca la o nuntă de la care nu știi dacă ești invitat sau musafir nepoftit.
50. Doru Strâmbatu
Reporter: Ce lecție trageți din această experiență?
Doru: Că autocarul și norocul nostru au propria voință. Nu există plan, doar hazard comic. Suntem niște români rătăciți, domnule…
Lecții din Les Vessats
După ce autocarul s-a retras și ai noștri români rătăciți s-au întins pe iarbă cu sacoșele lor pline de vin, localnicii francezi au rămas cu senzația că au asistat la un spectacol absurd, ca în filmele de comedie mută.
Dorel Pleșcariul spune că totul a fost „o aventură educativă”, Vasile Pârțoc că „satul e vinovat, că s-a băgat în drum”, iar Maricica Sfecloiu a concluzionat: „Dacă găsim struguri, totul merită. Dacă nu, măcar am râs”.
Cu pixul tremurând între mâini și carnetul plin de schițe bizare, cu gust amar: acești 50 de români rătăciți, de fapt, erau mai mulți, unii ascunși prin bagaje, alții chiar pe sub fustele largi ale soțiilor lor, nu sunt doar simpatici muncitori sau turiști din imprudență, ci cetățeni cu drept de vot. Da, aceleași mâini care fac semne ciudate și scot sunete bizare ajung în cabină și apasă butoanele pentru clanurile politice ale AiURiștilor, Șoșocilor și POT, iar rezultatul? O combinație savuroasă de haos administrativ și promisiuni politice fără nicio legătură cu realitatea.
În timp ce Franța râde de circarii temporari din Les Vessats, România își vede de votul său „rătăcit”, plin de energie, plin de bună dispoziție și… incredibil de eficient în a menține aceleași structuri de putere, indiferent de granițe, limbă sau alfabet. Reporterul închide carnetul, cu gustul amar al ironiei: râsul localnicilor francezi contrastează crud cu gândul că acești români rătăciți, aparent inofensivi, au în mână puterea de a decide cine conduce și cine rămâne la butoane acasă.
Și așa, între râsete, gesturi și sticle de vin, Les Vessats devine scena unei lecții necruțătoare: acești români rătăciți se pot rătăci oriunde, la propriu, dar niciodată nu se rătăcesc în fața urnelor electorale.
Les Vessats a rămas cu povești de spus, iar acești români rătăciți s-au întors acasă, purtând cu ei amintiri și fotografii în care autocarul lor pare să fi devenit monument istoric.
Ziua în care frigiderul meu a decis să devină vegan
Era dimineață. Încă buimac, dau iama-n bucătărie. Voiam să mănânc ceva consistent. În frigider nu era nimic care să-mi inspire încredere. L-am botezat Paul McCartney, iar acum îmi predică despre tofu, semințe de chia și sucuri verzi. Salamul a dispărut, ouăle fac greva foamei, brânza a fugit la vecini, morcovii îmi fac scandal că nu au voie să se întâlnească cu cârnații și mațele-mi fac greva foamei, în timp ce simt batăi de linguri în stomac. Mă întreb cine-i șef, eu sau frigiderul meu care s-a decis să fie vegan?
Interviu cu sugeraniști la mal de râu și teorii absurde
Interviu cu niște sugeraniști care apără aurul dacilor de „ocultă” și teoriile lor conspiraționiste bizare
Pe malul Mureșului, unde alții vin la picnic sau la pescuit, s-a ridicat o tabără cu aspect de parodie istorică. Steaguri cu lupi, corturi kaki, pancarte pe care scrie „Jos Oculta Mondială! Sus Decebal!” și grătare improvizate pe care sfârâie mici arși. Aici, un grup de sugeraniști stau de pază. Ei sunt convinși și susțin că, sub apele râului, Decebal a ascuns aurul dacilor, aur pe care Vaticanul, CIA-ul, „Occidentul decadent” și probabil vecinul lor care are o Dacie papuc, complotează să-l fure.
În jurul meu, miros de lemne ude și transpirație patriotică. Îmi scot reportofonul, iar în fața mea se aliniază câțiva lideri spirituali ai mișcării, cu nume de legendă dacică și chipuri de mahala balcanică. Ei sunt apostolii noii epoci a conspirației.
Cine sunt sugeraniștii care păzesc aurul dacilor
- Costel Zamfir zis Sarmis – liderul spiritual, cu tricou „Dac Liber și Nevaccinat”.
- Gică Bălălău zis BurebistaMic – profet digital, convins că internetul nu există.
- Vasilică Țurcan zis Decebaloiu – electrician și „expert” în cabluri cosmice.
- Maricica Puf zis DochiaNeo – medium pe Facebook și gardian al viselor dacice.
- Ionică Măturică zis ZamolxisJunior – gastronom dac, dușman al sarmalelor.
- Ilie Buză zis DraculaDeLaBumbești – „istoric” care rescrie mitologia spațială.
- Florica Șnițel zisă GebeleizisRoz – militantă anti-electricitate.
În jur, alți sugeraniști mai anonimi beau bere la pet și aplaudă frenetic fiecare cuvânt rostit de acești apostoli ai absurdului.
Mă apropii de unul dintre ei și încerc să aflu ce se întâmplă…
Reporter: Domnule Costel Zamfir sau Sarmis, de ce păziți malul Mureșului cu atâta încrâncenare?
Sarmis: Pentru că aici, sub aceste ape, e comoara dacilor, ascunsă de Decebal cu ajutorul unor tehnologii pe care nici NASA nu le știe. Și noi suntem aici să o apărăm de Oculta Mondială, de Occidentul decadent și de oricine ar vrea să ne ia aurul.
Reporter: Înțeleg. Și cum intenționați să faceți față NATO, dacă apar cu tancurile? Cu pancarte și ceapă roșie?
Sarmis: (se umflă în pene) Avem metode dacice. Vibrații. Sunete. Strigăm „Daaaaciiiii libeeeri!” și se sperie. Și avem și un plan secret: am înființat Garda Sugeranistă a Mureșului.
Teoriile acestor sugeraniști despre internet
Reporter: Domnule Gică Bălălău, zis BurebistaMic, am auzit că aveți o teorie despre internet…
BurebistaMic: Corect. Internetul nu există. Totul e o hologramă creată de reptilieni ca să ne fure atenția de la ce contează cu adevărat: aurul dacilor și faptul că pâinea nu mai are gust de pe vremuri.
Reporter: Cum adică internetul nu există?
BurebistaMic: E o hologramă reptiliană, ca să ne fure atenția de la aurul dacilor. Eu postez pe Facebook doar ca să le fac jocul și să le dovedesc minciuna.
Reporter: Deci dumneavoastră, cel care postați zilnic pe Facebook și faceți live-uri de 3 ore, susțineți că internetul nu există?
BurebistaMic: Exact! Tot ce vezi pe ecran e doar vibrație, ca la Columna lui Traian când o privești din lateral.
Reporter: Extraordinar. Vă rog să nu mai vibrați prea mult, că mi se face rău.
Ce susțin acești sugeraniști despre energiea cosmică?
Reporter: Domnule Vasilică Țurcan, zis Decebaloiu, susțineți că sunteți electrician, dar și mare expert în energii cosmice. Explicați-mi cum stă treaba cu „cablurile dacice”?
Decebaloiu: Simplu. Toată planeta funcționează pe bază de curent alternativ. Când romanii au cucerit Dacia, de fapt au furat cablurile energetice dacice și le-au dus la Roma. De aceea Colosseumul e rotund: era un transformator cosmic. Romanii au furat prizele dacice. Mureșul e un prelungitor, dar numai noi știm unde e ștecherul.
Reporter: Și Mureșul, bănuiesc, e un prelungitor pe care îl băgați în priză când e nevoie?
Decebaloiu: Exact. Dar nu oricine știe unde e priza. Noi, sugeraniștii, avem harta vibrațională.
Reporter: Mulțumesc, voi cumpăra imediat un adaptor cosmic.
Visele și revelațiile unora dintre sugeraniști
Reporter: Doamnă Maricica Puf sau DochiaNeo, ce rol jucați în această epopee dacică?
DochiaNeo: Eu sunt cea care face legătura între noi și strămoșii. Noaptea visez mesaje de la Burebista. Mi-a spus clar: „Feriți aurul de Bill Gates, că vrea să bage cipuri și în brățările dacice!”.
Reporter: Într-adevăr, ar fi tragic ca Decebal să fie urmărit prin GPS. Mai lipsește să ziceți că oculta a inventat ploaia ca să ascundă aurul.
DochiaNeo: Dar chiar asta face! Norii sunt dronați. Nu există nori naturali de când s-a inventat NATO.
Reporter: Cum comunicați cu strămoșii, mai concret?
DochiaNeo: Prin vis. Burebista mi-a zis să feresc aurul de Bill Gates și să nu cred în ploaie, ploaia e fabricată de NATO ca să acopere urmele comorii.
Reporter: Minunat, acum și umbrela devine act de rezistență națională. Am înțeles. Vă mulțumesc! Mi-ați dezvăluit o nouă fobie: ploaia ca dușman al dacilor.
Alimentația dacică în viziunea sugeraniștilor
Reporter: Domnule Ionică Măturică, zis ZamolxisJunior, am înțeles că sunteți mare specialist în gastronomie dacică. Care e conspirația dumneavoastră favorită?
ZamolxisJunior: Păi să vă spun adevărul pe care nu vi-l spune nimeni: sarmalele nu sunt românești. Sunt invenția CIA, băgate pe sub mână după ’89 ca să ne distrugă fibra dacică. Strămoșii noștri mâncau doar rădăcini, ceapă crudă și vibrații energetice. Sarmalele sunt o armă culinară de manipulare.
Reporter: Aceasta este o conspirație culinară?
ZamolxisJunior: Nu știu ce e aia, dar știu sigur și sunt convins că sarmalele sunt invenție CIA. Dacii mâncau vibrații și ceapă crudă. Ketchup-ul e masonerie alimentară.
Reporter: Înțeleg, distrugerea României începe din oală. Deci CIA vrea să ne supere ficatul ca să nu mai avem energie să apărăm aurul lui Decebal?
ZamolxisJunior: Exact! Și ketchup-ul e invenția masonilor, să acopere gustul adevărat al dacilor.
Sugeraniștii și mitul lui Dracula
Reporter: Domnule Ilie Buză sau DraculaDeLaBumbești, ce ne spuneți dumneavoastră? Puteți spune orice vă trece prin minte, deja nu mă mai poate surprinde absolut nimic…
DraculaDeLaBumbești: Se știe prea bine că Dracula nu era vampir, ci primul astronaut dac. A zburat cu colacul de fân propulsat de vibrații cosmice până pe Lună, unde a ascuns o parte din aur. Toată povestea cu vampirii e o minciună pusă de Vatican ca să ascundă adevărul spațial.
Reporter: Explicați-ne legenda…
DraculaDeLaBumbești: Dracula nu era vampir, ci astronaut dac. A zburat pe Lună cu colacul de fân și a ascuns aurul. Sângele? Era suc de sfeclă dacică.
Reporter: Așa deci. Și sângele pe care îl bea, conform legendelor?
DraculaDeLaBumbești: Nu era sânge, erau sucuri naturale de sfeclă roșie dacică. Dar s-a tradus prost.
Reporter: Îmi pare rău, dar NASA e clar depășită. Extraordinar. NASA, luați notițe, vă rog!
Sugeraniștii și conspirația electricității
Reporter: Doamnă Florica Șnițel zisă GebeleizisRoz, văd că aveți un laptop în poală. Dumneavoastră ce teorie apărați?
GebeleizisRoz: Simplu: electricitatea nu există. Toată lumea e păcălită. Becul se aprinde pentru că zeii daci încă suflă din cer, prin cabluri. E o respirație divină, nu „curent electric”.
Reporter: Doamnă, ce aveți cu electricitatea?
GebeleizisRoz: Electricitatea nu există. Becul se aprinde pentru că zeii daci suflă prin cabluri. Factura de curent e doar taxa pentru respirația lor divină.
Reporter: Foarte interesant. Deci dacă se ia curentul, nu e de la Enel, ci pentru că Zamolxis își ține respirația?
GebeleizisRoz: Exact. Și abonamentul la curent e de fapt o taxă secretă pentru ca zeii să continue să respire pentru noi.
Reporter: Îmi explic acum de ce factura mea e mai mare: Zamolxis face apnee nocturnă. Asta explică multe despre facturile la energie din România.
Concluzie amară despre sugeraniști și politică
Stând pe malul Mureșului, printre sugeraniști care cred că sarmalele sunt armă CIA, că Dracula era astronaut și că becurile merg cu respirația zeilor, am realizat că problema nu e că acești oameni gândesc astfel. Problema e că ei votează. Și când merg la urne, nu votează pentru spitale, școli sau drumuri, ci pentru cine le promite că le aduce aurul dacilor la suprafață, că le dezvăluie adevărul despre sarmale sau că va da o lege împotriva norilor dronați.
Aceasta este drama României: o țară plină de resurse, dar condusă de politicieni care sunt aleși de niște sugeraniști convinși că realitatea e o conspirație împotriva lor. Și poate că, într-un fel, chiar așa e. Numai că oculta mondială n-are nevoie să ne fure aurul: îl dăm singuri, cu buletinul de vot, de fiecare dată.
Stând printre acești sugeraniști, realizezi că absurdul nu e doar amuzant, e și periculos. Oamenii care cred că internetul e hologramă reptiliană, că sarmalele sunt arme CIA, că Dracula a fost astronaut și că zeii suflă prin cabluri sunt aceiași oameni care votează.
Și când votează, aleg politicieni care seamănă leit cu ei: ignoranți, ridicoli, corupți, gata să confunde realitatea cu o conspirație ieftină. De aceea România rămâne captivă între aurul imaginar al dacilor și sărăcia reală a prezentului.
Adevărul amar e acesta: oculta mondială n-are nevoie să ne fure nimic. Ni-l dăm singuri, la fiecare patru ani, cu ștampila pe buletin. România are viitorul pe care îl visează sugeraniștii: plin de conspirații, vibrații și multă ceapă roșie.
Interviu la stână cu Lemn Tanasă livratorul
Lemn Tanasă livratorul promite căcăreze tradiționale, brânză sfințită și absurdități naționaliste livrate direct de la stâna lui Gigi Becali
E dimineață la stâna lui Gigi Becali. Aerul miroase a fân jilav, a mioare spălate pe jumătate cu apă de ploaie și a urină de berbec cu pretenții metafizice. Dintr-o parte se aud câinii care latră la umbre, din cealaltă parte niște ciobani care înjură la fel de nimic și oi care behăie isteric creează un fundal perfect pentru un spectacol grotesc. În mijloc, un personaj cu privirea fixă, ca un profet rural, amestec de paranoia și misiune istorică: Lemn Tanasă livratorul, autoproclamat apărător al tradițiilor, livrator profesionist de absurdități și ciobanul de nădejde al lui Gigi oieru’.
El nu e doar un cioban, nici doar un politician ratat. El e curierul autoproclamat al tradițiilor românești, un „erou” care declară că livrează căcăreze tradiționale, brânză sfințită de la călugării de pe Athos și fum de balegă autentică, „nealterată de globalism”.
Lângă el, în straie albe și cu zâmbetul autosuficient, stă Gigi Becali, patronul stânei și al realității alternative în care ne aflăm, râzând satisfăcut, ca un boier de circ medieval. Iar în jur, așteaptă și alți camarazi din clanul politic al AiURiștilor: Pulea Spătaru’, Leana lu’ Pârțag, G SIEmion și Miki Neamțu, fiecare gata să se laude cu ce poate livra, că deh, e piață liberă, iar prostia nu se vinde singură, trebuie împachetată și livrată.
.
Eu iau notițe și îmi reprim instinctul de a mă arunca direct în fântâna de lângă stână, încerc să nu vomit din cauza grotescului și să îmi fac meseria: pun întrebări, să vedem ce au de zis aleșii celor mai proști dintre noi, sugeraniștii, să ne reprezinte în parlament.
Mă apropi de ei și încerc să aflu ce se întâmplă…
Reporter: Domnule Lemn Tanasă livratorul, sună dubios chiar de la titulatură, să lămurim: ce anume livrați, pizza, colete, oi la pachet?
Lemn Tanasă livratorul: Dom’le, eu livrez adevărurile românești, tradițiile noastre milenare, sacralitatea autohtonă, căcărezele curate ale oii românești neaoșe! Eu nu sunt ca ăștia de la Bruxelles care ne bagă greieri în farfurie. Eu livrez și când livrez, livrez! Brânză sfințită de la călugării de pe muntele Athos, lapte nealterat de globalism, livrez balegă ambalată cu identitate națională, fum de balegă românească autentică! Eu sunt Lemn Tanasă livratorul și asta fac! Nu avem nevoie de livratori străini, așa cum a zis și Putin.
Reporter: Deci un fel de Glovo rural, dar în loc de mâncare primești balegă și brânză sfântă?
Lemn Tanasă livratorul: Exact! Dar balegă cu istorie și brânză cu sfințenie, domnule. Eu garantez că după o felie de brânză sfințită, orice român devine patriot instant!
Reporter: Adică, să înțeleg, în loc de curierat rapid cu tracking number, oferiți curierat mistic, ambalat în balegă?
Lemn Tanasă livratorul: Exact! Și să se știe: lemnul din mine e lemn românesc, nu MDF de Ikea!
(Gigi intervine, plin de mândrie, râzând ca un boier renascentist beat la butoaie.)
Gigi Becali: Bravo, bă! Asta-i ciobanul meu! Ciobanul meu nu doar că mulge oile, dar îți aduce balega și brânza sfințită acasă! Gratis, cu livrare gratuită, să-ți faci focul cu tradiție, nu cu gaze rusești, așa cum și-ar fi dorit el, pentru că e embargou!
Corul grotesc al AiURiștilor patrihoți intervine
Pulea Spătaru’: Eu vreau să livrez sabie dacică la metru! Să tăiem globalismul felii-felii! Plus bonus, o sticlă cu transpirația lui Burebista! Aș livra manuale de istorie scrise doar cu litere dacice, să nu mai înțeleagă nimeni nimic, dar să simtă patriotismul!
Leana lu’ Pârțag (cu accent de mahala rurală, din oltenia): Eu livrez ceea ce ne dau românii nouă și sugeraniătilor care ne-au votat, *U*E.
G SIEmion: Eu livrez și pupături în cur, domnule! Exact, pupături direct pentru sufletul românesc… și da, sunt practicant de pupat curu’ lui Putin! Pentru că patriotismul adevărat se măsoară în curaj… și pupături!
Miki Neamțu: Eu livrez filosofie conservatoare la kilogram. Trei citate din Aristotel la preț de unul singur! Promoție: două kile de filosofie second-hand, plus citat motivațional bonus! Eu livrez lacrimi de libertarian creștin, ambalate în borcane mici, ca să nu se strice la export!
Lemn Tanasă livratorul: Și nu uit: livrez și brânză sfințită de la călugării de pe muntele Athos, direct din munte, exorcizată de trei ori pe zi și ambalată în icoane biodegradabile! Dacă mănânci, îți vine să votezi doar românește!
Reporter: Domnule Lemn Tanasă livratorul, vă dați seama că ceea ce spuneți e, tehnic vorbind, o tâmpenie?
Lemn Tanasă livratorul: Dom’le, tâmpenie zici? Ești globalist, vândut lui Soros! Asta-i propaganda ta! Eu știu ce livrez! Am livrat săptămâna trecută un sac de căcăreze tradiționale unui patriot din Botoșani. Mi-a zis că miroase mai frumos decât parfumurile franțuzești!
Reporter: Da, miroase a viitorul României: fermentat și expirat.
Gigi Becali (iarăși mândru): Bravo, bă, vezi? Ăsta e patriotism! Eu dau teren, el dă căcăreze, și împreună salvăm țara!
Încerc un apel la rațiune…
Reporter: Domnule Lemn Tanasă livratorul, chiar credeți că românii au nevoie să le fie livrate căcăreze și brânză sfințită?
Lemn Tanasă livratoru’: Da! Ca să își amintească de unde vin! Că neamul românesc vine din bălegar și în bălegar se va salva! Și vine din balegă și brânză sfântă! Eu, Lemn Tanasă livratorul, sunt mesagerul balegii naționale și al sfințeniei lactate!
Reporter: Foarte frumos, deci vindeți identitate ambalată în excremente. Nu-i așa că asta-i definiția perfectă a clasei politice actuale?
(Gigi râde satisfăcut, crezând că e un compliment.)
Gigi Becali: Exact, bă! Noi dăm tradiția pe față! Nu cu parfumuri străine, ci cu balegă și brânză românească, nu parfumuri franțuzești, bă! Balegă!
Corul grotesc se amplifică
G SIEmion: Eu mai vreau să livrez și pietre de caldarâm semnate de mine, pentru fiecare patriot care vrea să spargă un geam în numele libertății!
Pulea Spătaru’: Eu ofer coșciuge dacice la preț redus, să te îngropi patriotic!
Leana lu’ Pârțac: Eu dau plăcinte cu umplutură de busuioc sfințit și bârfe, special pentru vecinele bisericoase!
MiKI Neamțu: Eu, dom’le, livrez exegeză creștină în pliculețe instant, doar adaugi apă fierbinte și iese o predică de calitate!
O mică escaladare a absurdului
Dintr-o dată, fiecare vrea să livreze ceva mai absurd decât precedentul.
Pulea Spătaru’: Eu mai vreau să livrez aer dacic îmbuteliat! Inspirat direct din peștera lui Zamolxe!
G SIEmion: Eu mă bag la livrat urlete de protest în plic, să le deschizi și să țipe direct în ureche!
Leana lu’ Pârțag: Eu aduc și baticuri cu miros de naftalină și apă sfințită cu scuipat duhovnicesc de-al popii Calistrat, să știe toate femeile că nu scapă de tradiție!
Miki Neamțu: Eu mai pun promoție: două eseuri de conservatorism prăfuit, bune de pus pe raft, să pară că ai citit, vreau să livrez broșuri cu Aristotel rescris ca influencer creștin pe TikTok!
Reporter: Adică toți v-ați făcut firmă de curierat absurd?
Lemn Tanasă livratorul: Exact! Eu sunt pionierul! Eu, Lemn Tanasă livratorul, sunt Amazonul românesc al tradițiilor! Și da, brânza sfințită de la Athos face parte din livrare!
Reporter (încercând să mai salvez logica): Vă dați seama că asta nu e economie, nu e piață liberă, e spital de nebuni?
Lemn Tanasă livratorul (în extaz): Ba e economie! E economie identitară naționalistă! Noi livrăm sufletul românesc!
Atmosfera e grotescă
La stână e deja haos. Oile behăie, câinii urlă, Gigi strigă „Aleluia!”, iar Lemn Tanasă livratorul flutură borcanul cu balegă ca pe o relicvă sacră. În jur, ceilalți își scot marfa absurdă: săbii dacice, baticuri, filosofie second-hand, pupături geopolitice și bineînțeles brânza sfințită de Athos, plicuri cu aer, borcane cu lacrimi, baticuri cu miros de mucegai.
E un bâlci medieval al prostiei, iar în centru tronează Lemn Tanasă livratorul, marele curier al absurdului românesc.
Eu notez totul cu o scârbă crescândă. Nu e un interviu, e un spectacol grotesc cu figuri care se cred providențiale.
Ultimele întrebări
Reporter: Domnule Lemn Tanasă livratorul, unde vă vedeți peste cinci ani? Tot livrând balegă și brânză sfântă?
Lemn Tanasă livratorul: Peste cinci ani voi fi ministru al Livrărilor Naționale! Voi avea program guvernamental: „O căcărează pentru fiecare român și o felie de brânză sfințită pentru suflet, noi nu avem nevoie de livratori străini, nici Putin nu are”! Nu ne vindem țara! Cum bine a zis tovarășul Iliescu.
Reporter: Perfect. România, țara unde căcărezele și brânza sfântă devin program de guvernare.
Gigi Becali: Bravo, bă! Asta-i viziune!
În final, un gust amar
Stau și privesc acest circ rural cu iz de mahala politică. O Românie redusă la o stână, la un târg de absurdități livrabile.
În loc de idei, livrează balegă.
În loc de programe politice, livrează aer dacic.
În loc de lideri, avem caricaturi care se bat în cine împachetează prostia mai frumos.
În loc de programe politice, ni se oferă baticuri cu mucegai, sabii dacice de jucărie, pupături geopolitice și filosofie second-hand.
În loc de soluții, primim căcăreze și brânză sfântă ambalate.
În loc de conducători, avem bufoni care concurează cine împachetează absurdul mai frumos.
Și totul, culmea, e aplaudat de un public real: românii care votează aceste personaje. Unii chiar cred că balega are valoare mistică, că aerul dacic vindecă, că pupatul bordurilor e patriotism. Și cel mai trist e că publicul, adică votanții lor, sugeraniștii, aplaudă și plătesc nota, cu toții o plătim.
Am plecat de la stâna lui Gigi cu mirosul de balegă și brânză sfințită în nări și cu un gust amar. România nu mai are lideri, are livratori de prostie și absurdități. Am plecat de la stâna lui Gigi cu mirosul de căcat în nări și cu gândul că România s-a transformat într-o firmă de curierat absurd, unde clienții sunt votanții și marfa e prostia. Din păcate, cererea e uriașă.
Lemn Tanasă livratorul rămâne simbolul unei țări care și-a transformat viitorul într-un serviciu de curierat grotesc.
Arhitect
Văzându-te reîntoarsă cu inima-ți spartă, ca un păsăroi țesător, m-am apucat să-ți construiesc una nouă, cu cioburi de gheață din pieptu-ți adunate. Le-am împletit la loc, cu grijă, topindu-le cu fire fierbinți din inima-mi deșirată-n grabă. În zori, venit-au melci cu aripi de ceară, pășind cu greu prin boabe de rouă ce le ajungeau până la genunchi, aducând mărgăritare-n spinare, voind să m-ajute. Dimineața, când inima-ți a reînceput să-ți bată, privit-ai îndărăt, strâmbând din nas, ai făcut cale-ntoarsă și gata.