Dragonul, un tip care vorbea ambiguu, uneori își ferea privirea, însă atunci când o muta în ochii ei, întreaga ei ființă se cutremura, căci îl iubea mult, încă din adolescență. Era materializarea unui ideal pentru ea. Matildei îi era aproape imposibil să gândească atunci când era în preajma lui, dar când reușea capul îi era inundat de imaginea lui. În sinea ei ținea vagi prelegeri despre iubire:
,,Noi, oamenii mari, ne jucăm chiar și acum, uneori fără să știm. Ne jucăm pueril când iubim.
Ne numărăm unii pe alții și alegem câțiva din lumea toată. Fără sa realizez, te-am ales pe tine sau tu m-ai ales primul. Cine mai știe? Și în loc să te dau afară la numărătoare, te-am chemat la mine în suflet. Și ai strălucit. De atunci, te chem neîncetat, iubire, te număr dintre oameni. Căci, îmi este clar că ești inegalabil.”
El, Dragonul, stătea acum drept, cu statură arogantă în picioare în fața ei.
– Ce vrei să facem acum? Întrebă ea. Hai să ne jucăm de-a hipnoza, vrei?
– Nu știu, răspunse el ușor intrigat. Nu am mai încercat niciodată până acum.
– Am să te-nvăț eu, se oferi ea. Am să te-nvăț să mă duci spre alte lumi. Să sapi cât mai adânc în mintea mea, în subconștientul meu.
– Bine… hai să încercăm. Cum se procedează?
Ea zâmbi în sinea ei, iubirea ei îi oferea atenție, în sfârșit. Se vor juca de-a Freud, asta e de bine. Apoi Matilda se întinse pe-o saltea plină cu aer, moale și se relaxă. Ea urma să îl învețe pe maestru cum să se joace împreună. Își dădu jos ceasul de la gât și i-l puse pe mână.
– Uite, dai drumul la o melodie relaxantă, pui ceasul în fața ochilor mei și îmi spui să îi urmăresc mișcările, apoi numeri descrescător de la 20, apoi creezi un scenariu și mă ghidezi cu vocea prin el.
El luă ceasul și începu să îl penduleze în fața ochilor ei.
– E prea rapid! Nu îl pot urmări!
Dragonul încetini ritmul.
– Așa, numără acum…
– 20,19,18…3,2,1. Acum ești sub puterea cuvântului meu, spuse el. Te afli într-un glob de cristal ca cel pe care îl aveam când eram mici, de îl clăinai și fulgi de zăpadă dansau în el.
Ea văzu globul de cristal, văzu o pădure în interiorul lui. Intră rapid în starea de vis cu ochii deschiși.
– Vezi munții? Vezi pădurea? Întrebă calm Dragonul.
– Da.
– Mergi pe o cărare prin pădure.
Ea deja simți pietrele reci și umezi sub picioare, era desculță
– Coboară pe potecă, alunecă în mintea ta.
Și Matilda coborâ.
– Acum ce vezi? Întrebă el.
– Văd un munte cât Everestul, nu îl pot cuprinde cu privirea.
– Urcă pe el, spuse Dragonul.
Apucă cu mâinile rădăcinile copacilor pe care le vedea cu ochii minții și începu să urce, era un drum abrupt, anevoios.
Și urcă, urcă, urcă… avea picioarele rănite, însângerate, dar nu se lăsa.
– Ce vezi în vârf?
– O ușă
– Deschide-o
Și ea a deschis-o, iar dincolo de ea era o lumină albă, vie, care a orbit-o, a învăluit-o
– Acum că ești hipnotizată pe de-a-ntregul, spune-mi ce vezi.
– Văd un lac limpede. Văd un lac neliniștit și pe acest lac se află un coș, iar înăuntru, un copil în vârstă de o lună. Copilul sunt eu, m-au abandonat părinții.
Plutesc pe apă și nu știu încotro merg, sunt la mila lumii, la mila lacului și el mă poartă duios și nu mă răstoarnă. Am ajuns pe o insulă, e una pustie, am să-mi petrec copilăria aici. Dumnezeu îmi va da semințe și eu le voi planta.
Matilda povesti mai departe:
Și am crescut, nehrănită de nimeni, doar cu apa din lac. Am crescut singură, fără părinți, iar din semințe mi-am plantat o pădure. Stejari falnici, cu miros proaspăt, cu licheni pe ei. Ciuperci crescură printre copaci. O pădure minunată, cum nu s-a mai văzut, poate doar în Eden. Și trecură anii, iar eu mă simțeam singură în pădure, chiar dacă îmi iubeam pădurea și pădurea mă iubea.
Dar din toată pădurea, cea mai dragă îmi era o ciupercă, una roșie cu picățele albe, ca cele din desenele din cărțile pentru copii. Aveam 15 ani și am cules ciuperca, am rupt-o din locul ei și am strâns-o la piept. Rădăcinile ciupercii s-au înfipt în pieptul meu, în stern, îmi căutau inima și cu timpul, cu anii, rădăcinile s-au îngropat în inima mea și au crescut, fiind conceput un bărbat(Dragonul).
Un bărbat care era frumos, brunet, cu plete, cu ochii negri și genele drepte, cel mai frumos bărbat și singurul pe care l-am văzut vreodată și m-am îndrăgostit imediat. Și ne-am iubit vreun an-doi, apoi el a decis să plece în lumea mare, să se maturizeze, s-a plictisit de mine, mă știa de dinainte să se nască. Să cunoască și alte fete, altele mai bune, poate, căci ea nu îl mai interesa.
Murmura, din când în când doar pentru sine:
,,Zambilele își descleștează genele,
în murmurul primăvăratic te simt aproape
Te aștept din iarnă, zăpezile s-au spălat
m-am dezghețat în timp și am uitat de mine,
Dar pe tine nu te uit și-ți văd chipul în vis
încerc să-l prind cu mâna,
înainte de prima rază,
nălucile toate mi te-au interzis
și poteca lină, strigă după pasul tău
și strig și eu, te vreau acum,
dar tu ce-ai vrea…
Aștepți să mor?”
Era bătrână acum, de dorul lui se sufoca și îmbătrâni.
Era acum cu părul alb și fața zbârcită de riduri și îl aștepta, îl tot aștepta și se ruga la Dumnezeu ca el să se întoarcă, să îl mai vadă o dată înainte de moarte. Până când…. într-o noapte pe cer îi apăru o stea pe care nu o mai văzuse până atunci. Știa că e el, doar crescuse din inima ei, era parte din ea. Și îl chemă:
-Hai, vino la mine. Știu că tu ești, te recunosc, te simt, din mine ai crescut. Vino înapoi!
Și el se coborî, era încă tânăr, umblase prin lume, dar tot frumos era cu părul încă negru
– Și… acum ce-o să facem? Întrebă ea.
Sub picioarele ei crăpă pământul, se deschise o groapă.
– Ia-mă în brațe sau aruncă-mă, căci fără tine am să mor dacă ai să pleci iar.
El o prinse în brațe deasupra surpării. Și apoi îi decise soarta.
O aruncă în groapă. Pământul o înghiți.
