miercuri, octombrie 29, 2025
Acasă Blog Pagina 39

Ecoistul – eroul tragic care spune „scuze că exist” și moare încet, dar politicos

O privire necruțătoare asupra ecoistului: omul care nu cere nimic, dar oferă tot, în timp ce se evaporă psihologic ca o apă plată uitată pe calorifer

Într-o lume în care fiecare are cont de Instagram, păreri despre orice și o stimă de sine gonflabilă, ecoistul este acel specimen rar care se cere scuzat că respiră aerul altora. Nu cere atenție, nu vrea validare, nu urlă, nu postează citate motivaționale. El doar… se adaptează.
Dacă narcisistul e buldozerul emoțional care intră în viața ta cu șenile și horn de abur, ecoistul e preșul pe care nici nu-l observi până nu aluneci pe el și îți rupi glezna relațională.
E omul care, în copilărie, a învățat că iubirea vine la pachet cu „fii cuminte”, „nu fi o pacoste” și „copiii buni nu plâng”. Și de atunci, trăiește cu frâna trasă, cu vocea dată pe mute și cu inima pe silențios.
Îl recunoști ușor: îți dă dreptate chiar și când n-ai, râde la glumele tale chiar dacă sunt sinucigașe și îți aduce flori când tu i-ai trimis mesaj că ești într-o relație cu altul.
În relații este absolut indispensabil: gătit, curățenie, empatie, sprijin, terapie la pachet. Un combo all-inclusive, doar că fără personalitate. Dacă vrei companie care nu te contrazice niciodată, închiriază un ecoist.
Ironia face că, în adâncul lui, nu e deloc slab. E doar învățat să înghită lava cu zâmbetul pe buze. Are emoții cât o centrală nucleară, dar cu reactoarele închise. Dacă ar vorbi sincer 30 de secunde, ai face infarct emoțional.
Adevărata dramă? Se îndrăgostește de narcisici – adică acei oameni care vor tot, dau nimic și fug când nu mai are ce să le ofere. O simbioză perfectă: unul urlă „adoră-mă!”, celălalt răspunde „desigur, imediat”.
Vindecarea lui e complicată. Nu vrea să se schimbe – căci schimbarea implică deranj. E ca un pompier care refuză să iasă din incendiu, de teamă să nu încurce traficul.
Ce-ar trebui să facă? Să învețe să spună „nu”, să descopere că are dreptul să fie viu, să fie enervant, să fie om. Dar pentru asta, ar trebui să-și asume că va deranja. Și pentru ecoist, a deranja e ca și cum ai scuipa pe moaștele răbdării: de neconceput.
Așa că, în timp ce lumea se ceartă pe identități de gen, conflicte internaționale și cine a furat cui ideea de podcast, ecoistul tace. Și se evaporă. Elegant. Silențios. Nevăzut.
Dar cu sufletul impecabil călcat, apretat și livrat la timp.
Pentru ceilalți, desigur.

Prostul, această specie invincibilă și letală

0

Ce îi face pe oameni proști și de ce prostia, mai ales cea vocală și sigură pe ea, este una dintre cele mai periculoase forțe sociale moderne

Prostul, această specie invincibilă și letală

(sau cum am învățat să nu mai râdem, ci să fugim)

Ce îi face pe oameni proști?
Prostul nu se naște. El se cultivă. Crescut cu grijă în soluri sărace în educație, udat zilnic cu televiziuni de scandal și fertilizat cu mândria de a nu fi „citit niciodată o carte, da’ uite ce bine o duc”, prostul ajunge la maturitate fix când tu începi să ai dubii despre tot. El nu are dubii. Are convingeri.
Omul devine prost în clipa în care refuză să mai învețe. Nu din lene, ci din convingerea sfântă că știe deja tot. Efectul Dunning-Kruger i-a mângâiat sinapsele și acum se crede un soi de mesia digital care trebuie să-ți explice cum funcționează vaccinurile, gravitația și economia globală – toate într-un comentariu scris cu caps lock.
Prostul trăiește într-un univers paralel în care opinia bate realitatea. În care citatele sunt inventate, logica e o boală modernă, iar adevărul e o conspirație a celor care știu carte. Ce-i drept, nu citește, dar are simțul realității. Un simț pe care îl confundă cu mirosul de mici de la colțul blocului și cu ce-a zis vărul lui Fane de la gaz.
Cea mai mare dramă? Nu lipsa informației. Ci lipsa nevoii de informație. Prostul nu vrea să afle. Nu are întrebări. Are doar certitudini și, din păcate, și cont de Facebook.
Ce îi face pe proști periculoși?
Dacă s-ar limita la a spune prostii în cerc restrâns, l-am putea trata ca pe-un bibelou spart: îl ignori, te ferești de colțuri. Dar nu. Prostul acționează. Se implică. Candid(ea)ză. Votează. Conduce. Comentează. Se filmează.
Ce-l face periculos? Faptul că nu doar că nu știe, dar nici nu vrea să știe. Și că în prostia lui e ferm, entuziast și molipsitor. E convingător prin ton, nu prin conținut. Și trăim într-o epocă în care cine vorbește tare e crezut mai mult decât cine are dreptate.
Prostul e și imprevizibil. Azi crede în energii, mâine în reptilieni, poimâine în „statul paralel”. Nu-l poți anticipa, pentru că logica lui e scrisă într-o limbă moartă, vorbită doar de troli și mătușa lui de la țară.
Dar ce-l face cu adevărat letal e că nu e singur. Ba chiar face parte din majoritate. Iar când majoritatea decide că nu mai contează adevărul, că e „doar o opinie”, te trezești că trăiești într-o țară unde realitatea e opțională, dar prostia e obligatorie.
Să nu ne amăgim: prostia nu e un defect de fabricație. E o alegere. O formă de confort mental. O religie fără zei, dar cu influenceri.
Și când prostul ajunge să aibă putere, funcție, cameră de luat vederi sau microfon, începe cu adevărat dezastrul. Pentru că are butoane. Și le apasă. Convins că face bine. Și când totul explodează, dă vina pe „alții”.

Cum își dinamitează femeia proastă casa

Manual de auto-sabotaj conjugal pentru femeia care vrea să aibă dreptate – chiar și când rămâne singură

Manual de distrugere emoțională în cinci pași: ediția pentru doamne cu gura mare și memorie selectivă

Într-o lume plină de bărbați carenu simt”, „nu comunică”, „nu se implică” și „nu spală vase”, există și un specimen mai rar, dar extrem de eficient: femeia care dinamitează casa… din dragoste, evident.

  • 1. Vorba bună… a murit de mult.
Când deschide gura, vecinii scad volumul televizorului – e clar că urmează o lecție. Din alea cu dicție bună și reproșuri pe silabe. Soțul e comparat zilnic cu vecinul, cu fostul, cu amanții, cu vărul, cu băiatul de la Mega, cu tipul ăla care i-a dat like și inimioare la pozele ei de pe rețelele de socializare, unde se postează provocator, cât mai sumar îmbrăcată, cu orice bărbat care, aparent, are calități magice, cum ar fi că duce gunoiul fără să-l rogi de șapte ori, sau îi spune te miri ce alinturi. Tot ce face el e greșit, dar ce face ea? Ea construiește, cu negativitate, un fel de Lego al urii pasiv-agresive.

  • 2. Nu contează ce aduce el acasă, ea voia altceva.
El vine de la muncă, transpirat, cu două sacoșe de la Lidl și ochii injectați. Ea se uită la bon, oftează și întreabă:
– Atât ai putut?

Femeia nemulțumită e ca o aplicație de banking: nu contează câte eforturi faci, întotdeauna îți arată că ai prea puțin. Și, în mod miraculos, nicio achiziție nu e bună, în afară de ce și-a luat ea pe ascuns de pe Shein.

  • 3. Afecțiunea – disponibilă doar la evenimente speciale, cu RSVP și avans.
Îmbrățișările sunt ca eclipsele. Sexul – ca reducerile adevărate de Black Friday: se vorbește despre ele, dar nu le vede nimeni. Ea dă dragoste doar când are chef, adică exact niciodată când o cere el. Și oricum, dacă el vrea, sigur vrea „doar aia”. Dar dacă n-o vrea, înseamnă că are pe alta. Un bărbat n-are nicio șansă la logică aici. E ca și cum ai încerca să câștigi la ruletă, doar că bila e pătrată și masa e în flăcări.

  • 4. Emoțiile ei: film horror cu buget nelimitat
Are reacții mai rapide ca Netflix-ul la o nouă dramă. Dacă soțul întârzie zece minute, sigur e cu cineva. Dacă nu răspunde la mesaj, sigur e mort sau în pat cu vreuna. Dacă își exprimă opinia, îl acuză că-i distruge feminitatea. Când el greșește, e scandal. Când ea greșește, e ciclu.

  • 5. Mândria – cea mai mare investiție a ei
Ea nu cere scuze, nu admite, nu cedează. Dacă s-ar face olimpiadă la „nu e vina mea niciodată”, ar fi campioană mondială. Îți spune că vrea un bărbat matur, dar îl tratează ca pe un băiat de clasa a șasea care a uitat să-și spele ghiozdanul. Și dacă el vorbește cu vechi cunoștințe? Crimă pasională. Dacă nu vorbește, de ce nu o face? Să nu mai audă de trecutul lui, nici de prezentul lui, ideal, nici de el.

Deci, de ce nu funcționează căsnicia?

Simplu: bărbatul n-a fost suficient de clarvăzător.
Căsătoria nu e despre dragoste, în cazul ei, e despre management de criză, gimnastică emoțională și capacitatea de a-ți păstra calmul când ești certat pentru ceva ce n-ai făcut încă, dar ești pe cale să faci, poate, într-o altă viață.
Dar dacă vrei s-o repari, femeie, sfatul meu: începe prin a-l trata pe bărbat ca pe un partener, nu ca pe un animal de companie.
Sau… continuă să-i explici, în fiecare zi, cum nu te înțelege. Și când, într-o zi, nu mai e acolo să nu te înțeleagă, o să plângi pe rețelele de socializare cu un status gen:
„După tot ce-am făcut pentru el…”
Și ai dreptate, chiar ai făcut tot, inclusiv să-l alungi.

Grupul Suferinzilor Fericiți

Despre cum grupurile de „psihologia relațiilor” s-au transformat în balcoane publice pentru spânzurat egouri, diagnosticat traume cu Google și împărțit empatie în doze toxice

,, Terapii” cu like-uri și drame second-hand

Trăim într-o epocă în care, dacă Freud ar fi avut cont de Facebook, ar fi abandonat complet psihanaliza și s-ar fi apucat de stand-up comedy.
Astăzi, suferința s-a mutat pe net, și nu discret – ci cu sunet, vibrații, story-uri și postări de genul:
„Nu mai pot… (anonim, vă rog)… ce să fac când mă ignoră, dar mă iubește?”
Intrăm astfel în universul digital al durerii personalizate, denumit poetic „Psihologia Relațiilor” – sau, mai corect, „Terapie de grup pentru oameni care nu merg la terapie”.
Grupuri precum:
Psihologia relațiilor și iubirea conștientă”
„Vindecare după relații toxice”
„Foste victime, viitoare zeițe”
„Empatici în fața oglinzii”
„Energie feminină, bărbați toxici și cum să-i detestăm cu blândețe”
…oferă spațiul perfect pentru pseudo-terapie de masă cu nume false și probleme reale. Cei mai mulți membri scriu anonim. Ceilalți poartă profiluri cu nume precum „Ana InimăFrântă”, „Ely Sabina Cătălina”, „Alfa Luna Dacică” sau, în cazuri grave, „Regina Învierii din Mine”.
Ce spune asta? Simplu: zero asumare, dar multă expresivitate artistică emoțională. O adunare de spectre digitale care urlă în șoaptă, așteptând validare de la necunoscuți.
Ghid de comportament într-un astfel de grup:
1. Intră cu durerea la vedere.
De preferat, scrie 40 de rânduri despre „el” sau „ea”, dar niciodată cu prenume. Lasă misterul să plutească printre emojiuri.
2. Folosește jargon pseudo-terapeutic.
Termeni precum „traumă karmică”, „narcisist ascuns”, „umbra ancestrală”, „copil interior nehrănit” – toți sunt obligatorii. Dacă ești la primul burnout și nu ai măcar o relație toxică bifată, nu ești binevenit.
3. Vorbește despre iubirea de sine în timp ce implori un mesaj de la fostul.
Un clasic al genului. Aici, contradictoriul e stil de viață.
4. Așteaptă să fii consolat de străini cu traume similare.
În mod ironic, primești sfaturi de la persoane care, la rândul lor, nu și-au rezolvat nimic. E ca și cum ai cere indicații rutiere unui orb beat cu GPS defect.
Filosofia grupului e simplă:
Ești special pentru că ai suferit.
Ceilalți sunt toxici pentru că nu te-au înțeles.
Dacă doare, înseamnă că a fost karmic.
Și dacă te-ai întors de 5 ori la aceeași relație dezastruoasă, înseamnă că Universul te testează, nu că ai probleme de atașament.
Observații „tehnice”:
Numele false nu sunt doar pentru intimitate. Sunt o formă de camuflare identitară.
Dacă nu ai curajul să spui ce ai trăit cu propriul nume, ce pretenții ai să fii „vulnerabil autentic”?
Adevărul doare, dar măcar are buletin.
Postările anonime sunt monologuri neasumate, adresate unui cor de terapeuți fără diplomă.
Practic, un reality show al eșecului afectiv, transmis live, dar cu identitatea blurată.
Comentariile de sprijin sunt fie „Ești puternică, ai trecut prin iad și totuși radiezi”, fie „Și eu am trecut prin asta. Sunt la a treia despărțire karmică, dar acum sunt pe cale să atrag iubirea divină”.
Zero soluții, multă poezie.
Ce lipsește?
Simplu: adevărul, asumarea, luciditatea și uneori chiar bunul-simț.
Grupurile acestea nu sunt despre vindecare. Sunt despre ecou – fiecare strigă ce-l doare, iar ceilalți repetă după el, ca într-un ritual colectiv de consolare fără catharsis.
În loc de concluzie:
Dacă ai trecut printr-o relație dureroasă, nu te judec.
Dacă ai avut traume, ești om.
Dar dacă refuzi să-ți asumi, dacă ceri terapie în comentarii, dacă trăiești doar din validarea celor care suferă identic – îți spun cu blândețe tăioasă:
Nu ai nevoie de un grup de Facebook.
Ai nevoie de o oglindă. Și poate, un terapeut cu carne și oase. Fără nickname.
P.S.
Și pentru că orice suferință modernă are nevoie de coloană sonoră, recomand ceva mai profund decât un reel cu pian pe fundal și o poză cu ochii în ploaie:
O piesă care vorbește despre alienare, despre cum ne jucăm de-a sinceritatea cu măștile bine fixate, și despre cum suferința devine spectacol public.
Ascult-o dacă vrei să ți se confirme că nu doar tu plângi pe tastatură, ci o întreagă generație care confundă introspecția cu storytelling-ul digital.
Pentru toți cei care scriu anonim, dar urlă după validare.
Pentru victimele care visează să fie profeți și pentru profeții care n-au rezolvat nimic, dar dau sfaturi.

Guvernare cu suflet rece: Bolojan devine AI și îți explică de ce viața ta e nefezabilă

Extensia de ChatGPT care vorbește ca premierul Ilie Bolojan îți traduce necazurile personale în limbaj tehnocrat, rece, rațional și inutil de dureros

Într-o inițiativă care combină cinismul instituțional cu tehnologia de vârf, o româncă – probabil exasperată de amatorismul cu care ni se livrează nenorocirile – a creat o extensie pentru ChatGPT care vorbește în stilul sobru, glacial și îngrozitor de eficient al premierului Ilie Bolojan. Pentru că, dacă tot te lasă iubita, banca și ficatul, măcar să-ți spună cineva cu calm, diacritice și argumente contabile.
Extensia e simplă: îi dai o problemă și ea o împachetează în jargon de apocalipsă administrativă. „Nu mai merge între noi” devine „parteneriatul nu mai generează randament emoțional sustenabil”. Brusc, suferința ta nu mai e patetică, ci strategică. Nu mai plângi în pernă, ci optimizezi fluxurile afective pe termen scurt. Asta e diferența între o dramă și un Excel vorbitor.
Autoarea – o creativă din publicitate cu simțul umorului funcțional – a făcut extensia într-o pauză de cafea. Cinci minute și un deceniu de dezamăgiri colective au fost de ajuns ca să-i dea algoritmului tonul perfect: acel amestec de distanță emoțională, logică de fier și compasiune tehnocrată, adică exact cum te face să te simți o ședință de guvern ținută de Bolojan – omul care a reușit performanța unică de a tăia orice și să pară că îți face un bine.
Ce face chatbotul? Simplu: îți reformulează nefericirea în limbaj de document oficial. Dragostea devine „atașament cu marjă de eroare”. Plictiseala e „scădere a indicelui motivațional”. Iar despărțirea? „O măsură inevitabilă pentru sănătatea sistemului.” Și toate astea rostite cu tonul acelui om care îți închide teatrul, dar îți promite că deschide un sens giratoriu în sufletul tău.
Cine zice că nu există umor românesc post-2020? Există, doar că nu mai râde nimeni. Se livrează prin AI și are voce de premier. De aici înainte, când o să-ți spună cineva „am făcut o analiză rațională a relației noastre”, nu vei ști dacă e iubita ta sau e pur și simplu România.

Jazzul a umplut Piața Libertății, iar incultura s-a retras strategic pe străzi lăturalnice

Jazzul a umplut Piața Libertății, iar incultura s-a retras strategic pe străzi lăturalnice

Prima seară a festivalului JAZZx Timișoara 2025 a adunat mii de iubitori de muzică bună și i-a alungat, discret dar eficient, pe cei care așteptau să înceapă manelele

Vineri, 4 iulie, în Piața Libertății, s-a întâmplat un miracol rar: jazzul n-a plictisit pe nimeni. Ba mai mult, lumea care n-a prins loc pe scaune a stat chiar și în picioare, pe borduri, pe scaune pliante, pe biciclete și pe nervii celor întârziați. A fost ca o adunare de fani ai sunetului bun, ai berii artizanale și ai artei de a da din cap în ritmul corect, chiar și când nu înțelegi nimic din ce cântă artiștii.
IOANAx Soultrain a deschis seara ca o combinație între ritual de sânziene și lansare de album. A venit cu folclor în buzunar și groove în papuci. Ce a ieșit? O reinterpretare a Mioriței de parcă ar fi fost crescută de Erykah Badu. Când a început să cânte, un moș a întrebat: „Da’ asta-i doină?” și nepotu’ i-a răspuns: „E, în felul ei…”
New Fossils, niște unguri talentați care n-au nicio vină că știu să cânte mai bine decât arată în poza de grup. Au venit, au tăcut, au început. Și când au început, toată lumea a crezut că sună sistemul de alarmă de la viitor. Sunt genul de trupă care, dacă ar cânta într-un planetariu, oamenii ar crede că e o formă de educație cosmică. Au făcut jazz modern din cuante și sentimente reținute.
Jacob Banks – nenea ăsta nu cântă, predică. N-are voce, are stare de urgență vocală. Când a deschis gura, doi porumbei au căzut de pe clădire, emoționați. A fost blues, soul, R&B, gospel, și puțină magie vocală care te face să regreți toate alegerile muzicale proaste din viață. O doamnă din public a zis: „Să-mi spui tu mie că ăsta nu merita Eurovisionul și mă duc în Pădurea Verde!”
Publicul? Un mix absolut adorabil. Hipsteri care au înțeles jazzul după două beri, cupluri care au venit „doar să ne uităm un pic” și-au stat până la final, copii care dansau de parcă aveau metronom în glezne. Un domn cu o pălărie galbenă părea să conducă orchestra imaginară, căței care dădeau din cap ținând ritmul. Toți, într-o armonie demnă de o utopie urbană cu ritm și suflet.
Iar Piața Libertății? Pusese lacăt pe spațiu liber. Plină până la refuz. Erau oameni pe toate căile adiacente, în balcoane, în stațiile de tramvai, pe praguri, pe marginea fântânii și poate chiar pe câte-un nor metaforic. Unii au venit cu bunici, alții cu câini, iar unii s-au așezat pe ghidoanele propriilor biciclete doar ca să nu piardă nicio notă.
Și da, printre cei absorbiți în fluxul muzical au existat și câteva entități confuze – aceia care au rătăcit spre concert ca niște turiști greșiți de playlist.
La un moment dat, un cocalar rătăcit a întrebat:
„Și totuși, nu cântă nimeni Aș renunța la tot?”
(Aia cu „Dacă ai știi cât îmi e de greu, fără tine e sufletul meu…”)
L-am invitat, în gând, să meargă la Untold… poate acolo îi găsește playlistul dorit.
Un alt domn, cu lanț gros și sprânceană certată cu subtilitatea, s-a plâns că „prea mult suflat, frate, parcă se dezumflă baloane”.
A fost ultimul lui contact cu civilizația auditivă în această seară, după care a plecat subit, probabil să-și caute playlistul în altă parte, poate la Untold.
Dar partea bună e că au plecat, toți, fără să lase gunoaie — doar liniște. Au eliberat locuri pentru cei care chiar gustă, simt și respiră jazzul cu inima între beat-uri și swing-uri, nu între shaorma și „nu ne dă și nouă cineva bluetooth?”
Sincer? A fost perfect. Jazzul, ca un mecanism elegant de selecție naturală, i-a reunit doar pe cei care înțeleg că uneori muzica nu se cere, ci se aude doar când știi s-o asculți.

Tăcerea care vede, pasiunea pentru psihologie

Descoperă cum pasiunea pentru psihologie și observarea tiparelor comportamentale te pot ajuta să devii un om care înțelege cu adevărat, fără să fie nevoie să vorbească mult

Cum să asculți dincolo de cuvinte și să înțelegi dincolo de aparențe

Liniștea care vede tot

Am descoperit că oamenii mint cu zâmbetul, dar se trădează cu o pauză.
Că pot spune „nu contează” și, de fapt, tot ce urmează după e despre cât doare.
Eram în clasa a șaptea când am început să simt asta. Nu știam cum se numește. Nu aveam cuvintele, aveam doar întrebările.
Dar ceva în mine stătea mereu cu un pas în afară și asculta mai adânc decât ar fi trebuit la vârsta aceea.
Psihologia n-a fost o opțiune de carieră. A fost un fel de a trăi.
Am studiat-o mai întâi cu uimirea copilului care vede că oamenii repetă aceleași greșeli – de parcă ar fi scrise într-un cod invizibil.
Am început să caut tipare. Nu doar în ceilalți, ci și în mine.
De ce facem ce facem? Ce anume din trecut ne scrie reacțiile? Ce ne determină alegerile, tăcerile, furiile, fuga?
Întrebările m-au împins spre facultate.
Apoi viața m-a dus în altă parte, cum face uneori.
Dar vocația are o memorie tăcută: nu uită că e a ta.
Așa că mi-am reluat studiile.
Nu pentru diplomă. Pentru claritate.
Nu mă interesează doar comportamentul – ci și rădăcina lui.
Ce e în spatele unei reacții automate? Ce tipar se repetă? De unde vine și cât de mult ne conduce fără să știm?
Îmi place să observ nu doar gesturi și replici, ci structuri interioare.
Când oamenii cred că vorbesc despre alții, uneori își dau voie să vorbească și despre ei.
Atunci ascult mai atent. Pentru că știu că acolo e punctul din care începe schimbarea.
În relații sunt exact așa: prezent, dar neinvaziv.
Nu mă interesează controlul. Nu mă tem de profunzime.
Dar am nevoie de autenticitate — de acea liniște confortabilă în care nu trebuie să jucăm niciun rol.
Iubesc rar, dar profund.
Prefer o conexiune tăcută, reală, vie — decât o relație construită pe replici învățate.
Când sunt acolo, sunt cu totul.
Dar nu insist să rămân acolo unde nu sunt văzut cu adevărat.
În societate, mă comport cu discreție.
Nu caut să atrag atenția. Nu îmi place să domin conversații.
Dar sunt adesea cel care observă detaliile pe care alții le scapă.
Genul de om care tace când toți vorbesc – dar când spune ceva, pare că ai așteptat exact acea replică.
Nu mă interesează jocurile de putere, nici teatrul social.
Îmi place să ascult. Să înțeleg ce se află „în spatele cortinei”.
Și poate, tocmai de aceea, ajung să fiu omul la care unii vin atunci când nu mai pot mima.
Psihologia mi-a oferit structura. Viața – antrenamentul.
Și între cele două, am găsit ceva mai important decât teoria: capacitatea de a sta cu omul acolo unde doare, fără să fug.
Nu vreau să repar oameni. Nu vreau să le spun cine sunt.
Dar vreau să-i însoțesc până la punctul unde pot afla singuri.
Cu răbdare. Cu umor. Cu acea blândețe care nu se predă în manuale, dar care face diferența între un diagnostic și o eliberare.
Nu sunt erou. Nici salvator. Nici învățător.
Sunt doar un om care, de când era copil, a înțeles că liniștea e locul unde încep cele mai adevărate revelații.
Și că, dacă înveți să recunoști tiparul, uneori reușești – în sfârșit – să-l oprești.

Mugur Mihăiescu – între „știu totul despre vaccin” și amnezia chiriei plătite de stat

Cum un parlamentar AUR susținea că ar ști ce conține vaccinul anti-COVID, dar „nu știe” că ia bani de la stat pentru chirie, în timp ce deține o vilă luxoasă lângă București

În plină pandemie, când milioanele de români căutau răspunsuri clare, Mugur Mihaescu a apărut ca un soi de profet al „adevărurilor ascunse”, susținând cu convingere că ar ști ce conține vaccinul anti-COVID. Nu că ar fi știut cu adevărat – de fapt, habar n-avea – dar asta nu l-a împiedicat să devină vocea preferată a votanților AUR, care, în stilul lor caracteristic, au înghițit pe nemestecate fiecare teorie fantezistă și fiecare aberație „științifică” improvizată.
În mijlocul acestor declarații, a „uitat” ceva esențial: de șase luni încasează bani de la stat pentru chirie în București, în timp ce deține o vilă cu piscină și gazon pe acoperiș în Pipera. Nu, nu a fost o simplă scăpare, ci o amnezie selectivă de manual – „nu am știut că primesc acești bani”, a declarat el cu o seriozitate care ar face invidioși chiar și cei mai buni comici.
Această „uitare” are un precedent rușinos în trecutul său comunist, când a fost turnător la Securitate, cu numele conspirativ Mihai, un episod pe care l-a șters la fel de eficient din memorie. Turnătorul care azi pozează în luptător anti-sistem și critic al „dictaturii sanitare”, încasând bani publici fără să știe, este portretul perfect al ipocriziei politice autohtone.
Votanții AUR, însetați de „adevăruri” care să le confirme convingerile, îl privesc cu admirație pe Mihăiescu, ignorând cu o ușurință demnă de manual că idolul lor „nu știa” nimic despre banii pe care îi primește lunar. Pentru ei, adevărul nu e niciodată fix; e o jonglerie fină între „știu”, „nu știu” și „am uitat”. E ca și cum ai jura că ai ști cum funcționează mecanismul unui ceas elvețian, dar ai uitat să verifici dacă ceasul tău merge.
Dar să nu fim răi: poate că votanții lui chiar au o memorie mai bună decât Mihăiescu. Sau poate că simplul fapt că cineva spune ce vor să audă e mai important decât orice adevăr, fie el cât de incomod. În fond, de ce să-ți bați capul cu realitatea când poți să o ignori cu stil?
În România zilelor noastre, amnezia selectivă e o virtute, iar ipocrizia, un instrument electoral. Când un politician „uită” că ia bani publici, iar votanții îl închină ca pe un sfânt al adevărului „alternativ”, e clar că spectacolul absurdului politic a atins noi culmi.
Rămâne o întrebare simplă, dar incomodă: cât timp vom accepta să fim conduși de cei care „nu știu” și „nu-și amintesc”, dar știu să profite? Până când vom transforma responsabilitatea într-o amintire la fel de evazivă ca declarațiile domnului Mihăiescu, mai cunoscut cu numele de scenă Garcea și Leana, vom rămâne prizonierii unui teatru al absurdului, cu rolurile bine împărțite între actori și spectatori.

TVA-ul urcă, poporul se-apleacă: între Nicușor și cei 35.000 de euro ai justiției supreme

Promisiunea scrisă a lui Nicușor Dan de a nu majora TVA-ul se topește sub presiunea realității fiscale, în timp ce judecătorii CCR își pregătesc pensiile de lux

TVA-ul urcă, cetățeanul plătește, iar domnii judecători de la CCR își pun șampania la rece.
Că tot am zis la vremea potrivită că semnătura lui Nicușor Dan pe angajamentul că nu va crește TVA e cam ce e o umbrelă într-un taifun fiscal, iată-ne: vântul suflă, TVA-ul crește, iar Nicușor se ține de ce poate – de șireturi.
Sigur, poate fi considerat lăudabil că a vrut să se poziționeze ca scut fiscal în fața cetățeanului. Dar în loc de scut, a adus un paravan de carton. Căci TVA-ul nu era treaba lui, legal vorbind. Nu intră în atribuțiile unui președinte generalist cu ambiții metropolitane să decidă politica fiscală a guvernului, chiar dacă a semnat-o pe propria răspundere, probabil cu pixul de la conferința de presă.
A fost, deci, o prostie. Nu fiindcă nu e frumos să promiți, ci fiindcă e și mai urât să n-ai habar ce promiți.
Și, în timp ce tu, dragă cetățean, numeri bănuții la coada de la supermarket, te gândești dacă să mai iei și brânza sau doar eticheta ei, afli că domnii din CCR, acești zece drepți ai Constituției, își pregătesc o pensie cu bonus de bună purtare de 35.000 de euro. Pe cap de guler alb.
Așadar, avem așa: tu plătești TVA-ul, ei își fac primă de pensionare cât să-și cumpere, la retragere, o garsonieră modestă în Parisul pe care-l citează în decizii doar ca să-l infirme.
Statul ăsta nu e gospodar, e doar gospodar la furat speranțe și ambalat taxe în hârtie de staniol ideologic.
Ți se explică doct la televizor că „neadaptarea TVA-ului ar fi fost mai periculoasă”. Așa cum neadaptarea buzunarului tău e, se pare, o formă de nesimțire fiscală. Mai rău, e o amenințare la stabilitatea organigramelor bugetare.
Dar stai liniștit. România merge înainte. Ca o mașină de pompieri care, în loc de apă, aruncă facturi.

Femeia Borderline cu inserturi de narcisism vulnerabil

Cronică sarcastică, dureros de exactă și cu umor negru despre relația cu o femeie Borderline cu inserturi de narcisism vulnerabil – genul care-ți spune „te iubesc” și apoi dispare cu băiatul care o înțelege mai bine

Ghid de supraviețuire în șapte trădări și trei mesaje cu „Mi-e dor de tine”

Mic manual de dezumanizare afectivă în șapte pași și două hooveringuri

Dacă citești asta, probabil că ori tocmai ai ieșit dintr-o relație cu femeia Borderline cu inserturi de narcisism vulnerabil, ori ești încă acolo și te întrebi de ce viața ta arată ca un remake prost al ,,Shutter Island”. Oricum, felicitări. Ai câștigat biletul de aur la ruleta emoțională. Numai că, spre deosebire de cazinou, aici casa nu doar că nu pierde, dar îți ia și organele pe care nu le-ai donat încă.

I. Doamna în cauză: o Simfonie a Disonanței Afective
Imaginează-ți un amestec între o fetiță rănită, o regină medievală cu sindrom de persecutare și un influencer care a citit jumătate dintr-o carte de psihologie și a înțeles doar cum să folosească termenii în ceartă. Asta e ea.
Când borderline-ul covert (a.k.a. „nu-s eu de vină, ești tu că respiri”) se combină cu narcisismul vulnerabil (a.k.a. „uite cât sufăr că nu mă adori cum trebuie”), rezultatul e o femeie care poate plânge că te iubește în timp ce te înșală și-ți fură cardul. Cu justificare morală.
II. Tehnici de manipulare – varianta Deluxe, cu LED
1. Love Bombing: „O, ce bărbat ești, zeu!”
Te-a pupat de 15 ori în prima oră. Ți-a zis că ești altceva. Făcea sex ca în „Game of Thrones” și plângea ca-n „Titanic”.
Scopul? Te-a agățat ca pe o haină în dulap: frumos, disponibil, confuz.
2. Devalorizare: „Ești cam instabil…”
Azi ești soarele ei, mâine ești cel care n-a dus gunoiul „cu tonul potrivit”. Te compară cu fostul, cu tata, cu vecinul, cu toți libidinoșii care-i dau like și inimioare pe rețelele de socializare pe unde se postează disponibilă, îmbrăcată în costum de baie sau cât mai provocator, sau chiar și cu hamsterul mort.
3. Pedeapsa tăcută
Caută să creeze tensiune, să provoace reacții pe care să le folosească pentru a-și justifica ieșirile în afara relației. Ți-a retras sexul. Îți răspunde monosilabic. Când întrebi ce ai făcut, zice „nimic”. Adică totul.
4. Hoovering: Fantoma din trecut
Te-a blocat. Te-a uitat. S-a cuplat. Apoi, într-o noapte, „Mi-e dor de tine”.
5. Obiectificare: „Dă-mi tot și pleacă”
Nu contează ce simți. Contează ce poți livra: validare, bani, statut, Netflix Premium. Când ești gol, ești dat la reciclat.
6. Triangularea: fostul, ăia de pe rețelele de socializare și umbra lui Freud
Îți povestește de fostul, flirtează în fața ta, apoi te acuză că ești paranoic. Realitatea alternativă e sportul ei preferat.
III. Înșelatul – ca metodă de gestionare a emoțiilor
1. Răzbunare
N-ai fost destul de atent? Felicitări, e în pat cu altul. Dar stai liniștit: nu e vina ei. E trauma. A ta.
2. Putere
Îți zâmbește pe canapea în timp ce răspunde la DM-uri de la tipi libidinoși și IQ cu două cifre. „Doar glumeam.”
3. Micro-trădări non-stop
Confidențe cu „prieteni buni”, selfie-uri suspecte, mesaje șterse, telefoane cu ecranul în jos, apeluri suspecte și repetate de la ,,spam” sau cum își mai trece ea amanții în agendă.
4. Validare compulsivă
Are nevoie să fie dorită ca să simtă că există. Tu n-o mai vezi? Altul o vede.
IV. Gaslighting, confabulare și vina din reflex
Ai îndrăznit să te plângi? Ești prea sensibil. Ai întrebat ceva? Nu ai încredere. Ai reacționat? Vezi, exact de asta s-a dus la altul.
V. Caruselul emoțional – ediția Halloween
1. Idealizare: ești Hristos coborât în Berceni.
2. Ruptura: ai uitat să-i răspunzi la mesaj în 2,5 secunde.
3. Devalorizare: ești un narcisic abuziv, clar.
4. Tăcere/înșelat: dispare cu un „prieten”.
5. Revenire: „Nu mai pot fără tine.”
Și reluăm.
VI. Finalul? Tu ești vinovat. Tot timpul.
Tu n-ai iubit destul. Tu n-ai înțeles. Tu ai distrus ceva ce nici n-ai avut vreodată. Ea? E doar o victimă a dragostei. Tu ești călăul cu chip de salvator.
Epilog
Dacă ai simțit că ai trăit toate astea, nu ești nebun. Doar ai fost distribuit în rolul principal într-o dramă psihologică scrisă și regizată de o femeie Borderline cu inserturi de narcisism vulnerabil.
Ieși. Respiră. Scrie. Publică. Râzi, dacă mai poți. Căci uneori, singura formă de răzbunare cu adevărat terapeutică e umorul negru – și articolul ăsta.