miercuri, octombrie 29, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 41

Licee de elită cu promovare zero: cum educăm viitorul direct în șanț

MBM - KritiQ
-
0
Licee de elită cu promovare zero: cum educăm viitorul direct în șanț

50 de licee din România reușesc anual performanța absolută: niciun elev nu promovează Bacalaureatul. O analiză acidă despre sistemul care premiază eșecul cu bani publici

Să nu mai spunem că România nu are excelență în educație. Avem. Doar că e invizibilă și secretă, ca o sectă care predică telepatic. An de an, zeci de licee din țara noastră sfidează gravitația, logica și chiar ideea de alfabetizare, reușind performanța absolută: zero elevi care promovează Bacalaureatul. Zero. Nada. Nimic.
Dar nu oricum. Nu e ușor să duci o instituție cu 300 de elevi în halul ăsta de eficiență educațională. E nevoie de un efort coordonat, profesori motivați să nu predea, directori curajoși care nu citesc statistici, părinți absenți și elevi bine antrenați în sportul național – „nu-mi pasă, las’ că merge și-așa”.
Acești copii nu pică Bacul. Ei nu ajung la Bac. Sunt ca niște ninja ai ratării controlate. Nici nu-i vezi când dispar din catalog. Iar cei care totuși ajung, o fac în mod ritualic, ca martiri ai sistemului. Intră în sala de examen cu speranța-n buzunar și ies cu foaia albă și privirea goală. Poate nu știu, poate știu prea mult. Poate Bacul e un construct opresiv burghezo-capitalist.
În alte țări, licee cu rezultate zero ar fi închise, reformate sau transformate în centre de reeducare pentru politicieni. La noi, primesc în continuare finanțare, apă caldă, hârtie igienică și legitimitate. Sunt niște muzee ale eșecului, dar cu orar de funcționare.
Adevărul e că România educată e pe cale să reușească marea performanță istorică: o generație întreagă de elevi fără diplome, dar cu abonament la TikTok și un vocabular format din patru emoticoane și trei înjurături.
Dar nu e totul pierdut. Unii propun soluții: transformarea acestor licee în școli profesionale, centre de formare duală sau, după caz, în mall-uri abandonate. Alții propun închiderea lor. Eu zic să le păstrăm ca locuri de pelerinaj. Pentru că într-o țară care a reușit să distrugă învățământul fără să-l reformeze niciodată, aceste licee sunt adevărate monumente de patrimoniu al imposturii naționale.
Hai să le punem și stele pe trotuar. Să nu uităm niciodată ce se poate face cu buget de stat, dezinteres total și foarte, foarte multă nepăsare.
Scris cu mâna dreaptă tremurândă și cu stânga ținând capul în mâini,
P.S.
Desigur, să nu fim nedrepți: nu poți cere performanță într-un sistem în care bugetul educației e ciuntit anual cu precizia unui chirurg beat, iar la conducerea ministerului se perindă personaje care s-ar poticni într-o dictare de clasa a patra.
Cum să salvezi liceele cu promovare zero, când însuși ministrul scrie „fi-ți responsabili” pe Facebook, iar reforma școlii vine la pachet cu reformarea contului de TikTok al instituției?
În ritmul ăsta, nu doar că nu vom ieși din criză – ne vom adânci glorios în bezna unei catastrofe educaționale cu diplomă, ștampilă și poză la panou.

Guvernul austerității XXL: cinci vicepremieri și o rotativă pe modelul „Bolojan-Grindeanu”

MBM - KritiQ
-
0
Guvernul austerității XXL: cinci vicepremieri și o rotativă pe modelul „Bolojan-Grindeanu”

Austeritate cu zâmbet ironic: cum guvernul Bolojan face economie cu cinci vicepremieri, pregătind o nouă rotativă politică cu Grindeanu.

Austeritatea bate la ușă, ne spun cei din Guvernul Bolojan. „Trebuie să strângem cureaua”, „nu mai sunt bani”, „toți trebuie să punem umărul”. Și noi, ca niște cetățeni cuminți, ne uităm la lista de vicepremieri și dăm să râdem, dar ne iese doar o tresărire nervoasă.
Cinci vicepremieri! Când ai cinci vicepremieri în timp ce vii cu discursul „guvernului suplu”, înseamnă că ai inventat o nouă formă de schizofrenie administrativă. E ca și cum ai promite o cură de slăbire și te-ai înscrie la cinci competiții de mâncat covrigi.
Dar partea cea mai savuroasă abia vine: după ce acest circ administrativ se va învârti câteva luni sub bagheta lui Bolojan, apoi, se pregătește deja o rotativă demnă de sezonul final al unui serial prost: Grindeanu preia frâiele. Exact, același dans politic care ne-a ținut captivi ani de zile — „guvernul-rotativă”, cu schimbări de costume și replici reciclate.
Deci austeritatea? Aceeași piesă veche, cu decor nou: taieri la pensii și salarii, plus o schemă cu cinci vicepremieri pentru a da bine în poză și a ascunde lipsa de idei. Cât despre rotativă, e ca o prietenie toxică: nu contează cine ține telecomanda, ci doar că emisiunea merge în cerc și publicul rămâne să urmărească cum se repetă scenariul.
Așa că pregătiți-vă: vom trăi austeritatea cu cinci vicepremieri pe cap, cu promisiunea că după câteva luni altcineva, probabil la fel de bun sau de prost, va prelua ștafeta. Totul în ritm de carusel, fără niciun opritor.
Un guvern cu cifre și promisiuni reci, dar cu birouri și funcții calde, bine păstrate. Și cu o rotativă care ne spune, pe șleau, că în politică austeritatea nu e decât un spectacol… cu pauze publicitare foarte scumpe.

Trump dă cu racheta-n Ayatollah și cu bumerangul în băieții cu Tricolorul pe Telegram

MBM - KritiQ
-
0
Trump dă cu racheta-n Ayatollah și cu bumerangul în băieții cu Tricolorul pe Telegram

Donald Trump lovește Iranul în sprijinul Israelului și bulversează tabăra sugeraniștilor antisemiți pro-Putin din România, care se declarau „doar” pro-Trump

Donald Trump, călăul pensionat al normelor diplomatice și manechinul preferat al unui frizer schizofrenic din Mar-a-Lago, tocmai a dat cu racheta în Iran. Nu metaforic, nu simbolic, ci cu toată artileria cinetică a omului care și-a luat diploma de „pacificator” dintr-un automat de hot-dogi în Texas. Cică în sprijinul Israelului. Adică exact în direcția opusă față de ceea ce urlau în gura mare sugeraniștii antisemiți și pro-Putin, inclusiv cei de pe plaiurile mioritice.
Ah, România — frumoasa țară cu oameni calzi, munți înalți și internet infectat. Aici, pe meleagurile unde conspirația globală se rumenește la foc mic între postările cu leacuri pentru cancer și „adevăruri interzise despre masonerie”, avem o specie aparte de păsări politice: sugeraniștii locali. Ei sunt cei care, cu un ochi la Moscova și altul la Fox News, îți explică doct că nu sunt chiar cu Putin, Doamne ferește, sunt doar „pro-Trump, pentru suveranitate, tradiție și valori creștine”, totul spus cu un accent de Facebook și un gând pios către Ceaușescu.
Acești domni — care se bat cu pumnul în pieptul virtual că apără valorile Occidentului de „decadență” — tocmai au fost puși în cea mai incomodă poziție de yoga geopolitică: Trump, farul lor de gândire strategică și spirit liber, tocmai a atacat Iranul. Iranul, fratele mai mic al Rusiei, camaradul de teocrație al lui Putin, furnizorul de drone cu explozibil și teologie anti-Israel.
Și acum, ce fac băieții noștri? Se uită nedumeriți la memele cu Trump călare pe vultur, strâng din dinți și încearcă să nu-și scuipe propriul feed. Căci nu poți să fii și pro-Trump și pro-Iran și pro-Putin și antisemit, dar și un pic filosionist la ocazii, când e Paștele mare și trebuie să donezi o icoană virtuală. Este greu. Este foarte greu să fii patriot de tastatură cu viziuni internaționale fluide și să te trezești că idolul tău bombardează partenerii idolului celuilalt idol.
Mulți se regrupează acum în tabăra „e o diversiune, nu e el cu adevărat Trump”. Alții spun că „e o înscenare făcută de Mossad ca să-l compromită”. Unii încearcă să reinterpreteze „pacea prin forță” în cheia biblică a armelor de foc binecuvântate. Dar cei mai mulți, sincer, au intrat într-un soi de comă ideologică: nu mai postează, nu mai comentează, doar dau scroll ca niște hamsteri cu traume existențiale.
Ce s-a întâmplat, dragă națiune suveranistă? Nu mai e Trump omul bun? Nu mai e Putin salvatorul lumii multipolare? Sau doar v-a lovit paradoxul că, de fapt, cei doi nu dansează mereu pe aceeași muzică? Că omul păcii voastre s-a dus la război, iar omul războiului vostru e brusc în offside strategic?
Trăim vremuri confuze, iar pentru sugeranistul român, care își trage ideologia din podcasturi rusești traduse prost și live-uri din Arizona, dilema e mai profundă decât pare: dacă Trump lovește Iranul, și Iranul e cu Putin, înseamnă că Trump e contra lui Putin? Și dacă e așa, mai e Trump bun? Sau e doar o păpușă a Israelului globalist?
În final, poate că tot ce rămâne e o urare sinceră, din inimă, pentru toți sugeraniștii antisemiți de serviciu: mult succes în a vă reconcilia antisemitismul de bază cu simpatia pentru un lider care tocmai a apăsat pe butonul de „solidaritate cu Tel Avivul”. Căci, nu-i așa, e greu să fii naționalist fără busolă, când idolii tăi geopolitici se apucă să se bombardeze între ei.
Asta e, fraților. Pacea asta de carton vine cu instrucțiuni în chirilică, dar manualul de utilizare l-a scris cineva din Texas. Iar când deschizi cutia, în loc de porumbelul păcii… îți sare direct o rachetă.

Dumnezeu să-l ierte pe oricine – Cronica unei compasiuni automate

MBM - KritiQ
-
0
Dumnezeu să-l ierte pe oricine – Cronica unei compasiuni automate

Cum a devenit „Dumnezeu să-l ierte!” cea mai folosită reacție pe Facebook, indiferent cine moare – de la filosofi atei până la câini vagabonzi și dictatori pensionați

Moartea – un eveniment social cu reacții predefinite

Trăim vremuri moderne, cu telefoane inteligente și comentarii stupide. Dacă în vechime moartea era un eniment sobruev, încărcat de sens și ritual, astăzi a devenit o postare distribuită în 37 de grupuri cu nume gen „NOI cei din anii ‘80”, unde poza decedatului e flancată de două lumânări și 28 de reacții cu „Sad” + un „Wow” rătăcit.
În secțiunea de comentarii, se produce însă minunea: o adunare generală a experților în compasiune automată, unde se rostesc aceleași opt cuvinte sfinte, indiferent de păcate, religie sau specie:
* „Dumnezeu să-l ierte! A fost un om bun.”
CV-ul nu contează. Ai murit, ești automat „bun”
Poți să fi fost cercetător științific, dictator balcanic, lider al unei secte apocaliptice, traficant de arme, om al străzii, om al munților, om al nimănui sau om de paie. În momentul în care se publică știrea morții tale, numele tău e trecut pe lista de rugăciuni publice ale Facebookului românesc.
Comentatorul nostru nu întreabă detalii, nu se încurcă în subtilități biografice, nu cere sursa. El știe una și bună:
* „A murit. Deci trebuie iertat.”
Comentariul-șablon: Sfânta Treime a Doliului Online
1. „Dumnezeu să-l ierte!”
2. „Condoleanțe familiei!”
3. „Drum lin printre stele!”
Dacă decedatul e cât de cât cunoscut, se adaugă și:
* „Nu pot să cred… L-am văzut acum 10 ani într-un interviu!”
Iar dacă nu-l cunoaște deloc:
* „Parcă îl știam de undeva. Dumnezeu să-l ierte!”
A murit un ateu? Nu contează! Primește și el iertare divină
Exemplu: un filosof celebru, cunoscut pentru critica virulentă la adresa religiei, trece în neființă. Pagina ziarului anunță vestea, iar primul comentariu e acolo, ca o cruce ridicată la repezeală:
* „Dumnezeu să-l odihnească! Poate acolo sus își va da seama că a greșit…”
E clar: dacă nu ai crezut în Dumnezeu, vei fi iertat post-mortem prin puterea algoritmului. Facebook îți dă ce n-ai vrut cât ai fost viu.
Și animalele primesc doza lor de milă divină
Într-o postare emoționantă despre moartea unui câine polițist:
* „Dumnezeu să-l ierte! A fost un suflet mai bun decât mulți oameni…”
A murit o pisică celebră de pe TikTok?
* „Să-o ierte Dumnezeu… o ființă pură!”
Mai lipsește doar să scriem pe piatra funerară:
* „Like etern și Share în memoria sa.”
Concluzie: Dumnezeu iartă, Facebook distribuie
Românii nu mai ard lumânări, ci trafic de interacțiune. În lipsa unei înțelegeri autentice a morții, condoleanțele au devenit un ritual de apartenență la trend. Spui „Dumnezeu să-l ierte”, nu pentru că simți, ci pentru că așa se face.
Și poate că, la finalul internetului, după ultimele postări, după ultimele „Sad reacts”, cineva o să spună și despre noi, în fața unei poze pixelate, cu fundal negru și emoji de cruce:
* „Dumnezeu să-l ierte! Nici nu mai știu cine era…”

Manual de supraviețuire într-o țară unde educația e batjocorită, dar prostul are cont de TikTok

MBM - KritiQ
-
0
Manual de supraviețuire într-o țară unde educația e batjocorită, dar prostul are cont de TikTok

România anului 2025: educația e suspectă, cultura e decor, iar prostia face live-uri cu filtru de cățel

În groapa cu proști: epistola unui cadavru educat
Aici zace speranța. A fost călcată în picioare de bocancii unei generații care confundă educația cu o reclamă la parfum. În jurul ei, dansul morților vii continuă, cu telefoanele-n mână, filmându-se cum își îngroapă bunul-simț și logica sub hashtaguri vibrante: #blessed #vremRespect #fmmScoala.
Priveliștea e absolut sublimă în absurditatea ei: mii de creiere prăjite pe grătarul ignoranței, stropite cu sos de „nu-mi pasă” și servite într-un festival național al prostiei organizate. În tribune, elitele — adică foștii repetenți cu relații — aplaudă frenetic.
Copiii visează să devină milionari la 12 ani, adulții visează să se pensioneze la 35, iar pensionarii… visează la un pachet de unt. Între timp, cartea, acel obiect straniu care nu se încarcă prin USB, zace în bibliotecă, mai virgină decât mintea unui influencer în fața unei idei originale.
Oamenii nu mai citesc. Își dau cu părerea. E mai simplu. E mai ieftin. E mai rentabil social să fii sigur pe o prostie decât nesigur pe o idee. Dacă ai cuvinte multe în cap, ești dubios. Dacă ai cuvinte puține dar tari — gen „boss”, „șefu’”, „ce faci, p**ă?” — ești rege. Rege fără regat, dar rege.
Pe stradă, creierele merg în doi peri, cu burțile înainte și mâinile pline de saci cu plastic reciclat – la propriu și la figurat. Nimeni nu gândește, dar toți comentează. Nimeni nu citește, dar toți „știu ei mai bine”. E o simfonie a prostiei autoîntreținute, un carnaval de sinecuri și aplauze false.
Școala? A devenit un soi de spa public unde mergem să ne uscăm inteligența. E ca un frigider stricat: are rafturi, dar nu mai păstrează nimic proaspăt. Profesorii au devenit niște moașe triste care asistă la nașterea unor viitoare legume cu diplomă. Și în timp ce Ministerul vorbește de „reformă”, elevii învață mai degrabă să pronunțe „fuck you” decât „filozofie”.
Grotescul suprem? Să vezi cum incultura se emancipează. Se îmbracă frumos, se dă cu parfum de firmă și merge în talk-show-uri, unde spune apăsat că „școala nu te pregătește pentru viață”. Adevărat. Mai întâi trebuie să ai viață în tine, nu baterii.
Trăim într-un stat cu spatele la cultură, cu fundul pe viitor și cu ochii în ecran. Suntem niște personaje ratate într-o piesă absurdă în care publicul e orb și actorii surzi. Și totuși… râdem. Râdem cu spume, râdem isteric, ca niște pacienți care și-au pierdut mințile dar încă mai au glume.
Finalul? Nu-i apocaliptic. Nu. E mai rău. E banal.
Pentru că prostia nu vine călare pe cai negri. Vine în liniște, cu șlapi și training, molfăind un hamburger și întrebând:
„Alo, unde e wi-fi-ul?”

Viața ți-e o ruină? Tu ești arhitectul prăbușirii

MBM - KritiQ
-
0
Viața ți-e o ruină? Tu ești arhitectul prăbușirii

Cum să accepți că nimeni altcineva nu-ți ruinează viața decât tu, după Nietzsche, Freud și alți gânditori care nu-ți servesc scuze

Viața ți-e distrusă? Felicitări! Ai găsit vinovatul: ești tu.

E o plăcere periculoasă să dai vina pe altcineva. E ca o pastilă amară, dar pe care o mesteci cu poftă. Profesioniștii în distrugerea vieților – și nu mă refer la manageri, ci la noi toți – sunt campioni la a-și externaliza eșecurile. Dar dacă ai ajuns până aici, cu nervul ăla care încă arde, ia aminte:
Nimeni nu-ți ruinează viața fără semnătura ta, cu pixul, subțire, cu ștampilă și amprentă digitală.
Am citit Nietzsche, m-am speriat puțin. Dacă înțelegi că singur ești responsabil pentru ce devii, te trezești cu tot arsenalul de scuze pe care le-ai lustruit ani în șir făcându-se praf.
Freud a zis-o mai rece: libertatea te sperie pentru că responsabilitatea doare. Nu depresia, nu mama, nu șeful, nu horoscopul. Tu, cu mâinile murdare de alegeri.
Jung? Mai dur: ce te enervează la alții e umbra ta nerecunoscută. Dacă-i urăști pe proști, e semn că nu ți-ai rezolvat prostia din tine.
Viața perfectă? Albă, fără pete? Spal-o tu, cu haosul și greșelile tale.
Adler, Fromm, Frankl? Sunt doar traducători ai lui Nietzsche, dar ideea rămâne:
Nu contează ce ți se întâmplă, ci ce alegi să faci cu asta.
Vrei sens? Creează-l. Vrei liniște? Coboară în iadul interior și fur-o.
Lumea o să continue să dea vina pe alții: părinți, iubite, șefi, horoscop, Marte retrograd.
Tu însă, dacă ai tupeul să-ți recunoști partea de vină, ești liber.
Sau cum zice Nietzsche, dacă te uiți în prăpastie, măcar fă-i cu ochiul.

Vaccinat, viu și cu inima întreagă. Ce păcat, dragă antivaccinistule!

MBM - KritiQ
-
0
Vaccinat, viu și cu inima întreagă. Ce păcat, dragă antivaccinistule!

Un nou studiu Cambridge arată că vaccinul Covid reduce riscul de infarct și AVC. O veste proastă pentru toți apostolii miocarditei imaginare și trombozelor telepatice

Cine-ar fi crezut: și vaccinat, și viu. Ba chiar cu inima întreagă.
De când cu pandemia, am fost înjurat, compătimit, scuipat în gând și suspectat de tot felul de complicități oculte. Asta pentru că am comis infracțiunea supremă în Republica Dacopată: m-am vaccinat. Cu ambele mâini. De mai multe ori. Voluntar. Cu brio.
Și totuși, iată-mă: viu, lucid, cu artere permeabile și, mai nou, cu un bonus pe care nici măcar nu l-am cerut — un risc mai mic de infarct și AVC. Nu o zic eu, ci cercetătorii de la Cambridge. Da, Cambridge, nu “Universitatea Vieții”, secția comentarii pe Facebook.
Se pare că, după ce au scotocit prin datele medicale a vreo 46 de milioane de englezi — adică mai mulți decât membrii tuturor grupurilor „STOP plandemia” din galaxie — au ajuns la o concluzie scandaloasă pentru fanii conspirației: vaccinul nu doar că NU-ți explodează inima, dar ți-o și protejează.
Cum e posibil așa ceva? Să-ți injectezi cipul 5G și să nu mori fulgerat de tromboză? Să te înțepe cu “soluția morții” și să nu te transformi în zombie cu miocardită și conexiune bluetooth? Ba din contră, să-ți scadă riscul de infarct?
Păi e posibil, dragă scepticule de tastatură, pentru că între timp s-au adunat niște date, nu doar bârfe de pe TikTok. Pentru că infecția cu Covid — aia pe care voi o tratați cu ceai de mărar și post intermitent — produce inflamație cruntă în tot corpul și poate să-ți bage tromboze prin vase ca-ntr-un film prost.
Dar când te vaccinezi, corpul tău reacționează inteligent (mai inteligent decât mulți comentatori online), face ce trebuie și apoi își vede de treabă. Nu e magie. E știință. Cuvânt pe care tu îl scrii cu „sh”.
Și, ce să vezi, tocmai pentru că vaccinul previne infecția sau o face mult mai ușoară, previne și crizele de inimă, accidentele vasculare și alte evenimente pe care voi le considerați „testul final” al spiritului liber.
Mai ales la bătrâni și bolnavi cronici — adică exact la cei pe care voi îi convingeați să bea spirt „cu încredere” în loc să se vaccineze.
Așa că da, sunt vaccinat. Și trăiesc. Și n-am murit subit. Și nici n-am ajuns pe ventilatorul Soros. Și, culmea, îmi merge mai bine inima.
Ce tragedie pentru voi, profeții Apocalipsei injectabile
P.S.
Pentru traducere în daca veche, apasă tasta 0!

Justiția română îi dă drumul „liber” lui Vladimir Ciorbă: când dosarele grele devin pașapoarte pentru plecare

MBM - KritiQ
-
0
Justiția română îi dă drumul „liber” lui Vladimir Ciorbă: când dosarele grele devin pașapoarte pentru plecare

Vladimir Ciorbă, soțul deputatei Laura Vicol, poate părăsi România în ciuda acuzațiilor grave, iar decizia instanței stârnește critici acerbe la adresa sistemului judiciar românesc

Justiția română, spectacolul grotesc: Vladimir Ciorbă, liber să-și facă vacanța, în timp ce dosarul lui e cât o saga nordică
Domnul Vladimir Ciorbă, soțul deputatei Laura Vicol, a primit recent o veste cu totul neașteptată: poate să-și strângă bagajele și să părăsească România. Curtea de Apel București, în toată înțelepciunea ei, a decis că, în ciuda dosarului generos care îl ține sub lupa procurorilor pentru infracțiuni de-a dreptul artistice – delapidare, spălare de bani, evaziune fiscală – omul nostru e suficient de responsabil să nu fugă din țară. Sau cel puțin așa ne spun ei.
Și cum să nu ne încredem în justiție când aceasta aplică controlul judiciar cu delicatețea unui vampir la cimitir? Regulile sunt simple: „te rugăm frumos să nu faci tâmpenii, dar dacă o faci, ne vedem la următorul episod”. În fond, ce poate fi mai amuzant decât să vezi un inculpat dintr-un dosar cu zeci de milioane, plimbându-se nestingherit pe străzile Bucureștiului, cu gândul la următoarea excursie în afara granițelor?
Dar nu vă faceți griji, sechestru pe proprietăți, autoturisme și conturi bancare există – o mostră clară că statul chiar încearcă, într-un fel… de-a dreptul teatral.
Sigur, nu putem uita că, în România, justiția este un sistem elastic, mai flexibil decât un contorsionist de circ. „Decizie definitivă” sună frumos, dar tradusă în limbaj de stradă înseamnă „nu-l ținem noi aici, dar nici nu-i spunem că-i totul roz”.
Și, pe fundalul acestei piese de teatru, spectatorii – noi, cetățenii – rămân să privească cu un amestec de amuzament și groază cum legea pare să danseze după cum bat vânturile puterii.
Ah, Justiția noastră dragă — acea entitate misterioasă care funcționează după principii atât de clare și previzibile încât te întrebi dacă nu cumva e un show de improvizație pus la cale de comedieni. Când Vladimir Ciorbă, cel cu dosarul gros cât o biblie, primește permis să plece din țară, înseamnă că Justiția a fost generoasă, probabil într-o zi în care era în „mood” bun sau după ce a primit o cafea mai bună.
Control judiciar, zic ei. Adică niște reguli flexibile, ca și când i-ai spune unui copil să nu mănânce ciocolată înainte de culcare și apoi îl lași singur în magazinul de dulciuri. Dar hei, important e că avem o decizie „definitivă” — un cuvânt care în România înseamnă uneori „neclar”, „discutabil” sau „uite că poți să pleci, dar tot pe la noi rămâi”.
Și când dosarul este legat de oameni influenți, se pare că Justiția își amintește că are și alte „priorități”. Cine să-l mai țină pe omul ăsta sub control, când poate are „treburi” în afară, iar noi aici să stăm să ne uităm cu gura căscată la cum se jonglează cu legile?
În concluzie, Justiția românească e ca un magician cu pălăria goală: mult fum și oglinzi, dar când cauți ceva concret, rămâi doar cu întrebarea — „unde e iepurele?”

Guvernul Rotativ 2025: Bolojan preia puterea, Grindeanu revine – același joc politic, alt decor

MBM - KritiQ
-
0
Guvernul Rotativ 2025: Bolojan preia puterea, Grindeanu revine – același joc politic, alt decor

Ilie Bolojan, liderul PNL, devine premier în timp ce Sorin Grindeanu, fostul premier al Ordonanței 13, se pregătește să preia ștafeta – o rotație PSD–PNL fără schimbări reale

Guvernul Rotativ – sezonul „Bolojan urcă, Grindeanu revine”

România, țara unde guvernele nu cad, ci se rotesc. Ca o roată de hamster pe care tot încercăm să o convingem să meargă înainte, nu în cerc.
În noul episod al acestei telenovele politice, Ilie Bolojan, liderul PNL cu reputație curată până acum, preia frâiele guvernării. Om serios, calculat, cu un aer de om care nu-și pierde timpul cu gesturi inutile. Dar să nu uităm: în politică, chiar și oamenii serioși au limite.
După el, va veni la putere Sorin Grindeanu, omul care în 2017 a fost prim-ministru suficient cât să semneze faimoasa Ordonanță 13 — acea bombă legislativă care a aprins străzile României și a scos oamenii în pijamale să strige în ploaie. O ordonanță care a încercat să pună justiția în genunchi, doar ca un singur om să scape de condamnare.
Deși guvernul lui Grindeanu a fost demis de propriul partid, el a știut să aștepte, să tacă și să revină. Nu fără ajutorul colegilor săi, care l-au însoțit în zboruri cu avioane private, plătite de grupul imobiliar Nordis — căci dacă nu ai drumuri, măcar să zbori cu stil.
Rotativa continuă: Bolojan conduce un tren care merge fix cât îi permite traseul tras de interese, apoi predă ștafeta lui Grindeanu, care știe să repornească motorul cu același amestec de compromis și silențioasă complicitate.
Alternanța PSD–PNL nu e o luptă reală, ci un dans al figuranților care schimbă scaunele ca să nu-și piardă privilegiile. Și în timp ce ei se rotesc, cetățeanul de rând rămâne tot cu aceeași întrebare: Când se oprește acest carusel al mascaradei?
Morala e clară:
După Ordonanța 13, România a învățat un singur lucru: nu contează cât de mare e protestul, dacă băieții știu exact când să se retragă și când să revină.
Iar când Grindeanu urcă din nou în fruntea guvernului, singurul lucru care nu se schimbă este stilul — la fel de vechi, la fel de convenabil.

Modestia de carton și ipocrizia cu fundă: cum se dau proștii deștepți și deștepții proști

MBM - KritiQ
-
0
Modestia de carton și ipocrizia cu fundă: cum se dau proștii deștepți și deștepții proști

O analiză cinic-amară privind modestia de carton– arma preferată a ipocriților care vor să pară umili și să fie adorați pentru asta

„Falsa modestie-i despre ipocriți.”
Există o specie umană din ce în ce mai răspândită, cu zâmbet modest, privirea coborâtă și mâna mereu pe inimă, care suferă de o afecțiune gravă: umilință de vitrină. Se manifestă prin fraze gen: „Nu-s eu cine știe ce…” – rostit în timp ce individul își verifică notificările la postarea cu 700 de aprecieri despre ultima sa „întâmplare banală” în care a fost aplaudat în avion, citat de un copil autist și validat de Univers.
Aceștia sunt maeștrii falsei modestii, ipocriți de salon, care și-au transformat mediocritatea în cult și discreția în spectacol. Nu suportă să nu fie admirați – dar se prefac că o detestă.
Falsa modestie e mai periculoasă decât aroganța sinceră. Cel puțin arogantul știe ce vrea și îți spune direct: „Da, sunt bun.” În schimb, modestul de carton vine cu foaia de observație: „Am făcut ce-am putut, am avut noroc, am muncit ca orice om…” – și totul în timp ce își actualizează CV-ul în cloud, în caz că-l sună Nobelul.
Societatea i-a încurajat. A transformat modestia într-un sport olimpic al disimulării. Azi, dacă spui că ești bun la ceva, ești narcisist. Dar dacă ocolești abil subiectul, cu priviri smerite și fraze din categoria „nu merit”, lumea te aplaudă ca pe un martir în viață. Nu contează că în sinea ta numeri trofee și share-uri — important e să pari că nu ți le doreai.
E o ipocrizie subtilă, ambalată în bun-simț, dar cu miros de manipulare. Nu e modestie, e PR. Nu e smerenie, e strategie. Oamenii aceștia nu sunt modești, sunt actori în propria piesă de teatru social, jucată pe scena în care like-ul e mai prețios decât caracterul, iar a fi lăudat pentru umilință e culmea succesului.
Adevărul e simplu:
Dacă știi că ești bun și te prefaci că nu ești, nu ești modest. Ești mincinos cu freză bună și cont de LinkedIn.
Într-o lume plină de marketing personal, falsa modestie a devenit echivalentul moral al Photoshopului: toată lumea îl folosește, dar nimeni nu recunoaște. Și în spatele acelei modestii declarative se află aceeași nevoie fundamentală: să fii iubit, dar să pari dezinteresat.
Concluzie?
Dacă tot vrei admirație, mai bine cere-o ca un om sincer decât să te îngropi în platitudini umile.
Că modestia adevărată nu face zgomot. Iar falsa modestie… țipă după validare.
1...404142...50Pagina 41 din 50

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID