Așa arată revelația în benzinăria de pe Autostrada Soarelui: un Rolls-Royce parcat cu sfială pe banda de urgență (pentru că doar muritorii se supun semnelor de circulație) și un Gigi Becali în șlapi, bustul gol, cu o cruce cât o antenă de radar la gât, ieșind din mașină ca o epifanie cu portiere automate, lângă el, un călugăr cu ochii plecați, probabil în rugăciune profundă pentru nervii celor blocați de limuzina sfințită.
Este o imagine cu încărcătură mistică, desigur: un Mesia local în variantă VIP, predicând cu gesturi largi între frigiderul de energizante și raftul cu chipsuri sfințite de marketing. Cumpărătorii au fost uimiți, unii i-au cerut o poză sau chir l-au filmat pe Războinicul Luminii, unii s-au închinat sau și-au făcut cruci, cu ambele mîini, alții au claxonat. Nimeni nu a înțeles dacă e campanie electorală, lansare de cult personal sau doar o plimbare de vară cu Maica Precaută la bord.
Gigi Becali e așa cum îl știm: smerit în vorbe, imperial în parcare, între două donații făcute cu umilință transmisă live, ne vorbește despre credință dintr-un bolid cât altarul, înconjurat de sfinți în trening. Ca personaj, Latifundiarul din Pipera, Gigi are ceva din Caragiale, dar cu filtru Instagram și Evanghelie cu foi lucioase, din care mai buchisește uneori, în fața camerelor.
Criticii se întreabă, desigur, dacă mai există vreo graniță între parodie și realitate. Răspunsul este simplu: nu. În România, realitatea merge în șlapi și îți face cu mâna din benzinărie, cu bustul gol și Biblia în torpedou.
Într-o dimineață toridă de iulie, când chiar și hoții transpiră sub seiful de bani publici, DNA a dat buzna peste omul cu suflet mare și ștaif de brutărie metropolitană: Cristian Popescu Piedone, primarul tuturor tarabelor, actual șef suprem peste Protecția Consumatorului și protector universal al clienților mulțumiți (doar dacă au pile la Hotel Internațional).
Cu ochiul vigilent al influencerului instituțional și mâna grea de controlor cu telefonul pe live, Piedone a fost găsit de DNA într-un complex de lux de la Mamaia Nord. Nu într-un birou, ci între două stories și o gustare de lux fără E-uri. Percheziții, stenograme, suspiciuni de favoritism, șoapte amicale către operatori economici și o glumă clasică de-a lui Piedone:
„Păi ce-am înnebunit? N-am făcut nimic… încă.”
Aparent, domnul Popescu (cel care „n-a furat un leu, poate o merdenea, dar de calitate”) ar fi divulgat niște informații confidențiale către un hotel din Sinaia, să-i salveze ratingul pe Booking. Un mic gest de prietenie între băieți, cum se face de peste 30 de ani, de când tovarășul Popescu ocupă tot felul de funcții publice
Pentru cei cu memorie scurtă (ca durata mandatelor oneste în România), Piedone nu e la prima experiență penal-administrativă. Colectivul a fost doar o „neglijență firească” în logica lui, ceva între un aviz lipsă și o candelă aprinsă în numele protecției consumatorului de oxigen.
După o condamnare, un plâns electoral și o revenire glorioasă, fostul primar de sector a adunat în jurul său o rețea de rude, fini, veri, verișoare și controlori convertiți. Rețea care funcționează ca un lanț de restaurante cu mucegai pe fațadă și sprijin politic la subsol. Dacă întrebi prin primării, există un verb reflexiv de uz local: „m-am piedonit”.
Piedone apare pe TikTok dând peste cap restaurante cu tăvi de trei ani nespălate, apoi zâmbește către cameră ca un Cezar într-o piață de cartier:
„Așa ceva nu se face la mine, da? Noi vrem igienă, nu corupție.”
Dar corupția se odihnește în telefonul lui, săraca, acolo unde îi sună prietenii, clienții, hotelierii, colegii de partid și toți cei care știu parola: „vezi că vine controlul joi, să nu uiți de muștarul bio și șoriceii din beci.”
Că DNA a venit peste el? Vai, ce surpriză! Când controlezi tot, te miră că te controlează și pe tine cineva. Poate că într-o lume normală, Piedone ar fi doar un personaj de sitcom, un primar nostalgic cu ceafă groasă și empatie de salam Victoria. Dar aici, în lumea reală Piedone e un pericol sistemic, un bufon cu instituție, un om care a făcut din ANPC un circ ambulant cu influenceri pe post de clovni și cu legi aplicate la mișto.
Cristian Popescu Piedone ar putea fi cel mai sincer politician din România: și-a construit o carieră pe negație, un electorat pe ignoranță și un aparat pe nepotism. A fost condamnat, achitat, reales, viralizat, anchetat din nou. A căzut, a plâns, a făcut live. E omul care n-a murit politic nici când au murit alții din cauza lui.
Când DNA a bătut la ușă, n-a răspuns nimeni. Dar aplicația de TikTok era activă. Piedone posibil filma deja episodul următor din „Inspectorul de Muștar: Ediție Penală”.
Coming soon:
Piedone și Controlul Fantomă
Cina cea de pe Urmă cu Dan Radu Rușanu
Ghid ANPC de supraviețuire în pușcărie: cum să eviți ciorba cu mucegai și să dai vina pe administrator
Rămâi pe recepție, urmează Like & Percheziție!
Într-o țară în care granița dintre prostie și ideologie a fost desenată cu creion dermatograf, președintele Nicușor Dan a reușit să o șteargă cu un șervețel umed de Făgăraș.
După ce Parlamentul a votat o lege ce întărește interzicerea organizațiilor cu caracter legionar și lupta cu extremismul online, domnul președinte a simțit nevoia să o conteste. Motivul? E „neclară”. Mai exact, nu știm sigur dacă o asociație care îl omagiază pe Ion Gavrilă Ogoranu (fost legionar devenit partizan) e legionară sau doar pasionată de omagii patriotice în pădure.
CCR i-a respins contestația, în unanimitate, inclusiv judecătorul CCR numit de el. Motivul? Legea nu restrânge libertatea de exprimare, ci limitează propaganda fascistă.
Dar Nicușor Dan nu s-a lăsat, a decis să retrimită legea în Parlament. Poate că acolo, printre AUR, SOS și POT, va găsi în sfârșit înțelegerea ideologică pe care o caută cu atâta ardoare.
E corect: e important ca legile să fie clare, fără echivoc și loc de interpretări periculoase. Dar la fel de important este să facem distincția între anticomunism și mișcarea legionară, așa cum trebuie să știm să diferențiem între „sfinții închisorilor” și legionarii închiși pe bună dreptate – susținători ai unei ideologii criminale, unii dintre ei chiar criminali cu acte-n regulă.
Curtea Constituțională a respins și contestațiile făcute de POT, AUR și SOS. Legea nu îngrădește libertatea de exprimare, așa cum au încercat să demonstreze.
Anamaria Gavrilă, șefa POT și maestră a dramatismului retoric, a ținut un recital tragic în Parlament:
Cifra probabil e inspirată dintr-un PowerPoint ezoteric sau un vis colectiv pe WhatsApp. Aplauze prelungite de la colegii de galerie ideologică.
Călin Georgescu, fost pretendent la Cotroceni și actual vedetă spiritualo-ideologică a dreptei radicale, este trimis în judecată pentru propagandă legionară. Organizația sa, un melanj de nostalgici, neolegionari bio și mercenari cu opinie, a fost prinsă în flagrant ideologic, visând cu ochii deschiși la o lovitură de stat. Nu chiar cu tancuri, dar cu suficiente like-uri și cămăși verzi încât să devină periculoasă.
Nicușor Dan, în loc să se delimiteze clar de tot ce înseamnă ideologie legionară, preferă să baleteze pe marginea legii. Ar vrea să separăm. Ce? Greu de spus.
Președintele a declarat cândva că Mișcarea Legionară „a devenit nocivă când a început să justifice omorul oponenților politici”. Până atunci, probabil era un grup de dezvoltare personală cu simboluri ciudate.
Și pentru că nu era suficientă controversa, președintele a atacat și o lege care spune că cultele trebuie să-și recunoască liderii religioși, nu să-i desemneze statul, Facebook sau Călin Georgescu personal. De ce-l deranjează că evreii vor rabini validați de comunitatea lor? Rămâne un mister demn de dosarele Xeno-fobe.
Într-o țară în care memoria Holocaustului e folosită în discursurile oficiale doar de nouă mai și în rest e relativizată cu delicatețe funcționărească, poziția președintelui Nicușor Dan e, cum spune istoricul Mihai Demetriade, una dintre cele mai grave trivializări ale memoriei Holocaustului din ultimii ani.
Poate fără să vrea, poate din ignoranță sinceră, poate dintr-un patriotism local rătăcit printre munți, președintele României a ajuns să ofere protecție ideologică, prin ambiguitate, unui curent care a otrăvit România, apoi s-a ascuns în pădure.
Într-o țară normală, Călin Georgescu ar fi închis pentru ce-a făcut. În România, e apărat indirect de stat. Iar președintele, cu toată geometria lui morală, uită că între o ideologie criminală și o opinie personală e o diferență de sânge.
Moartea lui Felix Baumgartner ar fi fost tragică dacă n-ar fi fost atât de bine sincronizată cu propria mitologie de brand. Bărbatul care a sărit din stratosferă pentru un shot de glorie s-a prăbușit, ironic, într-o stațiune de vacanță ca orice pensionar cu spirit de aventură și tensiune oscilantă. N-a fost o explozie în atmosferă, ci un fâs de motor, urmat de un „buf” în marginea unei piscine. Asta înseamnă să închei în stil.
Parapanta motorizată, simbolul libertății zburătoare, dar și al băieților în criză de vârstă, l-a abandonat fix când ego-ul părea să prindă din nou viteză. Nu contează că el simțise „o ușoară stare de rău” înainte de zbor, important e că s-a ridicat de la sol cu entuziasmul unui influencer la primii 10k urmăritori și a coborât cu viteza unui algoritm în declin.
În stânga tragediei, o Mihaela Rădulescu cu ochelari mari și dramă și mai mare, ne anunță că i-a fost alături. A strigat „FIGHT”, dar poate era mai util un „BRAKE” sau măcar un „CHECK THE ENGINE, BRO!”. Cu un patos regizat mai bine decât un story la Coachella, a apărut printre primii la locul accidentului, nu ca să închidă cercul vieții, ci ca să deschidă subiectul.
Postarea cu lacrimă controlată și „te iubesc pentru totdeauna” a intrat rapid în trending, urmată de articole în care apare ca o eroină de tabloid ce își înfruntă destinul cu fond de ten waterproof și metafore de tip „am zburat împreună, acum îți duci zborul singur”.
E fascinant cum tragediile personale ale Mihaelei au cronometru perfect pentru o revenire mediatică. Ultima oară când a avut o expunere masivă fără să fie invitată la o emisiune de gătit a fost acum… oh, chiar când s-a combinat cu Felix, tot cu salt mediatic.
Când a sărit de la 39.000 de metri în 2012, Felix n-a spart doar bariera sunetului, ci și pe cea a bunului simț corporatist. Să nu ne mințim: n-a fost nici astronaut, nici om de știință. A fost cascadorul oficial al unei campanii Red Bull, o combinație între Evel Knievel și broscoiul energizat din reclame.
A devenit un simbol al „curajului modern”, adică acel tip de curaj măsurat în vizualizări, sponsorizări și mesaje motivaționale scrise în Comic Sans. Și-a construit o carieră din a-și risca viața ca apoi să se plângă că oamenii nu-l iau în serios. Moartea lui Felix Baumgartner vine la finalul unui lung tur de forță prin festivaluri de adrenalină, interviuri autoînduioșătoare și poze în care arăta mereu ușor supărat pe gravitație.
N-au lipsit, firește, nici corurile de bocitoare media. Critici care n-au spus niciodată un cuvânt despre Felix cât era viu, acum își frâng tastaturile în paragrafe pompoase. „A fost un spirit liber”, „a trăit pentru visul său”, „a murit făcând ce iubea”, toate expresiile de bucătărie emoțională sunt scoase la interval. Cei care ieri publicau topuri cu „cele mai frumoase divorțuri de vedete” acum dau lecții de spiritualitate cosmică.
Mulți îl reîncadrează retroactiv în galeria eroilor, dar nu știu dacă e mai aproape de Gagarin sau de un cascador la Zilele Municipiului. Felix n-a salvat lumea, dar ne-a oferit o metaforă: uneori, chiar și cu parașuta deschisă, tot te lovești de realitate.
Pe Facebook, valuri de empatie fabricată. „Condoleanțe sincere” de la oameni care confundă parapanta cu drona și care cred că Mach 1 e un model de BMW. Mii de comentarii cu inimioare, îngeri și „RIP LEGEND” din partea unor urmăritori care și-ar pune și moartea bunicii în story, dacă ar fi destul de virală.
Moartea lui Felix Baumgartner a devenit, în 24 de ore, exact ce a fost viața lui: un eveniment transmis, filtrat, analizat și monetizat. Tragedia a devenit content, un salt în neant, cu distribuire pe toate platformele.
El — cu parașuta. Ea — cu fardul. Împreună, o definiție pentru o generație care confundă adrenalina cu iubirea și expunerea cu sensul. Într-o lume în care moartea înseamnă reach și doliul are cont de Instagram, dispariția lui Felix e doar încă un moment în care superficialul a triumfat asupra realului.
Moartea lui Felix Baumgartner e lecția perfectă pentru epoca digitală: poți zbura cât vrei, dar tot ajungi viral doar când cazi. Și, dacă ai noroc, cineva te plânge online cu filtre frumoase și fraze șablon.
În era hashtag-urilor salvatoare, unde fiecare suspin feminin e convertit în suferință autentică, avem o revelație incomodă: există femei abuzatoare. Da, da, din acelea care nu doar că îți sparg nervii în bucăți, dar o fac și cu grație, victime înnăscute, strategii înnăscute, lacrimi gata de Netflix.
Și ce face societatea progresistă? Simplu: o aplaudă. O înțelege. Îi explică traumele din copilărie și o trimite la shopping ca formă de vindecare.
Pe de altă parte, dacă bărbatul deschide gura și spune: „Sunt abuzat psihologic”, societatea progresistă îi răspunde: „Ești slab. Fii bărbat!”
Să ne înțelegem: femeia abuzatoare e un profesionist al războiului psihologic. Nu dă cu pumnul, dar dă cu sarcasmul. Nu urlă, dar îți livrează pasiv-agresivitate cu gramaj medical. E mereu într-o competiție cu tine — nu pentru a construi, ci pentru a te doborî, apoi a plânge că a fost rănită de cât a dat cu tine de pământ.
Conform unor studii solide, femeile conduc la capitolul inițiere de conflicte, violență verbală, manipulare emoțională și victimizare teatrală. Iar partea cea mai bună? Își folosesc „reacțiile” tale — adică orice sunet scos — pentru a-și justifica crizele.
Un fel de: „Vezi? Dacă ai răspuns, înseamnă că tu ești problema!”
Dar are traume, săraca…
Aici intervine opera de artă a progresismului: orice comportament feminin toxic e justificat de un dosar psihologic imaginar. „A avut un tată distant. A fost ignorată emoțional. A suferit.”
Și ce dacă? Asta o transformă automat într-un terapeut ratat care are voie să îți facă lobotomie emoțională?
Să ne înțelegem: trauma nu justifică abuzul. La nimeni. La fel cum istoria patriarhală nu justifică violența masculină, nici abandonul emoțional din copilăria femeii nu justifică abuzul psihologic asupra partenerului. Nu e nevoie de Freud ca să înțelegem că abuzul nu ține de gen — ține de caracter.
Dacă bărbatul abuzator e condamnat, pe bună dreptate, atunci și femeia abuzatoare merită același tratament. Nu ședințe de yoga plătite din fonduri europene.
Într-o societate cu pretenții de progres, egalitatea e selectivă. Există campanii pentru femei bătute, dar nimeni nu vorbește despre bărbații abuzați psihologic. Centre pentru victime? Da. Dar nu dacă porți pantaloni. Plângând într-un colț? Nu, bărbatul trebuie să „se ridice și să fie tare”. Nu contează că a fost castrat emoțional zilnic de către partenera lui „empatică”.
Societatea blamează victima bărbat și protejează agresorul feminin. A ajuns atât de „deschisă la minte”, încât i s-a vărsat creierul.
Societatea conservatoare îți spunea că bărbatul trebuie să suporte și să îndure. Societatea progresistă îți spune exact la fel, doar că mai cu blândețe și un filtru pastel pe Instagram. E aceeași rușine ambalată altfel.
În final, nu am scăpat de abuz — doar i-am schimbat genul și i-am pus un fundiță ideologică. În numele „echilibrului”, tolerăm violența emoțională feminină, o ascundem sub cuvântul „empatie” și îi cerem bărbatului să înțeleagă.
Să înțeleagă că nu are voie să se plângă. Că trebuie să suporte. Că trebuie să tacă. Pentru că dacă vorbește, devine agresor. Automat.
Până nu începem să vedem violența ca un fenomen uman, nu de gen, vom continua să protejăm călăii cu fustă și să crucificăm victimele cu barbă.
Abuzul nu vine doar cu palme și vânătăi. Vine și cu replici acide, manipulare zilnică, competiție toxică și atac la caracter. Vine cu zâmbete false și justificări psihologice trase de păr.
Și cât timp continuăm să spunem „săraca, a avut traume”, în timp ce bărbatul e încolțit și făcut vinovat că respiră, nu construim o societate echitabilă — ci un circ ideologic, cu bărbați ca ținte și femei ca sfinte.
Dacă ar fi să avem un brand de țară sincer, autentic, care să nu insulte inteligența vizitatorilor străini cu frunze stilizate și slogane despre grădini, acela ar fi fără îndoială pupincurismul. Pentru că nimic nu definește mai bine spiritul nostru dâmbovițean decât această formă subtilă de auto-umilire practică, elevată până la rang de artă, religie și uneori politică externă.
Pupincuristul român nu e un simplu lingușitor. Nu. E un organism complex, un mamifer social cu instincte de slugă, adaptabil, agil și capabil să simtă în ce direcție bate vântul puterii de la distanță. Îl recunoști după mersul umil, dar sigur, mirosul de oportunism ieftin și capacitatea incredibilă de a-și modifica opinia în funcție de interlocutorul cu cel mai mare salariu sau scor electoral.
Primul contact cu această specie se produce încă din copilărie. În școala primară deja se învață cum se pupă în fund învățătoarea pentru o steluță sau o bulină roșie. De acolo, evoluția e rapidă. Apare pupincurismul naiv, cu accente ortodoxe. E practicat de țăranul digitalizat care, odată ajuns pe Facebook, postează citate din Biblia greșit tradusă și pupă în cur orice politician care „ne dă pensii, dom’le”. Conservator până la ADN, pupincuristul ortodox crede că e o virtute să stai în genunchi. Nu se știe exact dacă termenul s-a transmis pe cale orală sau bucală, dar având în vedere nivelul de alfabetizare al practicanților, e clar că scrisul n-a avut prea mult de-a face cu perpetuarea acestui ritual ancestral.
A urmat epoca breslelor, când românul și-a dat seama că, dacă tot își pupă șeful în fund, ar putea primi în schimb ceva mai mult decât o privire disprețuitoare. Așa a apărut pupincurismul de breaslă: „sărut mâna, șefu’, ce frumos v-ați pieptănat azi, să trăiți!” Din vremurile în care slugile pupau cizmele boierului, am ajuns în vremurile moderne în care middle managerul pupă mailul CEO-ului la 23:57, ca să pară harnic și dedicat.
Astăzi, pupincurismul feudal trăiește liniștit în corporații, sub forma „feedbackului pozitiv” și a „recunoașterii meritelor colegilor”, practicat exclusiv cu scopul de a avansa pe scara ierarhică, preferabil peste cadavre și concedieri colective.
Pe vremea comunismului, pupincurismul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, fiind susținut de stat, promovat în școli și premiat cu apartamente în Drumul Taberei. Nu era suficient să pupi curul Partidului, trebuia să și torni la Securitate cum l-a pupat altul greșit sau insuficient. În zilele noastre, pupincurismul de partid s-a reinventat. Se numește „sprijin politic”, „consultanță electorală” sau „loialitate față de valorile democratice”. În esență, același lucru: pupi, primești. Nu pupi, pa și la gară. Cu cât pupi mai jos, cu atât urci mai sus.
Elita românească – o combinație între aristocrație de carton, analfabetism funcțional și poze cu diplome false – nu putea rata ocazia să transforme pupincurismul într-o artă diplomatică. Practicat în epoca fanariotă la Înalta Poartă, astăzi a fost adaptat pentru Bruxelles, Washington, Strasbourg și, uneori, Beijing. Trimiși speciali în misiuni de pupat internațional, politicienii români se rotesc cu grație între fundurile diferitelor cancelarii, așteptând să li se arunce un rest de fonduri europene sau măcar un post la ONU.
Se numește „pupincurism de elită”, dar ar fi mai cinstit să-i spunem „servilism de lux”. Căci elitele noastre nu conduc, ele se gudură. Nu negociază, ci imploră. Nu construiesc, ci pupă.
În concluzie, dacă am fi sinceri cu noi înșine, n-am mai încerca să vindem turiștilor legende cu Dracula, castele bântuite și păduri virgine. Am vinde experiențe autentice: „Vino în România, simte pe pielea ta pupincurismul tradițional! Privește cum se pupă în fund în stil rustic, feudal, corporatist sau europarlamentar!”
Un popor care a pupat atât de mult și cu atâta constanță nu mai are piele pe buze, dar are o mare tradiție. Și dacă tot ne caută străinii pentru experiențe locale, hai să le dăm ceva real. Nici nu costă mult, că oricum ne oferim voluntar.
Hai noroc și să trăiască Națiunea Pupaților!
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris și publicat în perioada în care frunza Elenei Udrea devenise logo-ul României , alături de sloganul ,,Explorează grădina Carpaților” reprezenta brand-ul de țară al României.
Frunza a trecut, puoincurismul a rămas dintotdeauna și va dăinui pe vecie.
Într-un colț de țară unde agonia postcomunistă nu doar că n-a trecut, dar a făcut metostază în mentalul colectiv, o manifestare cultural-violentă cu iz folcloric a tulburat tihna cotidiană a județului Vaslui. Evenimentul, catalogat sec de procurori drept un „viol asupra unor septuagenare”, a fost preluat de comunitatea științifică paralelă cu realitatea, formată din renumiții dacologi Oreste – spiritist de salon – și Dan Puric – bardul neînțeles al Românismului cu „R” mare, mic și patetic.
Pentru că simpla bestialitate nu mai satisface foamea de mitologie, cei doi au ridicat cazul la rang de revelație etno-erotică, introducând în dezbaterea publică un concept necunoscut: Baba Sutra. Nu, nu e o glumă proastă scrisă într-un birt de lângă autogară, ci „o formă elevată de necrofilie preventivă”, cum ar zice inițiații. Spre deosebire de tradiționala necrofilie – unde victima are scuza morții – Baba Sutra se practică pe viu, dar cu potențial de viitor compost uman.
În entuziasmul lor academic, Oreste și Puric au lansat ipoteza-șoc: Kama Sutra e, de fapt, un plagiat. Da, dragii noștri, Kama Sutra nu e creația indienilor cu bindi și karma, ci o adaptare a mult mai vechii Baba Sutra, codificată prima oară pe coaja de fag de către daci, în peșterile de la Sarmizegetusa. Așa cum li s-a furat dacilor și pălinca (azi „palinka”, în gâtlejul unguresc), și mirul, și sexul ritualic cu babete au fost smulse din mâinile glorioase ale strămoșilor noștri.
Cazul vasluian este cu atât mai fascinant cu cât una dintre „participante” s-a declarat vizibil tulburată de utilizarea mirului pe post de lubrifiant, ridicând întrebarea logică: mirul trebuie aplicat cald sau rece? Cei doi experți au oferit un răspuns pe măsură: temperatura este irelevantă, câtă vreme actul este însoțit de reculegere și patriotism ancestral.
Dincolo de absurdul grotesc al poveștii, concluzia dacologilor este clară: Biserica Ortodoxă a ciordit și mirul, înlocuind intenția originală – ungerea cu scop erotic – cu ritualul religios steril, de duminică. Practic, „lubrifierea sacră” a fost rescrisă cu tămâie și ipocrizie.
Așa se încheie un nou capitol din epopeea spiritualo-sexuală a neamului, în care sfințenia, penibilul și crima se dau în stambă pe fundal de muzică populară remixată de Satan, cu sprijinul regretatului Ceaușescu și al unei echipe de spirite care încă mai cred că Sarmizegetusa era Parisul Orientului.
Următorul episod: Cum a inventat Decebal prima poziție sexuală cu capul în jos și de ce a ajuns Traian să o numească inversul latin.
Notă:
Aceasta este o revizuire a unui text scris și publicat în 2017
