Rubrica: Profeți pe cartelă
Puric & Georgescu SRL
Distribuitori autorizați de mântuire națională la pungă mică
Într-o țară în care politica se face în talk-show-uri și revelația în picioarele goale prin platouri TV, domnul Dan Puric a fost, este și va fi – din păcate – figura tragicomică a apostolului cu accente de recitator învechit, care, în lipsă de scenă, a urcat pe piedestal. Cu pantofi lustruiți, suflet adânc și ochi umezi de veșnica trăire, Puric a reușit performanța de a transforma orice sală de conferință într-un lăcaș de cult alternativ.
Discursul lui? Un ghiveci fierbinte de Cioran răsucit, Eminescu scos cu forcepsul din context, jale, ortodoxie și o doză sănătoasă de conspirații pe care le rostește cu atâta patos încât ai putea jura că îngerii l-au ajutat la redactare, probabil în pauza dintre două colinde.
Ani de zile, Puric a cultivat în român un soi de mândrie bolnavă și misticoidă, în care am fost, suntem și vom fi poporul ales, doar că ne sabotează străinii, neo-marxiștii, UE, iluminati și probabil și CFR-ul. Toate astea, livrate cu lacrimi, pauze dramatice și mimică de extaz teatral.
Dar Puric n-a vorbit doar. Nu. El a pregătit. A fermentat. A marinat. A fezandat. Publicul, desigur.
Ca orice bucătar spiritual responsabil, Dan Puric a înmuiat carnea grea a românului credul în poezie, suspin și dușmani invizibili. Ani de zile, i-a turnat metaforă peste paranoia și l-a servit cu garnitură de „neam martir”, până când publicul a fost gata.
Și atunci a intrat în scenă Căcălin Georgescu.
Nu cu flori, ci cu suveranitate. Nu cu versuri, ci cu geopolitică. Un Mesia tăcut, cu ochii pierduți între Bucegi și Geneva, care vorbește rar și greu, ca un manual de istorie scris în vis. Dacă Puric era tămâia, Georgescu e cădelnița. Dacă Dan plângea în numele neamului, Căcălin trasa direcții strategice pentru el, cu voce de GPS ezoteric.
Georgescu e ce se întâmplă când crezi prea mult în Dan Puric. O formă de revelație care te lasă cu suveranitatea în buzunar și realitatea în paragină.
Publicul, deja fezandat în lacrimile lui Dan, a fost gata să fie copt la foc mic în cuptorul cosmic al lui Georgescu, cu dragoste, cu verticalitate, cu „resetare”. Aceiași oameni care l-au urmat pe Puric în metafizică, l-au votat pe Georgescu în absență și l-au aclamat pe G SIEmion în direct, convinși că astfel au salvat România.
Puric le-a arătat stelele. Georgescu le-a dat harta. SIEmion le-a promis autostrada.
Și ei, cu ochii uzi și buletinul tremurând în cabina de vot, au bifat revelația.
E genul de public care e convins că dacii erau creștini, Brâncuși era suveranist, iar Caragiale – clarvăzător.
Te întrebi cine votează România Mare în variantă homeopat-electorală?
Fix aceia care îl aplaudă pe Puric în picioare, se închină când vorbește Georgescu și scandează „unitate!” la mitinguri cu iz de bâlci patriotic.
Așa s-a născut firma: Puric & Georgescu SRL.
Distribuitori oficiali de gândire profundă fără aplicație practică. Cu franciză în fiecare suflet suspinător și filiale în fiecare colț de internet unde dacii încă luptă cu globaliștii. Brandul lor? România eternă, neînțeleasă, dar foarte sigură pe superioritatea ei morală față de restul lumii păcătoase.
Concluzia?
Dan Puric a plâns pentru „neam”.
Căcălin Georgescu le-a dat sens.
G SIEmion le-a dat boxă portabilă și tricolor la reducere.
Și ei (publicul cu mâna la inimă și lacrima la vedere) i-au votat, nu noi, ei, publicul lui Puric.
Aceia care cred că adevărul vine în basm, suveranitatea se exprimă în caps lock și România e un destin tragic scris cu sânge pe Google Docs.
Noi doar am stat pe margine, privind cum teatrul devine urnă, iar metafora – program politic.
România – țara în care, dacă asculți suficient de mult un actor vorbind despre suferință, ajungi să votezi cu ea.
