luni, decembrie 22, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 46

Limerența și relații toxice: Cum afectează manipularea emoțională

MBM - KritiQ
-
0
Limerența și relații toxice: Cum afectează manipularea emoțională

Află ce este limerența, cum se manifestă în relații toxice și impactul manipulării emoționale asupra sănătății tale mintale

Limerență: când hormonii fac stand-up în capul tău

Există o stare mintală, între halucinația erotică și depresia cu față zâmbitoare, numită „limerence”, termenul fiind tradus în limba română ,,limerență”. Nu, nu e denumirea unei pastile de farmacie care-ți promite erecții la 17 grade și vise umede cu Margot Robbie. E ceva mai profund — e dragostea cretină. Acea „iubire” care îți transformă creierul într-un PowerPoint cu doar două slide-uri: „Oare mă iubește?” și „De ce nu mi-a dat mesaj?”
Limerența e starea în care te uiți la telefon mai des decât la realitate și ai impresia că orice emoji înseamnă ceva profund. Ai devenit, practic, un detectiv sentimental cu misiunea de a interpreta „văzut la 13:17” ca pe o declarație de dragoste pasiv-agresivă.

Se manifestă astfel:

  • Idealizezi ca un PR de cult religios: Persoana respectivă nu are defecte, doar „provocări de caracter”. E specială. Unică. Probabil că și Dumnezeu s-a gândit de două ori înainte să o creeze.
  • Trăiești din micro-validări: Dacă îți răspunde la mesaj în mai puțin de 12 minute, e dragoste. Dacă trece o oră, intri pe YouTube și cauți „cum îți dai seama că nu te mai iubește (pentru totdeauna)”.
  • Depinzi emoțional ca un cablu de priză: Nu mai ești om, ești o extensie nervoasă a reacțiilor celuilalt. Dacă te ignoră, te stingi. Dacă te bagă în seamă, revii la viață ca Dracula la miros de sânge.
  • Gândești magic: „Dacă mă gândesc destul de intens la ea, o să simtă și o să-mi scrie.” Spoiler: nu o să scrie. Are altă limerence.
Limerența nu e dragoste. E dragostea în halucinogeni. E un Black Friday emoțional, unde ți se pare că ai prins o ofertă la suflet-pereche, dar în colet vine un om ocupat, plictisit sau deja căsătorit.

Limerența și tulburarea de personalitate borderline cu narcisism covert: un cocktail exploziv

  • Dacă atât persoana care manifestă limerența, cât și obiectul limerenței sunt borderline cu inserturi de narcisism covert— felicitări, ai câștigat premiul cel mare: o relație care pare scrisă de Kafka și regizată de Lars von Trier.
  • Dacă obiectul limerenței e o persoană normală, se va simți confuză, de parcă ar juca într-o telenovelă turcească sau vreun film de Bollywood, fără să-i fi plăcut vreodată genul, fără să fi cochetat vreodată cu actoria și nici să fi cerut distribuția în vreun astfel de rol.

De ce apare limerența la o persoană cu BPD + narcisism covert?

  • BPD: frică intensă de abandon și instabilitate emoțională. Atașare rapidă, nevoia disperată de apropiere, sabotată prin impulsivitate și agresivitate. Iubirea devine obsesivă, apoi deziluzie.
  • Narcisism covert: nevoie uriașă, dar mascată, de validare. Se percep ca sensibili și „neînțeleși”, hrăniți de idealizarea partenerului și senzația că sunt „aleși”. Nevalidați, devin retrași sau pasiv-agresivi.

Manifestări ale limerenței în acest context:

1. Idealizare rapidă: „Ești tot ce mi-am dorit. Numai tu mă înțelegi. Suntem suflete-pereche.”
2. Nevoie intensă de validare: mesaje constante, gelozie, frică de abandon.
3. Frustrare când realitatea lovește: orice semn de distanțare e respingere absolută.
4. Devalorizare / retragere: „Tu nu ești ce păreai. Mă distrugi.”
5. Repetiție: apare alt „obiect de limerence”, iar ciclul continuă.

Comportamente tipice:

  • Te urcă pe piedestal, apoi te disprețuiește emoțional.
  • Te acuză că nu o înțelegi, dar e contradictorie.
  • Se simte distrusă fără tine, dar caută altă relație imediat.
  • Îți cere să o salvezi, apoi te pedepsește.
  • Trăiește relația ca o dramă autoindusă, simțindu-se specială prin intensitate.

Cum afectează partenerul?

  • Confuzie emoțională: iubire sau manipulare?
  • Vină cronică: „Poate am greșit eu ceva.”
  • Epuizare emoțională: nu știi ce urmează.
  • Dependență emoțională inversă: ești „lipiciul”, dar nu primești înapoi.

Limerența și relațiile toxice: cum manipularea emoțională îți poate ruina viața

Nu uita: limerența într-o relație toxică poate amplifica manipularea emoțională. Este un amestec toxic în care obsesia, frica și nevoia de control creează un carusel de suferință.
Concluzie sinceră:
Limerența este psihoza temporar romantică a epocii noastre, mai ales când se suprapune cu borderline și narcisism covert. Dacă ești partenerul unui astfel de om, întreabă-te dacă îți poți păstra sănătatea emoțională sau dacă ai devenit doar o piesă într-un scenariu toxic.
Bea un pahar cu apă. Fă un pas înapoi. Și verifică dacă nu cumva ai semnat fără să vrei un contract cu Diavolul în timp ce te uitai în ochii ei.
Notă:
Nu-mi place cum sună termenul în limba română, în engleză sună mai bine, după părerea mea.

Tăieri din vârf, dar cu pila de unghii – Dragoș Anastasiu

MBM - KritiQ
-
0
Tăieri din vârf, dar cu pila de unghii – Dragoș Anastasiu

Vicepremierul Anastasiu anunță tăieri simbolice de salarii la stat, cu rugăminți și Exceluri – reforma românească la milogit.

România, țara unde dacă nu se poate, se poate oricum. Vicepremierul Dragoș Anastasiu a ieșit din adormirea instituțională pentru a ne anunța, cu emfaza unui chirurg plastician care vrea să opereze doar cu gândul, că se vor reduce salariile pentru conducerea companiilor de stat. Da, aceia. Cavalerii de carton ai bugetului de stat. Oamenii care iau 15.000, 20.000, 40.000 de euro pe lună ca să supravegheze prăbușirea planificată a unor găuri negre cu sigla statului.
„Avem o schemă clară care se va aplica și în care și cei minoritari se vor adapta”, zice Vicepremierul, într-un citat din articolul HotNews care sună a comunicat de criză emis de un somelier de management public. Nu știm cine sunt minoritarii – poate acționarii, poate spectatorii, poate cei care încă mai cred că statul are o viziune. Dar să ne adaptăm, că vine eficiența peste noi!
Dar stați, să nu vă entuziasmați! Nu vorbim de tăieri brutale. Nu, nu, nu suntem barbari. Domnul Anastasiu recunoaște cu un calm aproape zen că, legal, nu se poate. Contractele de mandat, legile în vigoare, „cadrele existente” – toate îi protejează pe acești eroi ai eficienței bugetare. Deci nu putem tăia salariile. Ce putem face? Să-i rugăm frumos. În articol ni se spune clar: li se va propune conducătorilor de companii să-și reducă lefurile. De bună voie.
Aici statul român își atinge apogeul ridicolului birocratic: le cere unora dintre cei mai bine plătiți bugetari să-și micșoreze singuri salariile, din patriotism, din spirit de echipă, din milă față de contribuabil. E ca și cum ai merge la ursul grizzly și l-ai ruga să nu mai mănânce somoni. Nu e frumos, somonii au familii.
În același articol, Vicepremierul mai scoate din joben și un alt concept uluitor: se va introduce „o grilă de salarizare cu coeficienți”, în funcție de indicatorii de performanță și de dimensiunea companiei. Ceva ce pare excelent pe hârtie, dacă n-am ști deja că în România performanța e măsurată în numărul de prieteni, pile și conferințe la care n-ai fost, dar ai apărut pe afiș.
Și, ca totul să fie coerent în absurd, Anastasiu ne oferă și o scuză de avarie: „Știți cum e, când nu ai cadru legal, te adaptezi la ceea ce ai.” Așadar, știm că nu putem face nimic real, dar facem zgomot și scoatem PowerPoint-uri, pentru impresia artistică. Cam cum se spală păcatele într-un guvern: cu apă de colonie și foi A4.
Articolul o spune pe șleau: în loc să înfrunte sistemul care permite salarii obscene unor incompetenți bine ancorați politic, guvernul vine cu recomandări. Recomandări! Nu ordine, nu legi, nu restructurări. Recomandări. Adică sfaturi, ca între prieteni. Ca și cum Fiscul te-ar suna și ți-ar spune: „Dom’le, dacă aveți timp și chef, poate ne plătiți și nouă niște taxe…”
Și, în final, cireșa de pe tortul amar: dacă cei cu acțiuni minoritare nu sunt de acord, să se adapteze și ei. Adică fie acceptă, fie pleacă. Unde? Nu contează. Important e să rămână cine trebuie.
În concluzie: nicio grijă, drag popor! Se face reformă. Din tastatură. Cu milă. Se roagă oligarhii bugetari să-și taie singuri friptura. Cei care până ieri erau premiați pentru pierderi, acum sunt invitați să practice austeritatea spirituală. Nu știm cât va dura teatrul ăsta, dar măcar avem bilete gratuite. Plătite din impozitele noastre.

Informare corectă? Doar dacă nu vrei să mori prost

MBM - KritiQ
-
0
Informare corectă? Doar dacă nu vrei să mori prost

Majoritatea se lasă manipulată zilnic și nu știe. Tu poți învăța cum să te informezi corect și să gândești cu capul tău

Ne informăm corect sau murim proști. Tu alegi.

A venit timpul să alegem: gândim cu capul nostru sau cu telecomanda? Pentru că în epoca în care se moare de fake news, prostia nu mai e o opțiune privată, ci o molimă colectivă.
Sursele „oficiale” de informare sunt, în realitate, surse oficiale de sedare. Când televiziunea îți oferă totul mestecat și cu gust de propagandă, creierul tău nu mai trebuie decât să înghită. Iar tu, cetățeanul de pe canapea, îți iei doza zilnică de manipulare și ai impresia că „știi ce se întâmplă în țară”.

Cum ne informăm corect?

Pasul unu: mai multe surse. Nu, două conturi de Facebook nu se pun. Nici două posturi TV controlate de aceiași băieți din umbră.
Pasul doi: citește tot articolul, nu doar titlul. Știu, e greu, doare capul, dar așa funcționează mintea — cu efort, nu cu like.
Pasul trei: verifică sursele, trimiterile, autorii. Dacă autorul e un nick dubios și n-are alte articole, poate tocmai ai dat click pe o bălărie rusească tradusă prost.

De ce nu e bine să te informezi dintr-o singură sursă?

Pentru că te transformi într-un papagal cu ecou.
Dacă singura ta sursă e o televiziune abonată la bugetul de stat, ghici ce? Primești informații atent croite să te liniștească, nu să te lumineze.
Iar dacă te uiți doar la opoziție, vei ajunge să crezi că trăiești în iadul fiscal populat de demoni cu cravată roșie.
O singură sursă = o singură versiune = minciună ambalată frumos.

Cum analizăm o știre ca un om întreg la cap?

Folosim creierul. Și cele șase întrebări esențiale ale jurnalismului, care, dacă lipsesc, ar trebui să-ți dea de gândit:
Cele 6 întrebări la care trebuie să răspundă orice știre:
1. CINE?
Cine e implicat? Cine vorbește? Cine acuză? Cine decide? Dacă e „o sursă din apropierea cazului”… ghici ce? E glumă proastă cu pretenții de investigație.
2. CE?
Ce s-a întâmplat, concret? Nu „s-a creat un context tensionat”, ci „un funcționar a furat din fonduri”. Scurt. Clar. Fără parfum de PR.
3. CÂND?
Când s-a întâmplat? Azi, ieri, acum trei ani, dar ne-au spus abia acum pentru că dă bine la scandal? Timpul e esențial. Fără el, nu e știre, e bârfă.
4. CUM?
Care a fost mecanismul? Cum s-a întâmplat? Dacă lipsesc detaliile, e semn că ți se vinde o poveste fără schelet.
5. UNDE?
Locația. Da, contează. Nu ajută cu nimic „în Europa de Est” sau „într-o instituție a statului”. Spune-mi unde. Dacă nu știi, lasă-mă în pace.
6. DE CE?
Motivul. Contextul real. Cauza. Dacă nu se spune „de ce”, înseamnă că fie autorul habar n-are, fie nu vrea să știi. Ambele variante sunt un steag roșu cât China.

Cum ne apărăm de manipulare?

1. Ne detașăm emoțional. Dacă o știre te face să urli după primul paragraf, înseamnă că a fost concepută fix pentru asta.
2. Nu luăm de bun ce corespunde deja părerilor noastre. Confirmarea nu e adevăr.
3. Ne întrebăm cui folosește informația. Dacă servește cuiva, atunci e propagandă, nu jurnalism.

Cum recunoști o sursă servilă?

Nu critică niciodată guvernul.
Nu abordează subiecte incomode.
Evită scandaluri cu serviciile.
Îți oferă doar știri pozitive despre „băieții noștri”.
Prezintă numai „pericolele” opoziției.
E ca și cum ai primi programul de guvernare pe hârtie parfumată. Doar că tu o citești ca pe Biblie.

Vrei să nu fii idiot? Joacă și tu în apărarea minții tale.

Citește cărți. Da, acele lucruri cu pagini.
Antrenează memoria. Rebus, șah, orice te scoate din starea de legumă informată greșit.
Fă legături între informații. Nu tot ce zboară e fake, dar nici tot ce urlă e știre.

Recapitulare pentru cei care dau scroll mai repede decât gândesc:

Informația corectă se obține greu.
Evită sursele unice ca pe rudele toxice.
Pune-ți întrebările: CINE, CE, CÂND, CUM, UNDE, DE CE.
Emoțiile sunt prima poartă a manipulării.
Titlul nu e conținut. Și nici adevăr.

Concluzie finală:

Dacă nu vrei să fii dezinformat, apucă-te să muncești pentru adevăr. Nu vine la pachet cu telecomanda.
Cine se informează corect trăiește lucid. Cine nu, moare prost și comentează pe Facebook.

Religie, astrologie și vrăjitorie: mituri moderne

MBM - KritiQ
-
0
Religie, astrologie și vrăjitorie: mituri moderne

O analiză cinică și acidă a celor trei fenomene care încă domină mințile: religia, astrologia și vrăjitoria – între manipulare și naivitate colectivă

Religie, astrologie, vrăjitorie. Trei surori mai bătrâne decât balada Mioriței, dar care încă prind la public mai ceva ca reducerea la tigăi în hipermarket
Discutam recent cu un amic – un fel de iluminat urban, crescut pe documentare Discovery și sarcasm – despre această trinitate de influențe care se joacă nestingherită cu mințile unei majorități care, în continuare, crede că gânditul duce la oboseală cronică.
Hai să le luăm pe rând, că merită.
Religia, această operă de ficțiune colectivă, pusă în scenă de mii de ani, cu bugete colosale și distribuție globală, e bazată pe ideea că există niște entități supranaturale care ne urmăresc nonstop – o combinație între Big Brother și Moș Crăciun, dar fără dovada bonului fiscal. Nimic demonstrabil, dar totul impus. Și cumva, cu toate că n-a demonstrat nimeni nimic, religia vine cu o grămadă de reguli, interdicții, dogme și tarife pentru iertare.
Apoi vine vrăjitoria, verișoara mai boemă și mai colorată a religiei. Tot cu forțe nevăzute, dar mai pe ocult, mai pe Tarot, mai pe „ți s-au făcut legături”. E religie cu sclipici și lumânări negre. Deosebirea dintre ele? Religia are palat episcopal și subvenție de la stat, vrăjitoarea are vilă roz și Mercedes cu număr „MAG 666”. Dar publicul e același: naiv, influențabil și predispus la pierderi financiare în numele „credinței”.
Și, în final, astrologia. Perla coroanei pseudoștiinței. Un excelent exemplu de cum poți ambala prostia în grafice colorate și diagrame cu Saturn retrograd. Astrologia îți spune că nu e vina ta că ești slab, leneș sau toxic – e vina Mercurului. El s-a întors cu fața spre Uranus, iar tu ai luat din nou decizii de rahat. Dar stai liniștit, că horoscopul de mâine îți aduce bani și iubire, dacă porți ceva mov și eviți Scorpionii.
Toate trei au un numitor comun: lipsa dovezilor și abundența clienților. Și, ironic sau nu, deși se mai înjură și se ard pe rug între ele din când în când, coabitează excelent în capul oamenilor. Acel spațiu vast, întunecat și neventilat, în care nu s-a auzit niciodată de gândire critică.
Ce-i mai grav e că liderii, conducătorii, președinții, regii, dictatorii și ceilalți păstori ai turmei planetare au mereu în jurul lor câte-un consultant spiritual. Fie că-i un popă, o zodie sau o babă cu păr vâlvoi care face descântece la televizor.
De ce? Pentru că masele vor să creadă. În ceva. Orice. Numai să nu fie adevărul.
Din fericire, pe marginea acestui circ s-au ridicat două triburi de spectatori mai rezervați.
Primii sunt agnosticii, acei oameni care spun „bă, nu știu dacă există ceva, dar parcă nu pot să zic nici că nu”. Genul de oameni care nu-și aruncă telefonul în toaletă, dar nici nu jură pe semnal când sunt în lift.
Apoi vin ateii, mai radicali, mai acizi, mai enervanți uneori, care spun: „Nu, dom’le, nu există nimic supranatural. Și dacă există, să vină cu CV-ul și dovezi, altfel nu-l bag în seamă”.
Și uite așa avem o nouă bătaie: creduli vs. sceptici. Vrăjitoarea cu coafura de motan electrocutat vs. profesorul de biologie cu sarcasm de fier. Preotul cu crucea și Sfintele Moaște vs. băiatul cu tricou pe care scrie „Nu-mi pasă ce zice horoscopul tău”.
Cine are dreptate? Greu de spus. Dar dacă te uiți la conturile bancare ale unora și la nivelul de educație al celorlalți, începi să ai o bănuială.
Și uite cum, în anul 2025, încă ne întrebăm dacă e mai bine să crezi în stele, spirite sau sfinți… sau să-ți folosești capul pentru altceva decât să porți pălării de aluminiu.
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text scris prin 2015, fusese scris cu mai mult patos.

CPTSD după abuzul unei femei narcisiste

MBM - KritiQ
-
0
CPTSD după abuzul unei femei narcisiste

Cum îți distorsionează realitatea o femeie narcisistă și cum apare CPTSD-ul după abuz emoțional, gaslighting și manipulare psihologică subtilă

CPTSD: când te iubește o zeiță cu bisturiu emoțional
Există războaie cu avioane, tancuri și drone, și există războaie invizibile, în care arma e un zâmbet dulce și glonțul – o întrebare retorică rostită pe ton pasiv-agresiv: „Tu îți dai seama cât de greu e să fiu cu cineva ca tine?”
Intrăm deci în terenul minat al abuzului narcisic comis de femeia narcisistă – acea ființă mitologică ce știe să joace rolul de victimă mai bine decât o divă de telenovelă, dar care în privat e un chirurg al psihicului tău, tăindu-te lent, fără anestezie, până când te întrebi dacă nu cumva meriți durerea.
La început te iubește cu fascinație, ca pe un nou telefon premium. Ești idealizat, ridicat pe un piedestal și lustruit până strălucești. Apoi, inevitabil, vine devalorizarea – „Ai devenit plictisitor”, „Ești prea emoțional”, „Nu mai ești ca la început” – moment în care începe dansul morții emoționale: tu încerci să recâștigi validarea, iar ea îți servește manipulări cu garnitură de dispreț rece.
Și uite așa, CPTSD-ul (tulburarea de stres post-traumatic complex) își face culcuș în mintea ta. Nu de la bătăi. Nu de la țipete. Ci de la eroziunea sistematică a realității tale interioare. De la gaslighting zilnic, de la invalidare emoțională cronică, de la faptul că o voce suavă îți spune, pe un ton protector, că “nimeni altcineva n-ar fi stat cu tine“.
Și totul capătă sens (sau își pierde sensul) când înțelegi un lucru simplu, dar vital:
Trebuie să te raportezi în permanență la realitate.
Nu la povestea pe care ți-o spune ea. Nu la impresia pe care o lasă în public. Nu la versiunile cosmetizate ale adevărului pe care le fabrică după cum are chef. Ci la ceea ce trăiești cu adevărat: dispreț, control, șantaj emoțional și sentimentul că te-ai pierdut pe tine.
Fără contact cu realitatea, ajungi să trăiești în realitatea ei: o scenă de teatru absurd în care ea e regizoare, actriță principală, scenograf și public aplaudac, iar tu – un figurant confuz care își cere scuze pentru că respiră prea zgomotos.
CPTSD-ul nu apare peste noapte. E ca mucegaiul. Nu se vede la început, dar pătrunde adânc și, dacă nu aerisești, te îneacă. Simptomele? Insomnii, anxietate, vinovăție fără motiv, retragere socială, și o stimă de sine făcută praf. Și, bonus, incapacitatea de a mai avea încredere în oameni normali – pentru că ți-a fost reprogramat creierul să creadă că iubirea înseamnă a merge pe coji de ouă.
Și totuși, lumea o aplaudă pe ea. Ea pare inteligentă și e carismatică. Se victimizează impecabil. Tu? Ai noroc dacă nu ieși din relație cu un diagnostic sau o etichetă de „instabil”, de cele mai multe ori, are ea grijă să ți-o lipească, căci nu degeaba creează mereu tensiune, cu scopul de provoca reacții pe care le folosește și are grijă să te denigreze și să se victimizeze cu ajutorul lor.
Dar, dragă supraviețuitorule al dragostei toxice, hai să lăsăm dulcegăriile și să spunem adevărul:
Dacă nu rămâi ancorat în realitate, o să-ți pierzi mințile. Femeia narcisistă nu-ți fură doar liniștea. Îți fură percepția. Și dacă renunți la ea, nu pleacă – ci se întoarce cu flori, lacrimi și același bisturiu, ajutată de o armată de ,,maimuțe zburătoare”.
Așadar, dacă ți se pare că ești nebun, că te-ai schimbat „în rău”, că totul e vina ta –
s-ar putea să nu fii nebun.
S-ar putea doar să iubești o femeie care își lustruiește oglinda cu bucăți din tine.

Îngeri cu față de demon: Frumusețea care ucide

MBM - KritiQ
-
0
Îngeri cu față de demon: Frumusețea care ucide

O reflecție cinică despre frumusețea falsă, banii iluzorii și sufletul pierdut într-o lume plină de aparențe și egoism mascat

Se zice că în fiecare omidă hidoasă zace un fluture. Corect, dar tot acolo zace și o viitoare mizerie pe parbriz. Adevărul universal e simplu: natura are umor. Ce nu-ți spune nimeni e că fluturele ăla minunat, cu aripi sidefate și grație divină, trăiește fix trei zile. La propriu. Se naște miercuri, se reproduce joi și dă colțul vineri. Cam ca iubirile de pe Instagram.
Pe partea cealaltă, viespile – creaturile acelea cu talie demnă de invidiat de către orice influenceră vegană – sunt, în esență, niște avioane de vânătoare cu ac de înțepat și deficit de empatie. Aparent elegante, în realitate, niște psihopate zburătoare cu diplomă în agresivitate pasivă.
Și-acum, să extrapolăm la rasa umană, că doar n-o să vorbim toată ziua despre insecte, deși unele rude de-ale noastre umane s-ar supăra. Există oameni frumoși pe dinafară și putrezi pe dinăuntru. Seamănă izbitor cu niște mere din supermarket – lucioase, perfect rotunde, dar când le tai, găsești în mijloc viermele în costum Armani.
Acești zei ai frumuseții de vitrină sunt incapabili să iubească sincer. Nu pentru că nu vor. Nu pot. Sufletul lor a fost demult scos la vânzare, împachetat frumos și expediat în rate către prima validare superficială. Ce rămâne e o carcasă Instagramabilă, care zâmbește doar când e flash-ul pornit.
Ei nu oferă nimic fără să tragă după ei un deviz: “Dă-mi și mie ceva în schimb, măcar o validare, un like, un follower, ceva!” Dacă faci greșeala să le spui „mulțumesc” fără bon fiscal, li se strică tot circuitul moral.
Așa-zisul „Iad” de după moarte? Să fim serioși. Iadul e aici. Îl vezi când te urci în metrou la Pipera și îți amintești că trăiești într-o societate în care un share valorează mai mult decât un gest uman. Diavolul nu mai are coarne și furcă – are costum Hugo Boss, cont verificat și birou la etajul 10.
Pe cealaltă parte, „banii fac lumea să se învârtă”. O glumă bună, pe care nimeni nu o mai râde. Cândva făceam troc – un pește pe o roșie, o capră pe o cană. Acum dăm vieți pe ipoteci și suflete pe leasinguri. Ne aruncăm în brațele lui Mastercard cu același entuziasm cu care strămoșii noștri îmbrățișau focul. Diferența e că focul ținea de cald. Cardul ține de foame doar până se blochează.
Și hai să facem un exercițiu de imaginație, că tot suntem visători: închidem toți „bogații” ăștia, cei cu sarsanale de bani și conturi offshore, într-o cameră. Le lăsăm doar banii. Nici apă, nici mâncare, nici Wi-Fi. Cât rezistă? Își vor da seama, prea târziu, că n-au ce face cu bancnotele decât să-și șteargă sudoarea de pe frunte. Ironia? Sunt prea fini pentru a folosi hârtie igienică nepersonalizată.
Ce le rămâne? Nimic. Nici măcar ei înșiși.
Prietenia, noblețea sufletului, iubirea autentică? Povești de adormit copiii. Nu le mai vezi decât rar, și de obicei în știrile de la finalul jurnalului, după ce ai trecut prin 40 de minute de crime, violuri și politicieni care promit „reforme”. Îngerii? Sunt ăia care se strecoară prin viață pe vârfuri, te ajută fără să ceară like, share sau QR code. Nu ies în evidență, că n-au timp de branding personal. Ei își văd de treabă. Când un copil plânge, ei sunt cei care-l liniștesc. Nu filmează nimic. Nu postează nimic. Nu se monetizează.
Adevărata iubire nu cere factură. Nu așteaptă recompensă. Dacă tu te declari „îndrăgostit” dar numeri ce ai dat și ce a venit înapoi, felicitări, ești contabil, nu iubit.
În rest… ce să zic, dragă cititorule? Trăiesc și eu ca tine într-o lume în care demonii au parfum scump și profil de LinkedIn, iar îngerii se îmbracă modest și-și caută sensul în lucruri mici. Mă antrenez zilnic să fiu singur între oameni, în timp ce vânez fluturi în haosul de viespi corporatiste.
Încă mă mai emoționează o frunză căzând într-un apus de toamnă. Știu, par bolnav. Dar în lumea asta nebună, e semn de sănătate să mai simți ceva.
Și dacă mă vezi vreodată mergând prin ploaie, fără umbrelă, nu e pentru că n-am una. Ci pentru că vreau să simt. Asta e tot ce-a mai rămas de simțit într-o lume care aleargă, urlă și se înțeapă pentru nimic.
Îți zâmbesc de pe margine. Un fluture în cădere liberă. Cu zbor elegant, dar cu ochii-n beznă.
Notă:
Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris prin 2012, într-un moment de nostalgie și cu mult mai multă naivitate.

Femeia narcisistă: regina teatrului fără spectatori

MBM - KritiQ
-
0
Femeia narcisistă: regina teatrului fără spectatori

Cum recunoști și scapi de femeia narcisistă care-ți ruinează viața emoțională

Femeia narcisistă se naște dintr-o nevoie disperată de iubire necondiționată, dar cere afecțiunea cu forța și aruncă tantrumuri emoționale pe măsura unui copil cu coroniță de adult. Dacă o primește, se plictisește rapid și o învinovățește pe ea, pe el sau, în general, pe tine.
Se lipește de tine ca eticheta de pe borcanul de zacuscă — greu de dezlipit și lasă urme care dor. La început te scanează, te copiază, se prefăcea că te înțelege. Nu pentru că te place, ci pentru că vrea să-ți ia identitatea și să o transforme în propria mască. Tu ești doar un rol într-o piesă scrisă de ea, iar replicile tale trebuie să înceapă întotdeauna cu:
„Ai dreptate.”
„Îmi pare rău.”
„E vina mea.”
E prestidigitatorul realității: când greșește, transformă vina într-o iluzie și o pasează ție. Îți explică cu un dram de teatralitate că suferința ta e un atac la sufletul ei „pur”, care doar a vrut să iubească. Tu plângi, ea oftează artistic. Tu tremuri, ea citează din Paulo Coelho.
Te face să crezi că ești dramatic(ă), slab(ă), haotic(ă), instabil(ă), în timp ce ea rupe stabilitatea ta cu unghii de sticlă și vorbe reci ca o factură de gaz în ianuarie. Promite iubire eternă, dar nu suportă rutina. Se vrea „deschisă”, dar flirtează pe ascuns. Dacă întrebi, ești „obsesiv(ă)”. Dacă taci, „nu comunici”. Dacă pleci, „ai fost un laș/ă”. Dacă rămâi, „nu te-a obligat nimeni”.
Tot ce vrea e public, nu o relație. Aplauze pentru frustrările ei, spectator care să o admire în timp ce-ți varsă suferința pe sufletul tău proaspăt zugrăvit cu speranță.

Cum recunoști o femeie narcisistă la prima întâlnire – șapte replici și o sprânceană ridicată

1. „Toți bărbații/fostele mele partenere s-au dovedit invidioși, slabi sau geloși.”
A ars tot ce-a atins, dar cenușa tot ea o numește trandafiri.
2. „Sunt foarte sinceră și directă. Nu toată lumea poate să facă față.”
Insultă, critică, rănește — dar asta e „autenticitate”.
3. „Oamenii nu înțeleg cât dau eu într-o relație.”
Dă cu porția și trimite factura emoțională.
4. „Am multe persoane care mă doresc, dar nu-mi stă mintea la prostii.”
Flirtează compulsiv, dar te acuză de nesiguranță.
5. „Eu nu suport oamenii slabi.”
Te consumă emoțional până rămâi fără apărare.
6. „Tu nu ești ca ceilalți. Tu mă înțelegi.”
Te face să te simți unic(ă) ca să te transforme în restul „celorlalți”.
7. „Eu am fost mereu altfel.”
E altfel — coșmarul tău emoțional cu față de înger.
Bonus: Ridicarea sprâncenei când nu îi intri în joc — zâmbet disprețuitor și pauză teatrală. Ai deraiat de la scenariu.

Ghid de supraviețuire cu o femeie narcisistă – trei pași și o fugă discretă

Pasul 1: Nu crede ce spune, urmărește ce face
Declară iubire, dar-ți întoarce viața pe dos.
Spune că te respectă, dar te ironizează în public.
Se vrea înțeleasă, dar ascultă doar ecoul propriei voci.
Pasul 2: Păstrează-ți reperele
Dacă te îndoiești zilnic de tine, e semn că te reconfigurează emoțional.
Dacă-ți ceri scuze pentru ce simți, e timpul să fugi. S-a început anihilarea identității tale.
Pasul 3: Nu încerca să o schimbi
Nu vrea să fie vindecată, vrea să fie venerată.
Terapia o enervează, introspecția e pentru „pierzători”, empatia o consideră o glumă proastă.
Fuga discretă:
Nu-i spune că pleci. Nu te justifica. Pleacă simplu, tăcut, cu demnitate. Orice explicație e muniție pentru manipulare.
Cele 10 porunci ale femeii narcisiste (versiunea profană)
1. Să nu ai alți dumnezei afară de mine.
2. Să nu pomenești numele meu în zadar… dar nici prea des.
3. Adu-ți aminte s-o sărbătorești pe Ea zilnic.
4. Cinstește-i trecutul dramatic, chiar dacă-i inventat.
5. Să nu o contrazici, nici când ai dreptate.
6. Să nu râzi de ea, doar cu ea.
7. Să nu ai secrete, dar să accepți că ea are intimitate.
8. Să nu te bucuri de succes fără să o anunți.
9. Să nu crezi că plecarea ei e definitivă.
10. Să nu-ți pierzi mințile. Acum sunt ale ei.

Scrisoare deschisă către „Tu”, cel/cea care încă speră

Dragă Tu,
Îmi pare rău. Ai confundat o hologramă emoțională cu o ființă capabilă să iubească. Era frumoasă, știa să zâmbească și să te privească ca pe un erou. Ai vrut să o salvezi. N-ai putut. Pentru că în timp ce tu îi ofereai inimă, ea ți-o analiza ca un lup care adulmecă o rană.
Tu făceai planuri. Ea făcea jocuri. Tu aduceai flori. Ea aducea trecutul. Tu puneai suflet. Ea pune presiune. Când întrebi „cum pot să ajut?”, primești ceartă. Spui „te iubesc” și ți se cere spațiu. Taci — ești indiferent. Vorbești — dramatizezi.
Ironia supremă? Într-o zi, o să-i lipsești. Nu tu, ci oglinda ta și teatrul pe care i l-ai oferit. Va încerca să se întoarcă cu vorbe dulci și melodii vechi.
Te rog, dacă se întâmplă asta, închide ușa. Trage draperiile. Aprinde lumina. Pentru că dacă o primești iar, nu va fi o a doua șansă, ci o execuție la rece.
Cu compasiune,
Un alt fost idiot care a crezut că iubirea repară totul.

Codependența pe stiluri: iubire, frică și sabotaj

MBM - KritiQ
-
0
Codependența pe stiluri: iubire, frică și sabotaj

Atașamentele periculoase: ghidul codependentului începător pentru autodistrugere cu zâmbetul pe buze

O trecere în revistă a modurilor rafinate prin care ne sacrificăm, ne anulăm și ne prostim elegant în relații, în funcție de stilul de atașament

Bine ai venit în clubul celor care iubesc până crapă, unde codependența e regula. Nu tu ești problema, ci stilul tău de atașament — acel mic program instalat în copilărie de părinți bine intenționați, dar complet disfuncționali.
Te întrebi de ce te lipești emoțional ca scaiul de oameni indisponibili, reci sau dramatici? Nu e ghinion. E știință cu iz de tragedie personală.
Hai să facem un tur ghidat prin patologia romantică modernă, că tot ai făcut terapie două ședințe și ai fugit de frica unui „tu cum te simți cu adevărat?”.
Atașament anxios – Codul roșu al nevoii cronice de validare
Ești mereu îndrăgostit(ă) de cineva care „nu e sigur ce vrea”? Stai pe muchia abandonului emoțional și verifici dacă a văzut story-ul tău cu citatul lui Coelho?
Felicitări. Ești anxios. Psihologic vorbind, ai fost crescut(ă) cu porții fragmentate de afecțiune: o mângâiere azi, un reproș mâine, o absență emoțională la desert.
Acum ești adult și ai un hobby: te consumi pe tine ca să nu plece celălalt. Tu ești omul care scrie „nu-i nimic, e ok” în timp ce plânge cu notificările pornite. Ți-ai setat iubirea să vină cu dramă inclusă și ai convingerea că, dacă te umilești destul, o să fii apreciat(ă). Spoiler: nu.
Atașament evitant – Iubesc, dar de la distanță și cu mască de indiferență
Dacă emoțiile ar fi o pandemie, tu ai fi vaccinat. De trei ori.
Ești acel partener ideal în primele două săptămâni: atent, misterios, sensibil subversiv. După care… devii absent, ironic și brusc ocupat cu „lucruri importante”. Gen spălatul mașinii și citit mailuri inexistente.
Ți-e frică de intimitate ca de facturile neplătite. Preferi să salvezi oameni la nevoie, dar cu sufletul sub lacăt. Ții la partener, dar nu știi să spui. Așa că îl faci să se simtă nesigur. E o formă de control. Un șantaj afectiv pasiv-agresiv. Și, ciudat, lumea tot te iubește. Până face terapie.
Atașament dezorganizat – Bine ai venit în haosul emoțional cu iz de telenovelă turcească
Aici intrăm pe teritoriul devastat de conflicte: vrei apropiere, dar o sabotezi. Ceri afecțiune, apoi împingi partenerul la marginea balconului (emoțional vorbind, deocamdată).
Ai crescut într-un mediu unde iubirea însemna și frică. Unde îmbrățișarea era urmată de critică. Acum recreezi același roller-coaster cu parteneri la fel de instabili ca tine, dar „măcar nu te plictisești”.
Să iubești liniștit pare plictisitor. Ai nevoie de suferință ca de Wi-Fi. Nu știi exact ce vrei, dar știi sigur că-l vei învinui pe celălalt pentru tot.
Atașament securizant – Specie pe cale de dispariție
Da, există și oameni care iubesc fără manipulare, fără drame, fără să se piardă în celălalt.
Dar, să fim serioși, dacă citești acest articol, probabil nu ești unul dintre ei.
Sau ești… și ți-ai pierdut timpul cu cineva dintre cele trei categorii de mai sus, crezând că-l poți „repara”. Iartă-mă, ești doar un codependent deghizat în salvator.
Concluzie cinică, dar sinceră:
Codependența e romantizarea propriei suferințe în numele iubirii. E versiunea emoțională a „las’ că merge și-așa”.
Dar adevărul e că nu merge. Te rogi de iubire, când ar trebui s-o primești fără procesare emoțională dublă. Dacă trebuie să-ți demonstrezi valoarea într-o relație, înseamnă că ești în sala greșită.
Stilul tău de atașament nu e o scuză, ci o explicație. Adevărata maturizare e atunci când nu mai iubești pe cineva pentru că suferă, ci îl iubești în timp ce nu te pierzi pe tine.
P.S.
Dacă nu ți-a plăcut, să știi că nu mi-a plăcut nici mie să scriu asta.

,,Toxic”, dar cu stil

MBM - KritiQ
-
0
,,Toxic”, dar cu stil

O confesiune acidă despre relații, proiecții afective și cum devii fostul „toxic” în povestea altcuiva. Cinci scrisori pentru bărbații care au crezut că e altfel

Ghidul bărbatului lucid care a fost deja povestit altuia

Toți am fost ,,toxici”. Dar nu chiar degeaba

Un ghid ironic pentru fraierii care cred că e altfel
Se întâmplă, în fiecare zi, în sute de cafenele cu lumini ambientale și pahare refolosibile: o femeie spune unui bărbat nou în viața ei cât de toxic a fost fostul. Și el, cu zâmbetul generos al unui om care n-a trecut încă prin șocul realității, o ascultă. Clatină din cap. Pune mâna pe mână. O înțelege.
Și crede că a dat lovitura vieții lui.
Nu știe, bietul de el, că femeia din fața lui nu vrea să fie salvată. Vrea să-și confirme încă o dată povestea despre cât de bună, dar neînțeleasă este ea. Iar el, cavalerul lucid cu job stabil și păr pe pieptul sufletului, e doar următoarea piesă din mecanismul recurent al reciclării emoționale cu final tragic.
Scrisoarea I – Despre speranță și alte boli cu transmitere naivă
Dragă Fraiere I,
Ți-a spus că în tine a găsit ce nu i-a oferit nimeni până acum. Că ești liniștea de după furtună. Ce n-a menționat e că furtuna e parte din ea, nu din fostul.
Ai fost acolo, ai ascultat, ai susținut. Iar când n-a mai fost interesant, ți-a spus că nu mai simte chimie.
Adevărul? N-a fost chimie. A fost combustie spontană, urmată de o fugă preventivă.
Scrisoarea II – Despre cum te ia dracu’ cu zâmbetul pe buze
Fraiere II,
Ți-a spus că vrea ceva serios. Tu ai crezut-o. Ai venit cu intenții bune, cu flori, cu planuri. Dar n-ai înțeles un lucru esențial: în mintea ei, seriozitatea e o casă cu gratii aurite. Iar tu ești gardianul blând de care se va plictisi fix când începi să contezi.
Ai fost doar pauza de reclame dintre două episoade intense.
Scrisoarea III – Ghid de supraviețuire pentru bărbatul-proiect
Fraiere III,
Tu ești bărbatul pe care vrea să-l „construiască”. Vrea să te vindece, să te echilibreze, să te aducă la „nivelul” ei de evoluție emoțională. Te va încuraja să-ți exprimi vulnerabilitatea, apoi va spune că ești slab. Te va provoca să fii sincer, apoi te va pedepsi pentru adevăr.
Când o femeie vrea să te „repare”, fuge. Nu ești o relație. Ești un atelier.
Scrisoarea IV – Despre reciclare emoțională și alte forme subtile de tortură
Fraiere IV,
Te-a ales pentru că semeni cu cineva. Cu fostul, cu altul, cu o idee. Te iubește pentru ce crede că poți deveni. Și când nu livrezi visul din capul ei, o să devii inamicul public numărul 1.
Când o să-ți spună „nu mai sunt eu în relația asta”, tu o să te uiți în oglindă și o să vezi că ai pierdut tu. Dar de fapt, ai fost doar o pagină goală pe care a scris aceeași piesă, cu alt font.
Scrisoarea V – Despre cum ești doar un rebound cu diplome
Fraiere V,
Ți-a spus că vrea stabilitate. Că e gata pentru o relație „serioasă”. Că tu ești diferit. Adevărul? Tu ești doar reboundul funcțional. Salteaua emoțională pe care sare până se decide dacă-l iartă pe fostul.
După câteva luni, când eviți o ceartă sau nu-i dai destulă dramă, o să simtă că lipsește ceva. Și o să plece să caute acel ceva.
Tu vei rămâne cu un raft de cărți citite, două pungi de cafea artizanală și sentimentul că iar n-a fost suficient.
Finalul? Mereu același.
Toți am fost ,,toxici”. Dar nu chiar degeaba.
Câteodată, toxicitatea e doar ce rezultă când un om lucid se întâlnește cu o realitate care refuză să se maturizeze. Când refuzi să te lași manipulat. Când spui „nu”. Când nu te schimbi la comandă. Când nu ești dispus să devii scuza altcuiva pentru eșecurile proprii.
Așa că, dragă viitor fraier, dacă ești acum în faza în care ea îți povestește cât de rău a fost fostul… zâmbește. Ascult-o. Aprobă din cap.
Dar să știi că, la un moment dat, o să fii tu personajul din monologul ăla. Și atunci o să înțelegi ce înseamnă cu adevărat cuvântul „toxic”.
Până atunci — succes.
Ai intrat într-un cerc select. Nu e clubul elitei. E doar clubul celor care au crezut că „la mine o să fie altfel.”
N-a fost. Niciodată nu e.

Ecoistul – eroul tragic care spune „scuze că exist” și moare încet, dar politicos

MBM - KritiQ
-
0
Ecoistul – eroul tragic care spune „scuze că exist” și moare încet, dar politicos

O privire necruțătoare asupra ecoistului: omul care nu cere nimic, dar oferă tot, în timp ce se evaporă psihologic ca o apă plată uitată pe calorifer

Într-o lume în care fiecare are cont de Instagram, păreri despre orice și o stimă de sine gonflabilă, ecoistul este acel specimen rar care se cere scuzat că respiră aerul altora. Nu cere atenție, nu vrea validare, nu urlă, nu postează citate motivaționale. El doar… se adaptează.
Dacă narcisistul e buldozerul emoțional care intră în viața ta cu șenile și horn de abur, ecoistul e preșul pe care nici nu-l observi până nu aluneci pe el și îți rupi glezna relațională.
E omul care, în copilărie, a învățat că iubirea vine la pachet cu „fii cuminte”, „nu fi o pacoste” și „copiii buni nu plâng”. Și de atunci, trăiește cu frâna trasă, cu vocea dată pe mute și cu inima pe silențios.
Îl recunoști ușor: îți dă dreptate chiar și când n-ai, râde la glumele tale chiar dacă sunt sinucigașe și îți aduce flori când tu i-ai trimis mesaj că ești într-o relație cu altul.
În relații este absolut indispensabil: gătit, curățenie, empatie, sprijin, terapie la pachet. Un combo all-inclusive, doar că fără personalitate. Dacă vrei companie care nu te contrazice niciodată, închiriază un ecoist.
Ironia face că, în adâncul lui, nu e deloc slab. E doar învățat să înghită lava cu zâmbetul pe buze. Are emoții cât o centrală nucleară, dar cu reactoarele închise. Dacă ar vorbi sincer 30 de secunde, ai face infarct emoțional.
Adevărata dramă? Se îndrăgostește de narcisici – adică acei oameni care vor tot, dau nimic și fug când nu mai are ce să le ofere. O simbioză perfectă: unul urlă „adoră-mă!”, celălalt răspunde „desigur, imediat”.
Vindecarea lui e complicată. Nu vrea să se schimbe – căci schimbarea implică deranj. E ca un pompier care refuză să iasă din incendiu, de teamă să nu încurce traficul.
Ce-ar trebui să facă? Să învețe să spună „nu”, să descopere că are dreptul să fie viu, să fie enervant, să fie om. Dar pentru asta, ar trebui să-și asume că va deranja. Și pentru ecoist, a deranja e ca și cum ai scuipa pe moaștele răbdării: de neconceput.
Așa că, în timp ce lumea se ceartă pe identități de gen, conflicte internaționale și cine a furat cui ideea de podcast, ecoistul tace. Și se evaporă. Elegant. Silențios. Nevăzut.
Dar cu sufletul impecabil călcat, apretat și livrat la timp.
Pentru ceilalți, desigur.
1...454647...58Pagina 46 din 58

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID