Hoinărind pe malul pârâiașului ce străbate inima pădurii, o văzu scăldându-se. Părul ei ud se revărsa, în valuri, până peste fesele-i ferme ce păreau atent sculptate de mâna unui maestru. Inima-i bătea cu putere, în gât. Privirile li s-au intersectat pentru o clipă, apoi au coborât, analizând fiecare părticică a corpului ce-i se arăta expus în toată splendoarea. Nurii merelor Anei i-au acaparat privirea și nesățioase pofte i-au cuprins întreaga ființă. O pișcătură a unui țânțar, îl trezi.
Primul meu job a fost într-un sex shop
Îmi amintesc și acum, de parc-ar fi fost ieri și mi se face dor de primii clienți pe care i-am servit, două maici și un popă, de la Mănăstirea Sfântul Mare Mic Mucenic Atanasie Ciucurel, aflată vis-a-vis de bodega în spatele căreia se afla locul în care îi așteptam cu drag, mereu. Primul a intrat părintele, Pamfutie Preacurveanu, urmat de maica stareță Virginica și o novice, Leana, mai sfiosă. Popa mă privea suspicios, maica Virginica știa ce vrea, a luat biciul, el l-a plătit, la care Leana a întrebat, îl sfințim?
În samavolnicia sa, Virginica luă și un inel pentru bijuteria popii și se grăbi să-l probeze. Pamfutie, la a cărui hirotonie soborul suferise o supradoză de împărtășanie, era un bărbat între două vârste, a treia și a patra, odată rămas gol, scârbavnicu-i mădular îi atârna flasc. Stareța îi apucă prepuțul și-i trecu mădularul prin inel, precum ar fi trecut o ață prin ac, apoi îl pupă să-i treacă, să crească și să se-ntărească. Dacă știam cum stă treaba, o părăseam mai de mult pe matroană, zise Leana, mormăit.
Ion Iliescu: somnolență, slăbiciune și justiție ratată
Ion Iliescu, slăbit și somnolent, evită din nou pușcăria. Unde e dreptatea în dosarele Revoluției și Mineriadelor? O farsă tragică în 95 de ani
Nea Nelule, nea Nelule, ești bine, bre?
Ion Iliescu, eternul tânăr pensionar al tranziției, e azi o figură somnolentă în toate sensurile posibile: medical, moral și juridic. Cu o tendință de somnolență și o slăbiciune marcată, ne e prezentat de medici ca un monument în declin biologic. Dar cum rămâne cu declinul moral?
,,Sărmanul” Ion Iliescu (supraviețuitorul și unul dintre personajele principale ale răsturnării regimului Ceaușescu, tranziției haotice, partidelor, alianțelor, alegerilor, revoltelor și al crizelor economice) pare că a fost înfrânt, în sfârșit, de un diagnostic rece: cancer pulmonar. Un diagnostic care, paradoxal, în loc să-i redea statutul de om vulnerabil, i-a consolidat imaginea de intangibil: ,,e prea bolnav pentru a fi judecat”, ni se spune cu duioșie de către sistem.
Bunicuța revoluțiilor pierdute
Să ne-nțelegem: eu îmi doresc o justiție funcțională, probabil aidoma câtorva milioane de români, excepție făcând nostalgicii comunismului, dar pe aceștia din urmă nu-i punem la socoteală, pentru că-s mulți și proști, părerile lor nu contează, din nefericire, pentru toată lumea, ei au drept de vot și votează, voturile lor au contat mereu, în defavoarea tuturor. Îmi doresc o justiție în care Ion Iliescu nu e doar o relicvă pe perfuzii, ci un inculpat în dosare cu victime. Eu îmi doresc sincer să fie sănătos, să fie lucid, vertical și apt… să răspundă penal! Nu visez la răzbunare. Vreau doar un proces simplu, clar, cu ventilatorul tras la priză și adevărul tras la răspundere. Căci în România, e simultan „erou” și inculpat, dar niciodată condamnat.
Poate te întrebi: ce rost mai are să judecăm un nonagenar? Răspunsul e simplu: pentru cei care au murit în decembrie ’89, pentru cei care au fost mutilați în iunie ’90. Pentru cei care n-au apucat să fie înmormântați nici până azi. În timp ce ,,Bunuicuța” beneficia de onoruri, unii beneficiau doar de sicriu sigilat.
Justiția, ventilată asistat
În loc să vedem un final demn în dosarul Revoluției, avem o comedie judiciară extinsă pe 35 de ani. În loc de Mineriade pedepsite, avem un sistem care bâjbâie. Tovarășul Ion Iliescu a reușit performanța de a înfrunta bolile cronice mai bine decât a înfruntat legea. Cine zice că nu e impozant?
Dosarul Revoluției a fost clasat, deschis, reanalizat, redeschis, plimbat prin instanțe ca o stafie nedorită. Justiția pentru morții Revoluției s-a transformat într-un experiment de laborator juridic: testăm toleranța statului la impunitate. Rezultatul? Reacție zero. Iliescu nu doar că a scăpat, dar aproape că ni se cere să-l compătimim.
De la revoluționar la ventilat
Ce ironie amară: omul care în decembrie ’89 vorbea despre demnitate națională a ajuns azi un caz ATI cu somnolență cronică. Poate e doar o metaforă prelungită pentru cum a adormit dosarul Mineriadelor prin sertare. În timp ce alți mor în uitare, Ion Iliescu moare încet, cu martori, dar fără sentințe.
Mineriada din 1990 nu a fost doar o pată pe obrazul istoriei, ci o palmă aplicată pe fața democrației. Minerii aduși cu trenuri speciale au bătut, au umilit, au devastat. Și toate astea cu aprobarea sau complicitatea directă a lui Iliescu. Nu o spun doar eu, o spun documentele. Dar documentele nu au fost niciodată suficiente pentru o condamnare.
Pușcăria, acea mare necunoscută
Să fim clari: nu vreau suferința fizică a nimănui. Dar dacă justiția nu se aplică tocmai celor care au semnat condamnări de moarte în stradă, atunci despre ce stat de drept vorbim? Despre unul care trage cortina în fața ventilatorului, poate.
Ion Iliescu nu are nevoie de simpatie, ci de proces. Nu de flori, ci de dosar penal dus până la capăt, unul care să-l prindă în viață, dacă se poate. Sau poate justiția preferă să plângă la morminte?
Este cinic să vrei ca un om bătrân să fie judecat? Nu. Este responsabil. Cinismul adevărat este să-i lași pe ceilalți să moară fără dreptate, pentru că torționarul lor este acum ,,slăbit”. Oare când bătea cu pumnul în masa ,,democrației originale”, era mai blând?
Cuvânt de final: somn ușor, justiție grea
Să-i dorim sănătate lui Ion Iliescu, ca să aibă parte de o audiere completă, lucidă și publică. Justiția nu poate fi un ventilator pe timp de caniculă, nu poate fi pornită doar vara, și uitată toamna, nu e o perfuzie etică, e o obligație.
Tovarășul Iliescu este simbolul unei Românii neterminate, o Românie care a rămas suspendată între revoluții neterminate și dosare nesoluționate. Dacă nu avem puterea să-l condamnăm cât trăiește, să nu avem obrăznicia să-l sanctificăm după ce dispare. Istoria nu e o sală de așteptare ATI.
Sănătate, tovarășe Iliescu, dar nu înainte de pușcărie!
Listă de cumpărături
Dragule, dacă tot ieși în oraș cu băieții, ia și o sacoșă cu ține și fă-ți traseul în așa fel încât să te întorci tot azi. Încearcă să bifezi punctele marcate mai jos. 1. brânză proaspătă, găsești la piață, vezi să întrebi de călugării de la mănăstirea de taici de pe Muntele Mic, au brânză bună. 2. laptele cucului, când ieși din piață, vezi că e o bătrână care vinde la o tonetă, vizavi de întrare, tot felul de mirodenii, verifică să nu-ți dea mucegăit. 3. Invermectină, de la farmacia veterinară, pentru Cuțu.
În mijlocul oceanului
Așteptând următorul sfârșit al lumii, prezis de Nemurică din Berceni, prezicător necunoscut, dar celebru printre dobitoace, Costel Picioriute, un melc vitezist de curse lungi, se gândi să profite de Aprostcalipsa premergătoare și se apucă de contrabandă, vindea idei celor ce nu aveau idei despre vreo idee și nicio idee despre niciun fel de idee. Aceștia din urmă erau mulți, cu toții angajați la stat sau bugetari, căci altfel nu-i angaja nimeni. În mijlocul aprostcalipsei, Costel se îmbogăți-n viteză.
Ostatic
Erau odată un tip și o tipă, influenceri, care, cât era ziulica de lungă și noaptea de scurtă, se uitau la televizor, urmărind dezbaterile părerologilor despre orice și filme erotice. Cum stăteau ei așa, se și mirau cum de nu sunt cei mai proști din lume. Pe ea o chema Antona Cucuruz, zisă și Misiune imposibilă doi, pentru că făcuse odată o misiune de ziceai c-o făcură doi și pe el îl chema Ilie Mamba, zis și marele Mamba negru, poreclă ce-i fu atribuită în armată, după ce l-au văzut camarazii la duș, de aceea e captiv.
La Ciunga Lată, o comună din România, un bătrân, înarmat cu un cuțit și-un mănunchi de coliere autoblocante, a descins într-un apartament unde a sechestrat doi zugravi, tineri. Nu mă întreba cum a fost posibil, nu-mi pot imagina. Îndată a venit echipa de intervenție MAI, cu pistoale de PlayStation, puști cu aer comprimat și un negociator tâmpit, care abia putea silabisi două cuvinte. Din cauză că erau geamurile murdare, binomul format din trei agenți, n-a putut interveni în timp util, ne-a declarat comandantul, după.
Gigi Beeecali și predica de după FCSB – Farul 1-2
Gigi Beeecali dă vina pe jucători, arbitri și secte după FCSB – Farul 1-2, într-o nouă predică cu umor involuntar, evlavie și ton apocaliptic
Introducere: Evanghelia după Gigi Beeecali, ediția 2025
Duminică, FCSB a luat bătaie de la Farul cu 1-2. Nimic nou sub soare, doar că în loc de analiză tactică, am primit din nou o predică, nu de la popa, ci de la Popa Mare: Gigi Beeecali, un fel de Moise al Ligii 1 care coboară de pe Muntele Piperan sau Athos cu Tablele Rezultatelor și începe să strige: „Ați greșit, păgânilor!”
Pentru Gigi Beeecali, FCSB nu e o echipă de fotbal, ci o sectă sportivă cu normă întreagă. Când câștigă, e lucrarea Domnului. Când pierde, e opera Diavolului, arbitrului, portarului sau a oricui care nu s-a închinat corect înainte de fluierul de start.
- Târnovanu, sfânt cu cruce roșie
Portarul Târnovanu a fost eliminat, Becali zice că ar fipuput fi elinimat doar dacă i-ar fi spus arbitrului ce crede despre mama lui, în termeni nepublicabili. Gigi a văzut roșu, la propriu și la figurat. „Ne-a pierdut meciul”, a spus el, în timp ce mângâia o icoană cu chipul lui Helmuth Duckadam.
La FCSB, nu contează reflexele sau paradele, contează câte matanii faci pe drum spre stadion. Târnovanu? Nu și-a spus Tatăl Nostru înainte de meci, așa a intrat Dracu’ în el, eliminarea e doar dovada.
- Arbitrul Găman: agent al forțelor întunecate
„Ăsta n-a văzut faultul de la un metru! Nici dacă-i puneam o lanternă în ochi nu vedea!”, a urlat Gigi. Pentru el, arbitrul Găman e clar posedat. Cum altfel să nu dea penalty la atingere divină? VAR-ul e, în viziunea lui Becali, un soi de mărturisitor electronic care trebuia consultat, măcar de formă.
În lumea lui Gigi, arbitrii nu sunt oameni, sunt apostoli căzuți. Dacă nu fluierează cum zice el, sunt slujitori ai întunericului, cu crampoane.
- Popescu, căzut în erezie și în apărare
Mihai Popescu, fundaș central, a fost declarat inutil, nu pentru că a greșit marcajul, nu, ci pentru că, zice Gigi, „s-a dus la o sectă”. La FCSB se schimbă sistemul de joc în funcție de calendarul ortodox. Joacă bine? Ortodox 100%. Prinde o zi proastă? Clar s-a dus la neoprotestanți.
Gigi Beeecali a concluzionat: „Nu mai are har!” Cum ți se duce forma sportivă, ți se duce și mântuirea. Antrenorul? Nu contează. Doar popa din vestiar are autoritate. Probabil următorul preparator fizic va fi călugăr cu diplomă UEFA.
- Criticii, niște necredincioși fără rating
Dănuț Lupu a zis că Gigi „face schimbări din omenie”. Altfel spus, dă indicații divine de pe canapea. Petre Grigoraș vorbește de instabilitate tactică. Porumboiu zice că eliminarea a fost corectă. Dar cine sunt ei să se pună cu un om care știe mai multă teologie decât tacticile din FM 2025?
Gigi Beeecali nu răspunde criticilor, îi miruiește din vorbe. Dacă nu ești de acord cu el, ești catalogat drept „necredincios” și probabil vei fi blestemat să vezi FCSB – FC Voluntari pe repeat.
Gigi Beeecali, densitate de har pe centimetru pătrat
Gigi Becali, căci despre el e vorba și tot despre el va fi, nu e un patron, e un fenomen meteo, o combinație de grindină, tămâie și investiții. El nu vorbește, predică, nu dă ordine, face descoperiri, are revelații și le comunică direct în direct.
Fiecare frază a lui e un cocktail de revelație, insultă și umor involuntar, e genul de om care ar putea anunța Apocalipsa la conferința de presă de după un amical cu CS Tunari.
- FCSB, Mănăstirea cu tabela electronică
Meciul cu Farul nu a fost un meci, a fost o liturghie nereușită. Jucătorii n-au respectat ritualul, nu s-au spovedit, n-au aprins lumânări la colțuri, de aici și scorul. Latifundiarul din Pipera a promis reformă: mai puține driblinguri, mai multe rugăciuni.
Se zvonește că viitorul antrenament va include un drum al crucii până la stadion. Cu mingi în loc de bolovani și cu jucători desculți, că doar așa vin victoriile adevărate.
Dincolo de glumă, un spectacol complet
Este ușor să râzi de Războinicul Luminii, e greu să te oprești. Dar, cumva, în mijlocul haosului liturgico-fotbalistic, el reușește să țină vie atenția unei țări întregi. Între două afurisiri și o pasă greșită, face mai mult spectacol decât tot campionatul la un loc.
Dar sub mască se ascunde o echipă derutată, un staff eclipsat și o strategie ce pare dictată de visuri de noapte. E FCSB sau e „Frăția Sfântului Balon”? Rămâne de văzut.
Concluzie: Gigi Beeecali, între misticism și meciuri pierdute
Nea Gigi e un amestec unic de patron, preot, regizor și comic fără voie. După fiecare meci pierdut, transformă banalul într-un scenariu de film religios postmodern.
Când joacă FCSB, nu contează tabela, contează dacă îți vine să spui „Amin” sau „Mamă, ce-a zis iar!”.
Următorul meci? Probabil împotriva rațiunii. Cu Gigi pe bancă, cu crucea în mână și cu speranța că, măcar de data asta, Domnul va fi pe bancnota corectă.
Ce văd prin telescop în blocul de vizavi
Ea se apleacă, cu grație și își atinse năsucul de al lui, apoi îi mângâie mustățile cu obrazu-i drept. Îl trezi. El își deschide ochii, pe rând, leneș, agale, dezmierdat fiind. Îi aruncă o privire galeșă, apoi o dezbracă din priviri, ca un lup hămesit, pregătit s-o devoreze. Ea, pironindu-l cu privirea, își înmoaie limbuța-n bolul lui cu lapte. Atât i-a fost, în secunda următoare-i săreau fire de păr din blană-n toate direcțiile. Norocul ei și al meu că a ieșit stăpâna, din baie și l-a lovit cu prosopul peste bot.
Povești de trezit copiii
La semaforul ce stă de pază la trecerea de pietoni din fața școlii, două mămici, copiii lor și-un om cu haine ponosite, așteptau să traverseze. Dacă nu te trezești și nu te-apuci serios de învățat, vei ajunge un nimeni, ca ăsta, îi spune doamna A, odraslei sale, plină de dispreț. Vezi, dacă o să înveți, când o să crești, vei putea să contribui la dezvoltarea societății și-l vei ajuta și pe acel domn să aibă o viață mai bună, spuse doamna B, către al său plod. Adânc mai doarme copilul din ele, gândi bufonul ponosit.
Douăzeci și cinci de furnicuțe-l curtau pe greierele manelist. Se fardau, se machiau, cu botox și silicoane se tunau, limba-și poceau, până și-n videoclipurile-i deocheate dansau. Greierele era-n vogă și dictase noua modă. Gata cu munca, truda și robia, acum domnea paranghelia. Vara, toamna-n grabă au trecut, iar când iarna a venit, petrecărețele, de foame, au murit, căci nimic n-au agonisit. Numai greierele cel curtat, neplătind nimic la stat, adunase prin sertare, câteva zeci de miare. Ghici cine avea mâncare?
Egalitatea de șanse nu înseamnă cotă pentru prostie
Egalitatea de șanse presupune competență, nu discriminare pozitivă, ideologie forțată sau premierea mediocrității în numele corectitudinii politice
A fost odată ca niciodată… un băiat prost, nu prost cu acte, dar prost cu aplomb. Acest băiat (subsemnatul) a făcut cunoștință, într-o zi banală, cu un concept revoluționar și irezistibil de pompos: egalitatea de șanse. Ce era egalitatea de șanse? Un fel de unicorn social, jumătate vis umed al progresiștilor, jumătate sperietoare de ciori conservatoare. Iar eu m-am aruncat, ca orice prost entuziast, în brațele ideii fără să citesc instrucțiunile de folosire.
Eram la începutul drumului, iar atunci când ești prost, dar vrei să pari deștept, faci ce face orice imitație de om informat: asculți pe alții mai vocali, mai convinși și, inevitabil, la fel de neinformați. Așa am ajuns să cred că „egalitatea de șanse” e o conspirație globalistă, pusă la cale de niște vegani triști și influenceri fără bac.
Dar, cum prostia e recuperabilă în unele cazuri (nu multe, dar eu am prins trenul), am început să citesc. Șoc! Nu era conspirație, nu era plan malefic, ci era, culmea, o idee bună. Dar, ca orice idee bună, fusese călărită până la epuizare de toți activiștii dornici de glorie pe Facebook. Și uite-așa, am ajuns să înțeleg ce presupune, de fapt, egalitatea de șanse.
Spoiler alert: egalitatea de șanse nu înseamnă să luăm pe toată lumea de mână și să o băgăm cu forța în aceeași poză „diversă”, nu înseamnă să luăm un incompetent și să-l punem manager pentru că a suferit în viață și cu siguranță nu înseamnă să ignorăm competența doar pentru că vine de la un om cu „privilegiu”, acel cuvânt devenit înjurătură între timp.
Egalitatea de șanse înseamnă că fiecare om pornește în cursă cu același pistol de start. Nu că unii vin cu bicicleta, alții cu limuzina și unii cu tancul, dar toți sunt „egali” pentru că așa zice influencerul cu pronume în bio.
Și acum, partea comică (sau tragică, după cum vrei să o iei): ambele tabere, conservatorii și progresiștii, s-au făcut de râs în lupta pentru această egalitate de șanse. Conservatorii strigă că sunt discriminați pentru că nu mai pot face glume proaste la TV fără să-i certe lumea. Progresiștii, în schimb, vor să salveze omenirea prin Excel-uri cu „diversitate”, în care bifează ce etnie, ce sex și ce traumă are fiecare angajat.
Să nu uităm sportul! În sport, acolo unde bicepsul contează mai mult decât hashtagul, egalitatea de șanse a fost transformată în glumă. Ai bărbat biologic care concurează la feminin pentru că „așa simte el azi”? Perfect! Ce mai contează masa musculară, hormonii sau echilibrul competiției? Important e să bifăm progresul. Asta da egalitate de șanse: „Tu aleargă, fată dragă, că ești femeie… din februarie.”
În artele spectacolului, am ajuns în punctul în care premiem nu ce e bun, ci ce e „reprezentativ”. Dacă ești actor și ai talent, dar nu îndeplinești cotele de diversitate, mai stai puțin. Vin alții, mai puțin talentați, dar foarte „vizibili”.
În loc să promovăm egalitatea de șanse reală, adică, să oferim tuturor contextul să-și dezvolte abilitățile și apoi să-i judecăm după rezultate, am ajuns la o loterie a indignării. Cine se victimizează mai convingător, câștigă. Cine are cele mai multe etichete sociale lipite pe frunte, ia premiul de consolare.
Și totuși, egalitatea de șanse e o idee bună. Atât timp cât nu o abuzăm. Atât timp cât nu o folosim ca scuză pentru mediocritate sau ca armă împotriva meritului. Atât timp cât nu ajungem să ne fie frică să spunem „ăla e mai bun” de teamă că nu e suficient de „divers”.
Libertatea de exprimare vine cu responsabilitate, iar egalitatea de șanse vine cu merit. Nu poți cere tratament egal dacă nu joci cu aceleași reguli. Nu poți striga că ești discriminat pentru că nu ești bun, dar vrei un loc pe scenă „pentru reprezentare”.
Cine înțelege greșit egalitatea de șanse, o transformă într-un soi de carnaval ideologic, unde toți defilează cu steaguri, dar nimeni nu mai întreabă de competență. Iar cine o înțelege corect, știe că ea nu înseamnă „toți trebuie să câștigăm”, ci „toți trebuie să putem încerca”.
Așadar, dragă societate, dacă tot ne place să promovăm egalitatea de șanse, hai să începem cu începutul: educație, acces real la oportunități, selecție pe criterii clare și obiective, nu pe burtă, nu pe lacrimi, nu pe like-uri.
Până atunci, să nu ne mai mirăm că tinerii visează să fie influenceri, că angajările se fac pe diversitate și nu pe CV și că prostia e tot mai încrezătoare. Într-o lume în care „toți merită totul”, egalitatea de șanse riscă să devină doar un slogan frumos cusut pe o pătură care acoperă incompetența.
Și ca să încheiem într-un spirit românesc, cu un banc trist: “– Ce-ai făcut, mă, cu egalitatea de șanse? – Am pus-o bine, să n-o strice meritul.”