Imbecilul e pretutindeni În autobuz, unde țipă la șofer că „nu merge aerul condiționat și nici destinul țării”. În ședințele de bloc, unde propune să montăm camere de supraveghere în cuptoarele cu microunde. La televizor, unde face rating explicând ce-a vrut să spună Dostoievski în Ferma Animalelor.

Imbecilul are o energie specifică, de parcă ar fi o combinație între un instalator beat și un consilier de dezvoltare personală. Se vede din mers, care e simultan grăbit și fără destinație, ca gândirea lui.

„Clar.”

„Normal că.”

„E simplu, frate.”

Și, desigur, apogeul gândirii contemporane: „Am citit eu undeva…”.

Știe economie pentru că a schimbat o dată valută la colț.

Știe geopolitică pentru că a urmărit un clip cu subtitrare pe YouTube.

Știe medicină pentru că „are el o mătușă care s-a vindecat cu bicarbonat și tămâie de la un călugăr din Vaslui”.

Statul e de vină, străinii, reptilienii, Big Pharma, Banca Mondială, colegul de birou care trage vânturi. El nu greșește. El „știe adevărul” și vrea să-l împartă cu tine, ca o molimă cu suflet de misionar.

Când râzi de el, se simte ofensat. Când râde de alții, e umor. Când îi spui că tocmai a confundat Auschwitz cu Auschwitz-Birkenau, îți spune că tu nu înțelegi contextul istoric.

Cu o mână fluturând buletinul și cu cealaltă ținând strâns un PET de bere, imbecilul merge la vot cu o singură întrebare în cap: „Care e ăla care zice că românii sunt daci nemuritori și că pământul e plat, dar suveran?” Și-apoi pune ștampila, solemn, pe Căcălin Georgescu — că doar „ăsta știe ce zice, frate, are și barbă de dac” sau pe G SIEmion , pentru că „îmi place că-i cu poporu’ și dă din mâini ca la miting”. Imbecilul nu alege oameni, ci ecouri, preferabil ale propriei confuzii.

E acolo. Îl știi. Îl simți. Îi miroase PowerPoint-ul a powerpointism acut.

Este colegul care participă la toate ședințele fără să spună nimic, dar apoi trimite mailuri kilometrice cu „insighturi” care au sens doar dacă le citești invers, sub influența substanțelor.

Folosește expresii precum „să ne alinăm pe strategie” sau „think outside the inbox”, deși nu e capabil să alinieze nici un capsator pe birou.

Are mereu idei, dar nu le aplică. Îți ia creditul pe proiect, apoi vine la tine cu zâmbetul tâmp și zice: „Boss, echipă, nu?”

La team building e primul beat, ultimul la karaoke și inevitabil cel care cere DJ-ului să pună manele „numa’ în glumă”. În realitate, el trăiește în gluma aia.

De altfel, imbecilul are o superputere unică: poate trece testul oglinzii, se uită în ea și vede un geniu neînțeles, un Socrate cu cont de Facebook, un Mesia cu bani de cartelă.

Dar e OK. Nu trebuie să ne panicăm.

Imbecilul nu e o boală, ci o consecință, ca o erupție cutanată după un festival de muzică dubioasă: trece sau se mută la guvernare.

Poți să iei pastile, să meditezi, să pleci în Thailanda, dar de imbecili nu scapi, cel mult înveți să-i recunoști sau să scrii despre ei.