La ceremonia de învestire a președintelui Nicușor Dan, omul care vorbește rar, gândește mult și nu urlă nici măcar atunci când e înțepat de vectori media, Gigi a jucat o scenetă demnă de teatrul penitenciar spiritualo-financiar. L-a văzut pe noul președinte, s-a emoționat, și-a adus aminte că în campanie îl făcea în toate felurile și, în fața camerelor, a spus tremurat: „Domnule, iartă-mă!” Era o imagine biblică: Iuda cerea iertare, dar nu înainte de a-și verifica contul de economii și programul de apariții TV.

Într-un acces de purificare mistică, Gigi a mai cerut iertare și Liviei Stanciu – judecătoarea care a semnat una dintre condamnările lui. Un gest profund, deși mai potrivit ar fi fost să o felicite pentru că nu i-a dat și un premiu literar pentru textele apărute în apărarea sa. „Ce a făcut ea, e problema conștiinței ei”, a declarat Gigi, demonstrând că, atunci când nu e clar cine-i vinovat, măcar e clar cine are microfonul.

Între timp, Nicușor Dan, cu figura unui om care citește manuale de analiză matematică pe plajă, a reușit performanța de a impune decență într-un moment de isterie mediatică, calm, rece, lucid, ca o funcție derivabilă în puncte unde logica și bunul-simț nu există. Iar în țara în care cei care țipă sunt considerați „bărbați de stat”, el a demonstrat că se poate administra și fără spume la gură.

Dar nici Beeecali n-a ratat ocazia să se răzbune pe fostul partener de sugeranism, G SIEmion: „E istorie.” O istorie scrisă cu marker pe pereții WC-urilor din campanie electorală. „AiURiștii nu vor mai face 20%, doar 5-6-7%”, a spus Gigi, anunțând și apariția unui nou partid sugeranist, „cu oameni competenți”. Nu știm cine sunt acești oameni, dar dacă printre ei se va număra și el, atunci putem sta liniștiți: competența va fi strict contabilizată în monedă convertibilă și metri pătrați de teren.

Și aici ajungem la marea problemă pe care puțini o văd și mai puțini o spun: presa românească — acest circ ambulant cu cameramani și breaking news-uri de mucava — continuă să îl promoveze pe Gigi Beeecali ca pe o instanță morală, teologică și național-strategică. Omul care sfințește tot ce atinge (inclusiv dosarele de condamnare) este invitat seară de seară să ne lumineze, să ne învețe, să ne certe, să ne ierte, să ne rătăcească. De ce? Pentru că face rating. Pentru că audiența mușcă. Pentru că, într-o țară unde Catedrala Mântuirii Neamului Prost coexistă cu palate construite ilegal, singurul Dumnezeu care unește toate confesiunile este banul.

Cei care-l ascultă cu fervoare pe Beeecali cred, cu sinceritate, că răspunsurile la crizele economice, morale și existențiale se află în ceea ce „zice Gigi”. Nu contează că a fost condamnat, că minte, că manipulează — contează că „zice frumos” și „nu se teme de nimeni, că are pe Dumnezeu.” Da, dar e un Dumnezeu foarte tolerant, care acceptă și conturi offshore și contracte dubioase, atâta timp cât se donează periodic pentru catedrale, azile și tembeliziuni de știri.

În final, întrebarea rămâne: dacă un condamnat ajuns influencer de opinie politică își cere iertare de față cu CO Dani și țara, iar publicul aplaudă, înseamnă că România s-a mântuit? Sau doar că păcătosul are PR bun și un cont permanent deschis la tembeliziunile care confundă penitența cu spectacolul?