România, învinsă acasă de Canada, 0-3, sub ochii lui Mircea ăl bătrân. Naționala eșuează spectaculos și arată ca o parodie de fotbal
România, patria unde mingea e pătrată
România e țara unde mingea e rotundă doar când joacă adversarii. Când intră „tricolorii” pe teren, rotunjimea dispare brusc, devine pătrată, se lovește de tibii, se împiedică în gazon și se rostogolește direct în poarta noastră. România 0-3 Canada nu e doar un scor, e o frescă națională: un manual de istorie în care scrie că fotbalul românesc e în continuare un accident rutier în reluare, transmis la TV.
Pe Arena Națională, 29.000 de oameni au plătit bilete ca să vadă live ce văd zilnic gratis pe stradă: un haos cu tentă balcanică, condus de un pensionar care confundă banca de rezerve cu banca de pensii. Naționala a fost bătută, călcată în picioare și făcută varză de o echipă care până acum câțiva ani era mai preocupată de hochei decât de fotbal.
Mircea ăl bătrân, cu aerul lui de bunic obosit care încă mai crede că VHS-ul e tehnologie de vârf, a reușit imposibilul: să facă din România o glumă mai proastă decât bancurile cu Bula.
Când fotbalul devine stand-up comedy
Meciul tricolorilor cu Canada a început cu solemnitatea unei înmormântări și s-a terminat cu veselie de pomana porcului. În primele minute, băieții lui Mircea ăl bătrân au părut confuzi: nu știau dacă e un antrenament, o repetiție generală sau vreo campanie electorală pentru UEFA.
Canada, cu jucători crescuți printre frigidere și reni, a făcut instrucție pe Arena Națională. Jonathan David a deschis scorul, iar Horațiu Moldovan a decis să-și facă o gafă de colecție, probabil ca să intre pe TikTok. Naționala 0 – Canada 3, n-a fost doar un amical, a fost un banc prost spus de un bunic care uită poanta.
România, țara unde apărarea e opțională
În România, apărarea e ca centura de siguranță: opțională, dar mortală dacă o ignori. La fiecare atac al Canadei, fundașii noștri păreau niște turiști japonezi: priveau cu ochii mari și făceau poze mentale, în timp ce mingea intra relaxată în poartă.
Moldovan, portarul de serviciu, a demonstrat că lipsa de meciuri la echipa de club se compensează prin lipsa de reacție la națională. Gafa lui a fost atât de mare încât nici măcar comentatorii nu au mai încercat să găsească scuze. Naționala 0-3 Canada a fost și „Naționala 0 – apărare”.
Mircea ăl bătrân: filozof al fotbalului abstract
La final, Mircea ăl bătrân a spus, senin: „Sunt mulțumit de jocul echipei, dacă nu se iau în calcul cele trei goluri primite.” Cam cum ai fi mulțumit de o ciorbă stricată, dacă ignori viermii care plutesc în ea. România, sub comanda lui, a ajuns un experiment social: cum să pierzi cu grație și să te declari satisfăcut.
0-3 nu e doar un scor, e o teză de doctorat în negarea realității. Mircea a reușit să transforme eșecul într-un fel de operă de artă contemporană: nu înțelege nimeni nimic, dar toată lumea se preface că aplaudă.
România pe teren: statui cu crampoane
Când privești naționala României, ai impresia că jucătorii sunt actori într-un spectacol absurd. Se mișcă încet, uită replicile, își pierd decorul și se ceartă cu regizorul. Canada a alergat de parcă avea nevoie de metroul de la Pipera, România a stat pe loc ca pensionarii la coadă la CEC.
0-3 e imaginea perfectă a unei echipe care confundă fotbalul cu meditația. Jucătorii noștri nu joacă, ei contemplă. Se uită la adversar, admiră, filosofează și, eventual, aplaudă când mingea intră în poartă.
România și publicul spectator: masochism național
Cei 29.000 de spectatori veniți pe Arena Națională au asistat la un show de comedie neagră. România le-a oferit 90 de minute de umilință live, cu bonus trei goluri primite. Mulți au plecat mai devreme, alții au rămas să se amuze de propriile suferințe.
La 0-3 a fost momentul în care suporterii și-au dat seama că banii pe bilet ar fi fost mai bine cheltuiți pe terapie sau pe o pizza. La final, unii au fluierat, alții au aplaudat ironic. În România, masochismul e sport național, iar fotbalul e doar forma lui oficială.
România și iluzia meciului cu Cipru
După Canada, vine Cipru. Adică Naționala 0-3 Canada e doar preludiul unui posibil România 0-1 Cipru. Mircea ăl bătrân ne asigură că „nu e afectat moralul jucătorilor”. Normal, ca să ai moral, trebuie să-l găsești mai întâi.
În România, optimismul e obligatoriu, chiar și după ce te-a călcat tramvaiul. Cipru devine brusc adversarul de temut, iar România intră în meci ca într-o excursie la mare: cu slip, șlapi și bere la PET.
România, țara unde umilința e tradiție
Tricolorii 0-3 Canada se adaugă la colecția de eșecuri istorice. Dincolo de scor, e modul în care România transformă fiecare înfrângere într-un festival al penibilului. Declarațiile liniștitoare, scuzele jucătorilor și promisiunile pentru viitor fac parte dintr-o piesă jucată de zeci de ani.
În România, umilința fotbalistică e ca sarmaua de Crăciun: nu lipsește niciodată de pe masă. Mircea ăl bătrân a livrat încă o porție generoasă, condimentată cu autoamăgire și servită pe Arena Națională.
România și farsa fotbalului modern
Canada a arătat ce înseamnă fotbalul modern: viteză, agresivitate, organizare. România a arătat ce înseamnă fotbalul muzeal: lentoare, haos, amnezie tactică. Dacă fotbalul ar fi o aplicație pe telefon, România încă ar încerca să instaleze Windows 95.
România 0-3 Canada e dovada că am rămas blocați într-un timp paralel, unde selecționerii sunt relicve, jucătorii sunt fantome și victoriile sunt doar amintiri în alb-negru.
România și bancul prost fără poantă
La final, Tricolorii 0-3 Canada nu e doar un rezultat, e un banc prost spus într-o cârciumă plină. Râd toți, mai puțin românii. Mircea ăl bătrân a găsit scuza perfectă: „Am fost mulțumit de joc, dacă excludem golurile.” Exact cum ai fi mulțumit de o nuntă, dacă excludem mireasa, invitații și muzica.
România e țara unde fotbalul a murit, dar încă se face parastas. Pe Arena Națională, spectacolul continuă, iar publicul plătește bilet ca să asiste la propria umilință.
România, fotbalul ca tragedie națională
Naționala 0-3 Canada rămâne un monument al ridicolului. Mircea ăl bătrân și echipa sa au reușit să transforme un amical într-un festival al prostiei tactice și al gafelor individuale. Publicul a râs amar, presa a urlat, iar jucătorii au promis că „data viitoare va fi mai bine”.
Dar în România, „data viitoare” înseamnă „niciodată”. Fotbalul nostru e ca un autobuz vechi: scârțâie, se clatină, dar merge din inerție. Șoferul e obosit, pasagerii sunt resemnați și toți știu că următoarea stație e dezastrul.
0-3 nu e doar un rezultat, e un diagnostic: fotbalul românesc e mort, dar nu știe încă. Și, cum ne știm, o să mai jucăm încă mulți ani comedia asta tragică, cu Mircea ăl bătrân pe post de narator și noi pe post de spectatori masochiști.
