Despre credință, frică și lipsa educației într-o țară care confundă moralitatea cu violența
Anul de grație 2025. Țara noastră e în sfârșit salvată spiritual: avem o Catedrală a Mântuirii Neamului mai strălucitoare ca o capsulă spațială aurită, în timp ce pe străzi oamenii își dau coate la cozi pentru ulei la reducere. Avem turle poleite, clopote sfințite și, desigur, suflete ruginite. Suntem un popor moral, frate! Atât de moral încât sexualitatea a rămas, în continuare, ceva rușinos, păcătos, de ascuns sub covorul cu icoane.
În România anului 2025, dacă o adolescentă are curajul să vorbească despre viața sexuală, e amenințată că o dă tata afară din casă sau că o taie în bucăți „de rușinea neamului”. Între timp, la slujbă, același tată își face cruce cu evlavie și mai dă un share la o postare despre „decăderea morală a Occidentului”. Fetițele încă se sperie când le vine menstruația, pentru că nu le-a spus nimeni nimic. E tabu, e rușine, e „nu se vorbește despre asta”. În schimb, despre „smerenie” se vorbește cât pentru toate generațiile viitoare.
Băieții, bieții de ei, cresc într-o cultură în care totul e interzis, dar nimic nu e explicat. Așa că învață educația sexuală de unde poate omul modern: de pe Pornhub, între o rugăciune și un „Doamne-ajută”. Că doar și acolo e tot despre „împreunarea sfinților”, nu?
Partidele noastre iubite preferă tăcerea. Cele suveranist-extremiste, în care colcăie de violatori, agresori sexuali și pedofili, se jură că apără familia tradițională – aia cu bătăi, alcool și frică. Celelalte partide o scalda cu grijă, să nu supere electoratul care votează cu Biblia într-o mână și telecomanda pe canalele pentru adulți în cealaltă.
ONG-urile care încearcă să vorbească deschis despre sexualitate sunt imediat acuzate că „promovează desfrâul”. În țara unde un viol colectiv e „o neînțelegere între tineri”, o campanie de educație sexuală devine trădare de neam și conspirație LGBT globalistă.
Cifrele sunt clare, dar în România nu ne încurcăm cu statistici – doar cu sfinți. Șase din zece românce habar n-au ce e acela un orgasm. Dar, desigur, toate știu cum să se închine „corect”. Țara e pe locul întâi în Europa la viol domestic, cot la cot cu state de pe alte continente pe care le privim cu superioritate creștină. În mediul rural, incestul e adesea mai frecvent decât dentistul, iar polițistul îi trimite acasă pe soții bătuți – că „nu e treaba statului ce se întâmplă în familie”.
Copiii sunt în continuare educați „ca pe vremuri”: cu curea, băț și umilință. „Bătaia e ruptă din Rai”, zice popa la predică, și părintele dă din cap mulțumit, cu palma pregătită pentru următorul „mic înger” care nu și-a făcut tema.
Dar, atenție, toate astea se petrec într-o țară „profund credincioasă”. O țară care construiește catedrale cât stadionul, dar nu e în stare să construiască o școală decentă sau un centru de consiliere pentru victimele abuzurilor. O țară care își unge cu aur turlele, dar își ignoră femeile violate și copiii bătuți. O țară unde moralitatea se măsoară în grosimea lanțului de aur purtat peste tricoul cu „Jesus loves you”.
Nu, nu suntem o societate sănătoasă. Suntem o societate care confundă rușinea cu virtutea, frica cu educația și ipocrizia cu credința. Ne place să credem că suntem „aleși de Dumnezeu”, dar trăim în întuneric și ignoranță. Am pus aur pe cupole, dar rugină pe suflet.
Și când o să ne întrebăm, peste ani, de ce tinerii pleacă, de ce femeile tac, de ce copiii se tem, răspunsul va fi simplu: pentru că în țara unde „nu se face”, nu se mai face nimic.
Dar, slavă Domnului, avem Catedrală. Și dacă nu ne mântuie ea, sigur o să ne lumineze reflexia aurului în ochi, până uităm că trăim în beznă.