O radiografie a haosului numit suveranism românesc, o ţară în care toţi vor ceva, toți vor să li se dea
România, ţara care se vrea eliberată, dar nu știe de cine
România e un loc ciudat. Un soi de fermă zoologică spirituală în care toate animalele cred că sunt lei. Fiecare cu instinctul său de vânătoare, dar fără dinți. Acest suveranism românesc nu e o doctrină, ci o dileală colectivă, o baie cu nămol ideologic unde fiecare își varsă frustrările și își pune lauri în plete, în loc de argumente.
„Suveranism românesc”, ce frumos sună! Ca un cântec patriotic interpretat de o formație de lăutari care cântă pe la nunți, în timp ce lăutarii butonează PayPal-ul ca să le intre banii din diaspora. E un concept sublim care reușește performanța unică de a uni într-un singur cort de bâlci: dacopați, antivacciniști, nostalgici, legio-hipsteri și babe cu batic, care postează live-uri cu „Ne rugăm pentru țară și împotriva UE și NATO”, pentru că așa le transmite propaganda putinistă. Sugeraniștii români n-au habar ce presupune suveranismul, ei doar îl folosesc pe post de etichetă, în timp ce-și urlă frustrările și dileala. Nu întâmplător s-au îndrăgostit iremediabil de guru mesia Țăcălin Georgescu.
Uitându-ne la ei, putem observa anumite tipare, i-am putea categorisi, în funcție de dileala fiecăruia.
Dacopatul care trăiește în secolul XXI, cu mintea dinaintea erei noastre
Acesta e cel care crede că dacii aveau Wi-Fi, că Zamolxe era primul influencer spiritual și că tunelurile de sub Bucegi duc direct în depozitul secret al civilizației atlantice.
L-ai văzut la mitinguri: șubă, bucium, cap de lup dacic pe băț și ochii dați peste cap ca la o criză mistică. Nu vor Uniunea Europeană, dar ar vrea fondurile ei. Nu vrea în Occident, nu vrea globalizare, dar se filmează cu telefonul făcut în China, distribuit de americani și cumpărat de la Altex.
El trăiește cu iluzia că dacă te ungi cu găinaț de barză și urină de mânz, apoi inspiri adânc în direcția Carpaților, îți revine ADN-ul dacic. Pentru el, Sarmizegetusa e Mecca, Zamolxe e bunicul lui Dumnezeu, iar Țăcălin Georgescu e cel mai periculos, după Mesia și Mihai Eminescu.
Atehnicul anxios, omul care vede microcipuri și în maioneză
Acesta e cetățeanul care s-a speriat când i-a apărut notificarea „update available”.
Pentru el, tehnologia e o formă de magie neagră inventată de Soros, Bill Gates și poate, cine știe, de delfinii masonici din Marea Neagră.
El știe sigur că 5G-ul e arma diavolului și că în vaccinuri se află nanoboți care îți citesc gândurile, deși, sincer, dacă ai asculta ce gândește el, ai observa că nici naiba n-ar putea înțelege ceva.
Suveranismul lui e simplu: „Noi să fim de capul nostru, fără cipuri și antene. Dar dacă merge netul prost, sun la Digi și urlu că plătesc abonament.”
Ultraortodocsul de transhumanță
În mintea acestuia e combinația letală de cruci, călușari și curent electric tras pe furiș de la vecini.
E cel care împletește credința cu brânza de burduf și crede că Dumnezeu vorbește mai clar la stână.
Pentru el, suveranismul e sfânt. Adică fără Europa, fără Occident, fără nimic care să-l scoată din lumea aia frumoasă în care femeia torcea, bărbatul cosea și toți trăiau fericiți până venea inspectorul ANAF să le taxeze borcanele cu gem.
Când îl întrebi cum vede viitorul României, răspunde: „Cu plugul și cu Domnul, frate! Cu plugul și cu Domnul.”
Asta în timp ce își încarcă drona pentru filmarea live de la Muntele Athos.
Nostalgicul comunist, omul care visează la cozi și crede că-s coloană vertebrală a societății
E cel care se uită la televizor și oftează: „A fost bine, mă, pe vremea lui Ceaușescu!”
De ce? Pentru că avea serviciu. Nu contează că serviciul ăla era să sape canalul cu lingura.
E convins că „străinii” ne-au furat totul, de la combinate, la carnea de porc. Are o teorie despre cum petrolul românesc încă curge pe sub pământ, dar ni-l fură NATO cu furtunul pe dedesubt.
Suveranismul lui e stâns legat de comunism: vrea ca statul să-i dea tot, dar să nu-i ceară nimic.
Și dacă-l întrebi ce-i lipsește cel mai mult din comunism, răspunde cu ochii umezi: „Ordinea, dom’le. Și salamul cu soia.”
Cameleonul ideologic
Ăsta e specialistul în adaptare.
Nu are opinii, are antene.
A simțit mereu când se schimbă direcția vântului și și-a schimbat și el convingerea.
Dacă azi e modă cu rușii, e rusofil. Dacă mâine se poartă NATO, își pune pin cu steagul NATO și UE.
Îl găsești la toate mitingurile, de la AUR la PSD, cu același entuziasm controlat.
Pentru el, suveranism românesc înseamnă: „Să fim cu ai noștri, oricine ar fi ăia.”
E tipul care strigă „Trăiască România!” și, după două beri, îți spune cum e mai curat la Moscova.
Putinistul, patriotul care visează umed ca România să fie colonie a Rusiei
Este versiunea 2.0 a nostalgicului comunist, dar cu accent rusesc.
El nu mai vrea independență, ci „protecție”. Adică România să fie un fel de provincie, ca Belarus.
În mintea lui, Putin e un sfânt justițiar, iar Occidentul e Sodoma.
Se uită la știrile de la Kremlin și dă din cap: „Vezi? Ăia știu să conducă, nu ca ăștia ai noștri!”
El manifestă o formă de suveranism românesc paradoxal: urăște globalismul, dar visează să fim integrați complet în Federația Rusă.
E un suveranist dependent de imperii, un vasal cu pretenții de domnitor.
Neolegionarul
E băiatul care și-a tatuat pe braț „Țară, Credință, Moarte” și și-a pus profilul de Facebook cu o poză în care ține Biblia într-o mână și un baston telescopic în cealaltă.
Crede în ordine, dar n-a fost niciodată în stare să-și facă ordine în dormitor.
El vrea o Românie pură, curată, spălată de păcate, dar aruncă gunoaie din mașină și dă șpagă la poliție dacă e prins.
Afișează acea formă de suveranism românesc extrem de simplu: „Cine nu-i ca mine, să moară!”
Are o fascinație pentru uniformă, dar n-ar merge în armată. Când îl contrazici, citează din legionari între două TikTok-uri cu „țară, onoare, credință”.
Ceilalți sunt corul reptilienilor, al anti-soroșiștilor și al oamenilor cu tichie de staniol
Aceștia sunt artizanii apocalipsei.
În mintea lor e un amestec haotic de știri false, teorii, conspirații și imagini generate de AI cu extratereștri la Miercurea Ciuc.
Pentru ei, pământul e plat, luna e locuită de extratereștrii prieteni ai dacilor și umanitatea e un experiment genetic condus de farmacii.
Dacă îi contrazici, devii instantaneu parte din Ocultă.
Ei manifestă acest suveranism românesc pe TikTok cu sloganuri în genul: „Români treziți-vă! Reptilienii ne fură țara!”
Unii sunt cu Zamolxe, alții cu Țepeș, unii cu Putin, alții cu Baba Vanga.
Toți, însă, sunt „de partea adevărului”, acel adevăr care se schimbă la fiecare notificare de pe WhatsApp, la fiecare TikTok pe care-l urmărește.
Anatomia unei iluzii patriotarde
Ceea ce se vinde azi drept suveranism românesc nu e ideologie. E o formă de anxietate colectivă, o frică îmbrăcată în tricolor.
Toți vor libertate, dar cu manual de utilizare.
Toți vor independență, dar cu subvenție.
Toți vor identitate, dar fără să se uite în oglindă.
România vrea să fie suverană cum vrea un adolescent să fie adult: doar până vine factura.
De ce e totul atât de haotic în acest așa-zis suveranism românesc?
1. Pentru că suveranismul românesc e o comedie proastă despre frustrare.
Toți vor „să ne luăm țara înapoi”, dar nimeni nu știe cui s-o luăm, de la cine.
Unul zice că Bruxelles-ul, altul că băncile, altul că evreii, altul că extratereștrii.
2. Pentru că e cool să fii anti-ceva.
Anti-NATO, anti-UE, anti-vaccin, anti-mască, anti-orice. E mai ușor să fii „contra” decât să fii „pentru”.
3. Pentru că nu mai avem elite, ci vedete.
Nu mai avem oameni care gândesc, ci oameni care urlă în microfon.
La noi, filozofia se face în direct, la ora 20:00, între două reclame la pastile pentru prostată.
4. Pentru că e mai profitabil să crezi decât să știi.
Un om informat e periculos. Un om speriat e votant ideal.
Țăcăniții își dau coate
România e scena unui film absurd în care toți urlă „Să fim liberi!”, dar fiecare îl ține pe altul de gât.
Dacopații invocă tunelurile, ultraortodocșii stropesc cu aghiazmă, nostalgicul plânge după cozile dinainte de ’89, iar putinistul scrie scrisori de dragoste pentru Moscova.
Acest suveranism românesc e un fel de cor de bocitoare care urlă la microfonul democrației că vrea să asiste la priveghiul ei.
Și-n timp ce țăcăniții patriei se bat între ei pe idei AiURistice, crezând că asta înseamnâ suveranism românesc, țara, tăcută, continuă să-și vadă de treabă: exportă forță de muncă, importă populism și se hrănește cu meme-uri.
Așa arată, în toată splendoarea lui tragicomică, acest suveranism românesc: o comedie involuntară, jucată de oameni care confundă libertatea cu lipsa de direcție.