Traian Băsescu, un marinar politic rătăcit între adevăruri, fantome și birocrația care se scufundă râzând în republica de carton
Traian Băsescu, arhetipul politicianului român
Traian Băsescu plutește prin România ca un marinar rătăcit într-o mare de absurdități. Într-un stat schizofrenic, unde instituțiile mimează competența, iar sugeraniștii creează confuzie pentru sport, el jonglează cu adevăruri și fantome.
După cum îl cunoaștem, fostul președinte nu se poate abține să nu ofere audienței o lecție de politică cu parfum dâmbovițean: anularea alegerilor a fost, în opinia lui, „o afacere dâmbovițeană”, o schemă domestică, nicidecum o mână străină care să tragă sforile. În aceeași notă, el ne asigură că Georgescu nu este „omul rușilor”, chiar dacă propaganda rusă ar fi „valorificat” situația – adică a profitabilizat haosul nostru electoral perfect sincronizat între locale, europene și prezidențiale. Ah, și să nu uităm că fostul președinte face aluzie la buna educație profesională a lui Georgescu în instituțiile românești, de parcă asta ar transforma automat realitatea într-un basm electoral. Rezultatul? O combinație de ironie amară, adevăruri partiale și acea senzație că statul român, cu instituțiile sale incapabile, a lăsat scena pregătită pentru spectacolul absurd.
Statul român, un circ ambulant
Ah, România… Țara unde legile par să fi fost inventate de un colectiv de papagali sobri, unde instituțiile se învârt în cercuri infinite ca hamsterii de laborator, și unde orice încercare de normalitate e percepută ca o blasfemie. În acest decor grotesc, plutește el: fostul președinte. Un marinar de apă dulce, cu un trecut învăluit într-o mitologie proprie, cu zâmbetul ușor ironizat de toate hibele acestei țări și cu un fler remarcabil pentru a transforma orice criză într-o ocazie de a se pune în lumină. Sau cel puțin, așa îl percepe el însuși, iar statul nostru de carton pare să fie de acord.
Traian Băsescu are talentul unic de a vorbi despre adevăruri incomode, dar cu un farmec atât de narcisist, încât ai vrea să crezi că și el însuși se minte cu subtilitate. Într-o republică care s-a transformat într-un fel de circ perpetuu, el este trapezistul care jonglează cu fantomele trecutului, în timp ce acrobațiile birocratice ale instituțiilor trag cu ochiul din cortul oficial. Și, evident, spectacolul continuă, fără pauză, fără regie, și fără șanse reale de evadare.
Birocrația românească este o operă de artă în sine. Poți intra într-o instituție pentru a obține o hârtie, și ieși după ce ai completat cinci formulare, ai vorbit cu șapte funcționari, doi dintre ei purtând pantaloni prea scurți pentru gravitatea poziției lor, și ai primit trei copii xeroxate, toate semnate de un „șef” care se confundă cu fotoliul de birou. În acest tablou, fostul președinte își face simțită prezența ca un critic literar care apreciază absurdul: de fiecare dată când deschide gura, pare să fie cel mai lucid om din încăpere, în timp ce întreaga instituție dansează pe marginea prăpastiei.
Traian Băsescu privește acest spectacol și zâmbește ironic. Pentru el, statul schizofrenic este scena perfectă pentru a-și demonstra talentele de politician post-tranziție.
Unele adevăruri ale fostului președinte
Nu totul în vorbele lui Traian Băsescu este neadevăr. Există momente în care adevărul iese la suprafață. Chiar și în mijlocul comediei politice, fostul președinte poate puncta realități palpabile: corupția sistemică, incompetența birocratică și absurditatea legislativă.
„Dar poate spune adevărul, uneori”, aud cum murmură câțiva adepți încăpățânați. Sigur, fostul președinte poate spune unele lucruri care sunt corecte. Sau măcar par să fie. Adevărul e relativ, mai ales când vine de la cineva care a supraviețuit deceniilor de politică românească fără să fi pierdut niciodată simțul autoironic — un talent rar, dacă mă întrebați pe mine. Și totuși, chiar și când adevărul izbucnește în vorbe, el e învelit într-un ambalaj de spectaculos, între glumițe subtile și aluzii la catastrofele sistemice care ne fac să râdem amar.
Chiar dacă adevărul apare uneori, acesta vine întotdeauna împachetat cu glume și ironii, pentru ca publicul să nu-l digere prea repede.
Traian Băsescu sau marinarul turnător, la propriu și la figurat, cum îl mai știe lumea
Și acum vine partea cu adevărat delicioasă: trecutul. Traian Băsescu, marinarul care a navigat prin apele tulburi ale istoriei, nu doar că are povești cu valuri înalte și furtuni politice, dar e și un arhetip al ipocriziei cu zâmbet șiret. Într-o altă epocă, el era Petrov, un turnător ordinar. Turnător al unui sistem care acum nu mai există, dar al cărui parfum încă plutește prin coridoarele clădirilor oficiale.
Ironia amară e că, în timp ce critică „statul schizofrenic”, Băsescu însuși a fost parte din acest circ ambulant. Ca un actor care joacă rolul criticului în propria piesă, el navighează cu abilitate între rolurile de victimă, salvator și martor al istoriei. Fiecare apariție publică e un exemplu de cinism rafinat: știe să spună ceva care să provoace, să amuze, să enerveze și, totodată, să îți lase impresia că totuși există un sâmbure de adevăr în tot ceea ce spune.
În ironia amară a istoriei, Traian Băsescu critică instituțiile pe care odinioară le-a servit, jonglând cu propria reputație și făcând din trecutul său o piesă de teatru absurd, dovezile despre activitatea sa de turnător apărând după ce și-a incheiat cele două mandate de președinte.
Cum să supraviețuiești în republica de carton
1. Învață arta dublului mesaj: Spune adevărul, dar maschează-l cu glume.
2. Critică subtil: Critica directă atrage haosul, subtilitatea păstrează imaginea intactă.
3. Zâmbește amar: Instituțiile sunt inutile, legile sunt sugestii, iar birocrația un circ.
Traian Băsescu oferă lecții magistrale: vorbește despre responsabilitate și moralitate cu ironie fină, făcând ca spectatorul să râdă amar de propria țară și de el însuși, tocmai el, Petrov.
Politica romănească
În România, politica este un circ. Fiecare scandal e un act de teatru; fiecare politician, un actor. Fostul președinte își joacă rolul cu măiestrie: apare atunci când e nevoie, tace când e mai profitabil și iese în față atunci când confuzia e maximă. Absurdul nu e doar tolerat, ci cultivat ca normă.
Traian Băsescu și statul schizofrenic sunt simboluri ale unui teatru perpetuu. Spectacolul continuă fără regizor, fără scenariu clar și fără vreun final previzibil. Instituțiile mimează competența, sugeraniștii mimează ideile, iar cetățeanul încearcă să supraviețuiască absurdului.
Râsul amar este singura certitudine, iar absurdul este singura lege. Petrov navighează cu măiestrie prin aceste ape tulburi, jonglând cu adevăruri, fantome și ironii, lăsând publicul să râdă, să plângă și să se întrebe cine a scris cu adevărat piesa.