De când a fost articulat mitul androginilor de la greci, povestea s-a perpetuat generații întregi printre visătorii romantici. Ozana se număra printre ei, o naivă care spera că își va întâlni sufletul pereche. Poate chiar se ciocnise de el în momentele în care viața o distrăsese. Ea continua să spere.
,,Pasajele dintre oameni sunt ușor de dărâmat” gândea, căci la o singură clipire, dragostea îi zbura printre gene și lăcrima.
Câțiva ani a scris epistole Universului așteptând să-i trimită ursitul. Și-a tot așteptat. Până-ntr-o zi…
,,Jalnic al meu suflet cutreieră prin Univers
Cu falnică singurătate, alunec
Spulber în pumn petale de iubire
Unde să te găsesc a mea ruptură de androgin?
Ceas pe ceas, inimile noastre se balansează în tăcere
Departe una de alta, străine în firi și suspine
Stelele ard în spume, scânteia lor îmi spală ochii
Și toate numai ca să te pot vedea.”
Când s-a ciocnit de Damian, Ozanei i-au sărit scântei din suflet, convinsă fiind că, în sfârșit, destinul intrase pe făgașul normal. De parcă normalitatea o întâlneai așa pe toate drumurile.
Damian nu era un bărbat foarte ambițios, considera visele puerile, la fel și pe Ozana. Era genul care lucra până la epuizare și strângea în jur oameni cu aceeași religie. Banul. Banii. Cu cât erau mai mulți, cu atât îi socotea mai tare, nu cumva să îi scape vreun leu printre degete. Avea o singură dorință. Să știe cine se va gândi la el până la sfârșitul vieții. Își pusese în minte că dacă va trăi o sută de ani, cumva, va afla și va putea muri liniștit. Ultimul apel pe care îl va primi îi va confirma. Cu toții avem nevoie de confirmări, nu?
Intuindu-i dorința, a noastră visătoare a făcut un pact demonic și lui Damian i s-au oferit cei o sută de ani de viață și timpul a trecut ca un vis. Chiar dacă respingerea lui a durut-o, ea l-a lăsat în pace.
20 februarie 2092. Aniversarea de un secol al lui Damian.
Anii au zburat, prietenii lui Damian s-au risipit care-ncotro, unii au murit, căsnicia lui s-a finalizat cu un divorț. Toți banii agonisiti i-au dispărut în urmă unej crize financiare. Acum locuia într-o vilă dărâmată, cu acoperișul spart, învăluit de propria lui singurătate.
Când i-a sunat telefonul Damian moțăia pe un fotoliu jerpelit. Era Ozana, hotărâtă să îi facă urări. Nu i-a recunoscut vocea din prima. Într-un final ea s-a recomandat și s-a creat declicul. Și-a revizuit toate deciziile luate până în acel punct și a realizat că a greșit respingând-o toată tinerețea. Scuzele erau de prisos. ,,A venit timpul să mă cauți tu” au fost ultimele cuvinte, înainte să audă tonul strident al telefonului. A plecat în căutarea ei și la capătul țării a găsit doar un mormânt rece.
Acum îl chinuia o singură întrebare. Oare a fost o halucinație?
Pământul de pe mormânt s-a clătinat, din el a ieșit Ozana, plină de răni și având doar toracele. O moartă vie care avea să-l bântuie dincolo de neființă.