Xenofobul român, între ignoranță, frică și patriotism de paradă
Cine este, de fapt, xenofobul român
Să-l numim Gheorghe, Ion sau Vasile — nu contează, pentru că xenofobul român nu are nevoie de nume. El este o specie aparte, o relicvă vie dintr-un muzeu mental al fricii și al prostiei în uniformă tricoloră. Trăiește printre noi, respiră același aer, doar că el îl consideră „aer românesc pur”, fără particule străine. Dacă ar putea, și-ar pune la poartă un filtru de oxigen naționalist, care să nu lase nicio moleculă de „globalism” să-i pătrundă în plămâni.
El nu s-a născut rău — ci doar neinformat, speriat și mândru de asta. Într-o lume unde informația e la un clic distanță, xenofobul român preferă să dea clic pe „teoria conspirației care explică tot”.
Are frică de tot ce e străin, dar adoră tot ce vine din străinătate, atâta timp cât are o siglă strălucitoare. Ura lui e profund selectivă: detestă „străinii care ne fură țara”, dar poartă adidași nemțești, bea cafea italiană și visează la o casă în Spania, unde să fie… românul străin urât de alții.
Xenofobul român și patriotismul de paradă
Ah, xenofobul român! Mare patriot, mic contribuabil. Flutură drapelul, dar nu plătește impozitul. Iubește țara, dar ar arunca gunoiul pe drum și ar scuipa fix pe statuia eroului național.
În mintea lui, patria e o icoană din plastic, iar dragostea de țară se manifestă prin înjurături la adresa oricui pronunță un cuvânt care nu sună românesc. Dacă aude un accent, tresare ca la un cutremur. Dacă vede o piele mai închisă, apucă tricolorul și-l învârte ca pe o armă sfântă.
„România, doar pentru români!”, strigă el pe Facebook, de pe un telefon produs în Coreea sau în China, printr-o aplicație americană, cu net plătit unei companii franceze.
Religia, scutul xenofobului român
Xenofobul român este profund religios. Atât de religios, încât crede că Dumnezeu e cetățean român cu domiciliul stabil în Vaslui și cu buletin de identitate cu chipul lui Arsenie Boca.
La el, credința nu e spiritualitate, ci armă. Se roagă pentru pace, dar ar vrea să-i ardă pe toți cei care „nu sunt ca noi”. În biserică, pupă icoane; în afara ei, scuipă oameni. Îi place să creadă că are un contract direct cu divinitatea, prin care e scutit de gândire critică.
Când vorbește despre dragostea creștină, o face cu pumnii strânși. Iar când i se spune că Iisus a fost un străin în ținuturi străine, are o criză existențială.
Xenofobul român și dușmanii imaginari
Cine-l amenință? Toată lumea.
Secuii – „vor să ne ia Ardealul”.
Evreii – „au luat economia mondială”.
Rromii – „ne fac de rușine”.
Imigranții – „ne fură joburile”.
Străinii – „ne invadează cultura”.
Toți aceștia sunt, în viziunea lui, niște entități mitologice malefice, adunate într-o conspirație globală împotriva „românului simplu, muncitor și credincios”.
Dar să-l întrebi pe xenofobul român dacă a cunoscut vreodată un evreu, un rrom, un secui sau un imigrant? Nici vorbă! Pentru el, cunoașterea nu e necesară — prejudecata e suficientă.
E ca un bucătar care nu a gătit niciodată, dar urăște mâncarea străină pe motiv că „n-are gust de cartofi prăjiți cu usturoi”.
Când ura devine sport național
La televizor, xenofobul român are eroi: politicieni care îi șoptesc că străinii sunt de vină, că minoritățile au prea multe drepturi, că Bruxelles-ul ne vrea sclavi. Așa devine ura un meșteșug de familie, transmis de la tată la fiu, de la bătrân la nepot, ca un ceas vechi de perete care ticăie prost, dar nu se mai oprește.
La vot, xenofobul român e un patriot disciplinat. Merge cu sfințenie, primește punga electorală, semnează și pleacă acasă convins că „a salvat țara de străini”. Peste o lună, când vede că tot prost o duce, înjură „guvernul vândut globaliștilor”.
Apoi, la televizor, un nou ,,apărător al neamului” îi explică că salvarea stă în ură. Și ciclul continuă.
Când xenofobul român dă din gură… și apoi din pumni
Până nu demult, ura xenofobului român era doar verbală — de tastatură, de colț de birt, de comentarii furioase pe internet. Dar între timp, tastatura a devenit bâtă.
Cazurile recente sunt simptomatice:
În Ditrău, 2020, sute de localnici s-au revoltat împotriva a doi muncitori srilankezi. ,,Ne pierdem tradițiile!”, au spus oamenii care cumpără pâine de la brutărie, dar nu s-au gândit niciodată să facă una singuri.
Într-un spațiu de grătar, un grup de ucraineni a fost alungat de ,,suveraniști”, cu replica celebră: „Noi suntem stăpâni aici, în România!”. Ca și cum grătarele ar fi frontieră națională.
În Cluj, un cetățean străin venit la muncă a fost bătut crunt și a ajuns la spital. Vinovatul? „A zis ceva în altă limbă.”
Evoluția naturală a prostiei e violența. Când nu mai ai argumente, dai cu bâta. Și xenofobul român are o colecție bogată de bâte — din lemn, din vorbe, din prejudecăți.
Made in România
Să-l privim altfel, cu un zâmbet amar:
Xenofobul român e omul care urăște turcii, dar mănâncă shaorma cu de toate, de trei ori pe săptămână.
Disprețuiește italienii, dar are rude în Italia care trimit bani acasă.
Crede că străinii fură, dar când prinde un contract la negru în UE, e ,,descurcăreț”.
Se plânge că ,,țiganii strică imaginea României”, dar aruncă PET-ul pe geam și scuipă semințe în autobuz.
E un paradox ambulant. O contradicție cu tricolor în piept și ură în buzunar.
Xenofobul român și internetul – o combinație letală
Pe internet, xenofobul român se simte rege. Are opinie la orice, și mai ales la ceea ce nu înțelege. Se hrănește cu fake news, cu teorii despre Soros, masoni, reptilieni și cipuri ascunse în vaccin.
Pentru el, tot ce vine din Vest e o conspirație. Dar dacă același Vest îi trimite alocația pentru copilul emigrat, e binecuvântat.
El nu mai are nevoie de profesori, căci are YouTube. Nu mai are nevoie de logică, pentru că are ,,un clip de la un român adevărat care spune tot”.
Xenofobul român – campion la dublu standard
În diaspora, xenofobul român devine o poveste în sine. El pleacă în Anglia sau Italia, lucrează la negru, nu știe limba, dar acuză că localnicii sunt „rasiști”.
Adică exact ce face el acasă, dar pe dos.
În România, urăște străinii. În străinătate, urăște localnicii. Oriunde merge, dușmanul e mereu ,,celălalt”.
Dacă ar exista o olimpiadă a ipocriziei, xenofobul român ar aduce aurul acasă. Cu avion low-cost, evident.
Politicienii și xenofobul român: un cuplu toxic
Politicienii români știu perfect cum funcționează frica. O folosesc ca pe un instrument de campanie: „Străinii vor să ne cucerească!”, „UE ne obligă să ne pierdem identitatea!”, „Refugiații vin să ne ia casele!”.
Și xenofobul român înghite tot, cu entuziasm patriotic.
Nu contează că salariul lui e mic, că spitalele se închid, că școlile cad. Important e că ,,nu ne cuceresc străinii”.
Pentru politicieni, xenofobul e ideal: nu pune întrebări, nu gândește, dar votează cu mâna pe inimă și mintea în ceață.
De ce nu dispare xenofobul român
1. Ignoranța e confortabilă
Gânditul doare. E mai ușor să urăști.
2. Lipsa de educație civică
Școala nu te învață despre diversitate, ci despre glorioasele ,,invazii barbare” care au venit peste noi. Cum să nu urăști ,,invadatorii”?
3. Politica hrănește ura
Un popor speriat e un popor ușor de condus de incompetenți.
4. Lipsa contactului real
Cei mai vocali urăsc unele grupuri pe care nu le-au întâlnit niciodată. Ca și cum ai urî delfinii pentru că ,,ai auzit tu că mușcă”.
Ce ar trebui făcut
Educație reală, nu doar lozinci.
Legi aplicate, nu doar scrise.
Mass-media responsabilă, nu tabloidă.
Umor și autoironie, pentru că uneori râsul deschide minți acolo unde argumentul nu ajunge.
Xenofobul român, o tragedie comică
Xenofobul român e simultan tragic și ridicol. E omul care se teme de străini, dar e sclavul lor cultural. E cel care invocă tradiția, dar n-a citit niciodată o pagină de istorie. E cel care flutură Biblia, dar n-a înțeles mesajul ,,iubește-ți aproapele”.
El e rezultatul unei istorii prost înțelese, al unei politici populiste și al unei culturi care confundă patriotismul cu agresivitatea.
Poate într-o zi xenofobul român va descoperi că ,,străinul” nu e dușmanul, ci oglinda care-i arată cât de mic e el în propria-i ură.
Până atunci, să-l privim, să-l înțelegem și, da, să râdem amar.
Pentru că, în fond, ce altceva poți face în fața unui spectacol tragicomic, decât să-ți pui ochelarii de umor negru și să spui:
„Doamne, apără-ne de prostie — că de străini ne apărăm singuri!”