Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am povestit cum „Abatorul cinci” a reușit performanța de a fi interzis în unele școli americane pentru că ar fi „prea deranjant” — ca şi cum adolescenţii nu sunt deja expuși zilnic la realitatea politică — iată-ne acum trecând de la cenzura cu miros de popcorn la cea cu miros de sârmă ghimpată. De la sensibilitățile pedagogice ale unor consilii școlare până la paranoia industrializată a URSS. Dacă Vonnegut era considerat periculos pentru că îi făcea pe elevi să gândească, Soljenițîn era considerat periculos pentru că îi făcea pe adulți să nu mai accepte să nu gândească. Bine aţi venit, deci, la noua escală a absurdului: cum treci de la interdicția unui roman satiric la interdicția unei istorii întregi, fără escală şi fără bagaj — doar cu loialitatea față de adevăr ca unic contrabandist.
Arhipelagul Gulag: ghidul de călătorie pe care URSS a uitat să-l aprobe
Există cărţi care schimbă lumea, şi există cărţi care schimbă scuza oficială pentru a interzice o carte. „Arhipelagul Gulag” (1973) de Aleksandr Soljenițîn este, fără îndoială, ambele. Un amestec de mărturie istorică, artă literară şi „ce se întâmplă când un stat se sperie de propriul adevăr”, monumentalul volum a devenit rapid duşmanul public nr. 1 în URSS — ceea ce, paradoxal, nu i-a făcut decât reclamă gratuită.
În fond, regimul sovietic avea o relaţie foarte sănătoasă cu adevărul: îl păstra încuiat, îl hrănea rar şi îl scotea afară doar la parade.
GULAG-ul: realitatea care n-a trecut cenzura, dar a trecut prin milioane de oameni
Soljenițîn a avut neobrăzarea să facă ce nimeni nu trebuia să facă într-un stat totalitar: să descrie realitatea. Nu metaforic, nu în parabole despre furnici muncitoare şi greieri leneşi, ci în date, nume, procese inventate şi metode de pedepsire care ar face gelos orice manual de tortură medieval.
Evident, Kremlinul a reacţionat matur, cu eleganţă şi spirit democratic: l-a expulzat. Totuşi, cartea nu a dispărut, ci a început să circule prin Occident ca o bombă cu ceas culturală. Intelectualii occidentali — mulţi încă fermecaţi de mitul „experimentului socialist idealist” — au fost puţin iritaţi să descopere că realitatea semăna mai degrabă cu un „Escape Room”, doar că fără posibilitatea de a scăpa.
Controversele: între „adevăr necesar” şi „propagandă capitalistă”
„Arhipelagul Gulag” a devenit rapid epicentrul unei bătălii ideologice globale. Pentru unii, cartea era dovada finală că sistemul sovietic era o maşinărie represivă, moralmente falimentară şi expertă în a transforma oameni în cifre. Pentru alţii, era „exagerată”, „subiectivă”, „viteazul capitalist care atacă proiectul socialist”.
Și desigur, exista şi categoria „intelectualilor de salon” care, între două pahare de Bordeaux şi o discuţie despre dialectica materialistă, declarau solemn:
— Da, desigur, sunt atrocităţi, dar nu putem judeca un ideal după greşelile implementării. Greşeli? Despre lagăre, în care au intrat milioane. Dar măcar termenul „greşeală” e elegant, aproape poetic.
Un stat nervos nu poate dormi liniştit
Pentru URSS, apariţia cărţii nu a fost doar un afront, ci un coşmar logistic: cum explici populaţiei că un laureat al Premiului Nobel (pe care l-ai felicitat doar cu jandarmii) tocmai a publicat trei volume în care explică meticulos ce făceai tu când nimeni nu avea voie să ştie?
Simplu: declari totul minciună.
Şi, pentru siguranţă, interzici cartea.
Şi, pentru mai multă siguranţă, interzici şi discuţiile despre carte.
Şi, pentru maximum de siguranţă, interzici şi gândul despre discuţiile despre carte.
Că doar controlul minţii era principalul export sovietic înainte de petrol.
În loc de concluzie
În anii ’70 şi ’80, „Arhipelagul Gulag” a devenit ceea ce propaganda sovietică nu putea suporta: un bestseller internaţional despre adevăr. Iar adevărul are prostul obicei să erodeze sistemele construite pe bâlbe, tăceri şi procese înscenate.
Când URSS s-a prăbuşit, unii au spus că economia a eşuat, alţii că libertatea a triumfat. Rar se spune însă că o carte scrisă de un profesor de matematică devenit prizonier politic a fost unul dintre cuiele bătute încet, ironic şi foarte literar, în sicriul colosului sovietic.
Astăzi, „Arhipelagul Gulag” rămâne un manual neoficial de supravieţuire în faţa manipulării — şocant de actual într-o lume care mai produce, pe alocuri, nostalgici ai dictaturilor „cu potenţial”, oameni care cred că libertatea e negociabilă, iar lagărele sunt poveşti exagerate. Pentru aceştia, Soljeniţîn are un mesaj clar, transmis peste decenii:
„Dragi tovarăşi, adevărul nu se interzice. Se întoarce.”
Iar când o carte interzisă reuşeşte să explice mai bine un sistem decât întregul aparat propagandistic al acelui sistem, ştii că cineva, undeva, s-a ocupat mai mult de cenzură decât de calitatea managementului.
Dar, na, în URSS asta era chiar politica oficială: „Tovarăşi, adevărul este contrarevoluţionar.”
România de azi: adevărul încă deranjează, doar cozile la cenzură s-au schimbat
Și, dacă tot vorbim despre lagărele minciunii instituţionalizate, merită să aruncăm o privire şi spre România de azi, unde nu mai avem Gulag, dar avem o tradiţie solidă de a ne supăra pe adevăr în funcţie de cine-l spune. Sigur, nu mai vine partidul unic să ne explice ce avem voie să gândim — acum vin influencerii, televiziunile „de opinie” (unele adevărate uzine de fake news), strategii „adevărului alternativ” și politicienii care descoperă brusc libertatea de exprimare (care uneori înseamnă dreptul la minciună) doar când sunt luați în colimator. În loc de NKVD, avem armate de comentatori furioși pe Facebook, iar în loc de dosare fabricate, avem anchete care dispar subit „din lipsă de interes public”. Diferența e că, azi, cenzura nu mai vine de sus, ci vine de peste tot — democratic, participativ, cu like-uri și share-uri. Dar reflexul e același: când un adevăr supără, nu îl discutăm, ci îl îngropăm în zgomot. Aşa că „Arhipelagul Gulag” rămâne perfect actual: ne arată cât de repede poate deveni libertatea o poveste dacă o lăsăm pe seama celor care vor doar linişte, confort şi control.
Și dacă „Arhipelagul Gulag” ne-a arătat cum arată un stat când își pierde mințile în numele ideologiei, în următorul articol vom trece la varianta în care statul și le pierde în numele… divinității. Pentru că, după ce am vizitat lagărele ateismului totalitar, e timpul să facem un popas în teocrația distopică imaginată de Margaret Atwood, unde controlul asupra oamenilor nu se face cu procese înscenate, ci cu versete interpretate „creativ”. Așadar, rămâneți aproape: urmează „Povestea cameristei”, povestea în care libertatea devine opțională, iar logica — facultativă. Exact ce trebuie pentru secolul XXI, care a decis, cu un entuziasm suspect, să redescopere cenzura în numele moralei.