Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am ocupat de „Portocala mecanică”, romanul care i-a făcut pe unii să creadă că violența poate fi prevenită interzicând… o carte despre violență (logică de comisie), era aproape inevitabil ca următorul popas să fie „Abatorul cinci”. Pentru că, odată ce intri pe tărâmul literaturii „periculoase”, realizezi că lista neagră nu e doar bogată, ci și surprinzător de amuzantă. După ce au încercat să ne salveze de la „rele influențe” oprind accesul la un roman cu adolescenți ultraviolenți, acum descoperim că și un volum despre absurditatea războiului și relativitatea timpului a căzut sub aceeași sabie a moralizatorilor. În fond, dacă tot vorbim despre cărți cenzurate pentru binele nostru, de ce să nu le punem una lângă cealaltă — o portocală și un abator — și să vedem ce iese? Spoiler: iese exact portretul lumii în care trăim.
„Abatorul cinci”: cartea care călătorește în timp, dar rămâne blocată în prezentul… cenzurii
Dacă există o carte care a învățat generații întregi că absurdul nu doar există, ci și conduce lumea, aceea este „Abatorul cinci” de Kurt Vonnegut (1969). Un roman despre război, timp, extratereștri, traumă și mortalitatea inevitabilă — dar, desigur, în unele școli americane a fost interzis pentru că… era prea mult. Prea mult adevăr, prea multă ironie, prea puțină igienă emoțională pentru elevii considerați oficial incapabili să gestioneze un paragraf care nu miroase a manual aprobat de comisia de stat.
Un roman antimilitarist… interzis de militari și admiratori ai manualelor sterile
„Abatorul cinci” s-a remarcat imediat prin modul în care combină grotescul războiului cu farsa cosmică. În timp ce Billy Pilgrim, protagonistul de serviciu și veteran capturat la Dresda, se „dezlipește” de timp, americanii din comisii școlare se dezlipeau de realitate, declarând romanul „anti-american”, „scandalos”, „imoral”, „subversiv” și — preferata tuturor — „un pericol pentru mințile tinere”.
Probabil pentru că, într-o țară în care poți avea acces la un arsenal întreg în supermarket, dar nu la o carte cu extratereștri filozofici, ,,Abatorul cinci” reprezenta cel mai mare risc: cel de a-i face pe elevi să gândească.
De ce deranjează Vonnegut? Simplu: nu e previzibil
Vonnegut scrie despre ororile războiului fără să folosească trompete patriotice sau fundal orchestral lacrimogen. În locul clișeelor, oferă absurdul pur: moartea tratată ca un fapt banal — „Așa merg lucrurile” — și bombardarea Dresdei prezentată nu ca un act eroic, ci ca un masacru fără sens.
Pentru unii, această perspectivă era un blestem ideologic. Pentru alții, era pur și simplu prea greu de digerat că americanii nu sunt întotdeauna băieții buni. Așadar, soluția? Prohibiția! Nimic nu învinge gândirea critică mai eficient decât o ștampilă roșie pe copertă.
Extraterestrii tralfamadorieni – filosofii care au scandalizat moralizatorii
Dacă Billy Pilgrim ajunge pe altă planetă, trăiește într-o grădină zoologică pentru oameni și discută cu tralfamadorienii despre natura timpului, pentru unii adulți responsabili asta a fost prea scandalos. Nu violența războiului, nu trauma psihologică, nu genocidul — nu, problema era că romanul „promova idei ciudate”. Exact ce trebuie să eviți într-o școală: ideile.
În logica birocratului care n-a citit niciodată un roman, extratereștrii sunt acceptabili doar în filme cu buget mare, nu în literatură care pune întrebări incomode.
Și totuși, cartea a supraviețuit
Deși a fost interzisă în unele locuri, retrasă din biblioteci și etichetată drept „corupătoare”, „Abatorul cinci” n-a dispărut. Ba dimpotrivă. Continuu reeditată, studiată în universități și citată în cultură, romanul a devenit un simbol al rezistenței culturale prin umor, sarcasm și luciditate.
Ceea ce, sincer, îl face perfect pentru epoca noastră de indignări automate, liste de interdicții și certitudini prefabricate.
Interzicerea „Abatorului cinci” spune mai multe despre cei care o interzic decât despre carte. Vonnegut nu a scris un manual de revoluție; a scris o oglindă — iar unii nu s-au simțit confortabil să se vadă în ea. Într-o cultură care preferă mereu povestea „curată”, simplă și patriotică, romanul lui Vonnegut e ca un musafir imprevizibil: îți intră în casă, se uită direct în dulapurile tale și rostește, calm: „Așa merg lucrurile.”
Iar tocmai de asta merită citit. Pentru că în lumea în care cenzura te protejează — dar nu de prostie — „Abatorul cinci” rămâne un antidot delicios de incomod.
În România de azi, „Abatorul cinci” ar trece probabil testul cenzurii oficiale, dar ar eşua glorios la cel al „sensibilităţii publice”: ar fi suspectată ba de „atac la identitatea naţională”, ba de „propagandă anti-occidentală”, ba de „literatură prea complicată pentru programul aglomerat al elevului modern, deja traumatizat de teze”. În timp ce dezbatem frenetic dacă e voie cu uniforme, telefoane sau poezie cu „mesaje negative”, un roman care îţi spune că războiul e absurd şi că timpul e un moft al percepţiei ar fi tratat ca o provocare inutilă. În mod ironic, deşi nu am interzice „Abatorul cinci”, am reuşi performanţa să nu-l citim — ceea ce este, poate, cea mai subtilă formă de cenzură românească: nu ardem cărţi, doar le ignorăm cu o eficienţă demnă de o comisie specială.
Iar dacă tot am deschis cutia Pandorei literare și am scos din ea portocale mecanice, abatoare temporale și comisii indignate, următorul pas pe kritiQ.ro vine natural, aproape inevitabil: „Arhipelagul Gulag”. Pentru că, după ce am discutat despre cărți interzise în democrații nervoase, e momentul să vedem cum arată cenzura adevărată — cea industrială, organizată, cu program și dosar. Dacă v-au deranjat câteva replici controversate din Vonnegut, pregătiți-vă: în episodul următor intrăm în zona în care „interzis” nu mai e o etichetă pusă de o bibliotecară anxioasă, ci o decizie de stat cu lanțuri, celule și deportări. Așa că stați aproape: urmează ghidul complet despre cum să exiști, să scrii și să fii șters cu entuziasm de pe fața pământului — varianta Soljenițîn.