Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” despre „Doctor Jivago” ne minunam cum un roman poate fi interzis într-un imperiu care pretindea că iubește literatura la fel de mult cum iubea și… cenzura, astăzi trecem la următorul nivel: o carte care n-a fost doar interzisă, ci și folosită de unii ca test psihologic improvizat pentru a verifica „starea națiunii”. Pentru că, dacă Pasternak a supărat un sistem politic întreg doar prin faptul că a scris, „Portocala mecanică” a reușit să supere pe toată lumea prin faptul că a arătat ce se întâmplă când libertatea individului dă de pământ cu politețea socială. Așadar, după ce am răsfoit romantismul rusesc cu iz de KGB, e momentul să analizăm o lume în care adolescenții năzdrăvani fac educația civică să pară un experiment nereușit de laborator. Cine zice că literatura nu e sport extrem, clar n-a citit cele două cărți una după alta.
„Portocala mecanică” – manualul perfect de bune maniere… pentru cine vrea să nu mai existe bune maniere
Dacă există o carte care a reușit să îmbine adolescența, filosofia morală și un fel de tutorial de comportament anti-social cu glazură literară, aceea este „Portocala mecanică” (1962) a lui Anthony Burgess. O poveste atât de colorată încât s-a simțit nevoia, ulterior, să fie cenzurată mai ceva ca deserturile în postul Paștelui. Și pe bună dreptate: puțină lume visează la tineri îmbrăcați impecabil, răspândind prin oraș disconfort fizic și emoțional la adresa concetățenilor. Așa că, pentru a păstra atmosfera critică, lasăm deoparte scenele explicit violente și păstrăm doar ideea: Alex și gașca lui fac lucruri… deloc conforme cu regulamentul de ordine interioară al speciei umane.
Controversa mare: libertate, morală și cum se întâmplă să-ți strice o carte zen-ul interior
„Portocala mecanică” a provocat reacții în lanț aproape imediat. Unii critici literari au ridicat cartea la rang de capodoperă – cică ar pune întrebări incomode despre liber-arbitru, responsabilitate și transformarea individului în produs al statului. Alții, mai puțin entuziaști, au considerat-o un manual de instrucțiuni pentru haos, pe care l-ar ascunde sub pernă doar cine vrea să-și piardă somnul.
Ceea ce i-a enervat cu adevărat pe mulți a fost modul în care Burgess ține o oglindă în fața cititorului: da, e ușor să-l condamnăm pe Alex pentru comportamentul său… problematic (am cenzurat termenul mai colorat), dar e și mai ușor să ne prefacem că sistemul care încearcă să-l „repare” este perfect. Spoiler: nu este. Terapia Ludovico nu e chiar un masaj cu aromaterapie.
Burgess – scriitorul care nu voia scandal, dar scandalul îl iubea
Merită menționat că însuși Burgess a ajuns să regrete faima romanului. Nu e vina lui că lumea a înțeles „Portocala mecanică” fie ca pe o profeție sumbră, fie ca pe un apel la cenzură, fie ca pe o carte pe care o citești doar pentru că „a fost interzisă pe undeva”. Criticii au disecat limbajul nadsat, au analizat psihologia personajelor și au încercat să afle ce l-a mânat pe Burgess să scrie așa ceva. Răspunsul realist: era literatura anilor ‘60, toată lumea încerca ceva mai… experimental.
De ce încă ne certăm pe subiect
Pentru că romanul atinge două puncte dureroase pentru omenire:
Cum corectăm comportamentele deviante?
• În mod normal: prin educație și politici sociale.
• În roman: prin metode care, în ziua de azi, ar strânge instantaneu 10.000 de ONG-uri revoltați la ușa ministerului.
2. Ce e mai important: binele societății sau libertatea individului?
• Burgess ar zice: nu e chiar așa simplu.
• Publicul ar zice: ba da, păi trebuie să alegem o tabără!
• KritiQ.ro ar zice: mai bine respirăm adânc și ne prefacem că înțelegem nuanțele.
Și acum, momentul ironico-satiric
Să recunoaștem: nimeni nu ia „Portocala mecanică” să se relaxeze după muncă. Nu e genul de carte pe care o deschizi cu ceai și biscuiți, așteptând să descoperi sfaturi despre mindfulness. Nu, în schimb primești o lecție amară despre societate, morală și… decizii proaste. Așa că, într-o lume unde toată lumea se ceartă pe orice subiect – vaccinuri, politică, vremea de afară – era inevitabil ca și Burgess să fie convocat la tribunalul opiniei publice.
Dar, hei, poate că acesta e marele merit al „Portocalei mecanice”: ne obligă să vorbim despre lucruri neplăcute, deși am prefera să ne uităm la filme cu pisici. Și mai ales ne reamintește că, indiferent cât ne-am dori, nu putem transforma oamenii în portocale atent calibrate, mecanice, programate să se comporte „frumos”.
Pentru că, în final, dacă literatura nu ne pune puțin pe gânduri, atunci la ce bun? Am putea la fel de bine să citim prospecte de medicamente. Măcar acolo scrie clar ce trebuie evitat. În „Portocala mecanică”, totul e mai nuanțat. Și exact asta îi enervează pe toți.
România de azi: țara unde „reeducarea” se face prin talk-show
Dacă „Portocala mecanică” ridică mari dileme despre libertate, morală și corectarea comportamentului deviant, România de azi oferă un studiu de caz perfect — doar că mult mai puțin literar și infinit mai absurd. La noi, metoda Ludovico nu ar avea nevoie de tehnologie sofisticată: ar fi suficient să legi cetățeanul de un scaun și să-i pui, opt ore pe zi, talk-show-uri politice, dezbateri cu experți în toate și nimic, și câte un breaking news prelungit care promite apocalipsa în prime-time. Statul încă visează să repare omul prin „programe”, cetățeanul încă visează să repare statul cu un comentariu pe Facebook, iar între ei se întâmplă un perpetuum mobile de indignare. În acest decor, Burgess ar lua notițe: România pare adesea laboratorul perfect unde toată lumea vrea să-l „repare” pe celălalt, dar nimeni nu recunoaște că sistemul însuși are nevoie de service. În fond, dacă „Portocala mecanică” ar fi fost scrisă azi aici, poate s-ar fi numit „Omul mecanic cu abonament la cablu”.
Și pentru că la kritiQ.ro nu putem încheia fără să pregătim terenul pentru următoarea aventură literară, vă anunțăm cu solemnitatea unui funcționar plictisit că urmează să ne aruncăm direct în absurdul cosmic al lui Kurt Vonnegut. Da, „Abatorul cinci”, cartea care a reușit performanța de a fi interzisă în unele școli americane — probabil pentru că realitatea din pagini era prea sinceră, iar sinceritatea nu trece niciodată clasa fără probleme. Dacă Pasternak a fost fugărit de cenzura sovietică, iar Burgess a stârnit panică printre cei care cred că liberul-arbitru ar trebui distribuit pe bază de cerere scrisă, Vonnegut vine să ne amintească faptul că, indiferent cât fugi, absurdul te ajunge din urmă… uneori chiar cu o navă spațială. Așadar, luați o gură de aer, puneți-vă centurile ironiei și pregătiți-vă pentru următorul episod: va fi și mai… neconform decât cele de până acum.